Interviu cu antropologul și publicistul Vintilă Mihăilescu, care a susținut pe 26 aprilie, în Aula „George Emil Palade” a Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” Iași, conferința Corpul cultural.

Prof. univ. dr. Vintilă Mihăilescu (n. 23 mai 1951) este şeful Catedrei de Sociologie a Facultăţii de Ştiinţe Politice. Este specializat în etnopsihologie, identitate şi etnicitate, studiul comunităţilor. A fost directorul Muzeului Țăranului Român (2005-2010), a avut o rubrică permanentă în Dilema Veche și a scris numeroase cărți (ultimul  volum, „Etnogeneză și țuică”, a apărut de curând la editura Polirom). În 2006, a fost decorat de preşedintele României pentru serviciile aduse culturii române.

Citeam, într-un interviu că datorită mamei dvs., medic obstetrician, care „îşi găsea maternităţi prin sate, căuta locuri izolate, cu oameni drăguţi”, unde locuiați câte o lună, ați avut o copilărie pitorească… Și mă gândeam că, practic, ați fost antropolog de mic.

Mama era medic la maternitatea Steaua, avea post permanent. Dar era perioada anilor ’50, când era lipsă de medici și atunci era o obligație de partid, de stat, ca medicii să facă teren. Singura ei grijă era să aleagă locurile cele mai îndepărtate, ceea ce era foarte ușor, pentru că toți își alegeau orașe cât mai mari. Maică-mea își alegea un loc cât mai mic, la munte, așa că nu a avut niciodată probleme.

Sunt într-un fel cel mai tânăr membru al echipelor lui Gusti. Deja nu mai era Dimitrie Gusti, dar am prins în 1953 ultima campanie de la Clopotiva, care era din seria lui Gusti. Cu Conea, cu Rainer… Aveam trei ani pe atunci, nu țin minte foarte mult, dar am fost în campania monografică de la Clopotari. Așadar, primul meu teren l-am făcut la trei ani.

Dar dintre locurile unde ați colindat hai-hui, de-a lungul timpului, unde v-a plăcut cel mai mult?

Peste tot. Cel mai mult am stat în Gorj, dar pentru că așa s-a întâmplat,nu a fost o alegere premeditată. În facultate am fost la Cărbunești, în Gorj, printr-un coleg, de-acolo am ajuns al doilea an, din curiozitate, la Novaci și așa am rămas cu niște legături în zonă astfel că atunci când am putut face oficial teren peste ani de zile, mi-a fost mai ușor să încep în Novaci. Acolo era baza, dar am făcut teren în toată zona, de la Tismana până la Polovragi, toată zona subcarpatică a Olteniei. Aproape 20 de ani, în fiecare an, cel puțin o lună, două.

 

Leșin, la propriu, dacă văd sânge

Vreau să vă adresez o întrebare care are legătură cu spațiul în care ne aflăm: sunteți fiu de medici: tatăl, a fost cardiolog, iar mama, ginecolog. Este o profesie care implică multă muncă, sacrificiu, medicii aveau prestigiu în societate și de aici și un orgoliu profesional mai accentuat. Poate de aceea majoritatea medicilor vor ca urmașii să le calce pe urme, să urmeze tot medicina. Știu că părinții nu v-au presat foarte tare să deveniți medic, dar dvs. chiar nu v-ați dorit acest lucru niciodată?

Nu mi-am dorit, dar dintr-un motiv neprofesional. Leșin, la propriu, dacă văd sânge. Cea mai cumplită amintire a vieții mele este că o dată am auzit, nu că am văzut, că se tăia o găină și două zile nu am ieșit din baie. Pentru mine era foarte clar că totuși, ca să devii medic, trebuie treci printr-o disecție, nu poți să te faci direct cardiolog, să zici „dom’le, dacă faci infarct vii la mine”. A fost o reacție și un obstacol organic inconștient. Eram mai sensibil, ce să fac… Așadar nu mi-am pus problema să devin medic din acest motiv, nu că nu mi-ar fi plăcut. Dovadă că referințele sau metaforele medicale le folosesc foarte mult în cursurile sau în articolele mele.

De ce v-ați orientat spre psihologie?

Absolut întâmplător. Eram în ultima clasă de liceu și tot nu știam ce să fac, iar la ASCAR, unde lucra taică-meu, aveau și o psiholoagă, o doamnă mai în vârstă. Tata a avut această idee, hai să te pun în legătură cu ea, să vadă ce e în sufletul tău, ce ți-ai dori să faci. Și mi-a plăcut foarte mult ce povestea doamna aceea și așa m-am hotărât să devin psiholog. Sigur că dacă aș fi avut o aversiune sau nu m-ar fi interesat de loc, nu aș fi făcut-o, dar n-am avut o altă vocație, adică de la  14 ani să am o revelație, o epifanie, că mă fac popă, sau fizician, sau inginer. Am ajuns psiholog întâmplător. După care, sigur, mi-a plăcut ce-am făcut. Se leagă și de unul dintre lucrurile pe care le-am învățat și priceput mai târziu de la bunică-meu care spunea, cu toate ocaziile, că „în viață important nu e să faci ce-ți place, ci să-ți placă ceea ce faci”. E foarte corect. Bine, mi-au trebuit niște ani să înțeleg.

Bunicul dvs. era un înțelept.

Da, un înțelept mucalit, cu simțul umorului.

Asta a fost cu psihologia. Iar apoi, trecerea de la psihologie la antropologie, iarăși a fost absolut întâmplătoare, pentru că m-au dat afară de la fabrică și tocmai se eliberase un loc la Institutul de Antropologie. M-am dus acolo, unde era profesorul Victor Săhleanu, care m-a angajat pe loc. Și l-am întrebat: „Acum eu ce trebuie să fac?”. Și s-a enervat profesorul Săhleanu: „Cum adică ce-o să faci? Ești fiu de intelectuali, tu să-mi spui ce vrei să faci! Ai doi ani de zile, după doi ani, vii să-mi spui ce vrei să faci!”. M-am dus să întreb niște colegi, dacă nu cumva și-a bătut joc profesorul de mine. „Nu, vorbește serios”, mi-au răspuns. „Iar dacă te prinde că te duci la el înainte de doi ani, te dă afară”. Așa că doi ani de zile m-am gândit serios ce vreau să fac, după care m-am dus la el și i-am explicat. „Da, interesant”, mi-a răspuns. Parcă am vorbi de perioada interbelică…

Nu de plin realism socialist…

Era o oază de normalitate la Institut.

Înainte ați lucrat patru ani și la Institutul de Geriatrie al Anei Aslan. Cu v-ați ocupat acolo?

Era o secție de gerontologie socială, pe parte de intervenție socială, unde am început o chestie de geropsihologie.

Povesteați că la sfârșitul anului trebuia să scrieți câte un referat de activitate, și că de la an la an dădeați același referat, numai cu prima pagină schimbată.

Erau rapoartele de cercetare, pe un an de zile, dar nimănui nu-i păsa de ele. La început, bineînțeles că mi-am făcut datoria, am scris zeci de pagini și au râs toți colegii de mine: „Bă, tu chiar crezi că citește cineva?”. Așa că următorul an, văzând cum se aruncă rapoartele într-un fel de sac, fără să le citească nimeni, mi-am zis că o să îmi fac în continuare treaba, cercetările mele, dar nu-mi mai bat capul cu niște rapoarte de zeci de pagini și bibilite. Așa că am făcut și eu ce făcea toată lumea: schimbam titlul și prima pagină…

De acolo v-au dat afară. De ce?

Din exces de zel. Ne-am apucat noi, tinerii, de acolo, să criticăm secretarul de partid și președintele sindicatului că trebuie să facă aia și aia… Am mai făcut și o revistă a institutului care nu era aprobată de nimeni, am organizat fără să întrebăm un fel de workshop, cum s-ar numi acum, de geropsihologie…

Dacă vă vedeați liniștit de treabă, fără să faceți valuri, ați fi rămas acolo până la pensie.

Dacă nu făceam nimic, nu era nicio problemă.  Dar am început să fac prea mult. Nu m-au dat afară, totul s-a făcut chiar elegant. M-au promovat. „Uite, pentru tine, că ești foarte deștept, o să facem un laborator mic de geropsihologie și de mâine te duci acolo”. Dar când m-am adus acolo, la policlinică, și am întrebat de cabinetul meu, nu știa nimeni nimic. M-am dus și a doua zi, m-am dus și a treia zi, nici pomeneală de cabinet și atunci m-am prins cum stătea treaba. „Am înțeles, să trăiți, îmi dați transferul?”. „Da bineînțeles, dacă tu vrei să pleci, suntem de acord, dar să nu zici că te-am dat afară noi…”.

Așa ați ajuns să lucrați într-o fabrică, dar nici acolo nu prea știau ce să facă cu dvs…

Era o fabrică de nasturi, jucării și accesorii. Directorul era un tip deștept, care făcuse un fel de colectiv mare de designeri. Și departamentul ăsta de design industrial se ocupa de lămpi, de vase, de nasturi, în care lucrau vreo 20 de tineri designeri foarte buni, care-și vedeau și de treburile lor, dar care făceau și design la niște parametri acceptabili. Pentru director era clar că pentru nasturi și accesorii nu avea nevoie de prea mulți designeri, dar obținuse această aprobare și hrănea 20 de designeri foarte deștepți, plus vreo patru cercetători de marketing, care-și făceau meseria cu un fel de protecție de la stat. În cazul meu, fiind fabrică și de jucării, puteam să fac și am și făcut, de altfel, niște cercetări pe jocuri de copii. Sigur, cu program de pontaj. Dacă veneai la 7 și 2 minute o încurcai… A fost singura perioadă din viața mea în care am lucrat în sistem normal, cu condicuță, cu pontaj, cu oră fixă… Nu mi-a plăcut. După aceea, după șase luni a apărut acest post la Institutul de Antropologie și m-am transferat acolo.

„Găsești mult mai multă înțelegere și compasiune firească, nu elaborată, printre oamenii mai simpli”

Bucățica aceasta din biografia dvs. m-a trimis cu gândul la ce povestea Aurora Liiceanu, care a lucrat o perioadă ca muncitor necalificat într-o fabrică, din cauza scandalului cu meditația transcedentală. Povestea într-un interviu că e normal să țină cu lumea academică, intelectuală, dar câteodată  i-ar prefera pe ăia, pe muncitorii de acolo, oameni simpli, cumsecade. Pentru că, spunea dumneaei, unde e carte multă există și orgoliu nemăsurat, perfidie și multe probleme pe cap. Dvs. pe care-i preferați?

Evident că nu se poate face o diferențiere netă, dar e adevărat, exact ce spunea Rici. Te aștepți, de la niște oameni educați, să aibă un bun simț și un comportament educat. Așteptarea e mai sus și tocmai de aceeași deziluziile sunt mai mari. Atât doamna Liiceanu, cât și alți prieteni psihologi de la Institutul de Psihologie au spus că „ne așteptam, când am fi ajuns în fabrică, să nu se uite nici dracu’ la noi, să fim paria, mai ales că era o chestie pe linie de partid… Dar s-au purtat mult mai drăguț, mai atenți cu noi, decât colegii de la Institut”. Cei care nu intraseră în povestea asta, care scăpaseră, fugeau de ei ca de contaminați. Te-ai fi așteptat să fie o solidaritate de breaslă, o înțelegere academică, și când se întâmplă pe dos, sigur că deziluzia este mai mare. De la un om simplu, ca să zic așa, te aștepți să aibă niște comportamente mai fruste. Nu, nu-i așa. Găsești mult mai multă înțelegere și compasiune firească, nu elaborată, printre oamenii mai simpli.

Cum de nu ați fost implicat și dumneavoastră în povestea cu meditația transcedentală, care a dus la desființarea  Institutului de Cercetări Psihologice și Pedagogice de pe lângă Academia Română de Științe și în urma căruia mulți intelectuali ai vremii au fost persecutați de regim?

Puteam să fiu, mă rugaseră colegii mei de la Institut, așa, ca o curiozitate profesională. Dar nu m-a interesat, suna ciudat, prea ezoteric și eu am o mare reținere față de genul acesta de ezoterisme. Efectiv mi-am zis că nu-i de mine, că nu-mi pierd timpul cu chestia asta. Din fericire.

Ați fi ajuns și dvs. muncitor într-una dintre uzinele patriei.

Cu siguranță, păi eram în gașca lor. De la noi, la Antropologie, Săhleanu a fost în chestia asta… Și formal, și informal, eram într-un mediu în care oamenii au mers, s-au informat. Puteam la fel de bine să intru și eu în chestia asta, la fel de nevinovat ca și ceilalți.

 

Am primit două perechi de palme: „Dobitocule, tu crezi că ăștia nu știu? Dacă scoți un cuvânt, ai încurcat-o!”

La Centrul de Cercetări Antropologice « Francis Reiner » ați făcut cercetare antropologică de teren și coordonare inter-disciplinară a unui colectiv de cercetare. Dar și aici aveați mult timp liber. Ați scris, dar după cum mărturiseați, „mai ales am vorbit și am povestit mult, iar nopțile în jurul focului sau cele în jurul berilor din cârciumile patriei au fost o extraordinară calificare la locul de producție: ce minunat e să discuți și să scrii doar așa, pentru tine, și doar pentru a ține minte ce ar mai fi de discutat cu alții la următoarea ocazie!”

Da, l-aș mânia pe Dumnezeu dacă m-aș plânge de ceva, am avut un noroc chior tot timpul! Într-un fel. Și libertatea asta face parte din acest noroc, pentru că sigur, aveam și noi condică. Programul era de la 8 până la 14.00 sau până la 15.00, nu mai țin minte exact. Nu mai știu nici de la cât la cât era, că la 8.00 nu venea nici dracul, nici femeia de serviciu nu venea. Ideea era că trebuie să treci din când în când pe acolo, dar Săhleanu nu avea nici o treabă cu prezența, spunea: „Cum adică, cercetare la normă, dar ce suntem noi?”. Bun, mai era secretara de partid, fată bătrână și urâcioasă, care tot nu avea ce face, oricum stătea acolo tot timpul și tot mai încerca să ne împingă de la spate: „ Păi n-ai semnat condica de vreo trei zile!”. „Uite, o semnez acum, care-i problema?”. Din acest punct de vedere, era o totală libertate și posibilitatea de a face teren. Sigur, finanțat cu 5 lei pe zi, ceea ce era cam sub limită, dar se plătea deplasarea. Și atunci, când mergeam pe teren, prima chestie pe care o făceam la început, discret, așa, și cu demnitate, era să înconjurăm câte un coș de gunoi la o stație de autobuz, din care ciuguleam niște bilete pe rute mai mari. Cu 20, 30 de bilete ne scoteam banii pe o săptămână. Ceea ce nu era foarte demn, dar era foarte util.

A fost o perioadă frumoasă!

Categoric. Însă tot aici am avut un teren la comandă la Rovinari, unde, în naivitatea mea, chiar am făcut cercetare serios și am descoperit un lucru de care eram foarte mândru. Erau la Rovinari așa numitele acțiuni – 3000, 5000, 7000, 9000 , 11.000 – adică aduceau muncitori din toată țara ca să dea patriei mai mult cărbune. Doar că la Rovinari nu prea era cărbune. Oricâți muncitori aduceai, tot aia era! Dar era micul aranjament local, știut doar de șefii mari de la partid și de la securitate, ca să nu se supere Ceaușescu. Și am făcut cercetare pe tot combinatul, 60.000 de oameni. Pe vremea aia de-abia apăruseră calculatoarele astea, erau cu fișe cu andrele, a durat șase luni prelucrarea datelor, dar era totul pe calculator și demonstram că nu e nevoie de atâția oameni. Am primit două perechi de palme: „Dobitocule, tu crezi că ăștia nu știu? Dacă scoți un cuvânt, ai încurcat-o!”. Mi-au desfăcut contractul de muncă, dar eu eram foarte țanțos, „mă lupt, pentru patrie și popor, mor pe baricade!”. Și am scris o scrisoare absolut dementă către directorii institutelor de economie, profesori universitari, șefi de catedră, profesorul Aluaș de la Cluj, toată catedra de sociologie de la Ștefan Gheorghiu: „Dragi colegi, acum ori niciodată, trebuie să ne unim… știința noastră este în pericol ș.a.m.d”. Când îmi aduc aminte nu pot decât să râd, evident… Culmea este că în seara în care am stabilit întâlnirea la Târgu Jiu, din tren au coborât toți ăștia, în frunte cu Ion Iordăchel și Septimiu Chelcea, de la „Ștefan Gheorghiu”, cu academicianul Vladimir Trebici, iar ei chiar au intrat în acest joc infantil. A doua zi dimineață, ne-am prezentat cu Trebici în frunte și cu Iordachel, evident – că toții directorii de acolo aveau teza de doctorat la Iordăchel, pentru că altfel nu mai puteau să rămână directori. Directorul general a înlemnit și a trebuit să reia prezentarea acelei cercetări, iar Trebici a vorbit o oră. Ce minunăție, ce chestie, ce detaliu, victoria socialismului acum e asigurată… O miștocărie… Trebici a fost dur de tot, i-a băgat în ceață cu tot felul de metode, de nu mai înțelegeau ăia nimic. După trei ore, directorul nu a avut ce face, a trimis secretara și mi-a resemnat contractul. Eu am fost foarte mândru de toată povestea. Dar când m-am dus a doua oară în Târgu Jiu, aveam un protector – președintele la Cultură, și el gradat, dar un tip foarte drăguț. M-am trezit cu el în tren, m-a luat de mână și m-a coborît pe partea cealaltă a trenului. Am traversat șinele și am ajuns într-o pădurice, unde ne aștepta o mașină. M-a băgat înăuntru și mi-a zis: „Stai aici până la următorul tren și te întorci în București”. Era atât de grav și de verde la  față, că mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Am aflat ce se întâmplase abia peste vreo cinsprezece ani, prin 1997, când eram împreună cu un prieten de la Antropologie, care emigrase în Israel și se întorsese în vizită în țară. Am hotărât să ne plimbăm, nostalgic, prin locurile tinereților noastre și am făcut autostopul. Șoferul care ne-a luat  era un domn mai în vârstă, cu o Dacie. La un moment dat s-a uitat la noi prin oglinda retrovizoare: „Cred că vă știu de undeva… Nu cumva sunteți de la Institutul Babeș?” „Da, sigur că da!”. „Și nu cumva de la Antropologie?”. Noi eram bucuroși că ne ține lumea minte… „Și unul dintre voi nu-i Mihăilescu?”. „Eu sunt Mihăilescu!”, m-am umflat în pene. „Aaaa, îmi pare bine. Eu ți-am instrumentat dosarul. Mare noroc ai avut..”. Și se întoarce și se prezintă: „Maior Vasile… ”. Mi-a povestit după aceea că aveam dosar pentru spionaj industrial, care se pedepsea, dacă se instrumenta serios, cu suprimarea. În momentul acela de-abia atunci mi s-au înmuiat picioarele și m-a lăsat entuziasmul cu tot ce v-am povestit, am coborît la prima cârciumă și am luat câte o sticlă de votcă fiecare. Colegul s-a întors a doua zi în Israel. Și am aflat după aceea că dosarul fost pe bune, doar că era atât de cusut cu ață albă și de aberant, încât un șef mai mare de la Securitate a zis: „Hai, bă, terminați cu tâmpeniile astea…”. Așa că am avut parte de toate, nu a fost doar o idilă pastorală neîntreruptă.

„La revoluție am transportat un tânăr împușcat, i-au curs creierii pe mine…”

În 1989 ați fost revoluționar – îmi și imaginez un tablou cu dvs., cu un Kalașnikov în mâini. Mai mult, jumătate de zi ați avut și o funcție, de vicepreşedinte al CFSN (n.r – Consiliul Frontului Salvării Naţionale). Domnule Mihăilescu, a fost sau nu a fost revoluție, ca să parafrazez titlul filmului lui Porumboiu?

E o tâmpenie fără margini și pentru care mă enervez de fiecare dată. Ca și cum ar fi existat vreo revoluție în lumea asta care să nu fi fost  programată, să nu fie acorduri secrete și așa mai departe. De la revoluția franceză până la revoluția bolșevică… Că nu a ieșit Lenin și a zis: „Bă, băieți, haideți s-o punem de-o revoluție”. Lucrurile au fost pregătite din vreme și sigur că a fost un nivel al mișcărilor de masă, de stradă, dar a fost și o organizare în spate care avea instituții serioase. Că erau unele sau altele, că erau servicii secrete sau masonerie… dar niciodată, nicăieri, o revuluție nu este inițiativa directă a omului de pe stradă. Aia se cheamă răscoală, se lasă cu sânge, mai vedem după aceea cum negociem, te împușc sau nu te împușc. Dar o revoluție întotdeauna este susținută din umbră și din vreme. Revoluția pașoptistă, iarăși, a fost trei sferturi ceea ce numim noi conspirație. Câți au ieșit în stradă, erau o mână de oameni… Așa și în 1989. Evident că a fost o înțelegere. Evident că a fost o planificare. Dar evident că au murit niște oameni. Eu am transportat un tânăr împușcat, i-au curs creierii pe mine… Să nu-mi spună mie cineva că ăla nu a murit, că a fost doar așa, o înscenare.

Dar cum tocmai dvs., care nu v-ați făcut medic pentru că leșinați și din cauza unei găini tăiate, ați făcut față unei asemenea situații?

În momentul în care vezi un om care moare, treci peste mama reținerilor că nu e curat, că are sânge. Încerci să-l salvezi.

Nu v-a fost frică?

În secunda aia nici nu m-am gândit la așa ceva, este o reacție absolut umană. O ființă umană dă să moară și tu poți s-o ajuți. L-am luat cu un prieten, l-am pus în mașină, l-am dus la spital. După aceea nu mai știu dacă a supraviețuit.

Aici a fost evident și o pornire de masă, o descătușare de masă, de oameni care chiar și-au dorit acest lucru. Și totul a continuat cu diverse contre și cu mineriadele de după… Dar evident că a fost o revoluție. Pentru că o revoluție, în ultimă instanță, asta înseamnă: schimbarea totală sau măcar parțială a formelor de guvernare. Nu s-au schimbat fundamental? A, că-i mai bine, că-i mai rău, că ăștia-s hoți sau nu, dar s-a schimbat cu 180 de grade forma de guvernare. La chestia asta au participat sute de mii, milioane de oameni. Asta e o mare naivitate, să spui că numai la noi s-a întâmplat, că numai la noi, ca la nimenea. Terminați cu tâmpeniile.

Hărțile noii Europe, trasate la Bruxelles – Nations à vocation européenne

Oricum, tot după 1989 ați părăsit locul călduț din Institut, ați avut curajul să săriți pârleazul, mânat de curiozitatea de a vedea ce e dincolo.

Fals. Am mai rămas un an. Nu pot să spun nici că am avut curaj, nici că nu am avut, ci efectiv m-am dus purtat de val. Pe de o parte, am intrat în vria internațională. Au fost câțiva ani în care aproape în fiecare weekend eram într-un colocviu internațional, într-o conferință, vorbind relativ fluent două trei limbi străine, nu eram nici tâmpit, tâmpit… A fost vremea în care toți, din umanioare, și nu numai, și care știau să și vorbească puțintel, erau chemați să povestească despre România, eram toți specialiști în România. Pentru că era nevoia de a înțelege ce naiba s-a întâmplat în cei 45 de ani de cealaltă partea a Cortinei de Fier. Iar cei care puteau să explice cât de cât pertinent, deveneau vedete. Până când am fluierat în biserică și aici, că i-am enervat pe unii.

Cu ce i-ați enervat?

Prima dată am primit o bursă din Franța de la Ministerul Culturii, de un an. Ș am zis că un an e prea mult doar pentru mine, că o impart cu cineva, și am împărțit-o cu unul care și-a văzut de viața lui personală și a rămas în Franța. Deci șase luni am fost în Franța, după aceea, colocvii peste colocvii, întâlniri, grupuri de lucru și așa mai departe. Și m-am maturizat brusc, la Bruxelles, pe la sfârșitul lui 1991. Se organizase o conferință mare de tot, în care probabil că eram pe un fel de listă, pentru că m-am trezit singurul „civil”. În rest, numai  ambasadori, foști ambasadori, mari experți, politologi care erau invitați de toate televiziunile europene. Era o chestie de nivelul cel mai înalt și eu nu știu ce dracu căutam acolo. Acolo au fost două momente. Unul în care ambasadorul Poloniei, o persoană foarte respectată, mai în vârstă, un diplomat de carieră, a întrerupt această conferință: „Nu vă supărați, am fost să-mi caut niște colegi la UE, m-am rătăcit pe acolo și am avut surpriza să văd un culoar, cu două uși, pe care scria: <Nations à vocation européenne> ( <Națiuni cu vocație europeană>).  Și am intrat și eu de curiozitate și erau niște hărți”. Și din câte povestea el, ca să scurtez povestea, de fapt aveam să înțelegem cu toții ce hărți erau, în momentul în care a izbucnit războiul în Iugoslavia. Pentru că hărțile acelea erau exact cu împărțirea Iugoslaviei, cu ceva timp înainte de a începe conflictele din zonă. Iar ambasadorul Poloniei ne-a zis, la final: „Nu știu ce credeți dvs., dar mie mi s-a părut ceva ce trebuie să vă împărtășesc”. Iar președintele conferinței a zis: „Da, vă mulțumim domnul ambasador, dar trebuie să ne oprim aici, că se răcesc chiftelele, nu știu ce…” și a oprit chestia asta imediat.

Al doilea moment s-a petrecut a doua zi, când am fost invitat la France International, unde aveau o emisiune care se chema „Le Divan de l’Europe”. Era o emisiune difuzată o dată pe săptămână, în care mari minți discutau viitorul acestei noi Europe ș.a.m.d., era o emisiune de top. Eram cu Jacques Rupnik, politolog faimos și cu ministrul minorităților etnice din Ungaria. Și pe perete era o hartă cu România din timpul lui Horthy. Le-am zis: „Nu vă supărați, eu reprezint România, cu chestia asta pe perete, nu contați pe mine”. „Vai, a rămas de la o emisiune istorică, o dăm jos…”. Partea amuzantă a fost cu ungurul, care era fluent în engleză, dar care se cam bâlbâia în franceză. El știa foarte bine că eu sunt fluent în franceză și îi era o frică teribilă că o să-l joc din cuvinte. Și venise pregătit, cu niște lăzi cu documente, de mi-am zis că ăsta o să mă toace mărunt. Fiecare se uita la celălalt angoasat. Dar a fost un ping-pong, între noi, spre disperararea realizatorului, care voia să pună în evidență chestia cu Ungaria. Și nu i-a ieșit deloc, pentru că ministrul spunea: „Vai de mine, dar nu-i adevărat, ungurii au fost răi”. Iar eu: „Haideți să nu exagerăm, dar nici românii nu au fost buni”. Și fiecare își cerea scuze în numele propriului poporul. A fost absolut amuzant, când am terminat am ieșit la o bere, ăla și-a făcut șapte cruci, a mărturisit de ce îi era frică de mine, eu i-am spus de ce mi-era frică de el. Amândoi am spus că bine că s-a terminat! Partea mai puțin amuzantă a fost cu Rupnik, care la un moment dat chiar pleda pentru națiuni cu vocație europeană. M-am enervat, m-am înfipt în el, l-am făcut praf, „Ne întoarcem la Charlemagne, în anul 1000. Dacă asta înseamnă Europa, frontierele de acum o mie de ani…”. Am fost rău de tot, iar când m-am întors în țară, am văzut că pe emisiunea înregistrată făcuseră un mic montaj. Au tăiat discursurile, astfel încât se înțelegea că eu, din neant, încep să mă enervez și să țin acel discurs. Dar eu îi răspunsesem lui Rupnik, însă au inversat. Întâi pe mine m-a mușcat musca țețe și încep să devin violent, după aceea Rupnik vine calm și explică. Și atunci am priceput. Televiziunea occidentală se cheamă tot televiziune, interesele sunt tot interese, doar că-s mult mai profi. Am spus că-i dau în judecată, am vorbit și cu un avocat din Belgia, care m-a întrebat: „Ai vreo probă?”. Atunci m-am maturizat, am început să privesc cu mai multă obiectivitate și din acel moment am început să devin mult mai prudent.

Și ca să mă întorc, din acest ocol, la întrebare, în această perioadă, profesorul meu, Paul Popescu-Neveanu, a făcut pe dracu în patru ca să mă aducă la facultate. A tricotat cu nevastă-mea cu dosare, cu nu știu ce, și cînd m-am întors de la o astfel de conferință, m-a așteptat soția cu dosarul cu actele prin care eram angajat la universitate. Acesta a fost curajul meu, ca să fie foarte clar. Dar odată ajuns profesor, mi-am văzut de treabă cu cea mai mare plăcere.

„Sunt trei sisteme, trei lumi care comunică foarte greu între ele”

Ați avut o relație caldă cu studenții dvs., prietenească.

Categoric că da.

I-ați luat pe teren, ați împărțit aceeași pâine.

Cred că am fost printre primii care au făcut teren după 1990, teren antropologic: stăteam aproape o lună pe teren, ceea ce acum e aproape de neimaginat. În primul rând că nu sunt bani, iar în al doilea rând nu mai este timp, ei, din anul II, deja lucrează.

Mai țineți legătura cu primele generații de studenți?

Sigur că da.

Și acum ați păstrat aceeași deschidere în relația cu ei.

Da, dar s-au schimbat și generațiile, s-au schimbat și contextele.

Îi regretați pe primii studenți?

O, da.

Care sunt diferențele?

În nici un caz nu poți spune că s-au prostit tinerii sau chestia clasică cu „nu mai citesc”. Nu despre asta e vorba. Citesc altceva și citesc altfel și au cu totul alt gen de priorități în viață, pentru că și societatea s-a schimbat profund. Ce e cel mai important și nu ne dăm seama foarte bine de acest lucru, este că s-au schimbat mijloacele de comunicare. Sunt contemporan cu un proces milenar: am trăit și mă descurc într-o societate orală, cum e la sat, într-o societate a scrisului și acum trebuie să mă adaptez și într-o societate digitală. Sunt trei sisteme, trei lumi care comunică foarte greu între ele. Această cuplare la societatea digitală în care tinerii de astăzi s-au născut. Dacă le spui: „Haideți să mergem acum la o cafea, să stăm de vorbă”. „Dar ce, ai înnebunit, nu ai mail, nu ai Facebook? De ce să stăm ca prostii în soare…”. Nu am dexteritățile lor și modalitățile lor de a comunica. Nu mai e acel gen de conversație, e altceva, e mediată prin tehnologie. „Hai să facem un Skype, dom’le profesor…”. Când am ceva de spus și să discut, prefer față în față, pentru mine asta este comunicarea adevărată.

 

„În măsura în care nu am fost nicodată un concurent –  era clar că nu sunt în competiție cu alții, am fost lăsat în pace și i-am lăsat în pace”

Un reputat profesor ieșean, Ștefan Avădanei, fost decan al Facultății de Litere, definea universitatea ca fiind o instituție faustică. Și argumenta în felul următor: marea problemă a lui Faust este cunoașterea – care este și problema unei unversități. Cum se realizează această cunoaștere? Faust, căutător de cunoaștere, trece prin patru faze importante: setea de cunoaștere amețitoare, ca o băutură. Amețit fiind, intri în altă fază, ambiția. Ambiția, dacă nu o controlezi bine și cei mai mulți nu o controlează bine, duce la aroganță. Această aroganța este urmată de disperare sau teamă. Ultima fază în fața în care se află Faustul lui Goethe este sinuciderea. Toate aceste faze, mai ales primele trei, sunt foarte prezente în orice universitate. Universitarii, angajați într-un sistem competitiv, pornesc cu ceea ce am numit sete de cunoaștere  –  este curiozitatea normală, se duc prin ambiție – în fiecare colț din univesitate, prin fiecare culoar, regăsim toate aceste trăsături. Curiozitate, ambiție și aroganța , care, pentru profesorul Avădanei, este cea mai nesuferită dintre trăsăturile umane. Cum v-ați adaptat dvs., un spirit liber, aventurier și complet lipsit de ambiție dintr-asta nemăsurată, care deraiază ăn aroganță, în acest mediu? 

Nu mi-a păsat niciodată  –  și probabil că așa am și fost obișnuit înainte de 1990, iar faptul că sunt profesor… M-a ținut Dumnezeu în viață până la 60 și de ani și am devenit profesor. Când eram tânăr, nu mi-am dorit niciodată să fiu șef, să fiu director, și în măsura în care nu aveam ambiția celorlalți, m-au lăsat în pace. Nu am fost un concurent. Dimpotrivă, am fost folosit de foarte multe ori, pentru că fiind în afara tuturor jocurilor, când erau două tabere care se băteau în continuu și blocau totul, venea un șef care spunea: „Hai să-l punem pe ăsta că ăsta-i prost, acolo unde-l pui, acolo stă, își face și treaba și scăpăm de conflict”.

Ați ajuns șef de școală doctorală, nu ați simțit presiuni, din această poziție?

Ba da, de aceea mi-am dat demisia. Mi-am dat demisia și din Senat, eram și în CNATDCU de la Minister, după trei luni am văzut ce înseamnă chestia asta și cum se fac dosarele, și am plecat. Mi-am dat demisia de oriunde am ajuns, dintr-un accident conjunctural, într-o poziție nu neapărat de reponsabilitate, ci pentru că și atunci când acea responsabilitate nu putea fi onorată. Șef de catedră am fost 20 de ani, pentru că acolo chiar puteam să-mi văd de treabă, făceam niște lucruri. Pe scurt, în măsura în care nu am fost nicodată un concurent –  era clar că nu sunt în competiție cu alții, am fost lăsat în pace și i-am lăsat în pace. Pe de altă parte, având relații informale cu studenții. Sigur, erau cursurile, dar după aia mergeam de multe ori la o bere, la o cafea, și continuam discuțiile nu știu cât.

Dar la examene nu vi s-a întâmplat să vi se spună: „Haideți, dom’le profesor, lăsați-o mai moale, că am fost la bere împreună”.

Chiar s-a întâmplat de foarte multe ori, până au început să înțeleagă că una-i una și alta-i alta. Bine, ei mă întrebau tot felul de lucruri, mai făceam și pe psihoterapeutul cu domnișoare care aveau probleme, era foarte frumos. Și a doua zi aveau examenul și picau. „Cum adică, ne batem pe burtă, la o bere și apoi o faci pe-a profesorul cu mine!”. „Păi chiar sunt profesor. Dacă tu n-ai înțeles, e treaba ta”. La licență, în ultimii ani de zile, pic între 50 și 80% din prima. Nu că-mi propun, dar asta este. Oricum, sunt a cincea generație de profesori. Ceva s-a transmis.

„Dacă schimbi ceva, te omoară ai tăi. Dacă nu schimbi ceva, moare muzeul. Îți doresc succes”

Ați condus câțiva ani Muzeul Țăranului Român și a trebuit, de data aceasta, să intrați în rolul managerului. Ce-ați învățat din experiența aceasta?

Au fost cinci ani de zile pe cu totul alt teren, alt domeniu. Poate să existe impresia că, fiind tot domeniul culturii, nu-i nicio diferență.

Ați deranjat și aici multă lume…

O, da. Dar director nu înseamnă efectiv management, ci, în acest caz, politică. Ești în politică 100%, mai ales în măsura în care Muzeul Țăranului, ca și Muzeul Satului, sunt identitare. Muzeul Țăranului este icoana țăranului, care e icoana nației. Nu te atingi de țăranul român. Eu pot să-l înjur, „fir-ar el de țăran puturos”, dar, public, e sacrosant. Asta înseamnă că orice faci în poziția de manager al unui astfel de muzeu, este un act politic, nu este doar un act cultural. Și o să rezum cu ce mi-a spus o americancă, muzeografă, care a vizitat MȚR-ul. La ieșire, la o cafea, s-a uitat la mine, a zâmbit și mi-a spus: „În situația ta ai două soluții. Dacă schimbi ceva, te omoară ai tăi. Dacă nu schimbi ceva, moare muzeul. Îți doresc succes” și a plecat. Ulterior am aflat că a fost 20 de ani directoarea Muzeului Holocaustului din Statele Unite ale Americii. Vorbea în cunoștință de cauză, pentru că și-a dat demisia când nu a mai putut. Că și la ei Muzeul Holocaustului e sacrosant, orice decizie o iei, nu e o decizie muzeografică, adică mai punem o panglicuță, un spot de lumină. Nu. Orice mișcare, orice chestie milimetrică, este o decizie politică și interpretată ca atare. Practic, cinci ani de zile am fost integral în politică,vrând, nevrând. Am descoperit asta aproape în prima zi, dacă aș fi știut, nu cred că mă mai băgam. E management cultural, dar al unei instituții simbolice, identitare, în care orice schimbare ai face, te omoară ai tăi. Nu schimbi nimic, moare muzeul. Aici sigur că am deranjat foarte multă lume, dar am și mulțumit pe mulți, mai ales pe tineri. Cifrele sunt și ele utile. Faptul că am ajuns de la 50.000 de vizitatori pe an, la 180.000, într-al doilea an, spune ceva. Se poate să schimbi lucrurile, dar sunt niște limite și orice schimbare de acest gen te costă.

 

„Acum mi se întâmplă tot mai des lucruri care-mi dau seama că-s foarte intrigante, dar îmi spun „ce dracu se întâmplă acolo, că nu sunt sigur…”

În 1998 ați devenit semnatarul unei rubrici, „…@hai-hui.ro”, care a devenit preferata multora dintre cititorii fideli ai Dilemei. După 20 de ani, ați decis să puneți punct. Ați scris un text „explicativ” tulburător, din care am înțeles că este mai mult decât despărțirea de Dilema și de cititorii săi, este retragerea pe margine dintr-o lume distopică pe care încercați să o înțelegeți.

Mulți au citit asta ca pe un fel de explicație de gentleman pentru faptul că am fost dat afară de la Dilema, sau că m-am certat cu ei, sau că m-am săturat  de ei. Nu are nicio legătură cu acest lucru. Sau de retragere, că lumea a înnebunit și eu mă retrag la mânăstire. Nici asta nu e adevărat. Ceea ce este adevărat – și e greu de exprimat acest lucru, este că natura rubricii miza pe spontaneitate foarte mult. De exemplu, am venit la Iași și pe stradă am văzut o chestie. Și mi s-au legat lucrurile rapid în cap și până seara am și scris pilula.

Ăsta era farmecul.

Da. Doar că acum mi se întâmplă tot mai des lucruri care-mi dau seama că-s foarte intrigante, se întâmplă ceva acolo, dar îmi spun „ce dracu se întâmplă acolo, că nu sunt sigur…”.  Și atunci îmi trebuie două, trei, șapte zile sau luni ca să descifrez de fapt despre ce e vorba. Or, în atât de mult timp, s-a dus spontaneitatea, devine un text prelucrat, aproape semiarticol. Când voi avea astfel de texte, le dau frumos, știu să scriu în continuare. Dar nu mai am viteza de reacție, pentru că lumea s-a schimbat atât de puternic, încât, onest din partea mea, este să zic: „dom’le, când cred eu că înțeleg și am suficientă încredere că am înțeles, spun”. Dar așa, să devin un părerolog sau să devin academic și să spun că aici avem cercetări serioase, care spun așa… Bun, pentru asta există reviste științifice. Pentru această rubrică, dacă nu avea acest joc permanent cu cititorul, cu realitatea, cu ce s-a întâmplat în momentul ăla, era altă rubrică. Acesta este motivul real, care are pandant și faptul că omul trece și el prin niște cicluri, că mă interesează puțintel alte lucruri decât ceea ce mă interesa la 20 de ani, la 40 de ani. Adică acum, de exemplu, îmi place să stau aici pe terasă și să am o perspectivă mai din avion, așa.

Ultima întrebare are legătură cu ultima dvs. carte, „Etnogeneză și țuică”, apărută de curând la Editura Polirom. Ce vă place mai mult: țuica, rachiul sau palinca?

Sunt ecumenic… Glumesc.

Ideea interesantă este că țuica noastră nu are o origine cunoscută…

Țuica are o origine, dar termenul… Habar n-aveam că termenului de țuică nu i se cunoaște etimologia. Ceea ce e o chestie metaforic puternică. Care e băutura națională? Țuica. La Toate celelalte, care pot să fie aceleași băuturi, au clar origini, că suntem aici de multă vreme și, inevitabil… Granițele sunt de acum o sută de ani, în 2000 de ani s-au întrepătruns lucrurile. Vezi toate influențele de unde au venit, și în centru ai țuica, care nu știi de unde a venit. Și taman asta-i identitatea noastră. Or, metafora, că nu m-a interesat ca atare istoria țuicii, este una foarte puternică. Pentru că în același timp e pretutindeni, e identitară și dintotdeauna. Păi dintotdeauna dar nu știm de unde. Strict ca metaforă și ca metaforă care poate fi pusă și pe o hartă. Adică poți să faci o hartă a României actuale cu săgeți de unde au venit celelalte băuturi și pe undeva, țuica, care, de la dicționar dialectal la dicționar dialectal, de la 1800 nu știu cât, când au apărut primele, până în prezent, vezi cum, de la câteva arii, a cuprins toată țara. Acum găsești termenul de țuică și în Satul Mare, și în Constanța. S-a naționalizat.