”Cele mai mari satisfactii mi le-au adus, in primul rand, studentii”
09/01/2017
Oana Bugeag (18 articole)
5 comentarii
Distribuie

”Cele mai mari satisfactii mi le-au adus, in primul rand, studentii”

Interviu cu prof. dr. Eugen Târcoveanu, şeful Clinicii I de Chirurgie de la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe „Sf. Spiridon” din Iaşi și redactorul-șef al Revistei medico-chirugicale a Societății de Medici și Naturaliști din Iași. Reputat chirurg, profesorul Târcoveanu s-a numărat printre primii medici din țară care au realizat intervenții laparoscopice, la trei ani de la căderea regimului comunist,  iar în 2006, a introdus o metodă revoluționară de tratare a cancerului: termonecroza.

În 1965 erați un un tânar de 19 ani care părăsea căminul părintesc dintr-un sat din Buzău și poposea în dulcele târg al Ieșilor, ca să urmeze medicina. Cu un an înainte dăduserăți examen la București și ați picat,  dar atunci era, într-adevăr, un concurs foarte dur…

Era un concurs foarte dur și se învăța după cărțile lor și eu nu am învățat după cărțile lor. Am intrat fără loc, cum se spunea atunci, dar cred că a a fost șansa mea ca să ajung la Iași.

Erau vremuri grele, am mai vorbit cu medici din generația dumneavostră, care erau însă din Iași. Dumneavoastră erați un băiat necăjit, din Buzău. Nu ați stat la cămin…

Am locuit și la cămin… Dar eu am stat foarte mult la Anatomie, pentru că era un profesor deosebit la Anatomie, profesorul Iancu. Un  om extraordinar de modest, un spirit universal. A fost iubire la prima vedere, prima materie întâlnită m-a fascinat, iar profesorul mi-a dat o camera la Anatomie, unde am locuit. Și după asta am lucrat 20 de ani la Anatomie, voluntar. Era un sistem foarte interesant: eram student în anii II și III și le predam studenților mai mici.

Erați un fel de ”fratele mai mare”

Da, eram de vârsta lor, mă înțelegeam cu ei și bineînțeles că, învățându-i pe alții, învățam și eu. Am învățat anatomia foarte bine. Pe atunci erau și foarte multe cadavre. Erau împărțite piesele, de exemplu, pe membrele superioare sau membre inferioare erau doi sau trei studenți. Era plin de cadavre. Toată lumea învăța și diseca pe cadavre și făceam anatomie în fiecare zi, inclusiv sâmbăta, pentru că pe atunci nu era sâmbăta liberă. Era plin, plin la anatomie iar numărul de studenți era mult mai mic. Noi am fost în serie 80 de studenți.

„Fiecare disciplină avea o somitate care era recunoscută în toată țara”

Un coleg dintr-o generație apropiată povestea că mulți dintre profesorii săi erau boieri de viță veche și era impresionat, în special, de profesorul Enescu, care trezea în apropiați un respect cvasireligios. Dar erau mulți din garda veche, Chipail, Strat, Franche, tocmai ați amintit de profesorul Iancu… Pomeneati, într-un interviu, și de chirurgul Vladimir Buțureanu, care preda patologie si semiologie chirurgicală, un om cu o cultură enciclopedică, cânta la vioară. Ce ați învătat de la oamenii ăștia, ca model comportamental?

Fiecare disciplină avea o somitate care era recunoscută în toată țara. Aveau un stil de a se comporta cu  studenții care te apropia, erau foarte apropiați, dar noi nu ne dădeam seama de mărimea lor… De exemplu, la Anatomie, era profesorul Iancu, dar profesorul Iancu nu era numai anatomist, el era și chirurg oncolog, opera, unde e clinica radiologică, cancer de sân cu anestezie locală. El opera cu mine, care eram student și eu credeam că lucrurile sunt foarte simple, că o operație se face așa cum făcea profesorul Iancu, după aia am văzut ce înseamnă de fapt o operație și cât de grea este. Profesorul Iancu a fost deținut politic… Era un om de o modestie extraordinară, venea cu bicicleta. Era un om înalt, frumos… De Sfântul Ion, profesorul mă invita acasă la el, pe mine, care nu eram copilul nimănui.

Cum era acasă la profesorul Iancu?

Ți se părea, când veneai de afară, că te duci într-un loc sfânt. Era profesorul tău și vedeai căldura familiei sale. Stătea pe Karl Marx, la o casă tip bloc.

Dar nu ați găsit acolo opulență…

Nu, nu, din contra, era de o modestie plină de încărcătură spirituală. Dar eu m-am legat de Anatomie și am rămas acolo, dar spre exemplu, la Fiziologie, care era atât de frumoasă, era profesorul Hăulică, pe atunci foarte tânăr. Venise de la București, fusese în America vreo zece ani și ne povestea cum era acolo, cum erau cursurile…

Venea cu un alt aer, occidental, la universitate…

Era perioada aia când eram izolați complet, nu primeam nicio revistă. Voi nu puteți să vă închipuiți ce însemna. Erau cărțile litografiate, dar erau cărți foarte bune.

Erați în plină perioadă sovietică.

Perioada sovietică, când tot ce era dincoace de cortină era… Aveam, spre exemplu,  la Anatomie, atlasele lui Sinelnikov… Ulterior am aflat că Sinelnikov a lucrat la Chișinău și preparatele pe care a făcut atlasele  se găsesc la Chișinău, le-am văzut și acum…

La Anatomie Patologică era profesorul Wasserman, după asta a venit doamna profesor Gavriliță, care a fost și rector. La Histologie era profesorul Hurduc, care a descoperit o colorație pentru hipofiză, recunoscut în toată lumea… Erau oameni extraordinari, nu numai în preclinic. Noi, când am intrat în clinică, aveam cunoștințe foarte solide de anatomie, de fiziologie și când am descoperit clinica a fost așa, ca un miraj. La Chirurgie l-am prins pe profesorul Buțureanu, am fost ultimul lui doctorand. Era un boier, fusese plecat în toată lumea asta, vorbea frumos, știa mai multe limbi, cânta la vioară, făcea parte din orchestra Filarmonicii.

A avut o viață destul de grea, a prins și războiul, a operat pe front.

El era un om de stânga, avea vederi de stânga și totuși a făcut pușcărie, a fost arestat. Era prigoana asta împotriva intelectualilor, în prima parte a regimului comunist. El a scris un manual care a apărut la Editura Mason, din Paris, cea mai bună editură medicală din lume la vremea respectivă, despre chirurgia ulcerului, cu mii de cazuri operate. Apropo, el prefera să-și publice articolele în revista noastră, ”Revista medico-chirurgicală”…

Ca să ridice nivelul revistei…

Da, să ridice nivelul.

Era un om foarte blând. Țin minte, el era la pensie și eu m-am lipit de el pentru că îmi plăcea cum povestea și m-am înscris la el la doctorat, ”Ulcerul perforat” a fost teza mea și cum era pe atunci, toată lumea voia să experimenteze și eu am făcut un model experimental pe câine.  Buțureanu a aflat și mi-a spus: ”Băiețaș, dacă aflu că ai făcut ceva unui câine sau l-ai operat, ai terminat cu doctoratul! Să știi că animalul nu face ulcer precum omul”.

Nu voia să chinuiți bietul câine degeaba…

Da, iubea animalele…

Era un om bun, blând cu bolnavii, era de principiul că “bolnavului i se iarta orice”. Mai au medicii, în zilele noastre, răbdare cu bolnavul? Sau mai au bolnavii răbdare cu medicii?

Lucrurile, în zilele  noastre, s-au schimbat foarte mult. Nici medicii nu mai au grijă să vorbească atât de mult cu bolnavii, pentru că sunt și foarte mulți. Iar mass-media de astăzi ațâță bolnavii împotriva doctorilor și este un lucru foarte grav, pentru că totul depinde de încrederea pe care o au bolnavii în doctori. Atât timp cât la televizor apare în fiecare zi că ”uite ce s-a întâmplat!”… Și unele poate sunt reale, dar unele sunt exagerate, pentru că ei anunță o știre bombă, care face audiență și se dovedește ulterior că era de fapt o știre falsă, o știre interpretată greșit.

„Zdruncinarea încrederii bolnavului în medic este fatală”

Înainte medicul era unul dintre cei mai respectați membri ai comunității, mai ales chirurgul, care era privit ca un Dumnezeu. De câțiva ani, asistăm la o demitizare, o stigmatizare a breslei.

Știi de ce? Pentru că presa își face un titlu de glorie prin a desființa miturile.

Dar nu este o vină colectivă? Și a mass-mediei, bineînțeles, dar și a sistemului de sănătate, a legilor proaste și a unor medici. Puteți face o radiografie a lumii medicale de astăzi?

Lucrurile s-au schimbat pentru că știi ce este important și noi nu-i învățăm suficient pe studenți? Arta comunicării. Un medic trebuie să aibă în primul rând har, să facă această profesie din dragoste, să aibă o chemare… Studenții la Medicină reprezintă elita studențimii, este o facultate în care se intră prin concurs, spre deosebire de celelalte. Această profesie este una de un înalt umanism, pentru că medicul învață toată viața. Nu există nicio altă profesie, nici măcar judecătorii, care se joacă cu viețile oamenilor, ca și doctorii, în care să fii obligat, în fiecare an, să ai un certificat de liberă practică.Vreau să spun că această profesie are cea mai mare responsabilitate, orice act medical poate să se transforme în justiție. Nicio altă profesie nu are, practic, asemenea greutate pe umeri. Și cine crede că un medic nu suferă și că un medic… Nu zic eu că nu poate greși, este totuși un om. De exemplu, chirurgul face un tratament care este diferit de celelalte tratamente, pentru că tratamentul chirurgului este o agresiune dirijată asupra unui bolnav. Este foarte greu să alegi indicația, să spui dacă trebuie sau nu operat, este foarte greu să știi ce tehnică trebuie să faci și este foarte greu să aplici tehnica respectivă la particularitățile pe care le are fiecare bolnav. Chirurgie nu înseamnă doar diagnostic, nu operezi cu diagnosticul altuia, trebuie să verifici diagnosticul. Ai diagnosticul, este o idee, ești ca Sherlock Holmes. Diagnosticul este un act extraordinar de dificil. Și cîteodată experiența îți spune, creierul, care este un computer, îți aduce aminte de ce ai văzut în viață, că una e ce scrie în cărți, și una ce este în realitate.

Faptul că toată lumea are acces la informație, nu știe ce să facă cu informația, este bine pe de o parte. Dar pe de altă parte, zdruncinarea încrederii bolnavului în medic este fatală. Și când s-a întâmplat cu infecțiile nosocomiale… Astea sunt de când lumea, nu s-au descoperit acum. Și-au retras familiile bolnavii și au murit acasă… Asemenea responsabilitate trebuie să o aibă și jurnaliștii… Și am pornit de la arta comunicării. Medicul trebuie să știe să comunice, cu mass-media, cu bolnavul, cu familia. Unui bolnav care are cancer nu-I spui în față, ”Știi, ai cancer și peste o săptămână poți să mori” pentru că l-ai dezarmat, el nu mai luptă. Lui trebuie să-i spui un adevăr cumva cosmetizat, familiei trebuie să-i spui un alt adevăr. Este o profesie extraordinar de grea. Cum îți explici că, pe vremea mea, chirurgia, la rezidențiat, se alegea prima? Și foarte greu intrai la chirurgie. Știi că azi rămân locuri libere la chirurgie?

Înainte toți voiau să devină chirurgi, pentru că este specialitatea care-ți aduce cele mai mari satisfacții și imediat.

Imediat, așa este.

Dar și cele mai mari decepții.

Și dacă nu ai un sistem nervos… Clachezi.

Trebuie să fii foarte echilibrat ca să reziști. Și cum clachează un chirurg?

Se lasă de chirurgie. Din fiecare serie de rezidenți, să zicem că intră 20, doi se retrag. Sistemul este făcut în așa fel încât aici nu pot să ajungă oameni cu tulburări psihice, în primul rând că ăștia nu rezistă să termine facultatea. Fiecare serie are câte unul și ei se retrag pe parcurs. Este o facultate atât de grea, încât lumea care nu poate face față, se retrage. Păcat, că se pierd niște capete foarte bune. Spre exemplu, impactul cu anatomia… Acum nu mai este atât de puternic, dar pe vremea mea… Când vedeau un cadavru…

Contactul cu disciplinele astea este contondent, țipi la el, îi spui că ești tâmpit, nu mai e nicio speranță ca acela să mai continue, nu mai vine. Eu știu studenți care au plecat pentru că le-a spus profesorul de sport să vină cu nu știu ce papuci. Studentul are și el o personalitate și o personalitate, câteodată, mai importantă decât a cadrului didactic. Profesia asta este mai dificilă decât a unui doctor, să fii și doctor, și cadru didactic, nu-i chiar așa ușor. Trebuie să știi să-i atragi, să-i încurajezi. Pentru că dacă el se uită la televizor și i se spune că ”Burnei, criminalul, face experimente pe oameni”, clachează.

Riscurile chirurgului. Hemoragia de creiere

Care este părerea dumneavoastră despre cazul Burnei?

Este o mediatizare exagerată.  Eu nu-l cunosc… Sunt două lucruri foarte importante: pe de o parte sunt colegii și știi că există o ”invidia medicorum”, care explică eronat familiilor, deoarece chirurgia nu este succes 100%, chirurgia este o etapă într-un tratament. De aia s-au făcut și ghiduri, care se respectă, ca să nu vină cineva cu ideea că s-au făcut experimente.

Nu ați fost și dumneavoastră acuzat că ați făcut experimente, cu termonecroza?

Da, cu termonecroza. Orice metodă nouă care se introduce…

Cînd ați introdus-o?

Prin 2006. Dar era o metodă care era omologată.

Dar era revoluționară pentru spațiul românesc.

De ce? Pentru că acea metodă se făcea cu un aparat care costa 60.000 de euro și nu-și permitea nici clinica. Eu am făcut un grant de cercetare pornind de la aceeași metodă care se putea face și cu vapori de apă.  Șansa mea e că nu am avut nicio complicație și am tratat peste o sută de bolnavi.

Și dacă ați fi avut? Probabil că erau persoane care abia așteptau asta.

Bineînțeles. Am avut colegi, și colegi de înaltă ținută, să zicem, în ghilimele, care au zis că… Dar era exact același principiu, adică aparatul cu radiofrecvență făcea exact aceeași chestiune ca și aparatul cu vapori de apă.  Eu am făcut grantul, am demonstrat asta și mi-am cumpărat un aparat de radiofrecvență, pe care-l folosesc și astăzi.

Da, dar trebuie să ai curaj, altfel rămâi la metodele tradiționale și-i lași pe alții…

Da, dar nu trebuie să te împăunezi…  Pobabil că dorința asta a doctorilor de a fi mediatizați prea mult nu este bună. Adică tu introduci o metodă nouă și nu se poate introduce decât atunci când ai date certe că este inofensivă. Iar metoda pe care eu am introdus-o, și care era o metodă de avarie, era mai puțin agresivă decât radiofrecvența și mult mai ieftină. De exemplu, erau bolnavi cu metastaze multiple de cancer colorectal, în special, și de alte cancere digestive, erau bolnavi în ultimul stadiu, la care s-a prelungit supraviețuirea cu peste un an sau peste doi ani. Am cazuri care trăiesc și acum. Iar calitatea vieții era mult mai bună, pentru că era o metodă minim invazivă.

Să revenim puțin la motivele care-i determină pe tineri să fugă de chirurgie.

Pentru că este foarte greu. Trebuie să sacrifici, în primul rând, familia.

Dar nu a fost întotdeauna așa?

Întodeauna a fost așa, dar responsabilitatea nu era aceeași.  Pentru că la chirurgie se și moare. Nu din cauza tratamentului, pentru că asta este evoluția firească. Ne-am da seama cât de importantă este chirurgia, dacă activitatea chirurgicală s-ar opri 48 de ore. Dacă s-ar opri 48 de ore în toată țara asta, ar fi mai mulți morți decât mor pe șoselele patriei. La orice urgență, bolnavul moare. Moare! Moare imediat. Nu mai vorbesc de cei care mor în timp. Lumea nu este conștientă. Norocul nostru este că medicii nu sunt organizați și că nu au voie să facă grevă. Sunt țări, cum e Israelul, în care șase zile au făcut grevă și le-a triplat salariul. În Cehia, tot așa s-a întâmplat, trei zile au stat în grevă.

Eu nu zic că trebuie să te porți cu mănuși cu chirurgul, dar nici să arunci cu pietre în el. Fiindcă el pleacă. Eu, fiind în învățământ și cunoscând rezidențiatul în chirurgie, știu că jumătate dintre rezidenți pleacă afară. Lucrul ăsta se întâmplă de mai mult de zece ani, de aproape 15 ani. Sunt peste 22.000 de absolvenți plecați. Îți închipui ce hemoragie de creiere?

De când dau la facultate asta au în cap, să plece.

Ai văzut și tu, că citești ziarele din afară, se vorbește acolo despre medicii români care au făcut experimente pe oameni și care au făcut greșeli impardonabile? Ai văzut un singur articol? Oricum, dacă ne uităm la celelalte profesii și facem o radiografie, facem o comparație, câți medici ai văzut beți la volan? Acum nu scapi, cu câte televiziuni avem, îți închipui ce știre de senzație ar fi, ”Breaking news!”, ”Medic beat la volan!”. Ai văzut vreunul? Atunci de ce te legi de această profesie, ce vrei tu să demonstrezi? Că și medicii sunt oameni? Da, și medicii sunt oameni. Ei învață toată viața, își sacrifică familiile, mor mai devreme decât alții.

Un chirurg nu operează singur, este o echipă și știi cine mai este foarte importantă? Unitatea sanitară, care n-are nicio responsabilitate, niciuna! Ea îți oferă condițiile, ea îți oferă tot…  Dacă tu nu ai toate condițiile, nu se poate întâmpla ceva rău? Medicii ăștia de ce crezi că pleacă? Că nu-s plătiți? Să-ți arăt eu rezidenți care nu au după ce bea apă. Salariul îl dau la gazdă și fac gărzi neplătite. Ce om în țara asta mai muncește astăzi neplătit? Și nu mai vorbesc de faptul că nu știu care politician are un salariu de zece ori mai mare decât al lui și ăla nici nu știe să se semneze.

Este un cerc vicios, ei pornesc la drum cu încrâncenarea asta și prind ciudă pe pacienți.

Ai sesizat un lucru extraordinar. În momentul în care vede pacientul ca un potențial delator, devine arici, își ia toate măsurile. Și atunci, dacă în ghidul de bună practică are două opțiuni, una cu riscuri mari și una cu riscuri mici, dar care e mai puțin favorabilă, pe care o alege?   Pe aia cu riscuri mici. Nimeni nu va mai risca.

Și atunci, procesul de vindecare este viciat din start, cu această atitudine.

Trebuie refăcută imaginea doctorului, pentru că o să ajungem, de fapt suntem, în situația în care sunt specialități descoperite. Ai văzut că la Tulcea nu mai sunt pediatri? La Vaslui nu mai sunt oncologi…

Nici anesteziști…

Anesteziști! În partea de sud a țării, vin anesteziști din Bulgaria, fac naveta. Este posibil așa ceva? Nu facem nimic, stăm cu mâinile în sân?

Aveți doi băieți și unul dintre ei a ales calea străinătății.  

Da, a plecat din studenție. Și o spun cu mare regret, tot timpul am avut o ciudă pe el, îmi venea nu știu ce să-i fac… Astăzi spun că bine a făcut.  Locuiește în Belgia. Este apreciat, se descurcă, trăiește mult mai bine.

Nu regretă că a plecat?

Nu, el a plecat din studenție, a făcut acolo facultatea.

Ce specialitate?

Anestezie. Îți dai seama, ce util ne-ar fi nouă un anestezist.

Și băiatul cel mic?

E rezident.

Nu vrea să plece?

Nici nu discut asta cu el, că mi-e frică. El a ales oftalmologia. Niciunul nu a ales chirurgia. Eu chiar m-am supărat tare pe amândoi, că unul a plecat și că celălalt nu a ales chirurgia.

„Îmi lipsesc studenții”

Aveți în CV peste 20.000 de operații.

Da, dar operațiile știi cum se fac. Începi mâna a treia, de fapt eu am început cu mâna a patra…

Ce înseamnă mâna a patra?

Cînd intrai și tu în sala de operație și urmăreai ce se întâmplă. Ca mână a treia dădeai instrumentele, ca mână a doua erai prim ajutor și după mulți ani ajungeai mîna I. Nu se poate spune că un copil, un tânăr se duce și face el operațiile. Nu face, el învață de-i sar capacele. Eu am intrat de zece mii de ori, ca în a doua parte, de zece mii, să pot face și eu. Și așa e bine. Acum s-a cam comprimat, totul se comprimă.

Ați avut ”miracole”?

Tot timpul se întâmplă miracole. Miracolele noastre sunt legate de cancere. Eu am bolnavi operați cu metastaze hepatice care au doispreze ani de la operație și care trăiesc bine mersi.

Și care este explicația?

Fiecare organism are propria lui apărare.

Ține și de psihic?

Ține și de psihic dar ține în primul rând de cum se face operația. Trebuie să faci în așa fel încât să nu mai rămână nicio celulă canceroasă.

Ați avut cazuri care v-au zdruncinat?

Te zdruncină. Dar știi care e chestiunea? Nu ai timp să te încarci negativ, pentru că îți vine alt bolnav, tot timpul ești pus în fața unui alt caz.

Țin minte, era înainte de ‘89, un bolnav cu ulcer perforat, care perforase după un examen baritat și s-a dus bariul ăla în peritoneu. Bariul în peritoneu face o peritonită infernală. Bolnavul a făcut o fistulă și toată lumea se aștepta să moară, nu avea nicio șansă. Eram de gardă pe 31 decembrie, el stătea de vreo 30 de zile în Reanimare. Pe vremea aia era foarte greu, eu aveam o verișoară care era fugită și-mi trimisese o sticlă de șampanie. Și i-am dat și lui o linguriță de șampanie franțuzească, pe vremea aia era extraordinar. A fost foarte impresionat… A scăpat. Nu datorită șampaniei, bineînțeles!

Ați prins multe revelioane sau Crăciunuri în spital? În Ajun de Crăciun v-ați și născut. V-ați sărbătorit ziua de naștere în spital?

Da,  de foarte multe ori. Și revelionul, pentru că pe atunci ultimii veniți – și se refereau și la cei veniți în ultimii zece ani, făceau de gardă de sărbători… Eu am făcut peste 3000 de gărzi, din care nu știu dacă 1500 au fost plătite.

Spuneați că e o meserie care vine cumva în detrimentul vieții normale de familie. Nu v-au reproșat băieții sau au luat-o ca pe un ”dat”?

Reproșul este cumva tardiv. Știi la ce te angajezi, îți asumi toate riscurile. După ce ai operat, spre exemplu, nu poți să stai acasă. Noi, pe vremuri, veneam la ora 18.00 și făceam contravizita, stăteam până la 20.00. În fiecare zi, și sâmbăta și duminica. Și acum, dacă eu operez, pot să stau acasă seara? Nu știi ce se întâmplă cu bolnavul, poate să moară oricând. Știi care e problema? Angajarea zilnică a riscului – ești tot timpul în priză, ești tot timpul cu adrenalina la nivel ridicat. Asta explică de ce chirurgii fac cel mai frecvent infarct și accidente cardiovasculare.

Ați fost tot timpul în apropierea morții.Care e relația dumneavoastră cu moartea?

Tot timpul te lupți cu ea, nu trebuie să te găsească nepregătit, fiindcă atunci când te aștepți să se întâmple, nu se întâmplă și atunci când crezi că totul este bine, atunci se întâmplă.  Aici este paradoxul. De asta nu poți să-ți permiți să consumi alcool sau să-ți ia cineva mințile. Mie mi se întâmplă frecvent, știu că, atunci cînd trebuie să plec în concediu, nu trebuie să operez cu două săptămâni înainte.

V-ați stricat concediul?

Da, frecvent, niciodată nu puteam să respect zilele de concediu.

Sunteti workaholic.

De nevoie.

Într-un interviu de acum cinci pomeneați cu frică de vremea pensionării. Majoritatea oamenilor abia așteapta pensia, să se odihnească, să plece în călătorii, să meargă la pescuit. Dumneavoastră de ce sunteți diferit, care este secretul?

N-aș avea răbdare să merg la pescuit și să stau să aștept.

Care-i secretul unui workacholic, adrenalina, care te ține în priză și fără de care nu mai poți trăi?

Care te ține și care-ți dă și satisfacții. Da, trebuie să-ți pregătești pensia, dar poți să faci foarte multe lucruri. De la UMF am ieșit la 65 de ani la pensie. Știi ce-mi lipsește de la UMF, îmi lipsesc studenții. Au energia lor, te contaminează, îți dau energie pozitivă, îți aduci aminte cum erai tu și ce speranțe aveai… În plus, faptul de a ține un curs… Eu îmi schimbam cursurile în fiecare an, nu predam aceleași lucruri.

“Când operai un abdomen, ieșeau aburi”

Cum a evoluat chirurgia? Cum se operează acum si cum se opera acum 50 de ani?

După ce am fost la un congres în străinătate, după revoluție, și am văzut chirurgia laparoscopică, cât costă și ce fac, când m-am întors eram convins că va trebui să-mi schimb profesia, fiindcă eram conștient că la noi nu o să putem face niciodată chestia asta. Dar uite că Dumnezeu ne-a ajutat. Foarte repede după ce a apărut în Europa, adică în  ‘87, iar înconjorul lunii l-a făcut în 1990, 1991. Iar noi am început în 1993. Și cum? Am făcut o cerere la o firmă de profil că vreau să fac un laborator de învățământ postuniversitar de chirurgie laparoscopică. Și mi-au dat o trusă de laparoscopie și așa am făcut primele intervenții laparoscopice, printre primele din țară. S-a făcut o echipă mixtă la Constanța, apoi la Cluj și apoi noi, tot ajutați de cei din afară. Era o schimbare majoră de abord. Astăzi, mai mult de jumătate din operații se pot face laparoscopic, vorbesc de chirurgia abdominală. Între timp a apărut chirurgia robotică. Este un salt uriaș, înseamnă alte deprinderi, e o altă tehnică, e altceva. De asta e frumoasă chirurgia, pentru că tot timpul există o posibilitate de dezvoltare, apare ceva nou.

Daca ați pune cariera dumneavoastră pe un cântar magic, ce ar cântări mai greu pentru dumneavoastră: miile de operații,  cursurile ținute în fața studenților, articolele știintifice, cercetarea sau funcțiile deținute de-a lungul timpului – ați fost și director de spital și prorector la universitate?

Cele mai mari satisfacții mi le-au adus, în primul rând, studenții. După aceea operațiile, apoi cărțile. Funcțiile mai puțin,dar și astea sunt importante, pentru că ai posibilitatea să faci ceva nou, să schimbi niște lucruri. De asta, și pentru funcțiile astea e bine să vină nu neaveniți, nu oameni politici, ci oameni care sunt din sistem și-l cunosc foarte bine.

Oricum, a fost o perioadă foarte frumoasă. La noi, după revoluție, s-au putut face foarte multe lucruri. Îți închipui spitalul ăsta care a împlinit 260 de ani, înainte de revoluție era în epoca primitivă. A fost perioada în care au apărut primele ecografe, primele endoscoape, primele CT-uri. Nu mai vorbesc de RMN… Puteam să aveam și robot!

A fost o perioada urâtă, cel puțin zece ani înainte de revoluție, a fost groaznic.

Da, nu aveam mănuși, nu aveam căldură.

Nu vreau să mă gândesc ce însemna să operezi fără căldură.

Da, când operai un abdomen, ieșeau aburi.

La Institut nu se făceau avansări…

Eu am stat asistent 19 ani.

Profesorul Ungureanu a mărturisit că era convins că va ieși la pensie asistent.

Dar și eu eram convins. Mă obișnuisem cu ideea asta, aproape că nici nu mă mai interesa. Știi că, la un moment dat, universitatea noastră avea un singur profesor? Profesorul de sport!

După asta s-a întâmplat altceva, au intrat foarte mulți. Fiecare generației are vârfurile ei, care trebuie să intre în universitate, trebuie să lași locuri pentru fiecare generație. Faptul că promovarea asta este făcută haotic și nu este un process continuu… Spre exemplu, după generațiile noastre, a fost o perioadă când toate locurile erau pline, generațiile care au venit după noi nu au mai avut acces. De asta țările dezvoltate au ajuns unde au ajuns pentru că există un proces predictibil, știi ce se poate întâmpla, știi să-ți faci un plan de viață.

Și mai este ceva, degeaba ajungi profesor la 50 de ani. Este bine să ajungi profesor cât mai devreme, când ai energie, când poți să faci ceva.

Ce părere aveți de studenții de astăzi, care ar fi minusurile și plusurile generațiilor actuale?

Mai țin câte un curs uneori și-mi face o plăcere deosebită. Văd la ei o curiozitate și o receptivitate care credeam eu, citind ziarele, că au dispărut. Generațiile care vin sunt generații mult mai bune și din ce în ce mai bune, pentru că au alte condiții, au altă deschidere, au un potențial extraordinar.

Sunt mai pragmatici?

Sunt mai pragmatici dar așa trebuie să fie, noi suntem idealiști. Cea mai mare bucurie pe care am avut-o eu este faptul că studenții noștri au luat rezidențiatul primii pe țară. Lumea trece cu vederea, o lasă așa, undeva, într-un con de umbra.

Este o mare realizare, anul acesta a fost o competiție națională.

Locul acesta binecuvântat de Dumnezeu, universitatea asta, a dat țării cele mai mari minți. De aici a plecat Popa (Grigore T. Popa, n.r.).

Da, care era băiat sărac, de țărani.

Dacă astăzi ar mai fi un Grigore T. Popa la țară, nu cred că ar mai avea posibilitatea să ajungă ce a ajuns.

De ce nu credeți că ar fi avut aceeași șansă?

Vezi câți copii de la țară sunt la Facultatea de Medicină. Sunt descurajați din start, iar școlile nu sunt toate de nivelul Liceului Racoviță. Universitatea ar trebui să patroneze un liceu de profil și să-și scoată de acolo cei mai buni studenți.

Este exemplu emoționant al profesorilor Nedea, care pregătesc de ani de zile copii pentru Medicină, fără să le ceară un ban.

Da, copiii ăștia trebuie pregătiți…  Și când tu vezi că este un copil care are toate șansele și este foarte bine dotat, investești în el.

„Americanii, dacă ar avea așa o revistă, ar polei-o cu aur”

Sunteți redactor-șef la una dintre cele mai prestigioase reviste de medicină din România, ”Revista medico-chirurgicală” a Societății de Medici și Naturaliști din Iași, care a apărut în 1887 sub altă denumire, pe atunci se chema Buletinul Societății.

Este prima revistă științifică medicală din țara noastră și cred că și din partea asta de sud-est a Europei. Oricum, Societatea de Medici Naturaliști este prima societate științifică medicală din sud-estul Europei. Revista noastră are 120 ani de volume, de apariții. Americanii, dacă ar avea așa o revistă, ar polei-o cu aur. Este obligația noastră morală să facem ca această revistă să existe în continuare. Revista asta este indexată ISI. Revista asta a făcut limbajul medical din țara asta. La început a apărut în franceză, apoi în română. Termenii noștri medicali au venit din franceză, lumea i-a învățat citind această revistă. Mult timp a fost în franceză și română, desi medicii de aici erau de cultură germană.

Erau școliți la Heidelberg…

Da, dar s-au dus spre franceză pentru că franceza era limba protipendadei, care a ajutat Societatea și, indirect, revista. Grație aceste reviste s-a făcut prima bibliotecă medicală din țara asta. Această revistă, în perioada aia, de tristă amintire, în perioada Cortinei de Fier, era singura revistă care primea ”schimburi” din Occident? Revista era ISI încă de atunci, pentru că era citată pe Index Medicus, pe PubMed-ul actual. Rezumatul îl publica și în engleză, dar publica și în limba rusă.

Știți rusă?

Nu, 12 ani am făcut rusă, enorm, dar am alergie la limba asta… Dar am fost abonat vreo 30 de ani la ”Hirurghia”, unde erau rezumate în limba rusă și în ”Hirurghia” se traduceau toate articolele care erau în revistele occidentale. Nu erau proști sovieticii ăștia. Eu aveam cinci abonamente: ”Revista medico-chirurgicală”, ”Chirurgia”, ”Hirurghia”, ”World Journal of Surgery”, ”Medizinische Wochenschrift”, din Germania și mai era încă o revistă foarte bună, ”Zentralblatt für Chirurgie”, din Republica Democrată Germană. Nu plăteam foarte mult, acum, ca să-mi fac abonament la cinci reviste, îmi ia salariul meu pe două luni.

Dar cât costă?

World Journal of Surgery” costă în jur de 130 de euro. Eu sunt membru la Societatea Internațională de Chirurgie înainte de revoluție.  Dar atunci îmi atunci îmi dădeau reducere pentru țară săracă și plăteam 20 de dolari, iar ea costa 120 de dolari.

Care sunt cele mai mari satisfacții ale dumneavoastră?

Cea mai mare satisfacție a fost reușita rezidenților. Mai am și satisfacția că un colaborator de-al meu a făcut transplant hepatic.

Vă bucurați pentru alții?

Mă bucur mai mult decât l-aș fi făcut eu. Este vorba de profesorul Lupașcu. Nu credeam că se poate realiza în Iași. Nu credeam că mai apuc să văd în Iași și uite că s-a făcut în clinica pe care eu am condus-o. Este un lucru extraordinar, cel mai frumos lucru posibil.

Și cel mai mare regret?

Că a trecut viața prea repede, viteza ei…

Oana Bugeag

Oana Bugeag

Universitatea de Medicina si Farmacie "Grigore T. Popa" Iasi | Departamentul de Comunicare si Marketing Universitar | oana.bugeag@umfiasi.ro

Comentarii

  1. Oana Epure
    Oana Epure ianuarie 09, 18:30
    Si noua ne este dor de cursurile dvs, domnule profesor. Imi amintesc ca umpleati intotdeauna amfiteatrul si ne bateam sa stam cat mai in fata sa va auzim mai bine. Niciodata nu simteam cum trec orele de curs pentru ca stiati sa ne atrageti atentia in cele mai felurite moduri, mereu noi, mereu altfel. Se cunoaste ca studentii v-au fost intotdeauna cei mai dragi, ca a preda era pentru dvs. ca jocul pe scena pentru actor, eram de multe ori tentati ca la finalul cursului sa va aplaudam si sa bisam. Ma bucur ca v-am regasit in acest articol, ma onoreaza ca v-am avut mentor si va doresc sa ramaneti in continuare admirat de studenti, fosti si actuali, dar si de miile de pacienti care va datoreaza vietile lor.
  2. dana ion
    dana ion ianuarie 10, 01:18
    Vivat academia, vivat profesores!
  3. Dr Ozias Marcovici
    Dr Ozias Marcovici ianuarie 15, 01:28
    Emotionat si surprins in egala masura de interviul acordat de catre Profesor Doctor Tarcoveanu Eugen doamnei Oana Buceag de la Departamentul" de Comunicare si Marketing al U.M.F "Gr.T. Popa" , Iasi am simtit imediat nevoia de a comenta si adauga cateva aspecte ale acestui interviu. Recunosc de la bun inceput ca tot efortul meu de a fi obiectiv referitor la personalitatea Profesorului Tarcoveanu, nu este nici pe departe un lucru usor pentru mine. Cauza acestei afirmatii este extrem de simpla: am fost colegi la Facultatea de Medicina Generala, promotia 1971, astfel ca ne leaga o prietenie frateasca care dureaza mai bine de o jumatate de secol.Nu am fost surprins in acest interviu de stilul narativ,corect,exact ,cald ,modest (mult prea modest ) care il caracterizeaza atat de adevarat pe Profesorul Tarcoveanu. Asa a fost, asa este si asa va fi toata viata ; acelasi om modest ,extrem de muncitor,vast in cunostintele sale extra-medicale, un adevarat intelectual -medic clasic.Inca din primul an de facultate,se simtea in viitorul Profesor acea scanteie a omului setos de cunoastere si pe care munca grea l-a stimulat in loc sa-l sperie.Nu era usor sa devii favoritul Profesorului Iancu seful renumitei catedre de Anatomie (catedra in care lucrau anatomisti de inalta tinuta profesionala cum au fost doctorii Petrovanu,Marderos,Burcoveanu,Frasin ,cei trei Chiriac : Mircea,Valentin, si Romeo)Prin aceasta minunata scoala de anatomie s-au format printre altii si Profesorii Oblu,Chifan, Dolinescu, Dinu Cezar si mai recent consateanul meu Mircea Zamfir. Imi amintesc de o discutie intre noi doi , in care eu ca nefrolog l-am intrebat pe Profesorul Tarcoveanu daca el personal crede ca unui chirurg chiar de exceptie, ii sunt necesare cunostinte aprofundate in anatomie.Raspunsul a fost -cum de altfel ma asteptam -categoric DA. Un aspect poate mai putin cunoscut asupra personalitatii Profesorului Tarcoveanu este faptul ca a ajuns la APOGEUL PROFESIONAL ,pornind de jos.Ca sa fiu mai explicit ,ma refeream la munca grea de rezident chirurg, fara sarbatori, garzi nenumarate platite si mai ales neplatite,in detrimentul vietii normale de familie si nu intotdeauna in "larghete financiara'.Multi ani, Profesorul Tarcoveanu a fost considerat drept cel mai bun chirurg din Moldova si unul dintre cei mai buni din Romania.A fost o perioada Directorul Spitalului Sf. Spiridon,Directorul Clinicii a -I-chirurgicala a aceluiasi spital,(pana la pensionare) Prorector al UMF, Cadru didactic iubit si respectat de catre toti care l-au cunoscut,medici , studenti si bolnavii cu care a venit in contact. Ca un coleg care i-a urmarit indeaproape cariera profesionala de exceptie, pot afirma cu siguranta ca Profesorul Tarcoveanu nu a "beneficiat "de acele proptele ( partid, securitate, politica de partid) de care altii s-au folosit la vremea respectiva.A fost si a ramas om care si-a respectat cu sfintenie juramantul lui Hypocrate.Relatia calda,umana, apropiata fata de bolnavii sai devenise cunoscuta in mai toate clinicile de medicina din spitalele iesene.Nu sunt de acord cu acea "dezamagire" provocata de cei doi baieti ai Profesorului, ambii medici(anestezie si oftalmologie) care desi nu sunt chirurgi ca tatal lor au totusi tangenta cu chirurgia , fiecare dintre ei fiind medic de succes in domeniul lor de specialitate. Doresc din inima colegului -frate Profesorul Tarcoveanu Eugen ,un nou "La multi Ani! -(a implinit de curand varsta de 70 de ani-),multi ani inainte , bucurii ,satisfactii si sanatate lui si minunatei sale familii.
  4. Leonte Chiriac Elena
    Leonte Chiriac Elena ianuarie 22, 22:14
    Cred că numele profesorului Târcoveanu este cunoscut și de preoții de prin satele Moldovei de pe acatistele date de băbuțele operate de-a lungul anilor... Se nasc rar asemenea oameni. Devoțiunea cu care a servit profesia este exemplară. Am privilegiul de a-l fi cunoscut pe el și promoția întreagă, profesorii despre care ei vorbesc atât de cald... Student fiind, dr. Eugen Târcoveanu era tot timpul în spital și la cursuri. Scriu asta pentru că astăzi prea mulți studenți stau în alte locuri decât acestea. Nu poți acumula cunoștințele acestea imense decât studiind. Pasiunea lui pentru medicină este f. complexă. Susține profesia prin tot ce face, ce scrie, ce vorbește. Ținuta sa academică, seriozitatea cu care privește ceea ce se întâmplă, implicarea de tipul aristocrat- modest în viața intelectualității ieșene, recunoașterea europeană a meritelor sale - iată numai câteva din liniile unui model demn de urmat. Îi doresc să-și păstreze energia cât mai mult și să se bucure de aprecierea firească a înaltelor foruri academice !
  5. […] T. Popa la țară, nu cred că ar mai avea posibilitatea să ajungă ce a ajuns”, afirma într-un interviu reputatul chirurg Eugen Târcoveanu, el însuși provenind dintr-o familie de țărani dintr-un sat […]

Scrie un comentariu

Reguli pentru un dialog civilizat: Comentariile se vor incadra in tematica articolului si se vor referi la articol, si NU la autorul acestuia. Va rugam insistent sa folositi un limbaj civilizat si o limba romana curata si corecta. Comentariile care nu respecta aceste doua reguli simple NU vor fi publicate.

Campurile marcate cu * sunt obligatorii