“Indiferent câte dezamăgiri am avut, eu tot cred în oameni”

Interviu  cu prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, fost rector al Universității de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa Iași”, fost președinte al Colegiului Medicilor și fost director al Institului de Medicină Legală Iași

Unul dintre scriitorii dragi mie, Cătălin Dorian Florescu, spunea într-un interviu cât este de important să-și cunoască istoria familiei și a poporului , pentru că îl reprezintă pe el, cel de astăzi. “Modul de a vorbi, modul de a mă exprima, modul de a mă raporta, valorile pe care le am sau nu le mai am. Generațiile și viața trăită de alte generații ne intră în propria viață tot timpul: sunt valuri, peste valuri, peste valuri. Greșelile făcute de ei le repetăm sau încercăm să facem mai bine. Nu vom reuși, iar încercam, generația următoare încearcă… Deci este un curent continuu de moși și strămoși, de stafii care sunt tot timpul prezente prin noi”. Plecând de la această idee, aș vrea să ne întoarcem în timp, pentru a contura puțin istoria familiei dumneavoastră. 

Ați văzut lumina zilei în 1949, într-un târg evreiesc din Moldova –  unul dintre cele mai frumoase și pitorești orașe ale României-Fălticeni, într-o familie specială. Sunt două personaje în familia dvs. care v-au marcat existența, ”stafiile din viața dumneavoastă”, două personaje extraordinare dar, cumva, în opoziție: este vorba de bunica și de tatăl dvs. 

Într-adevăr, Fălticeniul este un loc deosebit, nu știu dacă mai există un alt târg în România în care să fie concentrată atâta forță culturală. Când mergi la Fălticeni și te duci la Galeria Oamenilor de Seamă ori la Casa Lovinescu, vezi câte personalități s-au format aici. Unii s-au născut, alții doar s-au format în Fălticeni. Încât nu cred că există un alt oraș în care fiecare stradă sau fiecare căsuță să aibă o asemenea amintire culturală.

Fălticeniul are două caracteristici: prima, că este un oraș cultural și a doua, că a fost un oraș cosmopolit. Eu, când am copilărit, erau evrei, ţigani…

Mulți evrei plecaseră… 

Nu, când m-am născut, încă nu plecaseră. Evreii au plecat din Fălticeni cam în perioada 1955-1962. Bineînțeles că, la un moment dat, 60% din populația Fălticeniului era populație evreiască – perioada aceea nu am prins-o. Și dacă spunem că era un oraș evreiesc, putem spune că era și un oraș consmopolit, în care trăiau și greci, și lipoveni… Așadar, Fălticeniul avea aceste două caracteristici și eu m-am format în acea atmosferă de toleranță totală și de oraș cosmopolit.

“Sadoveanu ne vizita cam o dată sau de două ori pe an”

Într-adevăr, am fost marcat de cei doi poli: pe de o parte, de bunica maternă, despre care cred că s-ar putea scrie un roman. Mihail Sadoveanu o admira pentru că fost o femeie puternică.

Vă cunoșteați cu Sadoveanu?

Da, ne vizita cam o dată sau de două ori pe an. Sadoveanu era foarte bun prieten cu un prieten al tatălui meu, scriitorul Aurel George Stino-profesorul meu de franceza. Sadoveanu ne-a vizitat din 1949 până în 1959.

Revenind la bunica, ea a prins trei războaie: Războiul Balcanic, Primul Război Mondial și Al II-lea Război Mondial.

Cum o chema?

Elena Gheorghiu. S-a căsătorit la 14 ani fără voia părinților, la 17 ani s-a dus până la Sofia, în timpul Războiului Balcanic, ca să-l salveze pe bunicul meu, care era bolnav de tifos exantematic. A mers pe linia frontului, cu o căruță cu cai și l-a recuperat dintr-un lazaret, salvându-l de la moarte.

Bunica i-a înfruntat și pe legionari, și pe nemți, și pe ruşi… Avea, în plus, un mare talent de povestitor.

Dar pe ruși cum i-a înfruntat?

În momentul refugiului – familia mea se refugiase în Oltenia. La un moment dat au ajuns aici trupele rusești, care mergeau în coloană, dar în urmă mai erau și soldați care jefuiau. Singurul conac pe care nu l-au jefuit a fost cel al coanei Tinca, care i-l dăduse în grijă bunicii. Coana Tinca i-a fost veșnic recunoscătoare bunicii mele. Avea în pivniță butoaie cu țuică de atâția ani și nu s-a atins nimeni de ele, pentru că bunica a stat de pază. O dată au venit doi cazaci rătăciți, maică-mea și cu sor’mea au fugit și s-au ascuns în păpușoi, taică-meu s-a ascuns și el și a rămas numai bunica, care făcea  mămăliguță. Ăștia au intrat, i-au cerut vodcă și au înjurat-o. Atât i-a trebuit bunicii, care a luat ceaunul și i-a opărit. De atunci i s-a dus buhul că acolo e o femeie nebună și că trebuie să ocolească conacul.

Oricum, bunica mea nu a dat niciodată pământul la Colectiv.

Când a rămas văduvă?

A rămas văduvă la 24 de ani.

O avea numai pe mama dumneavoastră?

Da, a avut numai un copil.

În timpul rebeliunii legionare, evreii s-au ascuns la dânsa în casă și când a venit poliția legionară la poartă, bunica a ieșit cu o cravașă și i-a alungat.

Făcea afaceri cu evreii?

Da, pentru că bunicul meu a lăsat-o cu niște datorii imense. Gândiţi-vă, în 1934, să ai datorii de  200.000 de lei, când leul era la paritate cu francul. Și atunci bunica a fost obligată să intre în afaceri, ca să-i plătească datoriile. A făcut afaceri cu evreii, a dus cherestea în Palestina, care atunci era colonie britanică.

“Tatăl meu cunoștea 9 limbi străine”

Tatăl meu era o fire opusă, o fire studioasă și bineînțeles, ca orice intelectual, cam fricos. Era antimilitarist, încât pentru el cea mai groaznică înjurătură era să-i spună unui elev: – Tu ești bun de școală militară! Când a făcut armata, la termen redus, toată familia a trebuit să-l ajute, pentru că el nu era în stare să-și curețe pușca, trebuiau să i-o curețe maică-mea și bunică-mea, pentru că tata nu punea mână pe pușcă nici măcar s-o ducă înapoi la garnizoană.

Tatăl meu a rămas orfan la vârsta de 9 ani, a urmat liceul în Bacău, a făcut Facultatea de Filologie, a fost bursier al Școlii române din Roma, după care a fost bibiotecar la Biblioteca Universitară. Ulterior, a venit profesor de limba română și latina la Fălticeni. Era ultrastudios și în același timp foarte politicos. În liceu se dădeau porecle profesorilor: un profesor era Vampirul, profesoara mea de română era Calul lui Atilla – unde călca calul lui Atilla, nu mai creștea iarbă. Tatăl meu era poreclit Mister Motto, iar eu, când eram copil și auzeam că-i spune cineva așa, săream imediat la bătaie, pentru că nu înțelegeam că, de fapt, era o poreclă care-l onora. Primise porecla asta pentru că se purta ca un lord și pentru că fiecare lecție o începea cu un motto.

Tatăl meu cunoștea 9 limbi străine, a învățat limba engleză la 64 de ani. Avea acest talent și în același timp era un om foarte conștiincios. Nu l-am văzut vreodată să întârzie un minut la ore sau să lipsească. Cât a predat – și a predat peste 50 de ani, pentru fiecare oră își făcea planul lecției. Colegii mai mai tineri îi furau caietele, pentru că aveau un scris ultracaligrafic și îi luau acel plan al lecției, pe care el oricum îl schimba anual. La un moment dat, spre sfârșitul carierei, era poreclit și Mister 5. Obișnuia să le spună elevilor mai slabi: – Îți dau 5, ești bun de Școala Militară!.

Eraţi mai mult nepotul bunicii?

Da, era şi normal, pentru că mama era contabil-şef la un trust important, cu şantiere peste tot: pleca dimineaţă şi se întorcea seara, tatăl meu era la ore, astfel că am fost crescut de bunică-mea.

Din câte ați povestit, era o femeie aprigă, cu dumneavoastră era blândă?

Bunica mea avea mare respect pentru lectură şi într-adevăr, pentru că eu citeam mult, îmi ierta toate, deşi era zbirul familiei extinse. Mai târziu, chiar şi al unei părţi din târg… Era foarte “bărbată”, ea tăia găinile, porcii… I-au plăcut foarte mult caii şi până în 1965 a avut, în grajd, doi cai albi. Nu şi-a dat pământul la Colectiv, l-a vândut în două tranșe, în 1965 şi în 1967, pentru că avea două terenuri. Până atunci l-a dat în arendă şi chiar dacă în 1959 apăruse o lege care interzicea darea în arendă, nu a interesat-o.

Aţi copilărit în plină epocă sovietică, ca să zic aşa, în anii ’50. Vacanţele cum erau, unde vi le petreceaţi?

La ţară, unde avea bunica mea pământ – fie la Boroaia, fie la Huşi. Sau la mănăstiri. Un coleg al tatălui meu, care a ajuns la Mitropolie, pe o funcţie importantă, ne dădea o hârtie prin care primeam cazare și masă gratis la  orice mănăstire. Aşa că mergeam din mănăstire-n mănăstire, kilometri întregi, pe jos.Tatăl meu era un turist înnăscut, când era vorba de o excursie, era primul.

Iubea natura.

Iubea natura şi iubea să meargă pe jos.

“Am prins cea mai bună perioadă a vieții de student, din 1967 până în 1973”

Aţi terminat un liceu cu profil real, în 1967 –  deşi aveați înclinaţii umaniste, vă plăcea să citiţi mult.

În acel moment profilul real îţi permitea să alegi orice. Dar am ales secția reală şi pentru că am avut un profesor de fizică extraordinar – profesorul Popa, încă din şcoala elementară. M-a determinat să aleg acest profil şi să particip la olimpiadele de fizică. De regulă, eu participam la două sau trei olimpiade şi uneori, dacă era nevoie, participam chiar la patru. Mergeam la olimpiada de limbă română, ca să scap de gura lui taică-meu, la istorie, la fizică şi la matematică. Ajungeam la faza judeţeană, dar performanţele cele mai mari le-am avut la fizică şi la limba română. Am ajuns la faza naţională, dar cum în această etapă nu puteai să mergi decât la o disciplină, alegeam fizica, ca să nu se supere domnul profesor Popa. Şi am ajuns chiar în lotul olimpic naţional de fizică.

Domnul profesor v-a sugerat să dați la Medicină?

Nu, după ce am dat la Medicină, profesorul meu nu a mai vorbit cu mine vreo cinci ani de zile, pentru că el mă pregătea să dau la Institutul de Fizică Atomică, la Bucureşti. Ai mei şi-au dat seama că nu-şi permit să mă ţină acolo, pentru că depășeam cu 5 lei plafonul de bursă şi nu aveam cum să mai obțin bursa. Sora mea era studentă la Conservator, la Iaşi şi cu două luni înainte de a termina liceul, am început să caut și eu o facultate aici. Am ales o facultate la care materia studiată să-mi fie de ajutor și singura care era pe profil – în afară de cea de Fizică, dar nu doream să ajung profesor de fizică, era Medicina. Am tras tare ca să iau 10 la bacalaureat, pentru că se aduna media de la bacalaureat. Cu un an înainte cei care luaseră 10 la bacalaureat au intrat fără concurs de admitere, dar s-a renunțat, pentru că atunci când s-a aflat că se intră fără concurs, în următorul an a fost o inflaţie de zece…

Am învățat Anatomia şi fiziologia omului –  din care se dădeau probă scrisă şi orală, timp de 40 de zile. Am apucat să termin o dată cartea şi să încep încă o dată materia, cu primele două lecţii. Bafta mea a fost că erau două subiecte la alegere: primul subiect a fost ”celula”, care era prima lecție din manual şi al doilea, ”nefronul” – de care nici nu-mi aduceam aminte. Am ales ”celula” şi spre uimirea mea – după calculele mele îmi trebuia minim 5 ca să pot intra, am obţinut la Anatomie şi fiziologie nota 9 în teză şi 9 la oral. Și la oral am avut noroc, pentru că mi-a căzut sistemul osos – o prezentare generală şi am reuşit să mă descurc.

La Iaşi aţi stat la cămin, în timpul facultății?

Da, toată perioada am stat la cămin. Nici nu am putut să-mi permit altceva, pentru că primii doi ani nu am avut bursă. Am tras tare apoi ca să obţin bursa de merit – pe atunci se chema bursă republicană, dar ca medie eram patru la egalitate pe o singură bursă şi pentru departajare se lua în considerare activitatea de la Asociația Studenților Comuniști (ASC) – eu nu o aveam şi atunci am pierdut şi bursa republicană. Din anul III am reuşit însă să mă întreţin singur.

Cum era viaţa de student în anii ’60?

Începuse dezgheţul, eu am prins cea mai bună perioadă a vieții de student, din 1967 până în 1973. Din 1972 a început să se strângă din nou şurubul.

La noi nu era chiar “flower power”, dar era un aer boem.

Da, la Iași apăruse Roşu şi Negru, cu Nancy Brandes, cu Ţăndărica, cu care eram foarte bun prieten. Mi-aduc aminte că o dată, la Înviere, am fost la Mitropolie şi a mers şi Nancy cu noi, cu lumânarea în mână, şi lumea spunea “Hristos a înviat!”, răspundea şi el “Adevărat a înviat!”. A fost o perioadă foarte plăcută,  un dezgheţ general, peste tot se ridicase capacul de pe oală, ca să mai iasă puţin aburii…Era perioada în care am făcut cunoștință cu Joan Baez, Bob Dylan, Beatles…

Cu ei aţi rămas până astăzi!

Da, era generaţia rebelă. Și toate mişcările de atunci, ale tinerilor, erau mișcări cu un anumit mesaj.

“Am scos revista Institutului de Medicină – “Symposion”, la concurenţă cu “Echinoxul” de la Cluj”

Încă din tinereţe aţi cochetat cu jurnalismul. Nu mă miră, dacă eraţi talentat la română –moștenire din partea tatălui.

Am lucrat tot timpul la reviste studenţeşti. Împreună cu profesorul Valeriu Rusu, Relly Luchian, Gigi Balan, Dan Prelipcianu şi cu Ivona Lupaşcu am scos revista Institutului de Medicină – “Symposion”, la concurenţă cu “Echinoxul” de la Cluj. Doi ani de zile, pe clasamente, am ieşit înaintea lor, pentru că a noastră era mult mai diversificată, Echinoxul se transformase într-o revistă literară bună, dar noi eram, totuși, revistă studenţească.

Vreau să vă aduc aminte un titlu de articol şi vreau să-mi spuneţi povestea legată de acest titlu: “Plâng stelele pe cerul Biafrei”

A fost unul dintre articolele scrise de mine, despre  războiul de secesiune din Nigeria (1967-1970), articol citit şi la “Europa liberă”. Politica generală era să susţinem Nigeria, era politică de stat şi toată lumea scria în favoarea statului nigerian. Singura ţară care cât de cât şi-a arătat solidaritatea faţă de Biafra a fost Franța. În revista “Symposion” ţineam rubrica de politică externă şi, din spirit de frondă, m-a revoltat lucrul ăsta. Mi-am făcut o mică documentare din revistele străine şi am conceput acest articol în favoarea biafrezilor. Am scris despre tribul Ibo, despre bogăţiile Biafrei, despre faptul că ei s-au revoltat pentru că au fost supuși unei politici de genocid – pe atunci cuvântul genocid era interzis. Însă nu au fost mari repercusiuni. A fost chemat profesorul Valeriu Rusu, care era  redactorul-şef al revistei şi i s-a atras atenţia să fie mai atent când mai apar astfel de articole.

Dar aţi fost cenzurat?

Cenzura exista. De fapt articolul trecuse de cenzură – şi în primul rând cenzorii erau vinovaţi, cred că de asta s-a şi muşamalizat. Mai târziu, cenzura s-a înăsprit şi îmi aduc aminte că într-un articol de-al meu care era, de altfel, “pășunist”, festivist, scrisesem că “în curând, cosmonauţii vor aduce flori de pe Lună”. Unul dintre cenzorii de la Direcţia Cultură mi-a tăiat şi a notat: “Tovarăşi, pe Lună nu există viaţă. Nu mai difuzaţi informaţii false”.

Perioada festivalurilor studențești. Nopți nedormite și absențe șterse cu pic

Cel mai mult mi-a plăcut perioada Festivalurilor Naționale de Artă Studențească, ocazie cu care am cunoscut mulți oameni speciali, pentru că acestea se desfăşurau pe diverse paliere, în diferite centre universitare. Într-un an era, să spunem, folclor la Iaşi, în altul era muzică folk … În perioada festivalului, care dura o săptămână, s-a lansat, de exemplu, Tudor Gheorghe, pe care-l ştiu din 1967, când a susţinut spectacolul “Menestrel la curţile dorului” şi în care piesa de bază era “Ryga Cripto şi Lapona Enigel”. Sau Corina Chiriac, care era studentă şi tocmai câştigase Cântarea României…

În acea perioadă scoteam revista festivalului,  care apărea zilnic, timp de cinci zile şi pe care am intitulat-o “Sol Domol”. Eu eram redactor-şef şi era un fel de Cațavencii “avant la lettre”. Aveam un caricaturist foarte bun, care acum e în Germania, am colaborat cu Lorin Vasilovici, cu Tatulici…

Mihai Tatulici a terminat Facultatea de Litere de la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi…

Da, el a şi scris la concurenţă, la Alma Mater – care era revista Universităţii Cuza, iar Silviu Lupescu şi Daniel Condurache scriau la Viaţa Politehnicii. Oricum, niciodată nu au reuşit să depăşească revista noastră, în acel clasament anual care se făcea cu revistele studenţeşti.

O săptămână noi nu dormeam, pentru că ziua era festivalul şi ne duceam pe teren, luam interviuri, vedeam care este pulsul, iar noaptea ne băteam articolele la maşina de scris şi mergeam apoi în tipografie. Simt şi acum mirosul de tipar, de cerneală tipografică. Dimineaţa apărea revista, în şase pagini, care se distribuia gratuit. Scoteam cam o mie de exemplare. Din păcate, tot mutându-mă, nu mi-au mai rămas decât două numere.

Aveaţi o viaţă intensă, dar facultatea de medicină este una grea, cum făceaţi față?

Ca să spun sincer, se făcea prezenţa la cursuri şi eram şef de grupă, ar fi trebuit să fiu tot timpul prezent. Din când în când mă” îmbolnăveam” şi îi dădeam condica unei colege, să o pună pe masă. De regulă nu se strigau numele, dar erau unii care o făceau şi atunci se punea absent. Dădusem însă instrucţiuni să-mi treacă absentul cu cerneală, așa că ștergeam cu pic. Astfel am reuşit să-mi şterg absențele, pentru că, la un număr de absențe, nu mai erai primit în examen, iar la 40 de absențe erai exmatriculat.

“Profesorul Scripcaru i-a eclipsat pe toţi din generaţia lui”

Fiecare intervievat a evocat figura unui magistru care i-a influențat cariera. Dumneavoastră, sunt convinsă, veţi vorbi despre marele profesor Gheorghe Scripcaru.

Da, pentru că eu puteam să fac orice specialitate. Profesorul Constantin Negoiță m-a chemat la Clinca I-a Medicală. Profesorul Bădărău, după ce mi-am prezentat lucrarea de diplomă, fiind în comisie, m-a întrebat dacă nu vreau să vin la el. Dar eram deja influenţat de profesorul Scripcaru, așa că am venit la Medicină Legală şi nu-mi pare rău nici astăzi. Ca personalitate completă şi complexă, profesorul Scripcaru i-a eclipsat pe toţi din generaţia lui, pentru că avea preocupări care depăşeau sfera strictă a medicinei. Avea preocupări spre filosofie, epistemologie, a introdus criteriologia medico-legală… Orizontul lui era mult mai larg şi se vede şi din ceea ce a scris. Şi ceilalţi aveau cultură, dar nu şi-o manifestau, ei s-au manifestat strict în profesie. Profesorul Scripcaru a deschis un drum în profesie, este o mare deosebire. Este una dintre personalitățile pe care aş putea să le compar cu profesorii dinainte de război, cu Grigore T. Popa, Ioan I. Mironescu, profesorul Rainer.

Umaniştii…

Da, deschiderea către această cultură umanistă şi înţelegerea ei, pentru că poţi să ai deschidere, dar să nu o înţelegi, să nu o asimilezi şi să nu poţi să o recreezi pe profilul medicinei.

Ce fel de relaţie aţi avut cu dumnealui?

În primul rând că nu am reuşit de la început să ajung la Medicină Legală – deși mă pregătisem din facultate, din anul IV mă hotărâsem pe direcția aceasta, mi-am făcut și lucrarea la Medicină Legală. A trebuit să mă duc la ţară, dar când m-am întors, nu s-a scos post la Legală. Aşa că m-am dus la Genetică. După trei ani, l-am bătut la cap până a scos post la Legală, dar am luat-o de la capăt, tot ca asistent stagiar. Profesorul Scripcaru nu a vrut să accepte un transfer, deşi avea posibilitatea, ca rector. M-am întrebat, atunci, dacă să o iau de la capăt. Dar pe urmă, toţi cei care am făcut secundariatul (rezidenţiatul) la Medicină Legală nu am regretat, pentru că patru, cinci ore pe zi, profesorul Scripcaru ni le dedica nouă. Mergea cu noi în morgă, îşi punea mănuşile, lăsa totul deoparte pentru rezidenţii lui.

În continuare îi rămân recunoscător pentru modul în care am învăţat meserie de le el. Îmi aduc aminte şi acum de o întâmplare. Știți ce însemnau, în anii ’80, Partidul şi Securitatea. Era prin 1981 sau1982. Venise la Iaşi Dincă “Teleagă” – celebrul Ion Dincă, secretarul Comitetului Central al PCR-ului, care umbla cu cătuşele la el. Era într-o sâmbătă, cu o zi înainte se făcuse bilanţul la Combinatul de Utilaj Greu (CUG). Nu i-a plăcut ceva lui Dincă şi l-a arestat pe directorul Combinatului pe loc. L-au dus în arestul Miliţiei, unde i s-a făcut rău. A doua zi au chemat Comisia de Expertiză, alcătuită din profesorul Scripcaru, profesorul Negoiță, să vadă dacă arestatul putea face faţă detenţiei. Eu nu făceam parte din comisie, eram doar secretarul care consemna. N-am să uit acel moment niciodată. Pe atunci eram asistent, dar nu-mi dădusem încă specialitatea. Membrii Comisiei au fost atenționați din prima, ”Fiţi atenţi cum o faceţi, că este în atenţia tovarăşului Dincă!”. Atunci profesorul Scripcaru, foarte calm, a replicat “Atunci consultaţi-l dumneavoastră…” Comisia l-a consultat pe director şi a constatat că acesta nu putea să stea în arest. Atunci am învăţat că poţi să spui nu, chiar şi în perioada aceea, când securitatea şi partidul erau foarte puternice. Am învăţat că, în ceea ce priveşte activitatea profesională, nu trebuie niciodată să te pleci, trebuie să-ţi păstrezi demnitatea.

Aş putea să povestesc foarte multe despre profesorul Scripcaru, pentru că a creat un drum nou în medicina legală şi a fost recunoscut nu numai în ţară, ci şi în străinătate ca fiind un deschizător de drumuri şi ca un om care nu a lăsat specialitatea să devină îngustă. Pentru că dacă ne uităm acum, în Europa, vedem că medicina legală tot ii este amputat domeniul, începe să intre în criză.

De ce se întâmplă acest de lucru?

Pentru că o serie de activități le preiau de la alte specialități. Expertizele psihatrice le-au preluat psihiatrii, de exemplu… Şi domeniul se îngustează, lucru care nu s-a întâmplat în România, datorită modului în care a fost construită medicina legală, iar acesta este meritul profesorului Scripcaru.

“Am un principiu. Nu uit, dar nu acord importanță şi nu păstrez ranchiună”

După terminarea Facultăţii de Medicină, aţi dat concurs la Facultatea de  Drept, la Universitatea ”Aexandru Ioan Cuza”şi aţi intrat. De ce aţi vrut să mai urmați o facultate și de ce ați ales Dreptul?

Tot datorită profesorului Scripcaru, pentru că şi dumnealui făcuse ambele facultăţi, însă invers, întâi Dreptul, şi pe urma Medicina.

În acea perioadă eraţi deja medic de țară, la Dispensarul din Rădăşeni.

Da, dar eu când am plecat ştiam sigur că mă voi întoarce pe medicină legală. L-am întrebat pe profesorul Scripcaru de ce a ales medicină legală, când putea ajunge un foarte bun chirurg. Mi-a răspuns că nu a avut ce face, că rămăsese disciplina descoperită, nu avea cine să o predea şi atunci l-au chemat şi i-au spus că “- Matale, dacă ai Dreptul, vino să faci medicină legală şi renunţă la chirurgie”. La mine s-a întâmplat invers. Mi-am spus că dacă profesorul făcuse Dreptul, şi mie îmi va fi de folos în viitor.

Lucrurile au intrat pe un făgaș normal, după terminarea facultății. Din 1977 aţi început cariera universitară: între 1977-1979 aţi fost asistent universitar stagiar la disciplina Genetică Medicală, apoi în perioada 1979-1990 – asistent universitar (stagiar și apoi definitiv) la Medicină Legală. Aţi devenit medic secundar, apoi, din 1982, medic principal. În 1986 v-aţi dat şi doctoratul. Cu ce teză?

Era o lucrare de genetica comportamentului: “Cercetări biopsihice, psihosociale şi genetice privind originea comportamentului uman”. Am făcut lucrarea pe loturi de copii care se aflau în instituţii – orfani sau cu greutăţi. În cadrul acestori loturi, am avut un sublot – copii născuţi din incest. Dacă dăm deoparte alte studii care au introdus incestul între veri primari, am avut cel mai mare lot din Europa şi al doilea din lume. Am urmărit dezvoltarea acestor copii timp de trei ani de zile, cu investigaţiile care se puteau face atunci – genetice dar mai ales antropometrice.

După 1990, cariera universitară a luat avânt, dar au fost şi episoade urâte…

Normale. Cine are o pasiune pentru istoria universitară știe că au fost mult mai uşoare decât ce s-a întâmplat prin 1948 – 1952, când au ascuns un revolver la profesorul Vancea şi apoi au chemat Securitatea, sau înainte de 1944… Aşa a fost viaţa universitară, Facultatea de Medicină a făcut parte, la început, din Universitatea Cuza. Să ne aducem aminte și ce s-a întâmplat cu încercarea de a-l aresta pe Titu Maiorescu! Luptele erau fără scrupule în acest mediu.

Aţi prins şi dvs.nişte lupte fără scrupule. La un moment s-a format o coaliţie să fiţi debarcat din universitate.

Am un principiu. Nu uit, dar nu acord importanță şi nu păstrez ranchiună. Așa a fost viaţa în acel moment, era o bătălie. Eu spun că, din moment ce n-am putut fi dat afară din universitate, înseamnă că am câştigat. Întotdeauna învingătorul trebuie să fie generos. Dacă te cantonezi pe aceste aspecte mărunte, îţi consumi energia și nu mai poți să te orientezi pe proiecte majore.

Cum a evoluat universitatea, după revoluție?

E dificil de spus, a avut o evoluție ondulantă, și cu bune, și cu rele.  În 1990,  în 1996, în 1997, eram radical, așa cum trebuie să fii, când ești mai tânăr. Pe urmă am învățat din aceste experiențe că nu trebuie să generalizezi. O universitate este puternică prin oamenii care există acolo. Iar oamenii nu sunt îngeri, oamenii nu sunt la fel. Și dacă într-adevăr vrei să realizezi ceva, trebuie să maximizezi ce au bun și să minimalizezi ce au rău. Adică trebuie să găsești pentru fiecare un lucru care să-l motiveze și să nu aștepți de la cineva mai mult decât poate da. De exemplu, să nu te aștepți la recunoștință, pentru că vei avea mari dezamăgiri. Sunt persoane care sunt extraordinare, dar nu au caracter și sunt persoane care au caracter, dar nu sunt atât de extraordinare. Bineînțeles că preferi să ai alături pe cei care sunt loiali, care au caracter, dar numai cu aceștia nu poți să progresezi, să duci instituția mai departe.

“Am preluat universitatea cu două milioane de euro deficit și am lăsat-o cu 40 de milioane euro excedent”

Ați participat dar ați avut și propriile emisiuni TV- precum Dreptul la Sănătate (ProTV), Izvoare de Sănătate (TVR3), ați scris nenumărate articole, inclusiv pe blog, ați avut și videoblog. Iar acum sunteți, de o bună bucată de timp, foarte activ pe Facebook.

Nu chiar foarte activ,  nu postez mai mult de două ori pe săptămână sau de trei ori. Acest microb al scrisului l-am căpătat din studenție. Am fost angajat cu carte de muncă la Viața studențească, când era Niculae Stoian redactor-șef. Fiind obligat să scriu, pentru că ziarul trebuie să iasă, nu ai ce face, am căpătat un antrenament, care m-a ajutat apoi în activitatea de publicistică științifică, pentru că trebuia să scrii un anumit număr de cuvinte, de caractere. Astfel am învățat să sintetizez.

Pe Facebook postez numai notițe și văd că sunt preluate de ziare, de alte site-uri. În general, în medie, am cam 5000 de cititori la o notă. Oricum, recordul a fost de 45.000 de cititori la un text.

Îmi place că găsiți cuvintele potrivite și aveți un ton temperat, chiar dacă abordați un subiect sensibil. Vă caracterizează diplomația și toleranța. Unii au văzut în asta un defect, v-au acuzat că ați fost prea tolerant cu unele persoane care nu meritau, care au făcut rău universității.

E o falsă acuză. Aici sunt două aspecte. În primul rând, să-mi spună de ce au făcut acei oameni rău universității? Oamenii ăia au făcut parte dintr-un grup, au promovat valorile acelui grup. Cine sunt eu să stabilesc că asta a fost bine sau rău pentru universitate? Au fost și perioade când așa a fost în societate, nu numai în universitatea noastră a fost criză financiară. Poate managementul a fost greșit… N-am obiceiul să mă duc în urmă și să tot sap, să dau vina pe odioasa moștenire. Eu știu că am preluat universitatea cu două milioane de euro deficit și am lăsat-o cu 40 de milioane euro excedent.

Domnul profesor Dragomir, care a fost rector înaintea dvs., mi-a povestit că atunci când a ajuns rector, universitarea era pe marginea prăpastiei, din punct de vedere financiar.

Profesorul Dragomir a stabilizat universitatea din punct de vedere economic. A făcut-o cu niște măsuri drastice, pe care și le-a asumat, dar prin care și-a pierdut popularitatea. Și eu dacă aș fi preluat-o în acele condiții, luam aceleași măsuri. Nu era altă soluție. Recunosc că dacă nu plecam de la acel deficit mic… Profesorul Dragomir a prins un deficit de 9 milioane de euro și condițiile erau altele: numărul de studenți străini era aproape neglijabil, începuse să se dea concurs de admitere pentru studenții români si toamna și medicina nu mai era atractivă… Și-a asumat acest risc, de a deveni nepopular, dar a stabilizat universitatea, astfel că mie mi-a fost relativ ușor să merg pe acel drum, astfel încât să pot să o las cu excedent.

Nu mai aveți funcții, dar sunteți în continuare foarte activ, sunteți mereu invitat la diferite conferințe și congrese…

La care mă duc cu mare plăcere. Sunt și eu om și mă simt luat în seamă. Orgoliul meu este satisfăcut. Fiecare om are un orgoliu al său și eu recunosc că am acest orgoliu de a mă întâlni cu colegii mei medici de toate specialitățile. Mai ales când nu mai ai funcții și ești invitat să îți prezinți punctul de vedere. Medicii sunt niște oameni cu totul deosebiți: sunt capabili de niște gesturi extraordinare de dăruire, dar în același timp sunt capabili și de gesturi meschine. Dacă i-am caracteriza, ar fi exact ca personajul din filmul “Omul care aduce ploaie”, cu Burt Lancaster. Omul care aduce ploaie – cam așa este medicul de oriunde, nu numai din România.

Fiecare are orgoliu: unul să aibă cea mai bună mașină, unul să aibă cea mai mare vilă… Eu am acest orgoliu, să fiu invitat, să simt că sunt apreciat.

Aveți agenda asta încărcată pentru că vă și place – așa cum ați recunoscut, sunteți mereu pe drumuri. Dar vă faceți timp și pentru lectură, sunteți un devorator de cărți și poate e prea mult spus cinefil, dar vizionați multe filme și chiar seriale, ați făcut câteva recomandări și pe Facebook.

La un  moment am vizionat seriale sud-coreene. În momentul de față sunt specialist în istoria Chinei și în istoria Coreei. După ce mă uit la un serial, mă duc și verific acuratețea istorică a faptelor prezentate.

“Nu am ascuns niciodată asta: eu cred. Sunt un om religios”

Tot pe Facebook ați abordat și subiecte care vă prezintă o latură mai sensibilă. Ați scris despre Joan Baez și Bob Dylan, despre Vladimir Vîsoțchi. V-au plăcut întotdeauna spiritele astea rebele, care au vrut să mute munții cu puterea credinței și cu puterea cuvântului, poate și pentru că v-ați regăsit în ele?

Răspunsul meu este da! Astea sunt modelele mele. În primul rând nu-mi place violența și cei care luptă împotriva violenței de orice gen devin modele pentru mine și mă simt în comuniune cu ei. În al doilea rând, nu am ascuns niciodată asta: eu cred. Sunt un om religios. Chiar dacă nu sunt practicant, pentru că timpul nu mi-a permis. Sunt creștin, iar valorile morale ale creștinismului sunt iubirea aproapelui și toleranța. Am crescut, după cum am spus, într-un oraș cosmopolit și tolerant și am dorit să fie și la UMF Iași această toleranță. Și eu mă simt confortabil în această universitate unde învață laolaltă evrei, musulmani, creștini…

Sunteți creștin ortodox, dar ați spus că nu sunteți practicant.

Nu sunt practicant dar, de exemplu, postesc tot anul miercurea și vinerea, lumea de-acum știe.

Aveți un duhovnic?

Da.

În emisiunile dumneavoastră ați abordat subiectul religiei în raport cu medicina și ați avut invitați preoți, de exemplu părintele Calistrat, de la mănăstirea Bârnova.

Da, pe subiectul ăsta am fost atacat, de exemplu mi s-a reproșat că i-am acordat Înalt Preasfințitului Părinte Bartolomei Anania titlul de Doctor Honoris Causa și mi s-au dedicat mai multe editoriale cum că introduc misticismul… Asta m-a determinat să scriu o carte care e în lucru, ”Mitic și mistic în medicină”. Cred că trebuie să ai o abordare holistică. Asta nu înseamnă că nu recunosc și știința printre miturile pe care le are medicina, dar nu este singurul mit. Medicina este o disciplină umanistă, care folosește mijloace științifice, dar este umanistă, pentru că lucrezi cu omul și trebuie să cunoști omul. Și ca să-l cunoști trebuie să ai cultură generală. Înainte, dacă ne raportăm la istoria medicinei, maeștrii, profesorii erau de o cultură generală extraordinară și aveau succes în profesie – și datorită acestei culturi. Acum este un nou curent – pornit mai ales de la raționaliștii francezi, așa-zișii iluminiști, în care avem știința și hiperspecializarea și-n rest, nimic.

Iar recunoașterea credinței a devenit jenantă.

Da, dintr-o dată se spune că ești retrograd, habotnic. De fapt acest curent ateist, științific, l-a înlocuit pe Dumnezeu cu știința. Numai că știința nu poate să aducă ceea ce aduce Dumnezeu. Moralitatea științei o impunem noi, nu știința ne impune nouă moralitate.

“Dacă Europa nu se trezește, va avea un viitor sumbru”

Ce părere aveți despre ce se întâmplă în Europa acum, mă refer la atacurile teroriste? Nu cumva am ajuns aici din cauza corectitudinii politice excesive, din cauza toleranței despre care vorbeați? Oriana Fallaci avertiza, în cărțile sale, că Europa devine din ce în ce mai mult o colonie islamică și pentru această teorie a plătit scump, a fost chiar stigmatizată.

Eu sunt un admirator al Orianei Fallaci, deși nu sunt de acord cu toate teoriile ei. Corectitudinea politică nu înseamnă toleranță, corectitudinea politică nu înseamnă cunoaștere. Tot ceea ce se întâmplă în Europa, toate aceste acte teroriste vin din frică. Frica este un sentiment care nu pleacă din înțelegerea aproapelui, compasiunea față de aproape și din dragostea față de aproape. Și dintr-o parte, și din cealaltă. În primul rând, este vorba de necunoaștere. Nimeni nu s-a aplecat să înțeleagă că nu toți creștinii sunt la fel și nu toți musulmanii sunt la fel, că există diferențe. Este în primul rând un conflict al culturilor, peste care nimeni nu a încercat să arunce o punte. Se trage din filogenia noastră; la animale, tot ceea este diferit, este un dușman. Chiar și in cadrul aceleași specii, dacă apare o cioară albinoasă sau un lup albinos, ceilalți îl resping, dintr-un sentiment de frică. Corectitudinea politică nu este toleranță. Corectitudinea politică a pus totul sub presiune și oamenii nu au mai putut să se exprime liber. Atunci când te exprimi liber, poți să ai un dialog, poți să te confrunți. În cadrul dialogului poți să găsești câteva elemente de înțelegere. Extremiști sunt și la noi, și la ei. Extremiștii trebuie determinați să fie marginali. În momentul în care tratezi totul global și mai introduci și această noțiune de corectitudine politică, în acel moment acele conflicte explodează; e ca o oală sub presiune, la un moment dat sare capacul… Sau e ca un arc pe care dacă-l apeși, la un moment dat ori sare înapoi, ori se rupe. De aceea corectitudinea politică și această secularizare a societății și, de cealalată parte, o hiper-religiozitate – dar falsă, determină frustrările , neînțelegerea, goana aceasta după profit. Pentru că dacă mergi și stai de vorbă și cu un musulman, și cu un evreu, și cu un creștin, dintr-odată vezi că au un element comun, se pot întinde punți de înțelegere.

În al doilea rând trebuie să înțelegi toleranța, că există anumite limite. Și acestea trebuie să facă parte din ființa ta, nu trebuie să fie impusă din afară. Eu mă uit la medicii care lucrează în străinătate. M-am întâlnit cu foarte mulți. Țin minte că m-am dus la Strasbourg și m-au invitat rezidenții romani să ieșim seara undeva. Am rămas uimit, erau 45 de rezidenți care veniseră. Mi-au spus că uneori au un sentiment de ghetou. “– Pînă la ora 17.00 suntem la serviciu, totul e bine. După terminarea programului, nu te mai întâlnești cu nimeni, fiecare se duce în găoacea lui”. N-ai  unde să socializezi între grupuri, românii se întâlnesc cu românii, francezii cu francezii, marocanii cu marocanii. Nu este acest sentiment care să te unească și care să te facă să te înțelegi. Nu au găsit acel limbaj comun care să-i unească. Și atunci să nu ne mirăm că se acumulează frustrări: între state, între religii. Mă uitam și ce s-a întâmplat la noi, cu Sinodul din Creta. Extremiști care spun că vai, a trădat, nu-l mai pomenim în rugăciuni pe Înalt Preasfințitul Teofan… Care este problema, de ce nu te uiți la ceea ce unește?

De aceea am scris despre această acțiune a tinerilor, “40 de zile pentru viață”, pentru că m-a impresionat că o idee i-a unit pe toți. Au fost acolo și adventiști, și penticostali, și catolici, și ortodocși și au luat legătura și cu musulmanii, care vor participa de la anul. O acțiune din partea unor oameni încărcați cu spiritualitate și care au credință, cred în ceva. Și atunci când crezi în ceva, respecți și credința celuilalt. Sigur, sunt și rațiuni economice, dar în principal este necunoașterea celuilalt, sentimentul de frustrare care se creează în timp. De exemplu ISIS și cu Al Qaida pomenesc cruciadele. De aceea eu am o mare admirație pentru Salah ad-Din, pentru că a fost un personaj care a fost în afara istoriei, a fost de o toleranță extraordinară, pe care trebuie să-l iei model, a reușit să-i unească pe șiiți cu sunniți, pe musulmani, pe evrei, pe creștini.

Și atunci, cum vedeți atunci viitorul Europei?

Dacă Europa nu se trezește, va avea un viitor sumbru.

Se transformă în Eurabia?

Nu, va fi o societate atomizată, cu autism social, oamenii nu vor comunica între ei. Mi-e greu să spun că va fi cucerită de arabi. Trebuie să-ți cunoști rădăcinile. În momentul în care Uniunea Europeană a refuzat ca în constituție să se treacă că rădăcinile civilizației europene sunt creștine, care este o realitate, înseamnă că ți-ai ras istoria. Și în momentul în care elimini spiritualitatea din viața socială și încerci să o înlocuiești cu altceva – cultul banului, cultul consumului, nu mai ai ce să solidarizezi. Pentru că Europa e formată din cetățenii care trăiesc aici. Dacă tu i-ai naturalizat, sunt tot europeni. Să nu uităm că în Spania, de exemplu, arabii au fost înaintea creștinilor. Dacă nu-ți cunoști istoria și nu-ți găsești un liant… Și singurul liant este cel spiritual. În nicio religie și în nicio cultură nu vei vedea că violența este scoasă și promovată.

“Am reușit să determin ca în curricula de rezidențiat să fie introdus un modul de bioetică”

Întotdeauna ați comentat subiecte sensibile, precum avortul sau fertilizarea in vitro.

Da, subiectele sunt sensibile, dar am un principiu: a interzice înseamnă să creezi niște frustrări, e tentația fructului oprit. Și cel mai la îndemână exemplu e prohibiția din America, s-a văzut că nu a avut niciun sefect, dimpotrivă, a crescut consumul de alcool, a crescut și criminalitatea. A convinge și a lămuri pe cineva este cu totul altceva. De aceea eu nu am fost de acord ca avortul să fie interzis prin lege, pentru că am văzut câte tragedii s-au întâmplat de la Decretul lui Ceaușescu din 1966, dar în același timp sunt împotriva avortului.  Dacă-l interzici însă, se vor face avorturi ilegale, femeile vor muri sau vor face complicații, le trimiți în pușcărie și n-ai câștigat nimic. Trebuie să faci o consiliere, să-i explici femeii ce se întâmplă, pentru că este totuși  un act medical, cu riscurile sale. Apoi sunt riscurile psihologice, pentru că, în timp, femeile se culpabilizează, instinctul matern este unul puternic, chiar și pentru copilul nenăscut. Atunci a spus că “nu”, dar peste zece, cincisprezece ani își face procese de conștiință, face tulburări psihologice, are sentimentul  de culpabilitate, care poate duce la depresie, uneori și la suicid. Și aici trebuie să existe acel echilibru, să fii pentru ceva, pentru viață, dar nu împotriva cuiva. Să fii pentru, nu contra.

Vreau să vorbim puțin despre un domeniu în care sunteți expert – bioetica, care a apărut în 1970.  Cum este privită bioetica în România? Spuneați, într-un interviu, că în România se ocupă de bioetică doar oamenii care au o pasiune pentru acest domeniu.

Ca să fiu sincer, și în alte părți, nu numai în România, se ocupă de bioetică cei care au o pasiune pentru acest domeniu. Bioetica este un domeniu pluridisciplinar, în care trebuie să îmbini o serie de cunoștințe. Este știința comportamentului uman prin prisma principiilor morale, bine sau rău. Și atunci trebuie să definești binele și răul și este greu să găsești principii universale, care să se aplice la toate culturile. Dar s-au găsit, până la urmă, câteva principii acceptate de toată lumea.

În România, profesorul Scripcaru și profesorul Maximilian au fost precursorii bioeticii, ei au avut preocupări în acest domeniu care au fost privite de sus, de către mulți. În acest moment, pot spune că în România există nuclee puternice în bioetică, nu numai la Iași, unde am dat tonul. Inclusiv în facultățile de teologie, bioetica se predă, și la catolici, și la ortodocși, și la adventiști. Eu am facilitat contactul între aceste nuclee care erau izolate, prin organizarea conferințelor naționale de bioetică, prin proiecte, prin Revista Română de Bioetică. Am reușit să adun aceste forțe. Curentul este format și bioetica are un drum lung de parcurs, este stabilă.

Pentru medicină, am reușit să determin ca în curricula de rezidențiat să fie introdus un modul de bioetică – pe care rezidenții îl fac cu mare plăcere. Eu sunt mândru că la congrese, indiferent pe ce specialitate, organizatorii își găsesc timp să pună și un modul de bioetică sau măcar o lucrare de bioetică. Cred că în România bioetica a găsit un teren fertil. Într-adevăr, am avut norocul unei colaborări – am reușit să trimit o serie de colaboratori în Statele Unite ale Americii să facă un masterat în bioetică, și cu o bursă frumoasă, care era invidiată chiar de americani.

Ați fost președintele Colegiului Medicilor din România din 2007 până în 2014.

Colegiul îmi este foarte apropiat de de suflet pentru că i-am dedicat 16 ani din viață. Am fost președinte, secretar-general, am fost președinte la Iași…

“Singura mea mândrie ca președinte al Colegiului Medicilor este că am reușit să dublez veniturile medicilor rezidenți”

Vreau să citez din mesajul dvs. trimis cu ocazia împlinirii a 20 de ani de activitate a acestei instituții: “Dincolo de reglementări și legi am considerat că un Colegiu al Medicilor trebuie să apere nu numai demnitatea profesiei, cât mai ales pe medici împotriva agresiunilor care vin din societate. Am considerat că singurul în măsură să aprecieze activitatea unui medic este organismul profesional și că societatea trebuie să tină cont de această apreciere. A fi preocupat de condiția medicului și a apăra demnitatea acestuia constituie ideea care unește împotriva celor care încearcă să dezbine”.

Toți medicii cu care am discutat, tineri sau vârstnici, vorbesc de cât de tare a scăzut prestigiul medicului în societate în ultimii ani. Nu știu exact când a început această degradare a imaginii medicului, poate de la cazul Ciomu și de la otevizarea televiziunilor…

Vedeți, ea nu a venit spontan, a fost o acțiune dirijată din mediul politic. Întotdeauna oamenilor trebuie să le arăți un vinovat, când ai eșecuri pe alte planuri. Așa procedau și pe timpul lui Ceaușescu, când era lumea mai nemulțumită, erau scoși vinovați frizerii, chelnerii și doctorii. Ăștia erau acuzați că iau ciubuc… Și această imagine a fost, uneori, chiar dirijată, vedeți cazul Tolontan. Prin influența mass-mediei, s-a indus această idee către populație. Dar nu a prins la toată lumea. Toate sondajele de opinie arată că, în pofida acestei campanii deșănțate împotriva medicilor, populația României are încredere în medicii români. Dar un segment din populație a fost radicalizat. Și acest segment, împreună cu presa, au făcut cel mai mare rău pentru pacienți. Pentru că relația medic-pacient se bazează pe încredere. Pacientul trebuie să aibă încredere, este același efect psihologic ca cel dat de Placebo. Pentru că această relație de încredere s-a erodat, medicii sunt revoltați și tratează pacientul ca pe un posibil delator, iar pacientul îl privește pe medic ca pe un posibil infractor.

Păi aici intervine păcatul generalizării.

Da, dar aici discutăm despre oameni. Într-adevăr, este grav că și unii, și alții generalizează. Nu se poate ca toți pacienții să fie delatori și toți medicii să fie infractori. Hibele sistemului le transferi către oameni, că degeaba spui că sistemul sanitar nu este bun. Dar dacă spui că managerul spitalului cutare a făcut următoarele, dintr-odată ai individualizat. Papa Francis a avut o alocuțiune în care le-a atras jurnaliștilor “că sunteți mai răi decât teroriștii, pentru că un terorist omoară unu, doi, trei oameni, dar un cuvânt pe care nu-l controlați poate să omoare nu știu cîți oameni”.

Ce impresie vă face Papa Francis, mulți spun că-i comunist?

Și Isus Hristos a fost comunist. Papa Francis încearcă să apropie biserica de popor, care este un lucru deosebit de important.

Revenind la medici și la „terorismul mediatic”, ce credeți că ar putea schimba lucrurile?

Trebuie reclădită încrederea.

Cum?

În primul rând trebuie să plece și de la medici, să lase frustrările deoparte. Pentru că, hai să spunem, 1% dintre pacienți vin la medic țintiți… Dar un om care este bolnav are o altă stare. În al doilea rând, a crescut numărul de pacienți, iar medicul nu este mașină. Când se face o normare, se știe timpul de lucru, că nu se face după ureche, este o activitate științifică. Or în momentul în care în spital se lucrează pe o normare care este veche și care a fost făcută la maximum, și tu ai jumătate din numărul de medici ocupat, nu mai poți să ai nici calitate și mai ales ei nu mai pot să comunice, că nu au nici timp, nici disponibilitate. Acum, că vor crește salariile, mă bucur, pentru că îi scoți din minte aspectul ăsta, că-i ceri, dar în același timp el se simte frustrat. Pentru că este o epocă  în care consumul are mare importanță. De aceea, singura mea mândrie ca președinte al Colegiului Medicilor este că am reușit să dublez veniturile medicilor rezidenți.

A fost marșul acela spectaculos.

În urma acelui marș am reușit să dublăm salariile rezidenților. Mă uit și acum la modul în care privesc unii lucrurile, și din păcate chiar cei care au. Că de ce creștem salariile? Dar puteam să nu le creștem? Și cine sunt cei care fac aceste prognoze? Oameni care au venituri de 15.000 de euro pe lună. Ei vin și spun că se dărâmă economia, că va fi criză, că o să vă dăm, dar în anul 2020. Dar oamenii ăștia care trăiesc cu salariile astea, trăiesc acum, până-n 2020 nu știm dacă vor supraviețui.

Ați atras de nenumărate ori atenția asupra unui fenomen grav – exodul medicilor.

Am făcut studii în domeniul acesta, pentru a atrage atenția, am venit cu dovezi științifice. Cercetări făcute de colective pe care le-am coordonat, studii de impact, cât s-a cheltuit cu formarea acestor medici, câți lucrează în străinătate – pentru că nici acest lucru nu se știa. Vii cu aceste lucruri, îi arăți cât ai consumat și pui întrebarea: Nu-i mai bine ca acești medici să rămână să lucreze în România?

Motivația lor nu este legată doar de salarii, mai este vorba și despre ce discutam mai devreme, despre relația medic-pacient și despre atmosfera dușmănoasă care s-a creat.

Tocmai de aceea eu folosesc Facebook-ul, ca să manipulez. Nu mă ascund, că și alții o fac. Numai că eu transmit mesaje pozitive și încerc să creez un curent de opinie, inclusiv cu acest mesaj trimis Colegiului Medicilor. Și am transmis un mesaj pozitiv, pentru breasla medicilor, le-am transmis că are cine să-i apere, nu trebuie să o facă ei, nu trebuie să fie agresivi față de pacienți. Dar era în același timp este și un mesaj pentru pacienți, că trebuie să respecte medicii. Am folosit toate pârghiile, inclusiv Facebook-ul, iar mesajele pe care le transmit sunt echilibrate. Pentru că și eu mă enervez, dar încerc să-mi păstrez echilibrul, astfel încît mesajele mele să nu jignească. Asta este foarte important, să nu jignești, chiar dacă este vorba de un adversar, pentru că se creează o rană deschisă, care nu se va vindeca niciodată.

“Unii au spus că-s prea indulgent. Nu sunt indulgent, sunt om”

Și printre medici, și printre cadrele universitare, sunt uscături. Există tot felul de povești care circulă,nu numai din presă, ci din experiențele personale ale unor apropiați, mai auzi și că „medicul acela nu m-a operat până nu i-am dat plicul cu bani”.

Da, depinde de văzut cât este folclor, cât este realitate. Dar nu există că nu sunt, firește. Însă ca om care am trăit în acest sistem toată viața, pot garanta că sunt foarte puțini cei care condiționează indirect. Direct, și mai puțini.

În calitate de rector ați avut de gestionat astfel de cazuri, imposibil să nu fi ajuns la urechea dvs. tot felul de zvonuri legate de acest subiect. Universitatea nu este un mediu imaculat.

Asta e viața. Există și gri, nu e numai alb și negru. Și asta trebuie să înțeleagă lumea. Dacă vrei, treci în categoria fanaticilor. Alb și negru. Numai că, din păcate, nu ai niciun aparat care să-ți spună că albul tău este chiar alb. S-ar putea ca, de fapt, tu să faci din negru, alb și din alb, negru. Omul nu este o ființă perfectă și trebuie să te adaptezi. Chiar și în universitate. Unii sunt ultraperformanți și alții sunt leneși. Pe fiecare trebuie să-l folosești la capacitatea sa maximă. Unul este un foarte bun cercetător, dar este un cadru didactic foarte prost, altul este un bun cadru didactic, dar nu face cercetare. Dar primul lucru pe care trebuie să-l faci atunci când conduci o instituție, trebuie să te gândești la oamenii de acolo. Nu numai la grupul tău sau la vârf. De exemplu, trebuie să te gîndești și la nevoile portarului. În viață unii au oportunități, alții nu au. Nu înseamnă că dacă este portar, nu are nevoi. Poate mama natură nu l-a dotat sau a avut ghinion în viață și nu a reușit să ajungă unde ai ajuns tu. Nu trebuie să uiți lucrul ăsta. O instituție trăiește prin oameni. Și dacă reușești ca oamenii să aibă cât mai puține nemulțumiri, atunci poți să le ceri. În momentul în care tu numai ceri, și nu dai nimic, nu arăți că-ți pasă de celălalt, nu vei reuși să ai succes.

Oamenii ăștia egocentrici, care se gândesc numai la ei, iar ceilalți sunt niște pigmei, care trebuie doar să-i servească, nu vor avea niciodată succes în calitate de lideri. Demnitatea unui om este lucrul cel mai important pe care-l are. Iar demnitatea nu este comensurabilă. Nu ține nici de pregătire, nici de intelect, nici de rațiune. Demnitatea este sau nu este. Și atunci trebuie să respecți în primul rând demnitatea, să nu-l jignești pe celălalt, să nu-l pui în situații de inferioritate. Unii au spus că-s prea indulgent. Nu sunt indulgent, sunt om.

Cred că cel mai des asta vi s-a reproșat, indulgența.

Și le-am dat același răspuns: – Să vină altul!  Dar una este autoritatea pe care o dobândești prin ascendentul moral pe care-l ai și alta cea dobândită prin scaunul pe care stai, prin funcție. – Bun, să vină altul, le-am spus, dar  să vedem care este mai eficient.

Și din postura de președinte al Colegiului Medicilor, întotdeauna ați sărit în apărarea medicilor, ca o cloșcă care-și apără puii…

Dar ăsta era “my job desscription”, asta era sarcina mea. Este Colegiul Medicilor, pe mine m-au votat medicii. Eu nu am fost nici ministrul Sănătății, nici Corpul de Control, nici președinte al unei asociații de pacienți. Aveam două datorii: să apăr prezumția de nevinovăție, care trebuie să fie o regulă într-o democrație. Datoria mea este să-l apăr până-n momentul în care se pronunță fie instituțiile Colegiului, fie alte instituții, să-i apăr demnitatea, să-i fiu un sprijin pentru el. Pentru că am auzit că “noi trebuie să apărăm profesia”. Ce înseamnă să apereri profesia, e o noțiune abstractă, profesia nu ar exista dacă nu ar fi profesioniștii. Iar Colegiul este al Medicilor, nu este Colegiul Medicinei. Am auzit aceste reproșuri, inclusiv la membri din Colegiu, care au spus că nu se poate, că ei știu că ăla e vinovat. Dar de unde știi? Ai făcut vreo anchetă? Atenție, totuși, din atâtea acuzații, numărul celor confirmate sunt foarte puține. Din reclamațiile care au fost la Colegiu, doar 3% dintre medici au fost găsiți vinovați.

Lumea vede altfel lucrurile, cazurile acestea sunt tratate pătimaș.

E problema societății. Eu nu pot să accept ca un președinte de țară să nu apere prezumția de nevinovăție, să le spună ”Penali”. Dimpotrivă, ca președinte trebuie să dau mesajul că respect democrația și statul de drept, iar unul dintre principiile statului de drept este prezumția de nevinovăție. Era datoria mea ca președinte al Colegiului Medicilor să fiu împotriva curentului și să am această atitudine în organizația pe care am condus-o. Ciar dacă mi-a adus mari necazuri, aceeași atitudine aș avea-o și acum, dacă aș deține această funcție.

“Pe toată perioada mandatului meu s-au scos posturi la concurs cât scoteau toate celelalte universități din Iași la un loc”

Apropo de acest subiect, ați deținut multe funcții. Ați fost președinte al Colegiului Medicilor, director al Institutului de Medicină Legală, președinte al Comisiei de Bioetică a Ministerului Sănătătii Publice, președinte al Societății Române de Medicină a Somnului, consilier județean. Dar vreau să vorbim despre perioada cât ați fost rector al universității. Din 2008 ați fost ales rector al UMF Iași, veneați după rectorul Dragomir, care reușise să scoată universitatea din colaps.

Am avut noroc că profesorul Dragomir, ca un adevărat chirurg, a tăiat în cangrenă. Eu nu am venit decât să pun pansamentele și pe urmă am putut să lucrez cu această instituție.

De ce ați candidat?

Am văzut care era atmosfera. O atmosferă groaznică. Profesorul Dragomir nu mai candida, în același timp lumea nu a înțeles măsurile pe care le-a luat. Aveam deja experiență – eram președinte al Colegiului Medicilor Iași și am văzut care sunt celelalte candidaturi. Ca profesionist, niciunul nu putea fi contestat. Dar în ceea ce privește modul în care plănuiau să conducă universitatea, m-ar fi afectat și pe mine, pentru că aș fi intrat în conflict.

Concret, la ce vă referiți?

Un mod care nu ține cont de oameni. Bineînțeles, unii nu aveau nici experiență în a conduce. Atunci am candidat. Au fost șase candidați și eu am luat mai multe voturi decât toți ceilalți cinci la un loc. Am venit însă cu un mesaj politic. Am spus așa:  – Eu nu vă dau nimic, vă iau. Vă iau obstacolele… Primul obiectiv a  fost ca lumea să aibă un sentiment de solidaritate față de instituție.

Care sunt măsurile de care sunteți mulțumit?

Conflictele s-au diminuat, lumea a promovat. Pe toată perioada mandatului meu s-au scos posturi la concurs cât scoteau toate celelalte universități din Iași la un loc. Oamenii nu au mai avut acel sentiment, că trebuie să bage cuțitul în spate ca să moară cel dinaintea lui, ca să poată promova. Am spus că cine îndeplinește criteriile, i se scoate post. Și cine a îndeplinit criteriile – că erau adversari sau prieteni, au promovat. Și al doilea lucru a fost că am crescut veniturile oamenilor. Restul sunt foarte multe proiecte. Dar pentru mine, satisfacția a fost că oamenii au putut trece peste perioada asta de criză fără să li se diminueze veniturile.

Ați atras și studenți străini.

Sigur, am avut și o campanie de marketing și PR. Am introdus o simbolistică nouă, ca lumea să aibă un sentiment de apartenență, și am organizat toate manifestările de închidere și deschidere ale anului univesitar. Am început să lucrez pentru noul brand al universității, la o strategie de dezvoltare până-n 2020…

Nu ați avut vendete.

Am spus de la început. Am avut oameni pe care i-am simpatizat, alții pe care nu i-am simpatizat. Dar m-am purtat mai frumos cu cei pe care nu i-am simpatizat, pentru că pe cei pe care-i simpatizam m-am mai descărcat, tocmai pentru a nu crea aceste stări conflictuale în cadrul unei instituții. Pentru că instituțiile sunt răvășite de astfel de conflicte, mai ales în învățământul superior, unde oamenii sunt mai orgolioși.

Ați trecut și prin câteva întâmplări urâte.

Da. Însă nu m-au demoralizat. Am suferit, într-adevăr, pentru că e greu să suporți. Dar asta este justiția română independentă, prefer să nu comentez.

Ați început să aveți probleme cu justiția în 2011, când erau alegerile pentru funcția de rector.

Da, o coincidență… În plus, se încerca să se transforme Institutul de Oncologie într-un hibrid și atunci am avut o ceartă cu dl. Gabriel Oprea, pentru că nici ministrul nu avea curajul să-i spună că nu se poate. Obținuse chiar o Hotărâre de Guvern și avea sprijinul lui Băsescu. Până la urmă, Institutul de Oncologie există și cum ne raportăm la legenda Meșterului Manole, vedem că nu poți să construiești ceva fără sacrificii.

În 2014 a trebuit să vă dați demisia.

Da. După cum știți, Senatul nu m-a destituit și atunci ANI a venit cu o acțiune agresivă și ilegală prin care a amendat fiecare membru al Senatului. În aceste condiții, am preferat să-mi dau demisia. Dar vreau să spun că acel Senat nicio clipă nu m-a dezamăgit, membrii săi nu au votat niciodată cum a dictat ANI sau DNA. Asta îmi arată că UMF-ul are rădăcini sănătoase, că oamenii de aici nu s-au lăsat manipulați. Astfel că am plecat eu, nu am fost demis.

A fost cel mai greu moment din viața dumneavoastră?

Da. A fost cel mai greu moment pentru că pusesem suflet și singura mea avere era numele pe care voiam să-l las moștenire. Am fost atacat exact aici. A fost un moment de cotitură, tot atunci mi-am dat demisia și de la Colegiul Medicilor. Am pus în balanță că eu, ca lider, îi pun pe membrii echipei în situația de a le crea niște inconveniente majore, sau renunț și las echipa să meargă înainte. Și am preferat să plec eu, pentru că țineam mai mult la proiecte, decât la funcții.

Au trecut trei ani și sunteți la fel de activ și tonic. Care e secretul?

Credința. Trebuie să crezi în ceva. Sunt credincios, cred în Dumnezeu, dar credința nu înseamnă numai să crezi în Dumnezeu. Trebuie să crezi în niște proiecte. Și în oameni. Indiferent câte dezamăgiri am avut, eu tot cred în oameni.