Niciodată nu am simțit că este o lume care îmi este interzisă, că această specialitate îmi va crea probleme, ca femeie
18/12/2017
Oana Bugeag (35 articole)
2 comentarii
Distribuie

Niciodată nu am simțit că este o lume care îmi este interzisă, că această specialitate îmi va crea probleme, ca femeie

Interviu cu Mădălina Gavrilescu, medic rezident la Clinica I Chirurgie din cadrul Institututului Regional de Oncologie Iași.

 

Tocmai ați dat examenul pentru obținerea titlului de medic specialist în Chirurgie Generală. Am înțeles că ați obținut cel mai bun rezultat. Cum a fost concursul?

A fost un concurs stresant, care s-a desfășurat timp de o săptămână. Un concurs care a cuprins foarte multe noțiuni generale, dar care s-a bazat și pe partea practică, având mai multe etape: proba scrisă, proba clinică și proba operatorie.

Care vi s-a părut partea cea mai dificilă?

Proba scrisă. La proba clinică nu am avut mari emoții, și nici la cea operatorie.

Când a început să vă atragă ideea de chirurgie?

Ca specialitate largă, m-a atras încă din anul III de facultate, de când am început stagiile de chirurgie la Spitalul „Sf. Spiridon”. Încă de când am intrat în contact cu pacienții, de când am început să fac gărzi în clinicile de chirurgie, mi-am dorit să urmez o specialitate chirurgicală. În 2010 am susținut examenul de rezidențiat, luând un punctaj care mi-a permis să aleg Obstetrica-Ginecologie. Este o specialitate frumoasă, dar în care nu-mi găseam locul, nu mă simțeam compatibilă. După jumătate de an, am început modulul de chirurgie generală la Spitalul „Sf. Spiridon”, Clinica a III-a Chirurgie și acolo m-am hotărât că asta vreau să fac. Un an mai târziu am susținut din nou examenul de rezidențiat și mi-am ales Chirurgie Generală.

Am citit în CV-ul dvs. că ați terminat liceul la o clasă de matematică.

Da, Mate-Info. Surpinzător, dintre toți colegii mei, numai eu și soțul meu am ajuns medici.

Ați fost colegi din liceu?

Da, am fost colegi și în liceu, și în facultate. Am învățat  împreună pentru bacalaureat, apoi pentru facultate.

Părinții sunt medici?

Nu, chiar nu au nicio legătură cu medicina.

Soțul ce specialitate a ales?

Psihiatria.

Când v-ați căsătorit?

În 2010, când le-am făcut pe toate. M-am înscris la doctorat, am dat concursul de rezidențiat, am avut nunta…

Cam mai atipic pentru vremurile astea, sunteți de „old school”.

Da, chiar că „old school”, faptul că eu și soțul meu vorbim încă din clasa a XI-a…

Ați avut un traseu comun, numai la alegerea specialităților v-ați despărțit.

Nici nu am discutat. El știa că eu voi alege o specialitate chirurgicală.

Cine învăța mai bine?

Trebuie să recunosc că eu.

Și în liceu?

La fel! Și bacalaureatul l-am luat cu notă mai mare, și rezidențiatul…

Soțul meu e un om foarte liniștit, un bărbat căruia i se potrivește psihiatria de minune. E foarte calm, foarte zâmbitor, cu simț al umorului.

Specialitatea îți dă o răbdare pe care eu am câștigat-o și am revăzut-o în comportamentul meu

This is a man’s world. Vreau să discutăm puțin despre acest subiect, pentru că în general femeile ocolesc specialitatea asta care te consumă extraordinar din punct de vedere psihic și fizic. Sunt puține femei chirurg, chiar dacă s-au împlinit anul acesta 142 de ani de la nașterea Martei Trancu Rainer –  prima femeie chirurg din România, care a operat in primul război mondial cu regina Maria. Marele neurochirurg Leon Dănăilă a făcut o afirmație controversată într-un interviu: „Se spune că un mare chirurg trebuie să aibă inimă de leu, ochi de vultur şi mâini de femeie. Dar femeilor le lipseşte ceva. Eu făcând şi psihologie, mi-am dat seama că femeile, în general, au treabă acasă, se ocupă cu alte lucruri, de familie. Gândul le este în altă parte”. Sunt convinsă că mulți sunt în continuare adepții acestei teorii, chiar dacă nu o spun cu voce tare. Ați simțit vreodată că lucrurile ar fi fost mai simple dacă erați bărbat?

Niciodată. Am avut noroc să lucrez într-o echipă alcătuită din oameni de la care nu am avut niciun semnal că ar gândi astfel. Niciodată nu am simțit că este o lume care îmi este interzisă, că această specialitate îmi va crea probleme, ca femeie. Din contra, am fost încurajată, am fost susținută, nu am simțit că este o lume a bărbaților.

Totuși sunt puține femei chirurg. De exemplu, practica chirurgicală cu cine ați făcut?

Este adevarat ca in general practica chirurgicala am invatat-o de la chirurgi, dar să știți că sunt din ce în ce mai multe tinere colege care au optat pentru chirurgie generală.

Am văzut că un medic rezident a înființat la Cluj prima asociație a femeilor chirurg din România. Ați auzit de această asociație, credeți că era necesar un astfel de organism?

Nu, tocmai din considerentul, după cum v-am mai zis, că n-am simțit niciodată vreo atitudine negativă față de prezența unei femei în sala de operații. Din contra, am fost acceptata.

Nu toată lumea este făcută pentru chirurgie.

Așa cum nu toată lumea este făcută pentru specialitate medicală. Eu din anul III am exclus posibilitatea de a alege o specialitate medicală, aș fi preferat să mai dau încă de două ori rezidențiatul.

Ce calități trebuie să aibă un chirurg?

Trebuie să ai voință, răbdare. Specialitatea îți dă o răbdare pe care eu am câștigat-o și am revăzut-o în comportamentul meu.  Apoi organizare, disciplină, stăpânire de sine care este foarte importantă. Să nu credeți că în sufletul nostru nu sunt emoții.

Trebuie să fii foarte echilibrat.

Da, să găsești o balanță care să fie tot timpul undeva la mijloc. Să ai stăpânire de sine, dar să nu uiți niciodată că ești om. Să faci lucrurile așa cum consideri că este mai bine pentru pacient, dar să nu uiți nici latura emoțională. Să poți să intri în gândurile pacienților și să poți să-i susții, dar totodată să-ți faci meseria de chirurg.

Un tânăr chirurg spunea într-un interviu că la început de carieră exersa noduri în continuu, chiar și acasă pe clanță sau pe mânerul de la geantă. Nodurile le faci la începutul și la sfârșitul tuturor operațiilor. E o practică comună, toți rezidenții la Chirurgie procedează la fel?

Așa este. Eu, până mi-am dat drumul la mână, făceam noduri pe mobilierul din dormitor, în timp ce stăteam cu băiețelul, sau când dormea. Până și la spital, în camera rezidenților, este un dulap cu niște sertărașe și cei care intră în primul an își exersează acolo nodurile.

Am înțeles de ce ați ales chirurgie, dar de ce oncologie? În 2008 ați fost în timpul studenției o lună în Egipt, la Programul de Schimburi Profesionale Internaţionale Organizat de International Federation of Medical Student’s Associations (IFMSA) Main Hospital Alexandria – chiar pe Chirurgie Oncologică. A fost o întâmplare?

Am fost o lună, s-a considerat practică de vară. Fiind în SSMI, când au apărut aceste burse, pur și simplu am participat la interviu. Treceam în anul V de facultate. Soarta a făcut să fiu repartizată în Egipt, în Alexandria, pe chirurgie oncologică.

A fost primul contact cu chirurgia oncologică?

Și la Sf. Spiridon” erau pacienți oncologici, pe atunci nu era IRO. Chirurgia oncologică nu este specialitate de sine stătătoare, face parte din chirurgia generală. Primul contact l-am avut încă din anul III, în Alexandria a fost doar o experiență pe care am aprofundat-o.

Cum era spitalul din Egipt? Puteți face o comparație cu România?

Erau diferențe și chiar majore, la unele capitole.  De exemplu, în ceea ce privește aprovizionarea materialelor pentru sălile de operație, pentru îngrijirea pacienților în postoperator, pentru conditiile din saloane.

În paralel, v-ați dat seama că vreți să rămâneți în continuare la UMF Iași – pentru a urma și o carieră didactică. V-ați înscris devreme la doctorat – imediat după terminarea facultății, în 2014 ați devenit doctor în medicină cu teza Eficacitatea terapiei neoadjuvante în cancerul de col uterin ocal avansat în vederea optimizării tratamentului chirurgical”, coordonator științific Prof. Univ. Dr. Viorel Scripcariu.

M-a interesat și partea asta de cercetare didactică, științifică. Am susținut examenul la școala doctorală,  am intrat și atunci am început colaborarea cu domnul rector. Am dat din nou concursul de rezidențiat ca să pot alege chirugie generală și am vrut să merg cu domnul profesor Scripcariu la Institutul Regional de Oncologie Iași.

Cum e IRO? Când intri prima dată este șocant să vezi holurile pline de bolnavi.

Impactul emoțional e mare. Prieteni de-ai mei care au avut contact cu spitalul în diverse împrejurări și  care nu au nicio legătură cu medicina îmi spun: „ – Nu știu cum poți.

Nu cred că eu pot în momentul de față să mă pun în locul unui pacient tânăr care primește diagnosticul de cancer

Cum funcționează familiile cu ambii soți medici? Vă povestiți cazurile?

Da. Sunt unele cazuri pe care i le mai povestesc soțului meu. Sunt cazuri care te impresionează și când ajungi acasă simți nevoia să te descarci.

Profesorul Victor Tacu, în interviul acordat News UMF Iași, povestea despre un episod legat de academicianul Ion Enescu, care a plâns pentru o pacientă în stadiu terminal, mamă a trei copii. Puțini medici plâng, nu toți suferă pentru pacienți și este și normal, pentru că te-ai epuiza psihic. Dar probabil că sunt unele cazuri în care te regăsești sau empatizezi.

Sau empatizezi, cred că asta este, nu neapărat de regăsire. Nu cred că eu pot în momentul de față să mă pun în locul unui pacient tânăr care primește diagnosticul de cancer. Pur și simplu nu pot. Cred că este vorba de empatie. Au fost cazuri când am fost impresionată. Mă gîndesc la o pacientă operată la noi la Institut cu care țineam legătura, mă suna tot timpul de sărbători să-mi ureze multă sănătate și să-mi spună că e bine.

Câți ani avea?

52 de ani. A fost operată la noi, a început chimioterapia și după asta, boala fiind de așa natură, a trebuit să se reintervină. A fost operată din nou dar nu s-a mai putut face nimic pentru ea. Eram de gardă, a venit după mine și mi-a zis: „ Doamna doctor, eu știu ce am, știu că nu mai am mult și de acum încolo nu o să vă mai sun”.

Nu vreau să duc într-o zonă a paranormalului discuția, dar vreau să vă întreb dacă ați avut pacienți care și-au prevăzut sfârșitul sau în ochii cărora ați văzut flacăra vieții deja stinsă, abandonul, renunțarea la luptă?

Majoritatea pacienților vor să lupte. După scurta mea experiență de rezident, majoritatea pacienților luptă, foarte puțini sunt cei care se dau bătuți. Și faptul că acei pacienți se află într-un spital, într-un serviciu de chirurgie, arată clar că vor să lupte. Pentru că altfel ar fi acasă și ar aștepta să moară. Dar cei care vin la noi nu-și pierd speranța. Mai mult decât atât, am văzut pacienți gata să înfrunte orice.

Mă uit la dumneavoastră – sunteți atât de feminină, atât de delicată… Îmi vine în minte unul dintre personajele lui Soljenițîn – doctorița Vera, din Pavilionul canceroșilor”. Cum decurge o zi din viața dvs.?

La  5.30 sunt în picioare, mă trezesc. Pregătesc pachețelul copilul meu, îi pregătesc hăinuțele pentru că soțul meu, care începe serviciul mai târziu, îl duce la școală. La 6.50 sunt la spital, după care începe treaba de rezident: vizita cu medicul de salon, raportul  la 7.45, după care, la 8.30, coborâm la sală. Aici, în funcție de ce operații sunt, rămânem să asistăm la intervenție. În jur de 13.00  se face vizita mare și programul pe a doua zi – cu domnul profesor Scripcariu. Se văd toți pacienții, se fac recomandările, mergem în secția de terapie, vedem toți pacienții operați în ziua respectivă sau operați în zilele anterioare, după care rămân de făcut foi sau investigații pentru pacienți, consulturi cardiologice. Apoi merg acasă.

Când  ajungeți acasă?

În ultimul an, am ajuns mai devreme,  având în vedere că a trebuit să învăț și pentru examenul de specialitate.

Aveți și ore cu studenții.

Da, dar orele nu sunt la universitate, ele sunt desfășurate pe secție, unde studenții intră în contact cu pacienții.

Care este relația dvs. cu studentul? Când ești mai tânăr, trebuie să fii mai sever, să te impui?

Nu neapărat mai sever, dar mai serios. Ei trebuie să vadă că au în fața lor o persoană serioasă, care stă acolo cu un scop anume, acela de a-i învăța ceva, de a le insufla dragostea față de meserie, de a le arăta că trebuie să facă o specialitate care să le placă.

Când erați studentă, ce profesori vă plăceau?

Mi-a plăcut foarte mult de domnul profesor Târcoveanu, ținea niște cursuri extraordinare, mă duceam cu plăcere la cursurile lui. M-a impresionat și ca om, și ca profesionist.

Unul dintre fiii domnului profesor Târcoveanu este medic anestezist în Belgia, a plecat acolo din studenție. Dumneavoastră și soțul dvs. v-ați gândit la posibilitatea de a lucra într-un spital din afară?

Nu, niciodată nu am vrut, iar soțul meu nici atât.

Încă din timpul facultății, studenții de la UMF își fac planuri de a profesa în alte țări.

Da, chiar am văzut la știri, când a fost concursul de admitere la Universitatea din București: viitorii studenți spuneau că dau la Medicină și apoi pleacă.

Dacă vorbim de motivația financiară, în Germania, un medic specialist într-un spital regional câștigă 5.656,92 € pe lună. Sigur, scădem chiria, coșul zilnic etc, dar tot rămâne cu o sumă consistentă. În România, au crescut salariile medicilor, dar trebuie să recunoaștem că au fost niște ani negri pentru rezidenți…

Pentru noi nu a contat partea financiară, chiar dacă primii doi, trei ani au fost mai grei. Într-adevăr, a fost o perioadă mai dificilă, a apărut pe lume și băiețelul nostru, Alex, iar eu am început rezidențiatul cu 860 de lei pe lună. Dar nu m-am gândit să plec.

Cât ați câștigat în ultimul timp ca medic rezident?

În ultimul an am câștigat 2900 de lei pe lună. Este mult, față de cât câștigam în primul an… Apoi a fost din ce în ce mai bine, a apărut și o bursă care s-a dat rezidenților…

Salariul mic nu este principal cauză a migrației, ci mai degrabă degradarea relației medic/pacient, lipsa respectului față de medic.

Din experiența mea pot spune că la noi, la IRO, pacienții sunt foarte bine îngrijiți, li se vorbește foarte frumos, interesul lor primează. Faptul că unii dintre ei privesc altfel lucrurile, că amenință că se duc la ziar sau la TV, că te pot înregistra… Nu a fost cazul la noi la Institut, dar am auzit ce se întâmplă în celelalte spitale.  La Urgențe, dacă nu sunt băgați în seamă, amenință… Este atitudinea lor îndreptată spre medici, o atitudine răutăcioasă.

Când pun capul pe pernă noaptea, mă gândesc dacă am făcut bine nodul, dacă am făcut lucrurile corect

Cum e pacientul oncologic? De fapt aveți de a face cu oameni care-și înfruntă moartea, deși domnul profesor Lucian Miron spunea despre oncologie că nu este o specialitate tristă, nu este una a morții sau a eșecului, ci, dimpotrivă, una a speranței, a unei lupte continue, îndârjite. Dar pe vremea când profesorul Miron era un tânăr absolvent de medicină, colegii lui au râs de el și i-au spus că e o specialitate în care dai pacientului morfină și atâta tot.

Vreau să revenim puțin la subiectul migrației medicilor. Există și un alt treilea motiv pentru care vor să plece din țară – că profesorii nu-i lasă să opereze, să-și facă mâna. Se vorbește despre egoismul profesorilor noștri, care nu-i lasă decât să completeze fișe.

Cred că eu am fost norocoasă să nimeresc într-un colectiv extraordinar, în frunte cu domnul profesor Viorel Scripcariu. În fiecare zi am intrat în sala de operații. Numai faptul că vezi gesturi chirurgicale bine conturate, bine executate, că vezi niște intervenții chirurgicale de amploare și că le vezi aproape în fiecare zi pe parcursul a șase ani de zile, este imposibil, cînd ajungi specialist, să nu știi să le faci.

Până acum ați fost mâna a doua?

Da, până acum am asistat, am fost mâna a doua și astfel am deprins executarea nodurilor și am învățat să anticipez pașii unei intervenții chirurgicale. Vezi niște gesturi – este o memorie vizuală care se imprimă. E suficient să închizi ochii ca să-ți aduci aminte tot ce s-a făcut în sala de operații.

Cam când sunteți lăsați să fiți mâna întâi?

Sunt anumiti pasi ai interventiilor chirurgicale care sunt efectuati de rezidentii mari sub stricta supravegehere a medicului operator

Aveți emoții pentru prima operație ca mâna întâi?

Am emoții și când asist o operație, regândesc tot timpul pașii intervenției chirurgicale. Când pun capul pe pernă noaptea, mă gândesc dacă am făcut bine nodul, dacă am efectuat gesturile correct.

Este e muncă de echipă, este foarte important să ai și un anestezist bun.

Da, este foarte important să fie o echipă de medici anesteziști pe care să te poți baza, pentru că sunt tot felul de pacienți care, pe lângă  patologia neoplazică, au multe patologii asociate și care necesită o urmărire atentă în postoperator. Sunt tot felul de situații, intervenții chirurgicale grele – pentru că niciodată o intevenție chirurgicală la un pacient oncologic nu este ușoară.

Cum se împacă viața de familie cu o carieră de chirurg? Mai ales că acum, de când urmați și un traseu didactic, programul este din ce în ce mai încărcat?

Când o spuneți dumneavostră pare că fac ceva așa, extraordinar. Dar am impresia că toate au venit exact la momentul potrivit în viața mea. Mi-am dat doctoratul, apoi au venit studenții și mi-a făcut o reală plăcere să lucrez cu ei, mai ales că nu erau departe de vârsta mea  erau în anii III și IV. Îi simțeam ca și cum ar fi fost colegii mei mai mici pe care doream să-i învăț, să le arăt cât mai multe lucruri.

Ce părere aveți despre universitate și despre studenți?

Foarte bună. Nu numai că am absolvit această universitate, dar am vorbit și cu colegi din alte universități și am putut face o comparație. Partea științifică este încurajată prin tot felul de granturi, de activități. Când eram eu studentă, făceam parte din SSMI și eram implicată în foarte multe activități și mă bucur să văd că studenți noștri fac asta în continuare. Văd, la studenții mei, că sunt copii care vor să învețe, care-și dau silința, și de când intră în spital cred că își schimbă atitudinea. Sunt curioși, se uită prin saloane, au întrebări, nu vor să plece mai repede acasă. Chiar vor să învețe.

Copilului ce-i spuneți că face mami la serviciu?

A fost greu la început, dar acum a înțeles. Cât am stat să învăț pentru examenul de specialitate a învățat organele, împreună cu mine. Îmi lua Atlasul Netter și mă întreba din cap până în picioare despre organe. I-am explicat că mama operează, că taie burtica oamenilor, să vadă ce e rău înăuntru. După care i-am explicat care e treaba cu psihiatria, și a înțeles cât de cât. La un moment dat mi-a zis că el vrea să devină chirurg când o să fie mare. I-am spus că trebuie să taie oameni, nu-i va fi milă de ei? „Atâta timp că știu că se vor face bine, nu, mami”, mi-a răspuns. Și cred că pe principiul ăsta am mers și eu.

Cum ați vrea să evolueze lucrurile, nu numai în sistemul sanitar, dar în societatea românească, în general?

Eu sunt genul de persoană răbdătoare, iau totul pas cu pas.

Nu ați fost revoltată nici atunci când câștigați 800 de lei pe lună.

Nu. Știți de ce ? Pentru că eu mi-am ales să fac lucrul ăsta, puteam să fac orice altceva. Nu am fost revoltată pentru că îmi făcea plăcere să mă trezesc dimineața, să mă duc la spital, să-mi fac treaba mea și să mă întorc acasă.

Taguri interviu
Oana Bugeag

Oana Bugeag

Universitatea de Medicina si Farmacie "Grigore T. Popa" Iasi | Departamentul de Comunicare si Marketing Universitar | oana.bugeag@umfiasi.ro

Comentarii

  1. Iulian Rusu
    Iulian Rusu decembrie 19, 12:54
    Remarcabil!
  2. Roata
    Roata decembrie 19, 22:37
    "Ca să se facă cineva chirurg trebuie să se fi născut chirurg. Şi trebuie să se deosebească prin trei însuşiri: să aibă ochi de vultur, inimă de leu şi mâini de femeie." Sfântul Ierarh Luca al Crimeei ( Prof.Dr.V.F.Voino-Iasenetski ), sursa: Arhim. Nectarie Antonopoullos, Sfantul Arhiepiscop Luca. Chirurgul fără de arginți, Ed. Egumenița, Galați, 2009, p.60.

Scrie un comentariu

Reguli pentru un dialog civilizat: Comentariile se vor incadra in tematica articolului si se vor referi la articol, si NU la autorul acestuia. Va rugam insistent sa folositi un limbaj civilizat si o limba romana curata si corecta. Comentariile care nu respecta aceste doua reguli simple NU vor fi publicate.

Campurile marcate cu * sunt obligatorii