Amintiri în amurgul veacului: Interviu cu prof. univ. dr. Mircea Rusu

Motto: „Peste vârfuri trece lună,/ Codru-şi bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună./ Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte” – Mihai Eminescu

Impresionantă nu e atât vârsta – în august, prof. univ. dr. Mircea Rusu, fondatorul disciplinei de pedodonție și ortodonție de la UMF Iași, va împlini 99 de ani – cât candoarea nepierdută în vâltoarea feluritelor lovituri primite de la viață, calitatea rară de a ierta, de a nu privi în urmă cu mânie, de a-și păstra curat sufletul, fără să-l încarce cu frustrări devoratoare. Un veac de seninătate.

Mickey Rusu – cum îi spun prietenii, rămâne în istoria medicinei ca unul dintre întemeietorii stomatologiei infantile din România și cel care a pus pe roate rețeaua de cabinete stomatologice în şcolile din Moldova. Tot profesorul Rusu s-a luptat să deschidă, în anii ‘80, cunoscuta Policlinică de Stomatologie Infantilă din Boltă – un adevărat palat al copiilor, care va deveni centru de cercetare OMS pentru sănătatea orală a copilului.

A avut norocul să învețe de la dascăli de viță veche și nu poate să uite lecțiile magistrale de anatomie ținute de Grigore T. Popa – „un mare om, un mare profesor, un mare român”, sau pe marele chirurg Gheorghe Chipail, care i-a pus în mână bisturiul.

Studenția și-a petrecut-o în perioade tulburi: a prins rebeliunea legionară, războiul, refugiul, iar apoi, imediat după terminarea facultății, comuniștii i-au condamnat tatăl la moarte. Tot comuniștii i-au frânt în două cariera fratelui său, Gheorghe Rusu, ”unul dintre cei mai buni medici interniști din Iași”, i-au umilit și soția – Nana Rusu, un strălucit medic pediatru, precum și pe socrul său, generalul Sotir Măzăreanu, pe care l-au lăsat fără pensie.

Prima dragoste a fost chirurgia, dar întâmplarea a făcut să fie transferat la proaspăt înființată clinică de Chirurgie Maxilo-facială, condusă de profesorul Nicolae Duțescu. Adevărata provocare a fost însă când i s-a propus de rectorul IMF-ul din acea perioada, profesorul Oscar Franche,  să deschidă, la Iași, o nouă disciplină – de pedodonție și ortodonție.

A avut o activitate științifică prolifică (este autorul unor  studii clinice valoroase, are peste 350 de lucrări comunicate şi publicate), a primit numeroase premii, decoraţii şi distincţii – precum Ordinul „Merite în învăţământ”, în grad de ofiţer şi ordinul de Comandor pentru activitatea în domeniul sănătăţii și este membru onorific al Academiei Româno-Americane. În anul 1989, a fost ales vicepreşedinte în Comitetul Secţiei Române a Uniunii Medicale Balcanice.  Este cetățean de onoare al orașelor Iași și Botoșani, precum și a comunei natale, Ungureni.

_____________________________________________________________________________________

 

Vreau să ne întoarcem puțin în timp, în anii 20, la Ungureni, unde ați copilărit și unde profesorul Eugen Neculau a deschis prima universitate populară din țară. Ce amintiri aveți din acea perioadă?

Copilăria mi-am petrecut-o într-un sat oarecum frumușel, cu cale ferată și cu niște oameni foarte gospodari. Ungurenii era recunoscuți pentru grâne, făina era de trei nule și se trimitea la Paris, unde era folosită pentru faimoasa patiserie pariziană. La Ungureni erau păstori mulți și de aici plecau pieile din care se făceau cele mai frumoase haine și căciuli de astrahan. Profesorul Eugen Neculau, care era un mare sociolog, prieten cu Gusti, cu Sadoveanu, cu Petre Andrei, a înființat la Ungureni prima Universitate populară din țară.

Ce se întâmpla la Universitatea populară?

Veneau tot felul de personalități și țineau conferințe. Erau relații foarte bune cu cei din Cernăuți, veneau profesori de acolo să țină  conferințe.

Ungureni pentru mine este un sat deosebit de important, mi-am petrecut aici cei mai frumoși ani, anii copilăriei. Îmi aduc aminte de un coleg de școală, muzicant, Vasilică Drăchioiu. Întotdeauna când veneam acasă ne întâlneam și mai făceam microconcerte. Eu am avut o voce foarte bună, iar el cânta la vioară.

Mama dvs. era învățătoare în sat?

Și-a dat demisia, pentru că eram patru copii . Mama mea era poloneză de origine, născută în Polonia. O femeie simplă, dar foarte cultă. Directorul spitalului era un evreu, Bergovici, care ținea grozav de mult la noi. Întotdeauna îi aducea noutățile, toate aparițiile editoriale. Mama citea extraordinar de mult și ne punea și pe noi să-i citim pe Eminescu, pe Sadoveanu, Creangă, clasicii ruși… Am avut o copilărie frumoasă și ne înțelegeam bine. Eram patru frați, născuți din doi în doi ani.

Pe fratele mai mare l-ați admirat foarte mult, a fost modelul dvs.

Fratele meu Gicu, care nu mai este printre noi, a fost un mare medic și cadru didactic.

El era cel mai bun la învățătură?

Da. Noi, ceilalți, eram mediocri. Fratele meu primea în fiecare an premiul I, studia la Liceul Laurian din Botoșani.

Unde locuiați?

Noi am locuit într-un conac boieresc al celui care fondase și spitalul din localitate – Jianu. Era o casă mare, cu vreo șapte camere, cu o grădină mare cu pomi fructiferi, așa că aveam unde să zburdăm, unde să  ne jucăm. Iar Gicu ne lua toți banii pe care-i strângeam noi – în special de la urat, și în schimb ne dădea câte o porțiune mică de pământ din curtea noastră, pe care noi o îngrădeam cu bețe.

Și tatăl dvs. cum era? Știu că era administrator de spital.

Era un om extraordinar de bun și muncitor. Pe lângă faptul că era administrator de spital, muncea și la mica noastră moșioară, care însuma cam o sută de hectare. Avea și mașină de treierat, era un om foarte gospodar.

„Am avut niște profesori extraordinari de buni și datorită lor am căpătat o învățătură excepțională în timpul liceului”

După ce ați terminat clasele primare, v-ați dus la unul dintre cele mai bune licee din țară, Colegiul „A.T. Laurian” din Botoșani.

Era colegiu, nu ținea de județ, ci direct de Ministerul Educației. Erau profesori de o calitate excepțională. Directorul liceului, I.V. Luca, profesor de geografie, era autorul manualului de geografie după care învățau toți elevii din România. Tot aici am avut un profesor de muzică extraordinar, Mihail Grigore Poslușnicu – autorul primei istorii a muzicii românești („Istoria musicei la români. De la Renaștere  până’n epoca de consolidare a culturii artistice”), volum cunoscut de toți muzicologii din țară. Și la română am avut un om cu totul deosebit, profesorul N.N. Răutu. Mi-au plăcut mult Științele Naturii – de asta am și luat la Medicină. Profesorului de Biologie, Remus Cehovschi, noi, elevii, îi spuneam Tata Rem. Domnul profesor Cantemir, profesorul de franceză, ne punea să recităm din Cidul, de Corneille, din Baudelaire… Am avut niște profesori extraordinari de buni și datorită lor am căpătat o învățătură excepțională în timpul liceului. Eram un elev modest, mediocru, dar totuși muncitor… Nu am rămas repetent.

Ați avut în sânge acel savoir vivre, ați știut să vă trăiți viața frumos, să luați cei mai bun de la viață, să vă înconjurați de oameni de calitate…

Din liceu păstrez cele mai puternice amintiri. În afară de lecții, am citit foarte multă literatură. În plus, eram ahitat după muzică. Profesorul nostru, Poslușnicu, era de o severitate extraordinară.

Lăsa și repetenți?

Nu, repetenți nu, dar toamna, corijenții erau o treime din clasă. O dată, veneam din oraș și mâncam semințe pe stradă, când m-am întâlnit cu domnul profesor Poslușnicu. L-am salutat, nu mi-a zis nimic atunci, dar după-masă m-a chemat la el și m-a plesnit cu rigla peste palme. „Nu ți-e rușine, ai o voce așa de frumoasă și o strici cu semințe?” Grație vocii mele, mai câștigam și bani, pentru că eram în corul Bisericii Uspenia din Botoșani. Cântam și la nunți, și la înmormântări, și la liturghii.

Tot în liceu am înființat o societate literară împreună cu un coleg – dar am dus-o un an, doi… Citeam proză scrisă de noi.

Apoi v-ați îmbolnăvit de tuberculoză.

În clasa a IV-a de liceu m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Mama m-a izolat într-una din cele șapte camere ale conacului în care locuiam. Era toamnă și țin minte cum tata, săracul, m-a adus cu trenul la Iași, la doctorul Corneliu Gancevici, directorul Sanatoriului de la Bârnova . Mi-a făcut așa zisele puncte de foc, iar radiografie regretatul profesor Brănișteanu. Pe urmă tata mi-a făcut cadou docarul cu un cal și mă mai  plimbam prin împrejurimi. În fiecare zi mama îmi dădea ouă proaspete, îmi făceau injecții, în special cu calciu. Mai era o familie de boieri care îi trimitea mamei în fecare zi unt proaspăt pentru mine. În felul acesta m-am pus din nou pe picoare și am putut să reiau liceul.

Cât timp ați stat acasă?

Un an. Când m-am întors, datorită vocii mele, am fost primit la corul bisericii Uspenie și pentru un timp scurt la orchestra Filarmonica Botoșanilor, dar nu eram așa de bun și m-au dat afară.

Eram un tip foarte prietenos și mi-am făcut tovarăși buni. Pe Stoienescu – care a devenit colonel, Șipoteanu – care a ajuns medic la București, pe Costiniu… În fiecare zi după-amiază, ne întâlneam la familia Costiniu și cântam: eu la vioară, ceilalți la chitară. Învățam și să dansăm.

Colindam apoi mânăstirile – Agafton, Vorona. Împrejurimile erau spectaculoase. Făceam excursii până la cetatea Neamțului .

„Gr. T. Popa a fost un mare om, un mare profesor, un mare român”

Bacalaureatul a fost primul examen de foc. La câte materii se dădea?

La un moment dat, la română, trebuia să-ți alegi un poet. Eu mi l-am ales pe Eminescu și am recitat în fața comisiei poezia „Peste vârfuri”: „Peste vârfuri trece lună,/ Codru-şi bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună./ Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte”. Când am terminat, m-au lăsat să plec, nu mi-au mai pus nicio întrebare.

Nu am luat Bacalaureatul cu notă mare, dar am trecut cu bine.

Din cauză că ați fost bolnav, mama dvs. nu a vrut să vă lase să dați la Medicină.

Mama voia să fac Sivicultura, să-mi petrec viața în aer curat, în pădure. Însă de la Gicu, fratele mai mare, prinsesem dragostea de medicină.

Pe atunci era un concurs de admitere îngrozitor de greu, mi se pare fantastic că nu v-ați pregătit deloc, și totuși ați intrat din prima.

Nu m-a lăsat mama să citesc, știam doar materia din liceu. Pe atunci era doar Facultatea de Medicină, care ținea de Universitatea mare. Când m-am înscris la concurs, Gicu era în anul VI și credeam că o să mă ajute să învăț. Dar când am ajuns la Iași, el era plecat într-o excursie cu o domnișoară. Se dădea concurs la chimie și anatomie. Când m-am dus după rezultat, eram aproape sigur că am picat. Era și Gicu cu mine și ne-am uitat la coada listei, nu mi-am găsit numele și am dat să plec. Atunci Gicu m-a oprit și mi-a zis: „Stai, măi, prostule! Uită-te, că ești printre primii!” Intrasem al optulea. Și mi-am dat seama atunci cât înseamnă cultura generală pe care ți-o dau profesorii din liceu. Am fost un om norocos întreaga viață. În liceu am avut niște profesori de mare ținută, și în facultate la fel. Am intrat la facultate și l-am prins în primii ani pe Gr. T. Popa. Era o mare somitate. Toți țineau la el teribil de mult. Venea în halat la curs. Avea prestanță, era un bărbat înalt, frumos, vorbea splendid… Disecția o țineau preparatorii, asistenții… Îi plăcea în special să predea creierul și venea cu o droaie de medici după el: șefi de lucrări, conferențiari… Și noi, studenții, îl iubeam foarte mult.

Osteologia o făceam cu doamna Florica Popa, soția lui, care era conferențiar.

Doamna Popa cum era?

Foarte cumsecade, dar destul de severă. Parcă o văd și acum, cum venea la curs și arunca mai multe oase pe masa și ne întreba: „Pe ce față a căzut?” Stăteam zi și noapte și învățam.

I-am avut profesori și pe Nurbert, pe Iancu, pe Oblu… Dar lecțiile generale de anatomie ținute de Gr. T. Popa erau memorabile.

Gr. T. Popa era și un mare literat. Scosese „Insemnări ieșene”, împreună cu Sadoveanu, Mihai Codreanu… Țineau ședințele revistei în sala Rockfeller, miercurea după-masă. Laborant era moș Ion și împreună cu un coleg îl ajutam la curățenie, pregăteam ceaiul, doar ca să fim în preajma personalităților care participau la ședințe.  Veneau Lesnea, Otilia Cazimir… mulți. Pe Topârceanu nu l-am prins, că murise.

Gr. T. Popa era toată ziua, de dimineață până seara, la Anatomie. Acolo lucra împreună cu doamna Florica, în special la „Însemnări ieșene”.

A plecat apoi la București, a fost numit profesor, în 1942, iar în 1947 au venit comuniștii la putere. Și a ținut la un moment dat o conferință despre religie. La sfârșitul conferinței, l-a avertizat un prieten: „Coane Popa, fugi și ascunde-te, că vor să te aresteze”.

Gr. T. Popa a fost și împotriva legionarilor, și împotriva comuniștilor.

A fost un mare om, un mare profesor, un mare român.

Ați prins și rebeliunea legionară.

Când am intrat la facultate, au venit la putere legionarii, în septembrie, iar în ianuarie 1941 au făcut o revoltă. Mareșalul Antonescu a pus armata să-i prindă pe toți legionarii. Eu și cu frate-miu, Gicu, stăteam cu chirie la d-na Popescu, la demisolul unei case – unde este Institutul de Biologie, prima casă după Fundație. Beam ceai în fiecare dimineață la singura cantină a Universității. Nu o duceam atât de rău, mai ales că primisem scutire de taxă de la rectorul David, a cărui fată era căsătorită cu fratele cumnatei mele.. M-am dus la rector și i-am explicat situația familiei mele, că suntem doi frați la facultate și unul la Școala Militară. Nu numai că m-a scutit de taxă, dar mi-a dat și tichete de masă pentru cantină. Și într-una dintre dimineți, cînd ne-am dus în Păcurari să ne bem ceaiul, erau niște indivizi care strigau: „Camarazi, trebuie să ne eliberăm! Toți studenții să iasă în stradă!”. Erau legionarii.

Gicu și cu mine nu am făcut în viața noastră niciun fel de politică, așa că ne-am dus acasă, pentru că erau suspendate cursurile. Dar după-masă ne-am dus să vedem dacă se face Anatomia. Decan al Facultății era chiar Grigore T. Popa. În fața porții, erau doi colegi de-ai noștri cu mitraliera, care ne-au barat calea: „Nu aveți voie aici!”. Dar, noi îi știam, erau colegii noștri, și nu i-am băgat în seamă: „Hai, duceți-vă dracului!” La intrarea la Anatomie era un anunț: „Lucrarea de disecție începe la ora 14.30. Cine nu vine, nu va fi primit la examen”. Iscălit: decan Gr. T. Popa. Ca să vedeți ce om era.

După conferința de la București s-a ascuns prin Vatra Luminoasă și a stat acolo patru sau cinci luni. La un moment dat, doamna Popa, împreună cu fiica ei, au mers la Sadoveanu, să-i ceară ajutorul. Mihail Sadoveanu era prieten bun cu Gr. T. Popa, mâncau împreună, erau ca frații. Iar Sadoveanu se avea bine cu comuniștii, era la putere. Știți ce le-a răspuns: „Vă rog, nici să nu mai veniți pe la mine, că îmi faceți rău”. Grigore T. Popa s-a întors acasă, dar la câteva săptămâni s-a internat de urgență la clinica urologică și a murit de uremie. Săracul…

Dragostea în comunism

Să vă mai spun o întâmplare. La Iași, profesorul de ginecologie și obstetrică era Plăcințeanu, care s-a transferat la București. Avea doi copii, o fată și un băiat, ambii au terminat Medicina. Fiul, Ginel Plăcințeanu, era un băiat extraordinar de frumos, a ajuns medic ortoped la Brașov. Apoi s-a transferat la București și s-a îndrăgostit de fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care era măritată și avea doi copii. Eu am cunoscut-o pe fiica lui Gheorghiu-Dej, pe Lica Gheorghiu.

Nu era o frumusețe…

Nu, o grasă… Eram în concediu la Eforie și seara m-am dus la un restaurant nou, pe faleză, unde m-am întâlnit cu Ginel Plăcințeanu. S-a bucurat când m-a văzut: „Măi, Michi, ce faci? Vino la noi la masă!” Era cu prietena lui, Lica Gheorghiu. „Noi plecăm peste două, trei zile că nu o lasă mai mult cu mine taică-său”. Parcă-i văd dansând, ea, grasă, îi ținea mâna pe popou. Venind la Iași, aud că Ginel Plăcințeanu a murit. După ce s-au întors de la mare, Gheorghiu-Dej a pus să fie arestat, acuzându-l că făcea speculă. L-a trimis la Râmnicu-Sărat, era una dintre cele mai grele pușcării. În noiembrie, familia a fost înștiințată că Ginel e mort. Sora lui Ginel, Sorana Coroamă-Stanca, care este și prietenă bună cu Nana, ne-a povestit ce s-a întâmplat cu fratele ei. După moartea lui Gheorghiu-Dej, s-a dus în audiență la Ceaușescu să-i aprobe dezhumarea și să-l aducă la București. Dar trupul lui fusese aruncat într-o groapă comună, așa că a luat niște oase la întâmplare și le-a adus în Capitală – nu știa sigur dacă-s ale lui.

Ce profesor mari ați mai avut?

Din anul 3 am fost extern, apoi am dat internatul și secundariatul în chirurgie. Am lucrat în special la profesorul Chipail. Era un mare chirurg, un profesionist extraordinar. Îl ajutam la operații. M-a învățat de de la micile reguli de chirurgie generală, până când a început să mă ia la operații mai mari. Ca extern și intern eram scutit de stagii. Învățai mult la clinică, te formai.

La Iași erau cei trei mari chirurgi, recunoscuți în toată România: Buțureanu, Chipail și Franche.

La facultate am făcut cu toți trei. La pediatrie l-am avut pe prof. Nicolau, care studiase la Paris. Dar cel care mi-a plăcut cel mai mult a fost Gr. T. Popa. Pe urmă, din punct de vedere clinic, Chipail.

Cu prof. Ion Enescu ați făcut?

Da, academicianul. El cu Râșcanu erau prieteni. Mai era prieten și cu profesorul Nitzulescu, de parazitologie.

Cum ați ajuns laborant la prof. Râșcanu?

M-am dus la el într-o zi. Eram foarte îndrăzneț. Terminasem anul 2 și m-am dus la Râșcanu, cu care făcusem fiziologia: „Domnule profesor, îmi permiteți să mai vin și eu din când în când la laborator?”. Îmi plăcea să lucrez, mai ales disecție pe broaște. El spune: „Ce notă ți-am dat ție, ai fost bun?”. „Păi mi-ați dat 9”.  „Înseamnă că ești bun, însă nu grozav. Dar poți să vii.” Era șef de lucrări Capri, de viță nobilă, era baron. Și i-a zis lui Capri să aibă grijă de mine, să-mi arate ce să fac.

Din anul V am fost numit și preparator la Anatomie. Eram scutit de stagii. Șeful catedrei de anatomie era prof. Nurbert.

La masă cu Teodoreanu

În perioada studenției l-ați cunoscut și pe marele scriitor Ionel Teodoreanu.

Da, din anul 3 nu prea mai aveam bani, chiar dacă tata avea o mică moșioară, dar totuși eram trei la facultate. Făceam injecții prin oraș și mâncam la  un restaurant ieftin de pe Lăpușneanu. Când ne veneau banii de acasă mie și lui Gicu, îi dădeam pe toți chelnerului-șef, Mircea Vodă, iar el ne dădea în fiecare zi o porție de mâncare. Proprietarul restaurantului, domnul Ciocan, avea două fete frumușele și pusese ochii pe noi, să le mărite. Duminica ne invitau la masă și doamna Ciocan făcea niște mâncăruri teribil de bune. La restaurant mâncam întotdeauna borș cu carne de pui. Chelnerul avea grijă să ne pună câte un piept mare în farfurie, de ne săturam. Mai luam câte un litru, două, de lapte și mâncam cu pâine.

Într-o zi a venit la mine să-i fac injecție șeful orchestrei de la restaurantul Unirea. Seara, m-a invitat să mănânc o friptură și m-am dus cu o colegă de-a mea, o fată tare frumoasă. Ne-a așezat la o masă, iar vizavi de noi am observat un bărbat elegant. Chelnerul ne-a șoptit: „Ăsta e Ionel Teodoreanu!” Era un bărbat frumos, nu degeaba fugeau fetele după el. Nici nu începusem să mâncăm, că am primit un bilețel de la Teodoreanu că ne roagă să ne ducem la masă la el.

Pusese ochii pe domnișoara cu care erați!

Da. Ne-am dus la masă, am stat de vorbă, și la un  moment dat Teodoreanu îmi spune: „Tinere, nu-i așa că ai de învățat? Termină friptura și pleacă”.

Teodoreanu era și un avocat grozav, mai mergeam la Tribunal să-l ascultăm pledând. Țin minte că o dată era un caz de viol, și Teodoreanu a fost magistral, încât, la sfârșitul pledoariei, toată sala râdea în hohote.

În 1944 ați plecat cu toată facultatea în refugiu. Dar v-ați urmat familia, nu v-ați dus la Alba Iulia, ca ceilalți.

M-am refugiat cu alți colegi la Brașov și ne-am dus la spitalul din localitate, să ajutăm. Ne-au dat un salon cu vreo șapte paturi. Era înainte de Paște, iar pe 16 aprilie a fost un cutremur mare la București. Erau mulți răniți în Capitală și ne-au trimis și pe noi să dăm o mână de ajutor. Dimineața ne-am întors, era prima zi de Paște, ne-am dus la biserică, iar după-amiază trebuia să mă duc să mă întâlnesc cu mama, care era refugiată tot în Brașov și era cantonată la fabrica de postav și țesături de modă Wilhelm Scherg. Era cu sora mea, tata rămăsese la Ungureni, mai târziu a venit și el. Când mergeam spre marginea Brașovului, pe Dealul Melcilor, am prins un bombardament și o schijă m-a rănit la picior. Eram îmbrăcat  în uniforma militară a lui frate-meu Eugen, care devenise sublocotenent. Am luat-o pe mama și ne-am dus la Teslui, în județul Olt, la 20 km de Slatina, unde trebuia să vină și tata. După ce ne-am instalat, m-am dus la Direcția Sanitară Olt și m-am oferit să ajut. De acolo m-au trimis la Spitalul din Slatina. Acolo venise un mare chirurg din Chișinău, care m-a luat sub aripa lui. Cu profesorul Ceapă am învățat chirurgia. Am prins de la el foarte multe lucruri mărunte din chirurgie, care sunt absolut necesare. Am stat acolo până în mai. Vara am dat o serie de examene la Alba Iulia, cu prof. Chipail, cu prof. Nicolau, cu d-na profesor Nicolau, de oftalmologie.

Și-atunci l-au condamnat pe tata la moarte

După război, tatăl dvs. a fost condamnat la moarte de comuniști. Cum s-a întâmplat?

Era în 1948, când s-a întâmplat nenorocirea. Tata era cu mașina de treierat și a dat foc la niște paie, din greșeală. Comuniștii l-au acuzat că a vrut să dea foc la grânele țăranilor, că e dușmanul poporului. I-au legat mâinile cu sârmă și doi jandarmi l-au escortat până acasă, l-au închis în beci și nu au lăsat-o pe mama să-I dea ici măcar o gură de apă. A doua zi dimineață l-au dus 25 de km pe jos, până la Botoșani. L-au judecat imediat și l-au condamnat la moarte. Gicu, care lucra deja la Clinica a II-a Medicală și era un internist cunoscut, o îngrijise pe soția procurorului din Botoșani.  Ne-am dus la ei și procurorul ne-a zis că nu poate face altceva decât să-i schimbe sentința în închisoare pe viață. L-a trimis la canal, unde a stat trei ani de zile, și în ultimul an i-au dat drumul, că era bolnav cu ciroză. La două săptămâni după ce s-a întors, a murit.

Și mama dvs.?

Secretarul comunei, Apăvăloaiei, a chemat-o și a avertizat-o după arestarea tatei: „Coano Aristițo, du-te repede la copii, la Iași, că te ridică și pe tine”. A fugit la Iași și am ascuns-o în două, trei locuri. Îl cunoșteam bine pe preotul de la Moara de Vânt, care avea o căsuță cu două camere, și a locuit acolo singură până s-a întors tata de la canal.  După ce a murit tata, am adus-o pe mama mai aproape de noi, la două, trei case mai sus, pe Sulfinei, i-am închiriat o cameră la avocatul Apostol și a locuit acolo împreună cu fratele meu, Romeo, care avea un handicap.

Mama dvs. era extraordinară, dar avea un viciu. Juca poker…

Tata era mai sobru, dar mama era foarte sociabilă și la noi în casă venea multă lume. Era ahtiată după poker, juca zilnic cu popa, cu învățătorul, cu șeful Tribunalului din Dorohoi. Pe urmă s-a mutat la Iași și juca în fiecare zi. Își făcuse și aici prieteni, juca poker cu procurorul Acatrinei, cu profesorul Strat… O rugam câteodată să mă lase și pe mine să joc, dar nu mă lăsa, îmi spunea: „Du-te, că tu pierzi banii! Făceau turnee”.

Era bună la poker?

Parcă puteai ști când pierdea? Când câștiga spunea, dar când pierdea… Oricum, era foarte primitoare și cafeaua era nelipsită din casa ei.

În 1947, m-am căsătorit. Socru-meu era generalul Sotir Măzăreanu. Venise de pe front și a fost numit Comandantul Garnizoanei Iași. Nana era înscrisă la facultate.

Dar unde v-ați cunoscut?

Am cunoscut-o la sala de disecții. Ea era în anul I, eu eram preparator.

Ce v-a plăcut la ea, cu ce s-a remarcat față de celelalte fete?

În primul rând că era o fată extraordinar de deșteaptă. Și a devenit o mare pediatră, cu specializări la Paris…

De la chirurgie, la ortodonție

De ce ați părăsit Clinica de Chirurgie?

Eram asistent la Chirurgie, în 1950, când am fost transferat la o secție nouă – cea de Chirurgie maxilo-facială, ca asistent al profesorului Duțescu, care era un om deosebit. În aceeași perioadă a fost numit și Gheorghe Timoșca. Noi am învățat împreună în timpul studenției și eram buni prieteni, eram nedespărțiți. Am fost numiți amândoi odată asistenți la Anatomie, apoi transferați la Chirurgie maxilo-facială, care era o specialitate nouă. Odată cu înființarea Facultății de Stomatologie, în 1962, au apărut o serie de discipline noi. La un moment dat, prof. Duțescu s-a certat cu Timoșca și a plecat la Timișoara. Pe profesorul Timoșca, pentru că era membru activ PCR și fusese și în Coreea de Nord, l-au numit șeful clinicii. Eu nu puteam accepta să-I fiu subaltern, pentru că avusesem același drum: internat, externat, asistent. Ce făcuse el, făcusem și eu. Eram ca frații, dormisem în același pat.

Dar vă despărțea ceva. Carnetul de partid.

Da. Vara a venit la mine cardiologul Pop D. Popa,  prorector la Institutul de Medicină de la Târgu Mureș, care mi-a propus să mă facă profesor și decan al Facultății de Medicină din Târgu Mureș. În plus, îi oferea și soției mele un post de conferențiar și ne dădeau un apartament în centrul orașului. Între timp mi-a scris și profesorul Duțescu, care m-a chemat la Timișoara. Mi-era greu să să părăsesc Iașul, pentru că părinții Nanei stăteau cu noi, trebuia să am grijă și de mama… Toamna m-am dus la rectorul Oscar Franche și i-am zis că eu nu pot să fiu subalternul lui Timoșca și că vreau să plec. Nu i-a convenit, pentru că erau puțini specialiști în țară pe chirurgie maxilo-facială. „Ești nebun? Odată ce te-ai format în această facultate, vrei să pleci? Să-și formeze și alții oamenii! Plec la București și miercuri dimineață mă întorc, să vii să vorbim”. Când s-a întors de la București, mi-a propus să conduc viitoarea catedră de ortodonție, care la Bucureștii fusese înființată cu un an în urmă. Eu eram medic  primar de chirurgie, stomatologie știam doar de la medicul Duțescu. Dar rectorul Franche m-a convins și i-am promis că o să încerc, dar i-am pus două condiții: să mă ajute să-mi fac un colectiv bun de cadre didactice și să mă lase să plec la specializări. M-a susținut și mai întâi am plecat la București, la profesorul Pătru Firu, care se specializase la Paris. Împreună cu el veniseră și  doi specialiști vienezi, de la care am învățat trei luni, astfel că în semestrul II  am reușit să încep cursurile și am devenit șeful celei de-a doua clinici de stomatologie infantile din țară. După aceea am fost trimis de către Minister în stagii la Bonn, la Leipzig, Erfurt, Berlin, unde m-am specializat în stomatologie infantilă. Următorul an am făcut primul curs de pedodonție. Iar cadre didactice i-am avut pe cei mai buni, crema studenților: Carmen Dorobăț, Maia Rusu, Fratu, Maxim…

Palatul copiilor de pe Lăpușneanu

La clinica de ortodonție am avut două scopuri: să dau accent medical specialității și unul profilactic. Am avut unități stomatologice la Policlinica Stomatologică din Copou, una de cartier și în Boltă, dar apoi mi-a intrat în cap să fac o clinică de stomatologie infantilă. Și cu foarte mari greutăți, am făcut rost de bani. Am dat peste un director în Minister care ținea la mine teribil de mult. EL venise la Iași când se construia Spitalul de la Pașcani. De la Partid mi-au zis să intru în legătură cu directorul ăsta, de la Comitetul de Stat al Planificării, instituție care distribuia banii. L-am convins și așa au început lucrările la clădirea de le Lăpușneanu. Dar în curând banii s-au terminat, și iar l-am sunat să-i mai cer. „Ce, ești nebun, vrei să intru la pușcărie?” Dar până la urmă mi-a dat și tot așa, până când am terminat-o la cărămidă.

Apoi am vrut ca această clinică să fie un adevărat palat al copiilor. Mi-a plăcut arta și în clinica veche făcusem multe expoziții. Auzisem că în țară sunt centre de pictură pentru copii și mi-a venit ideea să fac o tabără de vară cu micii artiști. Directorul acestor centre era pictorul Ghiță Mocanu de la Onești, iar profesorul Dănilă, din Iași, era nepotul lui. M-am dus la Dănilă și l-am rugat să mă pună în contact cu unchiul lui. Ne-am dus cu mașina la Onești și directorul Mocanu ne-a explicat că avem nevoie de o pilă la Ministerul Educației ca să ne poat ajuta. Ministrul Educației era o comunistă care mă simpatiza oarecum, o știam de la congrese. A fost de acord și așa am chemat o sută de copii din toate centrele de creație din țară și am făcut o tabără de vară de pictură acolo. Copiii dormeau la Liceul Național. În 1980 am inaugurat clădirea, a venit toată protipendada stomatologică din țară, iar în 1983 am deschis clinica.   Aveam sală de sport, țineam cursuri televizate.

Echilibrul în viață vi l-a dat soția.

Am avut o căsnicie fericită. De multe ori îi ceream sfatul, ea fiind medic pediatru bun. De asta am început să îndrăgesc copiii și am deschis două secții pentru copii la clinică.

Aveți regrete?

Nu. Am fost fericit, atât în căsnicie, cât și profesional. Totuși am suferit că pe fratele meu Gicu, care a fost un mare internist, l-au dat afară din partid. El se înscrisese la sfatul meu. Și eu m-am înscris cînd m-au făcut conferențiar și mi s-a zis că nu pot merge mai departe, dacă nu sunt membru de partid. Au făcut o ședință în care l-au făcut pe frate-meu cu ou și cu oțet, l-au acuzat pe nedrept că a fost legionar, și l-au dat afară din clinică. I-am dat o cameră la clinică la mine și toată lumea venea la el pentru consultații. Se spunea că el și cu Negoiță sunt cei mai buni interniști.

 

Foto: Doru Hobjilă și din arhiva personală