„Anii de decanat au fost cei mai grei ani din toată activitatea mea, dar și cei în care am învățat destule: să vorbesc, să tac, să ascult și să prețuiesc oamenii”
07/10/2018
Oana Bugeag (31 articole)
0 comentarii
Distribuie

„Anii de decanat au fost cei mai grei ani din toată activitatea mea, dar și cei în care am învățat destule: să vorbesc, să tac, să ascult și să prețuiesc oamenii”

Interviu cu doamna prof. univ. dr. Rodica Cuciureanu, fost prodecan și decan al Facultății de Farmacie din cadrul UMF Iași. A fost șeful disciplinei Chimia şi Igiena Mediului şi Alimentului și expert în Registrul Național al Experţilor din învățământul superior şi cercetare. Este membru al Societății de Medici şi Naturalişti, Iaşi, Secţia Farmacie, Societății de Istoria Farmaciei din România, Societății de Ştiinţe Farmaceutice din România și membru al Colegiului Farmaciştilor din România.

Prof. univ. dr. Rodica Cuciureanu este unul dintre cei mai buni specialişti în controlul chimico-sanitar al elementelor de mediu şi a alimentelor. S-a remarcat prin abordarea sistematică a problematicii siguranţei alimentului în România, prin iniţierea cercetărilor privind ochratoxina, micotoxina nefrotoxică, considerată important factor de risc pentru patologia renală în Europa de sud est; prin iniţierea unor cercetări privind formarea şi prezenţa acrilamidei în alimente, în urma tratamentului termic și prin iniţierea unor cercetări privind interacţiunile aliment- medicament, în special interacţiunea dintre sucul de grepfrut şi medicamente.

Activitatea didactică și de cercetare desfășurată în domeniul calității elementelor de mediu și mai ales în cel al calității produselor alimentare a fost valorificată și prin organizarea de către disciplina Chimia și Igiena mediului și alimentului, pe care a condus-o, începând cu anul 1995, a Simpozionului național Aspecte actuale privind calitatea alimentului, care și-a desfășurat a V-a ediție în 2003. Este autor a numeroase cursuri, manuale pentru studenţi: Elemente de igiena alimentaţiei”, Chimia şi Igiena mediului şi alimentului.Metode de analiză”, precum şi a două monografii : Ocratoxina-micotoxină nefrotoxică”  şi Acrilamida: implicaţii în patologia umană”.

O să încep dialogul nostru cu un citat din cartea Copilărie, a lui Maxim Gorki: „Când mă gândesc la copilăria mea, mă asemuiesc cu un stup de albine în care tot soiul de oameni simpli și șterși au adus întruna, ca și albinele, mierea cunoștințelor și gândurilor lor despre viață, îmbogățindu-mi sufletul, fiecare cu ce se învrednicea. De multe ori, mierea pe care o aduceau era necurată și amară, dar orice cunoștință tot miere este”. Dacă ar fi să închideți ochii și să vă întoarceți în trecut, pe cine vedeți? Care este cea mai puternică amintire din copilărie?

Acum câteva săptămâni am împlinit 70 de ani. Am ajuns la o vârstă la care mă gândesc de unde am început, cum am început. Prima amintire pe care o am, de când aveam cred că trei sau patru ani, este un drum spre biserică. Eram cu bunica, care a fost centrul  vieții mele. Purtam o rochițică albă, cu buline roșii. Îi spuneam: „Mămuță, când o să ne vadă lumea, oare nu o să se întrebe a cui o fi fetița asta cu o rochiță atât de frumoasă?”. Mai sunt frânturi, dar nu atât de luminoase, pentru că am avut o copilărie dureroasă, dificilă, mama având mari probleme de sănătate. Când am făcut 11 ani, s-a și prăpădit. Bunica avea atunci șaizeci și ceva de ani. Nu am avut niciodată putere să socotesc câți ani avea bunica când am rămas fără mama. Țărancă, nu știa carte…

În ce sat v-ați născut?

M-am născut în județul Botoșani, comuna Cordăreni, sat Cordăreni. Când, la un moment dat, s-a făcut o reorganizare administrativă, satul meu  aparținea de comuna George Enescu și sigur că am fost mândră că m-am născut într-o zonă atât de apropiată de satul Liveni, unde s-a născut marele compozitor. Îmi aduc aminte că la examenul de Fizică din anul I, domnul profesor Ilie Bursuc, născut și el în aceeași zonă, chiar mi-a reproșat, după ce a văzut că nu știam ceva la un refractometru: „Se poate să fii de lângă satul George Enescu și să nu știi nu știu ce lentilă la refractometru?”. Satul Cordăreni  este la 18 km de Dorohoi, în drumul spre Darabani.

În perioada studenției

După moartea mamei, ați rămas doar cu bunica?

Mama a murit pe 22 septembrie. Ziua aceasta a avut o semnificație deosebită în viața mea: pe 22 iulie m-am căsătorit, iar copilul l-am născut pe 22 mai

E ca-ntr-o poveste de Slavici, un ochi râde, celălalt plânge…

Și celălalt plânge în continuare. Sigur, am avut o copilărie marcată de aceste probleme de sănătate ale mamei și nici material nu o duceam prea bine. Tata era țăran mijlocaș, avea 3 ha de pământ, pe care le lucram cu mijloace proprii. Probabil de acolo mi se trage dragostea pentru agricultură și animale.

Aveați multe animale?

Am început activitatea în gospodărie cu păscutul vacii. Oile erau duse la stână, iar la început nu aveam cai. Caii au apărut mai târziu în familia noastră. Obligația mea era să pasc vaca și mi-a prins bine, pentru că în perioada aceea am citit enorm. Mi-amintesc că tata era țăran cu cinci clase, dar nu l-am auzit vreodată făcând vreun dezacord gramatical sau orice altă greșeală de gramatică. Și tata avea abonament la ziarul Scânteia. Eu atunci abia începusem să citesc pe litere și vedeam că e scris U.R.S.S. Nu știam ce înseamnă, eu citeam URS și-l întrebam pe tata de ce e scris cu doi de S. Am citit toată literatura rusă care era în biblioteca din satul meu. În fiecare săptămână schimbam cărțile.

Mi s-a părut extrem de caldă imaginea pe care mi-ați descris-o  înainte de interviu: o fetiță de la țară, care citea la lumina lămpii, sub pătură, ca să nu-și deranjeze bunica. O scenă desprinsă parcă din clasicii ruși.

Iarna, după ce îmi terminam lecțiile, citeam. Dormeam în aceeași cameră cu bunica și eu îmi așezam lampa sub plapumă ca să citesc. Iar bunica mereu mă certa, că nu putea să adoarmă din cauza luminii.

Dar să revin la momentul când a murit mama, în septembrie 1959. Trebuia să trec în clasa a V-a, sora mea era cu doi ani mai mare, în clasa a VII-a și tata a hotărât să nu ne mai trimită la școală. Pentru că fusesem o elevă bună, prima din clasă, directorul școlii a venit la noi acasă și i-a spus tatii: „Aristel, dă fetele la școală”. Și așa am ajuns eu, la sfârșitul lui octombrie, în clasa a V-a. Am recuperat și am fost din nou prima din clasă. Învățam atât de bine, încât în pauză le povesteam lecția colegilor. O dată, profesorul de biologie m-a auzit cum povesteam și mi-a pus nota 10, fără să mă mai asculte la oră. Cu plăcere am învățat biologie, istorie… Iar la chimie, țin minte un episod când m-a scos profesorul la tablă să scriu formula acidului azotic (HNO3). Și am scris NHO3. Profesorul mi-a explicat de ce este foarte important ca literele să fie scrise într-o anumită ordine: „Știi cum ai scris tu formula? Ca și cum, atunci când te îmbraci, îți pui întâi paltonul, apoi rochia!”. Mi-a plăcut atât de mult această explicație, că am tratat chimia cu multă atenție și a devenit disciplina mea preferată. Nu mi-a plăcut, în schimb, fizica.

Din cauza profesorului, cu siguranță…

Se pare că da. Cu primul profesor de fizică făceam și educație fizică, singura lui pregătire era  Facultatea de Teologie de la Cernăuți. În iarnă ne-a venit un profesor nou: un tânăr frumos, îmbrăcat în uniformă de elev era proaspăt absolvent de liceu. Ne-a impus respect și cînd a venit vremea să ne asculte la fizică, nu știu ce prostie am spus, că mi-a pus nota 2. Vă imaginați ce a simțit un copil, obișnuit să ia numai 10, când s-a trezit cu nota 2…  După acel moment, mi-a fost groază să învăț la această materie. Când aveam ora de fizică a doua zi, mă sculam la 2 noaptea să repet, dar a doua zi nu mai știam nimic. M-a urmărit groaza de acea notă și de fizică până la facultate, când am făcut obiectul cu profesorul Ilie Bursuc. La liceu, la Dorohoi, în pauză, înaintea unei teze la fizică, am citit o problemă. În lucrare ne-a căzut alta, dar eu tot problema citită în pauză am scris-o. Și la liceu aveam note mari, dar nu pot să uit cu câtă „satisfacție mi-a pus profesorul de Fizică un patru în carnet, scris cu cerneală roșie.

La terminarea liceului

Bunica a fost norocul vieții mele”

În martie 1962, când terminasem cele șapte clase și trebuia să mă duc la liceu, s-a declarat încheiată colectivizarea agriculturii. Perioada colectivizării a fost cumplită pentru familia noastră, pentru că veneau acasă tot felul de oameni să-l convingă pe tata să se înscrie în Colectiv. Tatăl meu fusese rănit în Al Doilea Război Mondial, era veteran de război și primise de la bunicul, care și el luptase, în Marele Război, niște pământ. Tata credea că dacă a luptat pentru apărarea României, nu este obligat să se înscrie în Colectiv și să renunțe la pământ. Noi la casă aveam două intrări: una în față și o ușă în spate. Tot timpul eram atenți când veneau echipele, și fugeam repede să-l anunțăm. Tata fugea prin spate, câteodată lipsea toată noaptea de acasă, nu știu unde se ascundea.

Dar în 1962, la încheierea colectivizării, tata nu a mai avut încotro și a semnat. Pentru mine a fost un noroc, pentru că am putut să mă înscriu la liceu. Cine nu era înscris la Colectiv, nu-și putea înscrie copilul la liceu. Eram pe un podeț în curtea școlii când cineva l-a întrebat pe  tata ce are de gând cu fata. Și tata i-a răspuns că mă dă la liceu. A mers cu mine la Dorohoi, să dau admitere și acolo am stat într-un loc unde trăgeau căruțele din sat, la o doamnă evreică. În primul an am stat la Internat, care era de fapt o fostă fabrică de confecții dezafectată. Iarna îngheța apa-n găleată  și nu ne puteam nici spăla. M-am impus și la liceu ca o elevă bună, chair dacă nu mai eram prima.

Când s-a organizat CAP-ul, erau două sectoare: de cultură mare (prășit, secerat etc) și zootehnic. Tata își cumpărase un cal și împreună cu cel al vecinului, formaseră un atelaj complet. Așa de mult a iubit tata acel cal, Murgu, că nu a vrut să-l dea. Era destul de năzdrăvan, nu prea ne apropiam de el. Perechea lui era Nuța, o iapă sură. Ca să nu-și lase calul pe care-l iubea atât de mult, tata a devenit conducător de atelaj – căruțaș la sectorul zootehnic. A dus-o bine acolo.

Tatăl meu a fost un sfânt, pentru că s-a recăsătorit la 11 ani după ce a murit mama. Abia când bunica nu a mai putut să-l îngrijească, s-a recăsătorit.

Era bunica paternă?

Da, era bunica paternă, pe care am iubit-o cel mai mult pe lumea asta, pentru că și eu, probabil, am fost nepoata ei preferată. A fost norocul vieții mele această bunică. De la ea am moștenit dragostea de muncă și treaba făcută cum trebuie. Și era de o corectitudine de neimaginat. De la bunica am moștenit hărnicia. Nu mi-a plăcut doar să învăț, eram vrednică la orice fel de muncă. Au fost veri, în perioada studenției, când, împreună cu sora mea, am secerat 2 ha de grâu, cu mâna, mănunchi cu mănunchi, snop cu snop.

Caracterul și modul de a privi viața ni se formează de mici, de aceea rolul și influența bunicii în viața dumeavoastră au fost atât de importante.

Și tata a jucat un rol important. Marea majoritate a țăranilor români aveau această concepție: în gopodărie, întâi îngrijești animalul și după aceea ai grijă de tine. Primul lucru pe care-l făcea tata când se scula dimineața era să se ducă să dea mâncare și apă la animale. Nu aveam multe vite: o vacă cu un vițel, calul, găinile, iar iarna aveam și oile acasă. Eu aveam oaia mea, dăruită de bunica; mai aveam o vacă pe care o iubeam nespus și care, când eram cu ea la păscut și ploua, mă lăsa să mă adăpostesc lângă ea ca să nu mă plouă. Toate aceste lucruri mi-au făcut, până la urmă, copilăria frumoasă.

Vreau să vă povestesc și despre mama. A fost o femeie frumoasă, deșteaptă, dintr-o familie puțin mai răsărită. Bunicul matern a fost primar liberal. În timpul războiului, mama mea a fost în refugiu la mânăstirea Neamț, unde fratele bunicului era călugăr, la un moment dat a ajuns și stareț. Educația religioasă am primit-o de la mama. Și mama era o femeie corectă, care-mi vorbea tot timpul în pilde. Spre exemplu, ce înseamnă să ai răbdare: „Să amesteci mac cu făină și să alegi apoi toate firele de mac din făină”. Sau: „Maica Domnului a întâlnit o persoană mereu nemulțumită de ceva. A învățat-o așa: ia niște lână neagră și spal-o până se face albă. Abia atunci o să fii mulțumită”. Am învățat noțiuni de conduită, cum să te porți cu cei din jur, ce înseamnă să fii vertical. Mereu îmi spunea: „Niciodată să nu-ți fie rușine de tine!”. Am ţinut minte şi de fiecare dată când mă trezeam într-o situaţie dificilă îmi spuneam „Am conştiinţa curată şi nu trebuie să mă tem de nimic! ”

Practic, ați avut în viață două icoane: a mamei și a bunicii.

Da, așa este. După aceea, după ce nu au mai fost nici mama, nici bunica, tata a fost sprijinul meu. Spre norocul meu, a trăit 95 de ani. Ultimii ani i-a trăit la Iași, am fost lângă el când s-a prăpădit. Când mă supără cineva,  îmi zic: „Am ajuns unde am ajuns – și e mare lucru pentru un copil de la țară, fără mamă, să ajungă profesor universitar și cu un statut social demn și onest. La un moment dat, cineva mi-a spus că e foarte bine educată o anumită persoană, că e fiu de profesori universitari. Sigur, am toată admirația și pentru copiii din familii de intelectuali, că și-au însușit o cultură și o educație, dar nu cu atâta trudă ca noi, ceilalți”.

Aceștia pleacă din start cu un plus în viață…

Cu un foarte mare plus. Un handicap este acela că nu am învățat limbi străine la vremea lor. Știu franceză, dar nu am putut niciodată să vorbesc în limba engleză.

La terminarea facultății

Nici nu cred că am intrat vreodată, în timpul liceului, într-o farmacie. Auzisem doar expresia „curat ca la farmacie”

Să revin însă la anii de liceu. Am făcut secția reală. După un an de Internat m-am mutat la gazdă, cu o colegă; ne găteam singure, la o lampă de gaz.

Cum v-ați hotărât să dați la Farmacie? Cînd ați dat dumneavoastră admitere, Secția de Farmacie se transformase de scurt timp în facultate.

A mai existat un om providențial în viața mea, domnul diriginte Gheorghe Romândaşu, profesor de istorie, un bărbat impozant – Atilla era porecla lui: înalt, hotârât, sever, dar un om bun. Sigur că mi-aș fi dorit să învăț mai multă istorie, dar în clasă aveam colegi care chiar au urmat apoi, facultatea de istorie și eram invidoasă – dar o invidie pozitivă. Eu am avut mai mult o înclinație către chimie. Dirigintele mă simpatiza, eram câțiva copii mai modești în clasă și eu făceam parte dintre ei. Eu eram unul dintre elevii preferați pentru că eram serioasă și muncitoare. Când ne-a întrebat ce facultate vrem să urmăm, n-am știut prima dată ce să-i spun, pentru că nici nu-mi pusesem problema că aș putea să mă duc la facultate. În primul rând, nu mi-e rușine să spun, singura mea rochie era uniforma de școală.

Nu ieșeați la întâlniri, în oraș?

Foarte puțin. Stăteam la gazdă în Dorohoi, satul nostru era la 20 de km, tata venea cam o dată pe lună sau mai rar, îmi aducea oala cu jumări, carne prăjită în borcan, făină de porumb. Nu cumpăram pâine pentru că aveam foarte puțini bani, făceam mămăliguță la acea lampă de gaz. Câteodată, sâmbăta după-amiază, când mă copleșea dorul de casă, plecam direct de la școală, cu cărțile în ghiozdan și mergeam pe o scurtătură – erau, pe jos, cam 14 km. Țin minte că învățam pe drum declinările și conjugările la limba latină. Aveam un profesor de latină extraordinar, Otto Scheib, care ne povestea cum repeta el declinarea pronumelui: ego, mei, mihi, me, în timp ce-și lustruia pantofii. Tot pe drumul acela care trecea și printr-o pădure, învățam și declinarea substantivelor în limba rusă. Domnul profesor Scheib  avea părul alb și un ten palid, iar când se enerva i se aprindeau obrajii, și mi-era atât de rușine, cum să nu învăț și să-l fac pe domnul profesor să roșească. S-a supărat că nu am mers la umană, dar îmi plăcea mai mult chimia.

Să revin la domnul diriginte, căruia i-am spus că vreau să dau la Farmacie. De fapt, nici nu cred că am intrat vreodată, în timpul liceului, într-o farmacie. Auzisem doar expresia „curat ca la farmacie”. Îmi căzuse întâmplător în mână o broșură de admitere și am început să socotesc: chimie multă, medicină, farmacie… Am ales Farmacia, pentru că era doar de cinci ani. Mai aveam însă o problemă. Cum să mă duc la facultate când, la terminarea liceului, mai aveam doar o rochițică? Așa am luat hotărârea să predau un an de zile la mine în sat,  ca profesoară de matematică, cu un salariu de de 700 de lei pe lună. Sunt mândră de elevii care erau atunci în clasa a VIII-a, pentru că mulți dintre ei au urmat studii superioare. Bunica era cea mai fericită că stăteam acasă, dar gândul meu a fost să plec. Aveam un unchi care era administrator la ferma piscicolă de la Iezăreni, i-am scris o scrisoare că vin la Iași, să mă aștepte la gară. Tata nici nu a știut unde mă duc.

Am dat admitere, la teză am luat cu 7,25. Se dădea și oral, unde mi-a căzut legătura covalentă. Cine credeți că era în comisie? Doamna profesor Camelia Ghimicescu, spaima studenților de la Facultatea de Farmacie!

De ce era spaima copiilor, era intransigentă?

Era foarte exigentă și probabil că atunci când nu știai, avea un mod specific de a se încrunta.

Eu am iubit-o de la început pentru că pe mine m-a felicitat, la admitere, pentru modul în care am explicat legătura covalentă. Am intratat la Facultatea de Farmacie și m-am întors acasă, la tata, care a fost mândru de mine. Sigur, bunica ar fi preferat să rămân acasă; îmi găsiseră și rezolvarea statutului social, acolo în sat: un învățător care avea părinți gospodari și trebuia să întemeiem o familie… Nici nu am vrut să aud de așa ceva, am plecat și dusă am fost.

Toamna, când am venit la facultate, m-am întâlnit cu o colegă în tren și țin minte că o gâscă ne-a rupt ciorapii amândurora și …. nu aveam alții.

Și în anul în care ați rămas acasă, ați reușit să vă puneți la punct garderoba?

Am reușit să-mi fac un palton dintr-o stofă cărămizie, mai aveam o pereche de ghete din piele și un costum deux-pièces de jersé. Aveam puține lucruri, dar reușisem să-mi procur strictul necesar.

Ați stat la cămin?

De la început, am stat la căminul U1 în Pușkin; eram 12 în cameră, dar n-a fost chiar rău. Mâncam la cantină. Față de condițiile de acasă, era bine. Atmosfera din facultate era de studiu intens. Toată lumea învăța. Chimie multă, iar fizică am făcut cu domnul profesor Bursuc, un moldovean neaoș. La primul curs ne-a spus: „Știți, aici am fost chemat să vă predau fizică farmaceutică. Eu nu știu să fac fizică farmaceutică, eu știu fizică!”. Dar a știut să structureze materia în așa fel, încât fizica a devenit, pentru mine, o materie frumoasă. El și-a dat seama că noi nu prea știm fizică, dar a reușit să coboare cursul la nivelul nostru.

Până la urmă nu e vorba de materie, ci de cel care o predă.

Așa este. Domnul profesor Bursuc avea har. Cadrul didactic trebuie să fie un om bun, să iubească studenții, pentru că dacă te uiți la student cu lehamite, „ce mai vrea și ăsta, iar trebuie să vorbesc pentru el, și nu înțelege ce-i spun”, în loc să te străduiești să-l faci să înțeleagă, atunci ai venit degeaba în fața lui.

Examenului de chimie analitică i-am dat numele <Sechestru de persoană>

Ați avut noroc și de o pleiadă de profesori speciali: familia Ghimicescu, prof. Grigorescu, prof. Marțian Cotrău…

Profesorii de atunci au fost dascăli deosebiți, cu har. Botanica o făceam cu domnul profesor Burcă, la Universitate. Cât de frumos ne povestea despre plantele medicinale… Chimie anorganică cu domnul profesor Ghimicescu, care era un monument! Sigur, ne  cam chinuia cu niște scheme redox… Aveam niște caiete pe care scriam oxidantul cu roșu, reducătorul cu albastru și catalizatorul cu verde. Trebuia să înțelegi. Am avut norocul că am înțeles tot timpul ce se întâmplă cu electronii aceia, cum se învârt, unde pleacă, dar aveam colege care pur și simplu nu pricepeau ce înseamnă oxidare, ce înseamnă reducere și începeau: „Oxidantul cedează, reducătorul primește…”. Iar profesorul nu avea răbdare să-ți aduci tu aminte…

Probabil că se enerva în acele momente…

Da, avea un glas gros și mi-amintesc că la un examen, colega care era înaintea mea a șoptit un răspuns și el, răstit, i-a cerut să vorbească mai tare. Studenta a încremenit… Eu am luat  nota 9, mare lucru la profesorul Ghimicescu. Cea mai frumoasă a fost Chimia analitică, la care am reușit să iau 10, la doamna profesor Ghimicescu. La banchet, fiecărui profesor i-am atribuit un titlu de film. Examenului de chimie analitică i-am dat numele „Sechestru de persoană”. Pentru că începea la 7.30, iar studenții cei mai buni, după ce erau examinați, rămâneau în sală și trebuiau să răspundă la tot ce nu știau ceilalți colegi. Îmi amintesc că era o reacție în care acidul tartric trebuia să reacționeze cu azotatul de argint și să rezulte oglinda de argint. Era ceva foarte complicat, cum să găsești starea de oxidare a carbonului din acidul tartric? Toată ziua am stat acolo, am plecat acasă pe la 19.30, după-amiază. Pe la 17.00, fusese studentul căruia îi picase subiectul cu acidul tartric și nu știuse. La sfârșit, doamna Ghimicescu mi-a pus 10, după ce am fost singura care am reușit să deslușesc acea reacție chimică.

Apropo de sechestru de persoană. Când am dat admiterea, cu doamna Ghimicescu, unde stăteam eu, la Iezăreni, se ajungea cu un autobuz pe care-l luam de la Gara Nicolina. Examenul a durat mult, am terminat pe la ora 21.00, iar ultimul autobuz era la ora 20.00. Am ajuns la stație, dar nu mai era mașina. Ce să faci singură, în Iași, la Gara internațională, la ora aceea? Nu știu cum am avut curaj și-am pornit pe jos. Unchiul meu m-a așteptat la capătul traseului, a văzut că nu am coborât nici din ultimul autobuz și a plecat acasă, crezând că am rămas să dorm la o colegă. Dar… am supravieţuit şi atunci.

Promoția 1972

Noi am venit pentru profesor!”  

Dintre profesorii mari pe care i-ați avut, cel care v-a fost mentor și de care v-ați apropiat mult și uman, nu doar profesional, a fost domnul profesor Marțian Cotrău, ilustrul toxicolog. Scriați într-o carte că Sunt întâmplări care ne marchează viața și sunt oameni care le determină”. Iar domnul profesor Cotrău a fost unul dintre aceștia, pentru dvs. V-ați apropiat de dumnealui pe când erați studentă, într-o dimineață friguroasă de februarie, când, înainte de laboratorul de toxicologie, v-a dat un ceai.

Știți cum era viața nostră, a studenților modești din punct de vedere material? Toamna, când veneam la școală, tata îmi dădea 400 de lei. Banii ăștia însemnau cumpărarea primei cartele pentru masă. O cumpăram pentru că era obligatoriu, dar o vindeam și luam pe ea 250 de lei, care erau banii mei de cheltuială. Mâncam doi studenți pe o cartelă. Seara, colega care mergea la cantină ne aducea pâine neagră, noi puneam un pic de sare și era suficient. Nu aveam condiții să facem un ceai. Era un „oficiu, dar dacă te prindea cu reșou,  administratora te chema la rector.  Mai încălcam regula, eu eram renumită că  făceam sâmbăta cartofi prăjiți. La un moment dat, mâncam trei pe o cartelă; cred că vă dați seama ce înseamnă să mergi la masă o dată la două zile.

Îmi amintesc că stăteam pe hol – unde este acum farmacologia, când a apărut domnul profesor Cotrău, pentru că laboratorul de toxicologie era tot acolo. Nu știu ce intuiție a avut, când m-a văzut… Făcuse un ceai și m-a invitat și pe mine. Nu-mi mai amintesc ce am vorbit, aveam emoții, dar îmi amintesc de acel ceai fierbinte, bun, care mi-a marcat evoluţia profesională.

La lucrările practice de toxicologie, ne-am înțeles de la început foarte bine, deși avea obiceiul de a te ironiza. Dar mie mi-a plăcut să învăț și între noi s-a creat o legătură sufletească, ba chiar, aș îndrăzni să spun, o adevărată prietenie.

Ce-l deosebea de ceilalți, cum era ca om?

Era apropiat de noi, avea o altfel de bunătate, altfel de înțelegere. În schimb, cu unii colegi, cadre didactice, lucrurile nu stăteau chiar la fel. Eram deja în anul IV și simțeam și noi, studenții, că relațiile domnului profesor Cotrău cu unii profesori nu erau cele mai bune bune şi auzeam diverse critici la adresa domniei sale. Iar dacă cineva spune ceva despre idol, parcă te doare și te apropii mai tare de el…

Cursul de toxicologie era extrem de interesant… Cum să nu fie, când ne povestea despre Caterina de Medici şi despre toate otrăvurile implicate în „politica vremurilor.

Duminica dimineață ne mai ducea în excursii. Am fost la Cetățuia, la Repedea; domnul profesor cunoștea povestea fiecărei pietre, a fiecărei case din Iași!

Și trebuie să precizăm că nu era ieșean!

Așa este, domnia sa s-a născut în Fizişul Bihorului.

Am mai avut un profesor deosebit, domnul Iosif Selmiciu, un șvab din Timișoara, care făcuse școală în Germania, lucrase și în China. Era o personalitate internațională în domeniul chimiei farmaceutice. Avea mari probleme de sănătate, familia sa era la București şi trebuia să facă naveta. În 1971, profesorul a lipsit câteva luni. Când s-a întors, tot anul meu îl aştepta la gară cu flori. Vă dați seama ce-a simțit omul acela când a coborât din tren și a văzut grupul nostru de studenți? Anul următor, în 1972, domnul Selmiciu a murit și am simțit din nou că şi acest profesor drag nouă, studenţilor, nu era foarte agreat de unii dintre colegi. La înmormântare, când ni s-a mulțumit că am fost alături de facultate, nu am putut să tac și am replicat: „Noi am venit pentru profesor!”  

Studenții făceau cerc științific și m-am înscris și eu la Cercul de Chimie analitică, în anul II. La un moment dat am avut o tentativă să mă înscriu la Farmacognozie, dar domnul profesor Grigorescu nu m-a primit.

A preferat pe altcineva?

Nu eram dintre studenții care să răsară și care să fie vizibili. Nu eram îndrăzneață, nu eram bine îmbrăcată, îmi împleteam singură puloverele. După aceea am devenit prieteni, am făcut și doctoratul cu domnia sa.

I-ați reproșat ulterior?

Nu, niciodată.  Până la urmă, a fost bine că am rămas la chimie analitică, dar îmi dorisem și farmacognozia, pentru că toate „vedetele” erau acolo. Eram o fire interiorizată, nu am avut mulți prieteni în facutate, dar datorită rezultatelor, la un moment dat am devenit lider. Dar lumea bună, „aristocrația”, era în altă zonă.

Ați simțit că unii dintre colegi erau favorizaţi?

Da, o simțeam, dar nu m-a afectat în mod direct, pentru că eu luam note mari. Dar din treaba asta am învățat ceva: niciodată, un student al meu  să nu simtă că îl apreciez mai mult pe altul care este mai slab pregătit. Am încercat să fiu corectă. Am făcut și excepții cu studenții care aveau probleme de sănătate; făceam în așa fel încât la examen să nu-i umilesc, să treacă, ca să nu-i mai chinui.

Am învățat, de la colegii de la Chimia analitică, ce înseamnă să fii chimist analist: să stai toată ziua în laborator și să lucrezi”

Vorbiți de profesorii dvs. cu multă căldură… Ce e harul, la un dascăl, ce calități trebuie să aibă un profesor astfel încât elevii sau studenții săi să-l pomenească cu atâta dragoste cum o faceți dvs.?

M-am gândit de multe ori ce înseamnă să fii dascăl, ce înseamnă ca un profesor să aibă har… În primul rând să iubești oamenii, să-i iubești pe tinerii care sunt la vârsta la care-și modelează caracterele. Să-ți asumi, cu toată responsabilitatea, scopul activității pe care o desfășori. Să fii competent, altfel nu ai ce căuta la catedră! Pe lângă competență, mai trebuie să ai și alte calități: moralitate, decență și cinste. Ești reponsabil de ceea ce va ști studentul, după ce te-ai străduit să-l faci să înțeleagă care este sensul formării lui profesionale. Trebuie să ai capacitatea de a vedea unde îi va fi locul când termină facultatea. Nu sunt de acord cu acele cadre didactice care sunt de părerea că: Dacă vrea să învețe, învață, dacă nu, treaba lui!”

În semn de recunoștință și de recuperare a memoriei, ați scos o carte cu biografii ale celor trecuți în lumea umbrelor: Obstacole în calea uitării”.

Nu știu dacă eu, în momentul de față, la cinci ani după ieșirea din activitatea didactică, pot să vorbesc despre acest aspect. Ce înseamnă păstrarea memoriei celor dinaintea noastră. Mai ales a celor care poate că prea de timpuriu au plecat dintre noi. Vorba aceea care spune că „Dacă nu ai bătrâni, să-i cumperi” nu știu dacă mai este valabilă astăzi. Dar pentru cei din generația mea, respectul și dragostea față de profesorii noștri ne-a călăuzit să depănăm, într-un material tipărit, amintiri despre profesorii noștri. Împreună cu una dintre colegele mai tinere, Luminița Agoroaei, am scris această carte, în 2001. Sunt mai mult biografii ale profesorilor plecați dintre noi.

Și dacă tot am vorbit despre recuperarea memoriei celor plecați, vreau să amintesc și de Simpozionul omagial Marțian Cotrău organizat la șapte ani după plecarea domniei sale dintre noi. Au participat multe personalități ale Iașului și s-au rostit gânduri emoționante despre marele profesor. Este o dovadă că cei care rămân contină activitatea celor care au plecat și practic, prin asta, se păstrează prestigiul Facultății de Farmacie de la Iași.  Facultate pe care am construit-o, puțin cîte puțin, mai mult cei care au plecat, mai puțin noi, ceilalți. Sper ca cei care vor veni după noi să recunoască efortul înaintașilor pentru zidirea acestei facultăți – nu mă refer la ziduri, ci la profesori, care la un moment dat au fost mândria facultăților de farmacie din România. Îmi doresc din tot sufletul ca, peste ani, Facultatea de Farmacie din Iași să-și aducă aminte că aici au predat oameni ca domnul profesor Cotrău, domnul profesor Dorneanu, domnul profesor Grigorescu, doamna profesor Stănescu, domnul profesor Pavelescu…

Cum ați ajuns cadru didactic?

Datorită doamnei profesor Ghimicescu, domnului profesor Dorneanu și a pasiunii mele pentru chimie analitică.

Ați făcut ore și cu doamna profesor Magda Petrovanu?

Cu doamna profesor Petrovanu am trăit un alt episod frumos. O mare doamnă și un profesor de excepție! Am făcut cu dumneaei, la Universitate, Chimie organică. Era impecabilă! Tot timpul coafată, cu ochii aceia mari, frumoși, cu un surâs de om bun. Atât de frumos scria nucleele benzenice pe tablă! Vine examenul și  pentru că, grupa noastră era foarte bună, primii șase care intraserăm la ascultat am luat 10. La un moment dat, a ieșit doamna profesor din sală și am auzit-o plângându-se cuiva: „O să mă sune ministrul Învățământului, cum să le pun 10 la toți?”

Era o concurență între noi, dar o concurență frumoasă, ne ajutam unii pe alții. Împreună cu o colegă,  care acum e la Mangalia, ne plimbam până la Breazu și povesteam materia pe rând: eu un curs, ea un curs.

Aveți memorie fotografică.

Da, am o memorie vizuală foarte bună. În ultimul timp, nu prea mai țin minte figurile. Studenții din primii ani erau mai puțini, stăteam mult în laborator cu ei și îi recunosc și acum. Dar acum sunt prea mulți și nu-i știu după chip. Atunci oamenii erau mai constanți ca înfățișare, le știam până și hainele.

Am dat Internatul –  era un singur loc și una dintre colegele de cameră m-a întrebat de ce nu mă duc să dau examen. M-am apucat să învăț și am luat nota cea mai mare.

Ce însemna Internatul la Farmacie?

Din anul V începea o perioadă de practică, niște stagii, la farmacii cu circuit închis, cu circuit deschis, la Sanepid şi la un laborator de toxicologie din spital.

Cum sunt acum modulele de rezidențiat.

Exact. Și dintre interni, în final, se alegeau cadrele didactice. Am devenit şi eu intern, am făcut doar două stagii în farmacie şi apoi domnul profesor Cotrău m-a oprit la disciplină pentru un stagiu. Domnia sa era pasionat de studiul alcoolului şi al alcoolismului; făceam tot felul de analize și determinări, mă trimitea la Institutul de Igienă să învăț tehnici noi… Am rămas un an și jumătate la Toxicologie, timp în care am scris și o broșurică: „Măsuri de prim-ajutor în intoxicațiile acute”.

În final, nu am putut să ajung cadru didactic la Toxicologie. Eu de fapt voiam la chimie analitică, dar nu era post liber. M-am dus până la urmă la Chimie anorganică, unde am stat doi ani și jumătate, până când s-a scos post la Chimie analitică, unde am învățat, de la colegi, doamna profesor Angelica Stan şi domnul profesor Vasile Dorneanu, ce înseamnă să fii chimist analist: „să stai toată ziua în laborator și să lucrezi”.

La un moment dat, s-a redus numărul de studenți, eu eram în concediu de maternitate, iar domnul profesor Dorneanu, care era șef de disciplină, nu mi-a spus să plec, dar nu prea aveam ce să fac, că nu mai erau ore. Atunci domnul profesor Victor Năstase m-a chemat la disciplina de Chimie sanitară.

Disciplină care fusese înființată de profesorul Ghimicescu…

Da, iar apoi, în 1972, a venit și domnul profesor Năstase; disciplina se numea Chimie sanitară, după modelul sovietic. După pensionarea domnului profesor Năstase, am preluat disciplina şi am am reorganizat-o, schimbându-i numele în „Chimie sanitară. Igienă”, apoi în Chimia mediului şi alimentului.

În 1978 s-a organizat, cu mare fast, și Centenarul Institutului de Medicină şi Farmacie. Pe atunci rector era domnul profesor Gheorghe Scripcaru.

Am avut un curs, în anul V, de Deontologie farmaceutică, ținut de domnul profesor Scripcaru. Am văzut și noi ce înseamnă legea, ce înseamnă medicina legală și cât este de important ca un cadru didactic să înțeleagă că și studenții de la Farmacie au nevoie de noțiuni din acest domeniu. A fost o bucurie să facem cursul cu domnul profesor Scripcaru, aveam toată admirația pentru domnia sa.

 Vreau să vorbim puțin despre disciplina dumneavoastră, de Chimie sanitară.

Am avut norocul ca în formarea mea profesională să parcurg pregătirea logic: am făcut Chimie anorganică, Chimie analitică și am ajuns la Chimie sanitară, care înseamnă chimie analitică aplicată la altfel de probe. Începi cu apă, aer, sol şi termini cu alimente. La Chimie analitică aveam borcanul cu substanță pură, să-l analizez, dincoace aveam apa, alimentul, proba de sol sau de aer. Știind chimie analitică mi-a fost foarte ușor. La început, disciplina era structurată foarte mult pe chimie. Era chimie analitică aplicată la tot felul de probe de alimente, din care determinam diverşi poluanţi, mai ales pesticide şi metale grele. Disciplina avea contracte cu fabrica de ulei, pentru care determinam vitamina A din margarină şi din ulei.

După ce am devenit șeful disciplinei, am început să o orientez, încet, încet, spre studiul alimentului, iar acum se numește Chimia mediului și alimentului. Astăzi, la universităţi din vest, disciplina se numeşte  bromatologie, ştiinţa alimentului. Am considerat că absolvenţii noştri trebuie să stăpânească şi cunoştinţe despre aliment, astfel încât să poată sfătui pacientul privind alimentaţia adecvată tratamentului prescris de medic.

Preocuparea pentru aliment şi alimentaţie s-a concretizat în organizarea unor simpozioane naţionale, precum Simpozionul național „Aspecte actuale privind calitatea alimentului, care și-a desfășurat a V-a ediție în 2003 sau Simpozionul omagial Marțian Cotrău, cu tema « Alimentatia actuala-implicatii toxicologice si clinice ».

 „Cum adică, ce credeați, că noi, românii, avem coadă, coarne?”

În 1992, am avut un noroc fantastic, era începutul legăturilor noastre cu facultățile de farmacie din Vest. Era un program care se chema Tempus, trebuia să ai accept de la o universitate din afară ca să primeşti bursa. În nu știu ce revistă am găsit adresa Facultăţii de Farmacie de la Universitatea Catolică din Louvain, mi-am notat adresa unui profesor de Chimie analitică, o doamnă profesor care se pensionase între timp, dar care mi-a dat adresa decanului facultății. Acesta a fost de acord să mă accepte la un stagiu acolo.  Și așa am ajuns, în octombrie 1992, la Bruxelles. O colegă de-a noastră, trimisă de domnul profesor Cotrău, obținuse înainte de mine o deplasare la o facultate de farmacie din Bruxelles. Pe atunci, pașapoartele noastre erau pașapoarte de serviciu şi erau reţinute la Ministerul Învăţământului. Îînainte de 1989 n-aveai pașaportul acasă. Când a ajuns acolo, cei din Belgia i-au văzut pașaportul și s-au gândit că cine știe ce fel de serviciu o fi, li s-a părut suspect, astfel că n-au primit-o. A stat jumătate de zi și au trimis-o acasă. Norocul meu a fost că am aflat de la ea cum să ajung la facultate, ce autobuz să iau. Trimisesem  un fax că ajung, dar faxul a ajuns la o zi după sosirea mea. Căram o valiză mai mare decât mine. Am urcat în autobuz și m-a întrebat șoferul unde vreau să ajung. I-am povestit că merg la Facultatea de Farmacie, s-a uitat la mine, s-a uitat la valiză și m-a dus cu autobuzul până la poarta facultății. Stagiul de trei săptămâni a fost de informare, dar a fost important pentru mine, pentru că am văzut care este nivelul meu profesional. N-am ajuns la Bromatologie, dar decanul m-a repartizat la un laborator unde se făcea analiză instrumentală și am învățat să lucrez la niște aparate pe care noi nu le aveam atunci.

Cred că era o diferență enormă față de ce aveați la UMF Iași.

Categoric. Carte știam suficientă, dar am avut și noroc. Înainte fuseseră în vizită la UMF Iași doi profesori din acea universitate, care nu se prea înțelegeau  între ei. Unul dintre aceştia m-a luat sub aripa lui şi am stabilit împreună un program. Am lucrat la Analiză instrumentală, unde mi-au desfăcut un HPLC, pe care trebuia să-l instalez şi să determin aspirina. M-am descurcat, dar cu ajutorul laborantului. În altă zi, am fost primită la disciplina mea, la Bromatologie. Profesor de Bromatologie era un flamand, celălalt era valon. Aproape nu-și vorbeau. Foarte gomos era acel profesor de bromatologie. Și am început să discutăm despre lucrările practice. Absolut întâmplător, ordinea lucrărilor practice era ca la noi. Profesorul mi-a spus că el determină acid sorbic din iaurt, dar că are probleme de fiecare dată cu distilarea probei. Atunci eu i-am spus că facem şi noi acid sorbic, dar din vin și s-a mirat că ştim şi noi aceste tehnici.

Să vă mai povestesc un episod drăguț. A doua zi după ce m-am cazat, când m-am dus la facultate, nu știam de ce deschideau toți ușile și se uitau după mine. După aceea am aflat că toată lumea de acolo era curioasă să vadă cum arată un român! Văzuseră la televizor tot felul de reportaje… „Cum adică, ce credeați, că noi, românii, avem coadă, coarne?”, le-am reproşat după aceea. Nu-și imaginau că un român poate să aibă un pulover atât de frumos ca al meu. M-am împrietenit apoi cu colegii din laborator, care au înţeles că România era şi atunci o ţară civilizată, cu un nivel cultural ridicat.

Am vizitat atunci şi Facultatea de Farmacie din Liège, unde profesorul de Bromatologie de acolo, Alfred Noirfalise, care coresponda cu o colegă din Iași, de la Institutul de Igienă, mi-a mărturisit: „Știu cînd vin plicurile din România pentru că le recunosc după calitatea hârtiei”. Discutând cu dumnealui, a văzut că știam o grămadă de lucruri. Tot îmi povestea despre doctoranzii din Zair și îi compara cu noi. Atunci m-am cam supărat și i-am spus: „Nu vă supărați, România nu înseamnă Zair!”. Și am început să-i povestesc despre marii cercetători români și despre toate descoperirile savanţilor noştri”. La bibliotecă mi-am aruncat ochii pe cursurile studenților și mi-am dat seama că eu știam tot ce învățau copiii aceia. Atunci am realizat că un cadru didactic trebuie să se compare tot timpul cu specialişti din alte universităţi, ca să să-şi aprecieze nivelul profesional. Sigur, aparatură nu am avut, dar a lucra cu un aparat înveți într-o săptămână.

La decernarea titlului de Doctor Honoris Causa lui George Emil Palade, în 1995

Lucrez la o carte despre interacțiunile medicament-aliment”

Care sunt cercetările în domeniu care v-au pasionat mai mult, pe care le-ați aprofundat și de ce? De exemplu, dintre preocupările dvs. științifice, am văzut că ați acordat o atenție deosebită interacțiunilor aliment-medicament sau determinării unor micotoxine din produse alimentare?

Cum mi-am început eu temele de cercetare? De exemplu, cu acrilamida. Am auzit într-o dimineață la radio că suedezii au descoperit în alimente o substanță cancerigenă care se cheamă acrilamidă. Știam formula acrilamidei și m-am întrebat, ce poate să facă substanța aceea în alimente? M-am gândit că pot și eu să fac ce au făcut suedezii, adică să determin acrilamida. Am făcut mai întâi două lucrări de licenţă, apoi o teză de doctorat și un grant CNCSIS, care s-a finalizat cu o monografie. Acrilamida este prezentă în pâine, mai ales în coajă de când lumea, şi cu toate acestea… n-a murit nimeni din cauza ei. Sigur, poate contribui la apariția bolii, prin acțiunea sa cancerigenă, motiv pentru care este important să reducem consumul de alimente în care acrilamida se formează, mai ales cartofii prăjiţi.

Rodica Cuciureanu, 2018

Cercetarea micotoxinelor a pornit tot din curiozitate. Toată lumea spunea ba că-s virusuri, ba că-s bacterii și m-am înfuriat și am început să scriu o monografie. Ulterior am făcut o teză de doctorat despre ochratoxină. Sigur, eu am început să fac cercetare când alții erau deja în vârf. La început nu am avut condiții, nu am avut aparatură, nici literatură de specialitate… Sper că am reuşit să recuperez cât de cât timpul pierdut.

În ultimii ani am abordat interacțiunile aliment-medicament. Am plecat de la o întâmplare. Soțul meu avea niște probleme de sănătate și lua diclofenac. Duminica, când stăteam liniștiți la masă, îi dădeam câte un grepfrut. De câte ori mânca grepfrut, îl durea ficatul. Trece o lună, două, până când m-am enervat, m-am dus la internet și am dat căutare diclofenac și grepfrut. Asta se întâmpla cam în 1993. Și văd acolo interacțiunea între sucul de grepfrut și medicamente. Și citesc că în 1991 un cercetător american, Bailey, descoperise că sucul de grepfrut, dacă-l asociezi cu medicamentul felodipină, îi crește activitatea de două, trei ori. El făcuse un experiment cu interacțiunea dintre alcool și acel medicament, pe câini. Ca să îmbunătăţească gustul alcoolului, l-a amestecat cu suc de grepfrut. Și a descoperit paradoxul, dintr-o întâmplare. A trimis articolul spre publicare, dar cei de la revistă au crezut că e o glumă, respingându-l iniţial. Și de la „gluma aceea, din 1991, toată lumea a devenit interesată de interacțiunile medicament-aliment şi de consecinţele lor. Am făcut câteva teze de licență, de doctorat, iar acum lucrez la o carte despre interacțiunile medicament-aliment. Este cumplit de greu, pentru că sunt lucruri care n-au mai fost scrise în România și vreau să prezint subiectul din punctul de vedere al farmacistului.

Sunt curioasă, că tot vorbeam de acrilamidă, ce mâncați dvs.? Pentru că mi se pare imposibil să mănânci complet sănătos în zilele noastre.

Nu mănânc niciodată pui şi carne de porc din supermarket.

De ce nu mâncați pui?

Le-am făcut studenților, o dată, la laborator, analiza cărnii de pui; am adus un piept de pui  din supermarket pe care l-am strâns între degete. Fibra s-a dus toată și degetele mele s-au unit. Niciodată la puiul din ogradă nu puteai să faci așa ceva, dar puiul din comerț nu are fibră musculară suficient de fermă. Știu o grămadă de lucruri despre cum creşte un pui. Cum e posibil ca, de când a ieșit din ou, după 40 de zile, să cântărească  mai mult de un kg? Puiul de la mine din curte, dacă ieșea din găoace în aprilie sau mai, era bun de tăiat în noiembrie. Sigur, legislația interzice hormonii, dar cum crește puiul ăla atât de repede, nu-mi explic.

Apoi mai am o grădină în care am toate legumele, inclusiv rubarbă. Recolta nu este total ecologică, că roșiile, de exemplu, trebuiesc tratate, că altfel se îmbolnăvesc. Iarna nu mănânc roșii sau salată verde, ci murături, iar în congelator îmi pun ardei copți şi vinete. Brânza o cumpăr de la stână, de la mine din sat. O pun la congelator frământată cu un pic de sare. Când nu am încotro, mai cumpăr și din supermarket, dar foarte rar.

Dar mezeluri sau alte semipreparate?

Nu. Sigur, îmi plac mezelurile, mai ales cele picante, dar o dată pe an, sau când merg în vizită la cineva și este prosciuto, de exemplu, mănânc cu poftă.

Pește?

Mult pește. Cel mai bun este peștele prăjit, dar acum nu mai mănânc din motive de sănătate. Îl gătesc cu rozmarin și cu vin.

Alături de prof. Marțian Cotrău

Au fost cei mai grei ani din toată activitatea mea, dar și cei în care a învățat destule: să vorbesc, să tac, să ascult și să prețuiesc oamenii”.

Vreau să revenim la cariera academică. Ați parcurs, ca o furnică, cu răbdare și tenacitate, fiecare treaptă academică. Mai mult, ați devenit, după ‘90, șefă de disciplină, prodecan – ați făcut echipă cu domnul profesor Cotrău, iar ulterior ați obținut două mandate de decan.

Când s-au făcut primele alegeri de decani, eu am fost aleasă prodecan. Am lucrat foarte bine cu domnul profesor Marțian Cotrău. Dragostea dumnealui pentru studenți era nemăsurată și trebuie să recunosc că nu eram întotdeauna de acord cu hotărârile dumnealui, parcă erau prea multe inlesniri pentru studenți; îmi doream să fie un pic mai multă exigenţă. Am avut o bună relație de colaborare, mai ales că-l cunoșteam foarte bine, din anii studenţiei. Bucuria pentru mine a fost că, în acea perioadă, i-am cunoscut pe unii dintre prietenii săi cei mai buni, dintre care vreau să-l menționez pe domnul profesor Valeriu Cotea, ilustrul oenolog. Mare om, mare personalitate, mare prieten! Sau pe Monseniorul Alois Fechet, un prelat de mare cultură şi de mare probitate sufletească.

În 1993, am devenit pentru prima oară decan şi nu mi-a fost uşor, pentru că veneam după decanatul profesorului Cotrău. Al doilea mandat a fost însă mult mai greu, după cum am şi mărturisit în cartea doamnei profesor Dana Baran, „Decani și rectori ai Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași (1879–2016).

Scriați în carte astfel: Au fost cei mai grei ani din toată activitatea mea, dar și cei în care am învățat destule: să vorbesc, să tac, să ascult și să prețuiesc oamenii”.

Când era decan domnul profesor Cotrău, taberele deja începuseră să se formeze. Fiindcă domnul profesor se aprindea repede, era impulsiv, la ședințele de Consiliu profesoral sau la alte întâlniri, avea întotdeauna în față o hârtie pe care scria mare: CALM! Și când eram lângă el, îl mai trăgeam discret de mânecă.

Una dintre compensaţiile pe care le-am trăit în timpul primului mandat de decan a fost prezenţa domnului profesor Carol Stanciu, în funcţia de Rector. M-a onorat cu înţelegerea, dar şi cu bunătatea sa. Îi sunt recunoscătoare şi pentru atitudinea faţă de Facultatea de Farmacie.

Apoi, din 2004, am intrat în al doilea mandat. Cu două, trei zile înainte am fost invitată să candidez, mi-am depus dosarul, însă ceva a intervenit cu o zi înainte și s-a schimbat opțiunea, dintr-o dată nu mai eram dorită.

Vă refereați la luptele de gherilă” de la nivelul rectoratului…

Farmacia era tot timpul lăsată la urmă. Era vorba și de banii pentru salarii, la un moment dat. Am avut noroc, indiferent de conjunctura în care era, de o secretară-șefă a facultății foarte bună, foarte vrednică – doamna Elena Onică. Era un om onest, a ajutat foarte mult facultatea în vremea aceea. Am reușit să fac niște lucruri care dacă ar fi rămas așa, ar fi fost benefice pentru studenţi. Am reușit să programăm lucrările practice cu o singură grupă de studenți în sală, nu cu două în paralel. Dar … această măsură nu a durat mult.

Văd în biroul dvs. niște icoane foarte frumoase, am văzut și două emisiuni televizate cu teme religioase, în care ați fost invitată. Credința joacă un rol important în viața dvs., ați vorbit și de influența mamei și a bunicii în acest sens…

Formarea mea religioasă a plecat de la mama; în casa bunicilor materni era o rudă călugăr la mănăstirea Neamț. Când venea în vizită acel călugăr era o sărbătoare, ne adunam toţi să-l ascultăm. Am niște amintiri puternice legate de relația noastră cu preotul din sat, care era un erudit. Și acum, dacă închid ochii, îl văd în mijlocul bisericii sau în mijlocul satului dând un sfat. Ne aduna pe noi, copiii, la biserică și ne punea să spunem Crezul.

Cum ați descrie un creștin adevărat?

Am avut o dată o discuție cu o colegă despre ce înseamnă Dumnezeu. Dumnezeu înseamnă Iubire. Un creștin adevărat este un om bun, un om care nu dorește vreodată să facă rău. Asta înseamnă credință. Într-o anumită parte a vieții mi-a fost foarte greu, dar am avut o nădejde, știam că cineva are grijă de mine. Pentru că nu mi-a fost ușor, de când am rămas în clasa a IV-a fără mama. Cum am reușit să parcurg acest drum? Cineva m-a condus, m-a ocrotit și acel cineva nu poate fi decât Dumnezeu. Încerc să nu fac niciodată rău. Cât pot, să fac bine. Sunt un om onest, care ajut mereu, dar nu am fost un șef de disciplină comod, pentru că niciodată nu am suportat impostura, nu am suportat indolența, nu am suportat reaua credinţă…

 

Oana Bugeag

Oana Bugeag

Universitatea de Medicina si Farmacie "Grigore T. Popa" Iasi | Departamentul de Comunicare si Marketing Universitar | oana.bugeag@umfiasi.ro

Comentarii

Nu exista comentarii Fii primul care comenteaza acest articol!

Scrie un comentariu

Reguli pentru un dialog civilizat: Comentariile se vor incadra in tematica articolului si se vor referi la articol, si NU la autorul acestuia. Va rugam insistent sa folositi un limbaj civilizat si o limba romana curata si corecta. Comentariile care nu respecta aceste doua reguli simple NU vor fi publicate.

Campurile marcate cu * sunt obligatorii