GRIGORE T. POPA – 130 de ani de la naștere

Există povești de viață care-și păstrează oricând prospețimea. Sunt decizii luate de figuri importante ale omenirii, în urmă cu jumătate de mileniu, care au marcat secole întregi. Există un nucleu care se găsește în orice spațiu cultural, indiferent de timp, de culoarea sau de orientarea religioasă. De aceea îl aducem în conștiița contemporanilor pe Grigore T. Popa (1 mai 1892 Șurănești / Vaslui – 1948, 18 iulie București) – la 130 de ani de la nașterea sa. 

Propunem schița unei povești de viață remarcabile. Un băiețel orfan, a cărui mamă a murit pe când el avea patru ani, s-a trezit în viață aproape singur și într-un mediu ostil. Ce poți face când mediul ți-e potrivnic? Când ai fost privat de sprijinul și iubirea unei mame, când te-ai născut într-o vreme neprielnică și într-un regiune a lumii considerată una dintre cele mai sărace ale Europei. Simți că locul tău nu este în sat, că nu te vezi crescând animale o viață și neștiutor de carte. Care sunt modalitățile prin care poți părăsi acel mediu și să te îndrepți înspre lumea pe care o intuiești ca favorabilă dezvoltării tale?

Este un drum dificil, traversat de mulți dintre aceia despre care citim în cărțile de istoria medicinei universale. Oameni care s-au aflat în situații de viață cumplite, dar au găsit resursele să străpungă zidul care-i ținea despărțiți de idealurile lor. Grigore T. Popa este un model universal care poate fi prezentat oriunde și oricând, oricăror tineri dornici să afle povești remarcabile de viață, dornici să acumuleze cât mai mult combustibil necesar parcurgerii căii dezvoltării profesionale.

Un orfan sărac dintr-o Românie în prag de dezvoltare a ajuns să fie unul dintre cei mai apreciați neuroanatomiști ai secolului al XX-lea. Un fost student, care nu avea cu ce să se îmbrace iarna și care a locuit în chilia unui călugăr, a ajuns în preajma marilor personalități politice și științifice ale primei jumătăți a veacului trecut. Un copil care păștea oile avea să descopere legătura dintre sistemul nervos și cel endocrin și să fie considerat drept unul dintre fondatorii neuro-endocrinologiei. Un tânăr căruia soarta nu-i oferise la început decât o lume dură a devenit cel mai iubit profesor din România și mii de oameni erau adunați pentru a-l asculta oricând ținea o conferință publică. A cunoscut ororile Marelui Război, prigoana legionară, criza financiară și dictatura comunistă, dar nu a cedat niciodată. Compromisul nu a făcut niciodată parte din existența sa. A marcat fiecare instituție în fruntea căreia s-a aflat: fie că a fost Facultatea de Medicină, Universitatea, Spitalul, redacția revistei Însemnări ieșene sau vreun institut de cercetare. A fost socotit drept unul dintre cei mai importanți pedagogi ai României interbelice, iar scrierile actuale îl consideră ca fiind cea mai mare personalitate din spațiul românesc în domeniul psihologiei, din întreg secolul al XX-lea.

A intuit valoarea colaboratorilor săi, pe care avea priceperea de a-i alege, astfel încât unul dintre cei mai apropiați, George Emil Palade, a ajuns în laboratoarele din Statele Unite ale Americii datorită recomandărilor sale, iar cercetarea pentru care a fost ulterior distins cu Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină în anul 1974, are germenii în discuțiile, îndrumarea și gândirea lui Grigore T. Popa.

Grigore T. Popa a purtat un dialog constant și fructuos cu marile personalități ale științei mondiale din vremea sa. Era invitat să susțină conferințe pe teme de neuroanatomie în marile centre universitare din lume și să lucreze în cele mai importante laboratoare din Europa și Statele Unite. Referințe la opera sa științifică se găsesc în majoritatea tratatelor medicale din vremea sa, iar contribuțiile sale figurează în panoplia celor mai importante realizări medicale ale secolului al XX-lea. S-a format într-o epocă în care medicina și tehnologia evoluau, dar și într-o lume marcată de războaie, molime și de deportări, o lume care încerca să se înțeleagă pe sine, și, în același timp, o lume ostilă sieși.

Între Grigore T. Popa și soția sa, Florica, și ea om de laborator și cercetător devotat științei, a existat o corespondență importantă din care înțelegem mai bine și alte laturi ale personalității sale. A fost un bărbat iubitor, un îndrăgostit care i-a scris soției sale sute de scrisori de oriunde se afla în lume, un tată care și-a prețuit familia și pe cei patru copii ai săi.

A scris literatură și a făcut critică literară. A sprijinit pe mulți dintre studenții săraci sau pe tinerii evrei hăituiți în vremuri cumplite pentru o comunitate căreia i se dorea moartea. A militat pentru educație și a ținut sute de conferințe în cele mai îndepărtate comunități rurale din România. A fost printre primii intelectuali din România care a intuit importanța radioului și a luptat pentru înființarea de posturi de radio în marile centre ale României. Regii României l-au invitat și prețuit. Șefii partidelor l-au curtat. În vremuri tulburi, vocea sa era extrem de pregnantă, dar și temută. Puterea comunistă, care a pus stăpânire pe România începând cu anul 1945, a vrut să-l reducă la tăcere, pentru că era acel tip de lider care putea influența mase întregi de oameni. Noul regim politic a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-l distruge fizic și elimina din scenă. A murit în mod tragic, dar cu verticalitate și necompromis.

Existența postumă a lui Grigore T. Popa a trecut prin multiple interpretări și reconfigurări. Numai Revoluția Română din decembrie 1989, prin care românii au putut să se desprindă de un regim autoritar, a făcut ca numele și povestea remarcabilă a unui savant și om excepțional ca Grigore T. Popa să poată fi rostite public.

(Dr. Richard CONSTANTINESCU, iatroistoriograf & autor; titular al Disciplinei Istoria Medicinei & custode al Muzeului Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași)