“La terminarea facultatii, medicul intra in linia I”

Interviu cu prof.univ.dr Gabriel Ungureanu, medic primar Medicină internă, președinte al Comitetului de Medicină Internă al Colegiului Medicilor din România, fost decan al Facultății de Medicină și fost prorector al Universității de Medicină și Farmacie ”Grigore T. Popa” Iași.

Relația medic-pacient a absorbit-o de mic copil, pe cînd medic era propriul tată, proaspăt întors din Crimeea, dintr-un prizonierat de 3 ani, iar pacient era țăranul care-și lăsa sapa la poarta dispensarului, la 5 dimineața, în drum spre câmp. ”Prestigiul de care se bucură medicul în societate” –  asta l-a determinat să urmeze Medicina și au urmat o serie de ”întâmplări”, unele fericite, altele amare, care i-au reliefat cariera întinsă de-a lungul unei jumătăți de veac. Și dacă viața i s-ar contura în miniaturi de manuscrise – pasiunea de care s-a îmbolnăvit tot întîmplător, după ce a văzut, în palatul de la Chantilly, ”Les Très Riches Heures du duc de Berry”, cele mai impresionante detalii ar fi din Clinica a III-a Medicală a Spitalului Sf. Spiridon și din clădirea impozantă a Universității de Medicină și Farmacie ”Grigore T. Popa” Iași.

Că tot suntem la ceas aniversar – se împlinesc 137 de ani de când profesorul Leon Scully ținea cursul inaugural – un curs de anatomie, la Facultatea de Medicină, o să vă întreb dacă vă aduceți aminte de primul contact cu medicina. Când v-ați pus în cap să vă faceți medic?

Inițial nu am dorit să mă fac medic, înclinația mea era către Filologie sau Istoria artei, dar a avut o influență foarte importantă taică-meu, care era medic și care era îndrăgostit de meserie. Probabil că cel mai îndrăgostit om de meserie pe care l-am întâlnit. În afară de asta, el a învățat engleză în prizonierat de la un profesor universitar de la Universitatea din Leipzig, prizonier de război german…

Unde a fost prizonier tatăl dumneavoastră?

În Uniunea Sovietică, a stat o bună parte în Crimeea, unde era un climat mai bun. Și mi-a povestit de profesorul german că i-a fost pacient și l-a avansat la grad de brancardier, ca să-l aibă lângă el să-l învețe engleza, treabă care pentru el a fost extraordinară, pentru că asta îi asigura supraviețuirea, muncea ceva mai bine și făcea muncă mai puțin istovitoare decât alți prizonieri. ”Când toți plecau dimineața la muncă, la ora 5.00, cu târnăcopul în spate, eu umblam cu stetoscopul printre paturile pacienților”, mi-a spus tata. Bine, și eu am avut replică, ”medicul este medic oriunde, inclusiv în lagăr, dar eu nu mă pregătesc pentru lagăr și pentru pușcărie”. Dar până la urmă am cedat și nu am regretat.

Cum era tatăl dumneavoastră?

Era, în același timp, sever și tandru și l-am simțit întotdeauna alături de mine.

Dar cu pacienții cum se purta?

Întâmplător, locuința medicului era perete-n perete cu dispensarul și-l auzeam. Îl iritau în special mamele care veneau cu sugarii în ultimul hal, în ultimul moment. Îl auzeam cum țipa la ele, ”O să te bag la pușcărie!”. L-am întrebat, la un moment dat, pe câți a trimis la pușcărie. ”Doamne ferește, pe nimeni. Spun așa, ca să le fac să se prezinte la primele semne de boală”. El era singurul medic pe o rază de 30 de kilometri. Era la centrul geometric dintre Hârlău, Podu Iloaei și Târgu Frumos.

Și care era programul lui?

Vara, la ora 5.00 dimineața, intra în dispensar. Oamenii, când mergeau la lucru, cu sapa-n spate, treceau pe la dispensar. Medicul trebuia să știe de toate, la vremea respectivă. A fost un serial, acum cîțiva ani, ”Dr. Quinn”, cu un medic care făcea de toate. Avea și casă de naștere… Așa erau pregătiți pe vremea aia și așa a fost și generația mea. La terminarea facultății, medicul intra în linia I. Trebuia să știe să facă o extracție manuală de placentă, să dea asistență la naștere, să știe să scoată un copil dintr-o situație critică, să dea primul ajutor pentru cei accidentați, Salvările erau rare. Și atunci, noi, când terminam facultatea, eram pregătiți să fim autonomi la țară, să știm să ne descurcăm de unii singuri. Ceea ce  nu se întâmplă acum, lucrurile s-au schimbat complet pentru că acum, la terminarea facultății, medicul are mult mai puțin abilități practice. S-au schimbat datele problemei, la sfârșitul facultății el nici nu are dreptul să practice medicina. Atunci așa era și foarte mulți medici rămâneau în acest stadiu.

Eu nu am fost la țară, pentru că am fost intern. Exista instituția Internatului și a Externatului prin concurs. Dădeai în anul IV sau V concurs de externat, în care intrau aproape 30% dintre studenți, care nu mai mergeau la cursuri, ci lucrau în spital. Ca intern, făceam și gărzi și în anul V nu am mai fost la cursuri, trebuia să te pregătești de unul singur. În schimb, după pregătirea practică, la doi ani după terminarea facultății, pentru că internatul dura trei ani, ieșeai medic specialist. În generația mea, majoritatea cadrelor didactice erau recrutate dintre acești interni, pentru că profesorul apuca să-i cunoască, vedea dacă sunt dotați, dacă poate să aibă încredere în ei.

”Încrederea în medicină este zdruncinată”

Vreau să revenim puțin la concursul de admitere, în ’59 ați dat la Medicină… Spuneați că tatăl v-a convins să dați la Medicină, care a fost argumentul suprem?

Poziția medicului în societate, ”Medicul în societate are o poziție specială și se bucură de o considerație specială din partea comunității”, îmi spunea tata. Prestigiul social al medicului există încă, deși este foarte periculos ceea ce se întâmplă în mass-media. Sigur, sistemul sanitar are o mulțime de hibe, dar din dorința de a crește ratingul, se dă ceea ce este neplăcut, ceea ce este eșec în activitatea medicală și se pune foarte mult pedala pe treaba asta și încrederea în medicină este nițel zdruncinată.

Da, este zdruncinată și este un fenomen periculos, pentru că oamenii au început să privească cu neîncredere medicul,  iar însănătoșirea pacientului depinde într-un procent ridicat și de încrederea pe care o are în medicul care-I tratează.

Aici s-a mai schimbat ceva, în ceea ce privește relația medic-pacient. Relația tradițională medic-pacient, care a existat în România foarte multă vreme și care în bună măsură mai există și acum era ”pacientul are încredere totală în medic”. Asta era relația de tip paternalist. Acum este relația de tip parteneriat, în care medicul și pacientul sunt parteneri, în care ei discută, medicul îi spune care sunt opțiunile și-I lasă să aleagă în funcție de propriul lui sistem de valori.  În sistemul actual pacientul nu trebuie să fie mințit. În cel paternalist, pacientul de multe ori nu voia să știe ce are, el bănuia că are cancer, se opera, dar nu întreba ”Doctore, totuși ce am, am cancer sau nu am cancer?”. Prefera să nu știe, dar făcea tot ceea ce-i spunea medicul. Sigur că ni se pare mult mai corect ca pacientul să fie informat, să știe care sunt opțiunile și care sunt riscurile pentru fiecare. Problema este că medicul are un program care este foarte concentrat și este mereu în criză de timp și atunci îmi pun problema: Va fi pacientul suficient de bine informat? Va avea medicul timpul necesar să explice și totodată să-l cruțe din punct de vedere psihologic, încât să nu-l facă să devină extrem de pesimist? Mai ales cei care sunt în contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, au atâta timp cât le acordă Casa.  Nu este deloc ușor și aproape că nu este posibil. De asta, când stai de vorbă cu pacientul, consultația propriu-zisă durează mai puțin, ceea ce durează mai mult este educația terapeutică, să explici ce este cu boala asta. Or medicul, în momentul în care nu are timp, va sacrifica din acest timp de comunicare, pentru că celelalte trebuie să le facă.

”Profesorul Georgescu a fost un lider  al generației sale”

O să citez dintr-un mare medic care nu mai este printre noi și care v-a fost coleg de generație și de spital: <Profesorii mei aveau un dar ce astăzi e pe cale de de dispariție: darul de spune nu imbecilității și imposturii>. Este vorba de profesorul George Georgescu, într-un interviu din 2002, din Opinia Studențească.  Se referea la nume mari ale medicinei ieșene, la profesorul Vladimir Buțureanu, la profesorul Strat, la profesorul Constantin Negoiță… Au fost și dascălii dumeavoastră…

Profesorii lui au fost și profesorii mei, pentru că el a fost cu doi ani în urma mea… Profesorul Georgescu a fost, într-adevăr, un lider  al generației și nu mă refer la Iași, mă refer la toată țara. A fost un tip hiperdotat. Când a dat admiterea a fost repartizat, automat, la Stomatologie, care era proaspăt înființată. În anul respectiv s-a făcut repartiția obligatorie, după cum se considera că sunt interesele naționale, nu era opțiunea în funcție de poziția pe care o avea candidatul. În anul III a dat din nou admitere, pentru că nu i s-a permis să se transfere, a reușit și atunci rectorul de la vremea respectivă a acceptat ca el să-și dea diferențele și să treacă la Medicină.

Profesorul Georgescu povestea că i-a fost acceptat tranferul pentru că picase sub linie fiul unui ștab și atunci conducerea s-a gândit să elibereze locul pe care-l ocupa studentul Georgescu- care făcea anul I bis.

Nu știam detaliul ăsta… Eu când am dat nu exista Stomatologia, s-a înființat chiar când am terminat eu anul I și o parte dintre colegii mei au fost trecuți tot fără să fie întrebați la Stomatologie.

Mă întorc puțin la întrebarea precedentă, dascălii pe care-i evoca profesorul Georgescu, bunăoară profesorul Buțureanu, erau oameni cu o cultură vastă, enciclopedică.

Profesorul Buțureanu avea ceva seniorial, era un gentleman.

A cântat la Filarmonică, cu Enescu, terminase și Conservatorul…

Da, cânta la vioară, dacă țin eu minte… Eu nu l-am prins în facultate pe vremea când încă mai cânta, era spre final de carieră, dar l-am prins tot așa, la final de carieră, pe profesorul Ion Enescu. Profesorul Enescu era, la fel, tot un senior, de fapt era boier, la bază, dar dintre boierii care învățau și se duceau la muncă, cum a fost, de pildă, Ioan Cantacuzino și care, în loc să stea și să boierească, a muncit ca un rob toată viața. A fost și cercetător, a lucrat în celebra campanie de combatere a tifosului exantematic din Războiul Balcanic. Erau oameni care stăteau de dimineață până seară în laborator sau în clinică, erau foarte devotați.

La fel profesorul Enescu, cel care a pus bazele cardiologiei în Iași. Când am intrat eu ca tânăr extern – eram în anul IV, el ieșise la pensie, dar continua să vină la clinică,  pentru că era membru al Academiei Române și conducea un colectiv de cercetare în Clinica a III-a Medicală. Sentimentele colectivului, ale medicilor față de el, erau de respect cvasireligios. Avea o prestanță fantastică, nu țipa niciodată, dar respectul pe care-l aveau față de el nu l-am întâlnit nicăieri, nici măcar la București, unde am făcut Secundariatul. La un moment dat m-a rugat să-i transmit profesorului Negoiță, care era unul dintre elevii lui și era șeful Clinicii I-a Medicale, când are timp, să treacă pe la el. Eu lucrasem în clinică la profesorul Negoiță, care era extrem de sobru și care oficia vizita. Era un afiș mare: “Nu intrați,Vizita!”, nu aveai voie să intri când era profesorul la Vizită. El avea ceva sacerdotal… M-am dus, toată lumea s-a uitat ciudat la mine, cum am îndrăznit să intru peste el, la ”Vizită”, dar eram convins că nu se va supăra și i-am șoptit că profesorul Enescu l-a rugat, când poate, să treacă pe la el.  În momentul ăla a azvârlit stetoscopul și a luat-o la fugă de la Clinica I-a la Clinica a III-a Medicală, prin curtea spitalului, și eu alergam alături de el și i-am zis ”Dom’ profesor, nu arde, a zis când aveți timp!”. ”Doctore, dar m-a chemat Maestrul!”. Pur și simplu a alergat pînă acolo, și profesorul Negoiță avea foarte mult prestigiu, a făcut foarte mult în medicina ieșeană și în Facultatea de Medicină.

Cei din Clinică la fel, când îi chema profesorul… La un moment dat, una dintre colegele mai tinere s-a sprijinit cu șoldul de biroul lui. Era o colegă mai tânără, intrase nu de mult în colectiv… I-au făcut un imens scandal ceilalți, ”cum și-a permis”. Vă dați seama, parcă era sfânta masă din altar, pe care ea o profanase.

Exista o serie întreagă de profesori, Buțureanu, Chipail, Franche, Bădărău, Negoiță, Strat, Tacu care au fost, într-adevăr, o generație de aur. Nu discut despre propria mea generație, care a fost o generație întârziată în avansări, pentru că timp de zece ani, între 1980 și 1989, în învățământul din țară nu au fost decât două promovări. Zece ani!

”Într-un fel eram consolați, știam că o să ieșim la pensie asistenți”

Au fost cei mai negri ani din cariera dumneavoastră…

Din ordinul tovarășei Ceaușescu personal, una dintre cele două persoane promovate fiind nora ei, Poliana Cristescu. Așa că, ‘în 89, din generația mea, eram toți asistenți. Asistenți cu 25 de ani vechime… Profesorul Georgescu era în aceeași situație, profesorul Pricop…  eram aproape toți. Erau câțiva șefi de lucrări, care apucaseră să fie avansați înainte de 1981… Pandele era tot asistent, era asistent șef de clinică, că-i murise șeful.

Într-un fel eram consolați, știam că o să ieșim la pensie asistenți. Totul părea atât de imuabil, de înghețat, n-aveai senzația că se va întâmpla ceva. Chiar și după ce începuse să crape în jur sistemul, în stânga și în dreapta, la noi nu părea să crape nimic.

După 1989 s-au deschis porțile, ați putut pleca în străinătate…

Am fost și în străinătate, dar majoritatatea dintre noi eram în pragul a 50 de ani, așa că am fost pentru perioade mai scurte de timp.

Între 1992 și 1996 ați fost decan al Facultății de Medicină, trecuseră trei ani de la căderea regimului. Cum vedeați atunci viitorul învățământului medical și al medicinei românești?

Vă spun sincer, am fost foarte optimist, dar pe măsură ce lucrurile se defășurau, entuziasmul și optimismul mi s-au mai tocit. În principiu, nu am reușit să facem o triere valorică mai importantă, a fost un val de promovări, unii meritau cu prisosință, alți mai puțin. Calitatea învățământului s-a menținut într-un fel, dar creșterea foarte  mare a numărului de studenți… Este greu să faci învățământ de foarte înaltă calitate când ai un număr foarte mare de studenți. Pe de o parte, am fost obligați să creștem numărul de studenți. În primul rând, ai un student la câțiva bolnavi – vorbim de învățământul clinic, sau ai trei grupe de studenți cu care faci stagiul în două rezerve, cum se întâmplă?  Nu este o bază clinică suficientă… Pentru atâția studenți trebuie să ai o bază clinică foarte mare, un număr foarte mare de paturi pentru ca ei să lucreze..

Pe de altă parte, având în vedere că învățământul universitar, cei șase ani de facultate, sunt îndreptați către crearea unei baze teoretice în cunoștințele studentului, sigur că se poate.Chestiunea se transferă la învățământul postuniversitar. În general, impresia mea este că, cel puțin în specialitățileMedicină internă și Cardiologie, se mențin standarde și că medicii specialiști sunt bine pregătiți. Dar sunt două sisteme diferite: unul care trebuia să creeze medici capabili să fi autonomi la sfârșitul facultății, în timp ce acum îi pregătim numai ca să poată lua rezidențiatul. Nimeni nu-i controlează abilitățile practice la examenul de absolvire.

Înainte se dădeau probele clinice. Eu, când am intrat, erau o sută de studenți într-un an, cam asta era capacitatea Facultății de Medicină. Pentru o sută de studenți pe an, Iașul era o bază clinică bogată, avea paturi suficiente.

Arta ca evadare. Mozaicurile bizantine și miniaturile de manuscris

Am pomenit, la începutul interviului, că UMF Iași a împlinit 137 de an. Cu ocazia Zilelor UMF 2016, a fost proiectat filmul ”Arta Chirurgului”, un documentar excepțional despre colecția de tablouri a medicului Ion Chiricuță. Fiul dumnealui, care este tot medic, a transmis câteva gânduri și spunea ceva care m-a impresionat: că medicii rezidenți, în general medicii tineri, suferă de sindromul burnout, de epuizare. Dar Ioan Chiricuță a remarcat că ”Generația tatălui meu și a profesorilor mei nu a fost atinsă de acest fenomen și cred că o explicație este faptul că acorda mai mult timp culturii, în diferitele ei forme: muzică, pictură, sport, excursii și familie. Pe tatăl meu nu l-am văzut decît scriind cărți și articole sau operând ore întregi. Burnout nu a știut ce este”.

Da, arta ca evadare. Te obligă, pentru că nu stai numai în suferință și în boală și în mizerie.  Trebuie să-ți poți reîncărca bateriile. Colecția profesorului Chiricuță e la Bârlad.

Care este refugiul dumneavoastră?

Fără discuție, tot în artă. Sunt anumite domenii ale artei care sunt mai puțin răspîndite. Gustul public se îndreaptă, în general, către pictură, sculptură… Eu, în afară de astea, am găsit o satisfacție deosebită aprofundând domeniul miniaturilor de manuscris. Pictura din miniaturile de manuscris este foarte interesantă. După asta, arta mozaicurilor… Și pentru asta am mers pe urmele mozaicurilor bizantine. De pildă, mi-am făcut concedii tematice, am mers în Sicilia, pentru că cele mai multe urme ale artei bizantine sunt în Italia.

Cum ați ajuns să fiți pasionat de mozaicurile bizantine?

Cred că la Veneția, Catedrala San Marco are mozaicuri bizantine foarte frumoase și într-o parte a catedralei erau  picturi ale marilor coloriști venețieni și dintr-o dată am avut senzația că diferența era între marea artă și pictura de gang. Toate cărnurile alea revărsate ale marilor coloriști… am avut acea revelație a artei mozaicului bizantin. Și am luat-o sistematic cât am putut, am mers la Palermo, unde este Palatul Normanzilor, sunt cinci locuri în Palermo unde există mozaicuri bizantine,din anul 1000 și ceva, de pe vremea regilor normanzi.  Apoi am fost la Roma și, absolut formidabil, la Ravenna, unde am fost de mai multe ori și unde se găsește artă bizantină din secolul VI.

După asta, în ceea ce privește miniaturile, am ajuns întâmpător lîngă Paris, la Chantilly. Eram într-o localitate mică de lângă Chantilly, cu un amic, medic de acolo, care mi-a propus să mergem la Chantilly. ”Ce e la Chantilly?”, întreb eu.”Muzeul harnașamentului, unic în lume”. Chestia asta, că e unic în lume, nu-mi spunea nimic. După aia mi-am adus aminte ce știu eu despre Chantilly, trei lucruri: dantela neagră de Chantilly, din Alexandre Dumas, cizmele de cavaler, care erau visul oricărui ofițer român și a treia,  crème fouettée – smântînă biciuită, care este de fapt frișca. ”Dar altceva nu mai este?”, îl întreb. ”Păi ar fi un palat al principelui de Condé, nu am mai fost de când eram în clasa I acolo” , îmi spune. ”Acolo vreau să merg”, i-am zis. Am descoperit un muzeu formidabil, cu foarte multe piese, avea trei Leonardo, doi Rafaelo… Plus două săli enorme cu portrete istorice, cu figurile regilor Franței, tot ceea ce știam eu din istoria Franței, am găsit acolo.  Într-una din săli – care era în semiîntuneric, erau expuse pagini din ceea ce este capodopera artei miniaturii în lume, ”Les Très Riches Heures du duc de Berry”. În românește s-ar traduce ”Ceaslovnicul ducelului de Berry”. Și-atunci m-am îmbolnăvit, când le-am văzut.  Ăsta a fost primul pas.

A doua oară m-am dus la Muzeul Pergamon, din Berlin, să văd și artă orientală și acolo  am dat de miniaturile persane, care sunt absolut superbe. Pornind de la miniaturile persane, toamna asta m-am dus în Iran. Și ce este interesant – pentru că e o țară islamistă, unde figura omenească este interzis să fie reprezentată – de asta nu au pictură, pictura este numai de manuscris, pentru că te vedea și te pâra dacă făceai un tablou. Dar în cartea ta nu umbla nimeni, era o pictură intimistă. Cu excepția Iranului, care are fresce. Și am fost și am văzut frescele pe care le știam din albume.

”Profesia asta te învață să trăiești în apropierea morții”

Ați fost pasionat întotdeauna de Medicină Internă, nu întîmplător v-ați ales specialitatea asta…

Și cu alegerea specialității a fost o problemă, pentru că inițial am vrut să fac Obstetrică, de fapt oscilam între Obstetrică-Ginecologie și Medicină Internă. Dar unul dintre primele decrete date de Ceaușescu a fost cel cu interzicerea avorturilor, pentru că voia să crească mult populația țării și într-adevăr, după un an de zile de la decret, se năștea masiv. La maternități, nășteau și pe saltele, pe culoar.

Decrețeii…

Celebra generație a decrețeilor. În perioada aia chiar eram intern la Obstetrică și partea care m-a deranjat foarte mult a fost că nu aveai voie să intervii nici când era vorba de un avort terapeutic, decât dacă venea procurorul, ca să constate dacă este vorba într-adevăr de un avort spontan. Țin minte că a venit o femeie care sângera foarte mult și medicului primar care era șeful gărzii i-a fost frică să intervină. Femeia a murit pînă la urmă. Și cred că ăsta a fost lucrul care m-a convins, că nu vreau să stau o viață întreagă cu procurorul în spate.

Oricum, cred că dragostea de Medicină Internă mi-a fost insuflată de către taică-meu, care a lucrat o vreme în clinică…

Ați dat o definiție foarte frumoasă Medicinei Interne, spuneați că este coloana vertebrală a întregii medicine și că principala calitate a medicului internist este să judece, să înțeleagă tot ce se întâmplă, un fel de detectiv…

Trebuie să înțeleagă ce se întâmplă cu pacientul și trebuie să înțeleagă medicamentul sau mijlocul terapeutic pe care-l dă. Adică totul să aibă logică în ceea ce face. Eu nu am fost un tip cu memorie mecanică și atunci, ca să rețin, făceam conexiuni logice. Și cu se întâmplă la pacient– procesul patologic și cum intervin eu, cum intervine medicamentul. Și, într-adevăr, la a III-a Medicală – cu profesorul Enescu, profesorul Bădărău și cu doctorul Tacu, am fost format într-o anumită școală. Profesorul Tacu era pasionat de asta și partea bună este că explica și cei mai tineri îi ascultau raționamentele. Porecla lui era Făt Frumos din Logică. Și de asta, și în activitatea mea didactică, am încercat să transmit aceeași manieră de a judeca lucrurile și studenților mei sau medicilor mai tineri. Profesorul Tacu spunea, citând, desigur, că ”memoria mecanică lenevește gândirea”.

Iar despre faptul că ”medicina internă este coloana vertebrală a medicinei”, să știți că au spus-o foarte mulți chirurgi. Dacă nu ești și internist, nu poți să fii un foarte bun chirurg.

Ați avut cazuri care v-au bântuit, care v-au marcat? Sau medicul devine cumva imun, în timp…

Nu devii imun niciodată, deși se produce un grad de tocire a sensibilității. Am lucrat o vreme cu doamna doctor Scripcaru, care este cu zece ani mai în vârstă decât mine. Am văzut-o de multe ori plângând, nu în fața pacientului… Era, de pildă, o leucemie acută la o fată tânără… La un moment dat, ți se întâmplă astăzi, ți se mai întâmplă peste două săptămâni și sensibilitatea ți se mai tocește, dar întodeauna îți mai rămâne și am văzut și medici la final de carieră, chirurgi, care își schimbau total comportamentul după un eșec. După calmul pe care-l aveau în timpul intervenției, făceau explozie și se certau cu toată lumea. Era o manieră de a-și manifesta revolta în fața neputinței de a rezolva cazul.

Dar profesia asta de apropie sau te îndepărtează de moarte?

Te învață să trăiești mai în apropierea ei. Sigur, sunt specialități în care se moare foarte rar. Dacă ți-e frică să te confrunți cu asta, te duci către dermatologie sau endocrinologie. Dar dacă vrei să ai satisfacția imediată a ceea ce faci, cu riscul de a avea și eșec imediat este Terapia Intensivă sau Medicina de Urgență. Trebuie să ai un sistem nervos destul de puternic și fără discuție, dacă te confrunți des cu aceste situații, sensibilitatea ta trebuie să se tocească. Dacă nu se tocește, te distruge.

Managementul greșelii. Despre ”patologia iatrogenă”

Care este parte întunecată a medicinei?

Partea întunecată este patologia iatrogenă. M-am ocupat de această patologie, adică răul pe care-l poate face actul medical, eșecurile. Toate complicațiile post-operatorii fac parte din patologia iatrogenă, este istoria eșecurilor. Efectele neplăcute ale medicamentelor, dar mai sunt încă multe alte aspecte. Se discută foarte puțin, am făcut și un curs opțional, la un moment dat, de patologie iatrogenă, partea pe care nimeni nu vrea să o audă. Pentru că în momentul în care discuți public despre lucrurile acestea, ele pot să fie speculate de către amatorii de senzațional. Se confundă cu malpraxisul – eșecul și greșeala medicală. Iar discuția liberă este limitată, pe de o parte că ”mie mi-e frică să discut greșeala. Dacă mie mi-e frică, o maschez… Dacă greșeala mea se discută și o știu și ceilalți, dintre colegii mei, nu vor mai face aceeași greșeală”.  Or, pe de o parte, este tendința de a-ți apăra reputația…

Medicina nu este o știință exactă…

Nu este o știință exactă, aveți perfectă dreptate, e un fenomen biologic. Nu există boli, ci există numai bolnavi. Există, de pildă, reacții medicamentoase periculoase. Pacientul a luat altădată medicamentul respectiv și a făcut urât, dar tu, când îi dai medicamentul, eventual cu alt denumire, omiți să-l întrebi și a doua oară s-ar putea să facă și mai urât, să se întâmple ceva. Și atunci e greșeală. Unul are sensibilitate la anumit medicament de care nu știe, are ceva genetic, care-l face să nu suporte ce toată lumea suportă ușor. Cu tot acest management al greșelii se confruntă sistemele meddicale din toată lumea. Plus acuzațiile de malpraxis. În SUA, industria de malpraxis este în plin boom. Și la noi, când se vor termina procesele cu proprietatea, avocații vor merge către malpraxis. În SUA, avocatul stă la poarta spitalului și când te externezi, îți cere dosarul medical, ”să vedem, nu putem stoarce niște bani de la doctori?”.

Majoritatea erorilor sunt erori de sistem. Eu sunt președintele Comisiei de Medicină Internă a Colegiului Medicilor din România și toate dosarele astea îmi ajung în mână ca să-mi formulez și eu un punct de vedere. De obicei e vorba de deces, în care familia protestează și spune că s-a greșit.  Aproape toate dosarele care mi-au fost în mână sunt greșeli de sistem. Să vă dau un exemplu. La Slatina, a greșit doctorul, greșeală medicală clară. Era medicul care era de urgență. Doctorul care era de urgență nu era însă urgentist, era un medic de familie care făcea de gardă la Spitalul Județean, pentru că nu aveau medici urgentiști suficienți.  De ce? Pntru că nu au putut scoate post la concurs, pentru că nu li s-a aprobat, pentru că nu sunt bani. Și atunci ăsta s-a descurcat cum a știut el, cu experiența lui și cu ce știa el. Ce fac, închid spitalul? Este de vină numai doctorul? Asta e un exemplu de greșeală de sistem. Sau nu a funcționat aparatul cutare. De ce? Pentru că nu am avut bani să-l reparăm.

În SUA au făcut o chestie formidabilă în domeniul aviației. La toate micile chestii care sunt, s-a ajuns să se discute între piloți, să disece care este mecanismul fiecărei greșeli și să vadă ce se întâmplă. Pentru că se spune că o greșeală individuală este acoperită de alte sisteme de securitate. Este teoria svaiterului, felii de svaiter peste felii de svaiter și dacă pui mai multe nu mai răzbate raza de lumină. Dar câteodată se aliniază găurile și pătrunde raza de lumină. Aia este traiectoria greșelii. Și ei asta au făcut, în domeniul aviației, au zis ”haideți să analizăm toate erorile de pilotaj ale piloților de transatlantice”. Ăștia sunt baronii aviației, cei mai buni, cei mai experimentați. Să-i analizăm greșeala pilotului cutare, aflat în vârf de carieră, împreună cu ăia mici. Și toată lumea îi pune întrebări, și toată lumea îl ia la… A fost foarte greu să accepte asemenea chestie….  Și un doctor care era într-o comisie de analiză a erorilor din aviație s-a gîndit să transpună în medicină modelul ăsta, adică întotdeauna trebuie să cauți erorile din sistem, ca să nu fie eroarea repetabilă, pentru că tu poți să greșești și din cauză că ești foarte obosit. Păi dacă faci o gardă la două zile, cine-i de vină? Păi nu avem decît patru doctori, și unul a plecat în concediu, că trebuie să-și ia și concediu și ce facem acum?

Dar ce părere aveți de ce se întîmplă acum, când prestigiul medicului în societate – de care vorbea tatăl dumneavoastră, s-a diluat consistent? S-a ajuns cumva ca medicul să fe stigmatiat.

Da, s-a ajuns ca medicul să fie stigmatizat… Acum este mai mult transparență, dar sunt tot felul de posibilități: te înregistrează, te filmează, ești mult mai vulnerabil din punctul ăsta de vedere. Poate am un moment de… cum v-am spus de chirurgul care spune o grosolănie pentru că tocmai a pierdut un pacient pe masa de operație și are o reacție necontrolată. Nu trebuia să facă așa ceva dar se întâmplă, are o explicație.  Mass-media, în primul rând televiziunea, funcționează pe baza senzaționalului, pentru rating.

Prestigiul medicului nu se construiește într-o clipă, sunt ani de muncă asiduă, dar se poate pierde într-o clipă. Este înregistrat într-un moment dintr-ăsta, de care vorbeați și înregistrarea se dă obsesiv, în buletinul de știri.

Să vă dau un singur exemplu. Infecția spitalicească, care face parte  tot din patologia iatrogenă. N spitalele din Occident este între 6 și 10%. La maxim,  10%, are Elveția. Nu sunt curate spitalele din Elveția? Știți ce procent are România la infecții intraspitalicești? Media pe țară este 0,3%.

Păi tocmai aici e problema, că nu se raportează.

Păi de ce nu se raportează? Pentru că  spitalul este penalizat dacă are infecții spitalicești. Managerul este penalizat, își pierde din salariu ș.a.m.d. Și de multe ori nu au detergent sufiecient, dezinfectant suficient, sunt o grămadă de explicații… Una este să ai de toate la îndemână… Și nu putem spune că ăștia din SUA nu au suficienți bani. Să revenim: infecția spitalicească poate să fie redusă, dar nu poate fi eliminată.

Doar să dărâmi spitalul…

Și dacă dărâmi tot, pentru că primul care vine din afară poată să aducă infecție intraspitalicească.