„Literatura a fost pentru mine, toată viața, ca o religie”

Interviu cu criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu

Cu o zi înainte de a ni-l aduce pe Eminescu, poem cu poem, în Aula Magna „George Emil Palade” a Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”, Alex Ștefănescu a împlinit 70 de ani. Ca un Don-Quijote al literaturii, cunoscutul critic literar a descălecat la Iași cu spiritul său proaspăt, ca un crâng de cimișir, cu tristețile și dezamăgirile îmbrăcate într-un umor generos, cu oboseala nopților petrecute cu eterna amantă – literatura, cu dragostea vieții sale, Domnița, și cu tinerețea sa explozivă, captivă într-un trup neiertat de scurgerea timpului.

Sunt atâtea personaje în jurnalul dvs. secret, de la scriitori, jurnaliști, la politicieni, de la oamenii simpli, de pe stradă, până la Gigi Becali, de la tandre admiratoare, la poete agresive, dar cele mai simpatice și mai „umane” sunt cele ca Lolita, sau Chiți, sau bătrânul arici – bun la suflet… Sunteți un iubitor de animale, ați o avut o relație specială cu acestea întotdeauna… Nu v-au trădat niciodată.

Eu am copilărit la Suceava, unde există un anumit sentimentalism al oamenilor. Am mers în fiecare vacanță în satul Boroaia, unde locuia bunica mea, între Fălticeni și Piatra Neamț. Și am avut câine, pisici… Am iubit puii de găină care, după ce ieșeau din ou, se învârteau prin curte și le dădeam să mănânce și-mi ciuguleau firimiturile dintre degetele picioarelor desculțe. Simțeam bucuria lor de a găsi ceva de mâncare și-mi erau foarte dragi. În general sunt o fire sentimentală, iubesc ființele fără ocrotire și simt nevoia să le ocrotesc. Și oamenii îmi plac foarte mult, dar mulți nu au nevoie de ocrotire, ci au nevoie să-i chinuiască pe alții și trebuie să fii atent. Pe când animalele sunt nevinovate.

Cu Lolita ce s-a întâmplat?

Lolita era un pui de dog german pe care am luat-o la scurtă vreme după naștere de la cineva care avea un câine lup. Am iubit-o, dar a trebuit să o dau la un moment dat, pentru că trebuia să plecăm, și eu și Domnița, în străinătate și nu aveam cui să o lăsăm. Pentru că sunt anumiți țărani care au o anumită cruzime față de animale, nu-și dau seama că sunt și ele niște suflete. Și am găsit o familie care avea o proprietate întinsă, undeva pe malul lacului Snagov, cu copii, și era una devărat paradis pentru cățelușă, întrucât avea întinderi mari unde să alerge și avea și copii cu care să se joace. Totuși, când a venit mașina și am dat-o noilor proprietari, am plâns ca un copil, adică mi s-a părut că fac o faptă atroce și am simțit un dor sfâșâietor de ea. M-am dus după câțiva ani s-o văd…

V-a recunoscut?

Da. Dar m-am bucurat că era fericită, se juca cu copiii, nu era legată în lanț… Da, iubesc până și insectele. O dată, o viespe a înțepat-o pe soția mea, i s-a umflat mâna și am simțit ură față de viespe. A doua zi văd în casă, pe gresie, o viespe rănită, care nu putea decola. M-am gândit s-o pedepsesc pentru tot neamul ei, m-am repezit la ea: „Nenorocit-o, după ce că mi-ați înțepat soția, mai îndrăznești să vii în casa mea?” Și am ridicat piciorul să o strivesc, dar dintr-o dată mi s-a făcut rușine, când am văzut ce disproporție există între talpa mea uriașă și biata vietate. N-am mai omorât-o, am luat-o, de-abia se târa, am dus-o afară și a reușit să-și ia zborul.

Când ați descoperit că aveți umor? Cred că umorul v-a salvat din cele mai grele situații…

Da, chiar așa este. Eu fac o deosebire între umor și ironie. Eu nu agreez ironia, care este o formă de agresivitate. Ironia înseamnă ca eu să râd de tine pentru amuzamentul cuiva care e de față. Umorul este o propunere să râdem împreună, să râdem de ceva, nu de cineva. Nu-mi place să batjocoresc pe nimeni. Umorul este o formă rapidă de a te împrieteni cu cineva, de a dezactiva agresivitatea. Am făcut să râdă chiar oameni care erau fioroși, de-a lungul timpului. Țin minte  că i-am spus unuia care mergea cu mașina și care m-a înjurat: „Dute-n p… mă-tii!”. Am deschis și eu geamul, ăla s-a speriat, a crezut că-i zic ceva și mai violent, dar i-am spus, plin de nostalgie: „M-aș duce acolo unde vrei să mă duc, dar nu se mai poate… M-aș duce, că era atât de bine acolo…” El a rămas atât de uimit, că era să tamponeze altă mașină… Cu umorul se pot rezolva multe.

Când erați mic aveați mulți prieteni datorită acestei calități?

Da, de exemplu eram prieten cu viitorul actor Vladimir Găitan…

Citeam că ați fost colegi de bancă.

Da. Și soarta a făcut ca la bătrânețe să scriu un serial de teatru TV, „Căsătorie imposibilă”, în care el a avut un rol principal. Și serialul tot cu umor  este scris. Umorul era și o formă de apărare. De multe ori am ieșit din diverse situații cu umor.

Și cu profesorii?

Da, și cu profesorii. O profesoară de matematică mi-a zis o dată, ironic: „Alex Ștefănescu, ți-e ție a învăța, cum îi e câinelui a linge sare!” I-am răspuns: „Păi eu am un câine care linge sare!” „Cum adică?” „Linge, sare…” A râs și m-a iertat.

Dintre personajele regăsite în cartea dvs., se află un nume despre care nu prea se mai vorbește, din păcate, foarte des. Este vorba de Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Despre ea ați scris următoarele: „Cea care şi-a cheltuit din propria ei fiinţă pentru a ne ilumina, pentru a ne transmite entuziasmul ei faţă de valorile culturii umaniste. Ar trebui să se afle în mijlocul nostru, iar noi ar trebui să-i mulţumim că, în plin regim comunist, ne-a convins să-i admirăm, mai mult decât pe oricine altcineva, pe Sofocle şi Leonardo da Vinci, pe Shakespeare şi pe Eminescu. Din păcate, unii au pus-o la zid că a făcut concesii regimului comunist”. Așa cum au făcut-o alții cu alții, mă gândesc la Alexandru Paleologu, care a fost printre puținii care au recunoscut, dând dovadă de onoare, că au cedat, la un moment dat, și au dat note informative… În timp ce călăii, adevărații criminali, au fost acceptați, ba unii chiar admirați toată viața…

Dacă nu era Zoe Dumitrescu-Bușulenga, probabil că ați fi fost dat afară din universitate…

Da, în anul II de facultate am fost anchetat de securitate și exclus din UTC pentru așa-zise afirmații dușmănoase la adresa regimului comunist. Și când am fost dat afară din UTC, s-a cerut și exmatricularea mea. Zoe Dumitrescu-Bușulenga a intervenit și a zis: „În niciun caz! Asta nu hotărâți voi, într-o ședință UTC, asta o hotărâm noi, profesorii!”, și m-a salvat. I-a convins și pe alți profesori să nu mă dea afară. Dar de fapt nu făcusem nimic grav, scrisesem parodie după „Împărat și proletar”, o ironie la adresa regimului comunist, intitulată „Țăran și secretar”. Mai spusem că în România se trăiește prost, că cei care sunt inculți prezintă mai multă încredere pentru partid decât intelectualii…

Vorbe spuse în cercul de prieteni și probabil că unul dintre ei v-a turnat…

Da, da…  Dar observațiile mele erau absolut justificate… Ea m-a salvat…

V-ați gândit ce viitor ați fi avut, dacă atunci erați dat afară din Universitate?

Sunt două posibilități. Cred că, având multă vitalitate și având o încredere neclintită în literatură… Pentru că literatura a fost pentru mine, toată viața, ca o religie. Adică nu în sensul că aveam o gândire mistică, ci în sensul că a fost la fel de importantă pentru mine cum e religia pentru un credincios. Când eram adolescent, în camera mea aveam lipite pe pereți fotografii de scriitori, nu de actrițe sau de cântăreți.

Nu pot să apară mari scriitori atâta vreme cât societatea nu are nevoie de literatură

Care era scriitorul preferat?

Eminescu, dar cunoșteam sute și sute de scriitori, nu exagerez. Adică am citit extraordinar de mult în timpul liceului. La un moment dat, mama m-a dus la un psihiatru să îl întrebe dacă nu mă îndepărtez de realitate. Și psihiatrul a stat de vorbă cu mine și a zis că totul e în regulă, fiindcă nu confund literatura cu realitatea, că literatura o citesc știind că e literatură. Eu de fapt eram mai atent să văd cum face scriitorul ca să-l captiveze pe cititor, eram atent la mecanismele textului, nu că începeam să cred că există contele de Monte Cristo.

Pe atunci voiați să ajungeți scriitor.

Poet. Și când m-am dus la facultate, am văzut cât de departe a mers cu reformarea poeziei Nichita Stănescu, care scria cu totul altfel decât se scrisese poezie până atunci și mi-am dat seama că n-aș putea să-l întrec.

Din cauza lui Nichita Stănescu sau datorită lui ați ajuns critic literar.

M-am bucurat că există el. Apoi, a fost și Nicolae Manolescu care mi-a spus că mă susține să devin critic literar, și nu poet, și că vrea să am și eu o carieră de critic literar. Și că dacă scriu poezie, nu are nimic împotrivă, dar nu mă ajută să public.

Cred că v-ați ales una dintre cele mai grele meserii.

Pentru mine e foarte neconvenabilă, pentru că un poet este iubit și mi-am dorit foarte mult să fiu iubit. Pe când un critic literar este cel mult respectat, de obicei este privit cu antipatie.

Un critic are mult de săpat, cu târnăcopul, lopata, ca în timpul goanei după aur. Iar când, în loc de aur, nu găsește nimic, se mai trezește și cu o lopată în cap… Descrieți-mi o zi din viața unui critic literar…

Mai degrabă aș descrie o noapte, că eu lucrez noaptea. Ziua fac înregistrări la televiziune, la radio, țin conferințe, călătoresc, mă duc la redacție, la România literară, la Luceafărul, unde acum sunt redactor-șef. Toată ziua mă ocup de grădina mea, sap, tai crengile, ud gazonul. Și noaptea mă ocup aproape integral de literatură, nu dorm aproape deloc.

Ar trebui ca tramvaiele, în semn de respect pentru Emil Brumaru, să-l ocolească

Ați împlinit 70 de ani și v-au trecut atâtea manuscrise prin mână. Mai sperați să ajungă la dvs. acel mare roman scris de un român, care să intre în mitologia literară a lumii? Să descoperiți acel scriitor care să fie de talia lui Brâncuși, de exemplu…

Nu pot să apară mari scriitori atâta vreme cât societatea nu are nevoie de literatură. Dacă societatea ar avea nevoie de literatură, scriitorii mari ar apărea imediat. Oamenii nu se pot mobiliza să scrie, dacă nu e nevoie de ei. Pe vremea când Nadia Comăneci avea succes cu gimnastica, mii de fetițe au început să facă gimnastică, cu speranța că e nevoie de așa ceva. Ar conta foarte mult pentru noi ca un scriitor român să primească premiul Nobel, ca să relanseze interesul pentru literatură. Ar conta foarte mult dacă publicul ar aștepta, ar citi cărți românești. Dar așa, predomină o stare de blazare.

Țin minte, pe vremea copilăriei mele, că absolut toată lumea citea în perioada comunistă. De la muncitori și vânzătoare, până la ingineri și profesori…

Nu-i meritul comunismului. Comunismul era ca o închisoare. Într-o închisoare, o jumătate de țigară poate să coste și 100 de lei. Crește în mod artificial prețul a ceea este interzis. În perioada comunistă, literatură bună era interzisă și se procura cu greu. Traducerile  din literatura străină se găseau greu, trebuia să ai relații… Scriitorii români buni erau cenzurați, ținuți la periferia vieții publice și din cauza aceasta creștea în mod artificial interesul pentru literatură. Nu exista nici o altă formă de petrecere a timpului liber. Televizorul era anost, concertele de muzică rock nu se organizau, plecări în străinătate nu prea se aprobau. Literatura nu prea avea concurență. Dacă într-o închisoare pătrunde un fruct sau un telefon mobil, lumea se bucură extraordinar, în timp ce în libertate nu se bucură, sunt banale.

E nevoie de un mare scriitor care să aibă forța de a relansa interesul public. Eu încerc cu mijloacele mele de critic literar să-i fac pe tineri să citească. Am succese mici… Cam un tânăr din 200 reușesc să-l fac să citească. E puțin, dar tot e ceva, decât nimic.

Într-un interviu, spuneați că vă pare rău că nu a scris niciun scriitor român despre comunism, așa cum a făcut-o Soljenițîn, de exemplu.

Da, să poți să-i spui unui străin, care te întreabă cum a fost în România în perioada comunismului, să citească cartea cutare. Nu s-a scris.

Dan Lungu a scris o carte de succes, „Sunt o babă comunistă”.

Da, e ceva, dar nu are forța unui Milan Kundera, unui Ismail Kadare… E prea puțin. E un autor bun, dar minor. Nu are forța aia care să zguduie conștiințele.

Așa cum a făcut-o Soljenițîn. Între timp au apărut alți scriitori, se citește și Ludmila Ulițkaia…

Sigur că da. Șișkin e un autor de curând apărut… Mihail Șișkin, nu Vasili Șukșin, care anterior a avut mare succes. Rușii, chiar dacă noi nu suntem încântați de vecinitătatea lor, în materie de literatură nu prea au egal.

Am citit recent și romanul unei tinere tătăroacei, Guzel Iahina: „Zuleiha deschide ochii”, o carte scrisă cu o forță și o sensibilitate extraordinare…

Da, au o sensibilitate…

Noi de ce nu avem sensibilitatea asta?

Noi suntem lipsiți de o forță morală, ne plictisim repede. De asta suntem foarte buni la poezie, pentru că poezia înseamnă un text de dimensiuni reduse. Putem avea sclipiri, putem avea chiar momente de genialitate, dar nu putem scrie un roman de cursă lungă, nu rezistăm, ne obosește munca, ne plictisim repede. La poezie suntem foarte buni. Nichita Stănescu este unul dintre cei mai mari poeți ai lumii.

L-ați cunoscut pe Nichita Stănescu când erați foarte tânăr. Era genial și genialitatea asta i-a conferit și libertate. De a fi bun, de a nu cunoaște frustrările etc. Ați mai cunoscut un astfel de om?

Cum să nu? Un poet care pentru mine înseamnă foarte mult este Emil Brumaru. Când vin la Iași, îl văd mergând pe stradă și mă mir că tramvaiele nu-l ocolesc. Ar trebui ca tramvaiele, în semn de respect, să-l ocolească. E un om de mare valoare și relația mea cu el este foarte frumoasă, glumim tot timpul unul pe seama celuilalt.

Dar românii știu că Emil Brumaru este atât de mare?

Nu vor să recunoască, în mod special ieșenii au o mare antipatie față de el, pentru că nu-i suportă succesul.

Poate nu-l iau în serios…

Păi, dacă era serios, îi reproșau că e prea serios, că ceva trebuiau să-i reproșeze. Dar are un farmec inegalabil, îi știu multe poezii pe de rost. „Dacă iei o portocală/Şi-o dezbraci în pielea goală/Ca să-i vezi miezul adânc/ Peste care îngeri plâng/ Cu căpşune-n loc de ochi/ Şi aripi din foi de plopi/ Se întâmplă să uiţi totul…”

Când ieșeam și voiam să dau mâna cu cineva, rămâneam cu mâna întinsă

Dintre toate figurile politice, cred că pe Iliescu l-ați criticat și l-ați detestat cred că mai mult decât pe Ceaușescu.

Da, păi Ceaușescu avea, grobian cum era, o anumită măreție. Voia ca țara lui să fie numărul 1 în toate privințele. Era o dovadă de gândire primitivă, dar totuși avea o anumită credință. Iliescu nu credea în nimic, ca dovadă că a construit o viață întreagă comunismul și după 1989 a început să construiască capitalismul. Totul este impostură. Ceaușescu nu l-a persecutat, Ceaușescu l-a îndepărtat pentru că Iliescu era format la Moscova. Și Ceaușescu, cu naționalismul lui – de prost gust, dar totuși o formă de patriotism, îl considera suspect pe Iliescu care aproape sigur a fost recrutat de KGB. După 1989, în loc să fie pedepsit, ajunge din nou să conducă. Așa o situație absurdă nu s-a mai văzut. Partea proastă e că el, în calitate de conducător al țării, i-a salvat pe toți activiștii comuniști și a făcut ca acest sistem să nu dispară în neant. A creat un fel de comunism rezidual, care a ținut în loc România zeci de ani. A distrus șansa pe care a avut-o România să redevină o țară europeană.

În loc să ne operăm imediat, și toți călăii să plătească atunci pentru crimele lor, am lăsat cancerul ăsta să se răspândească și să se ajungă la metastaze.

Eram deformați. Noi nu am trăit în comunism cinci, zece ani. Am trăit 45 de ani. După 45 de ani de comunism. nici nu-și mai amintește nimeni cum era în timpul democrației. Am văzut la bunica mea, în sat, un câine care a stat în lanț zece ani. L-am plătit pe țăranul care avea câinele și am dezlegat animalul din lanț. I-am luat și căsuța și l-am adus la bunica în curte. Degeaba era dezlegat, pentru că nu se depărta de căsuță mai mult decât o făcea pe vremea când era legat. Așa se întâmplă și cu oamenii. După 45 de ani, degeaba le dai libertate, nu știu ce să facă cu ea. Și dacă mai sunt conduși de un activist de partid cum era Iliescu, înseamnă că nu-i lași să redevină liberi. Nu erau obișnuiți cu libertatea, dar nici nu au fost lăsați să se regăsească. A apărut această stafie a trecutului, Ion Iliescu, care a făcut un rău imens României. Ceaușescu nu era atât de vinovat, pentru că nu avea ce să facă. Atâta timp cât U.R.S.S.-ul ținea situația sub control, nu se putea renunța la comunism. Dar acum, când URSS-ului însuși renunțase, vine un fost activist și salvează părți mari de comunism în plină democratizare a țării.

Iar lumea, în loc să-i judece pe Iliescu, sau pe Vișinescu, îl arăta cu degetul pe Coposu. Eram bolnavi. Suntem bolnavi.

Păi după 45 de ani de comunism, o țară întreagă era bolnavă. Nu avea termeni de comparație. Nici nu aveam voie să călătorim, nici nu știam cum era înainte de război, că trecuse prea mult timp, nu știam nici cum era în țările democratice. O ignoranță imensă. Și acest Iliescu și cu oamenii lui au profitat de ignoranța propriului popor. O ticăloșie!

Cred că momentul în care ați avut cel mai mare succes – dacă succes este cuvântul potrivit, atunci când ați publicat Istoria literaturii – la care ați muncit enorm, zece ani, a coincis și cu un moment dezamăgitor. Critici, autori, toți v-au criticat. Ați numărat la un moment dat 180 de articole negative și o sută pozitive.

Atunci m-am îmbolnăvit de inimă. Mă dușmăneau cei despre care nu am scris sau pe care nu i-am lăudat destul. Sau cei care erau nemulțumiți că i-am lăudat, dar i-am lăudat și pe alții, și ar fi vrut să fie lăudați numai ei. Dar și critici literari care ar fi vrut să scrie ei cartea. La asta nu mă așteptam. Dar nu-i oprea nimeni să o scrie. Faptul că am scris-o eu și nu au scris-o ei, i-a făcut să mă dușmănească.

Cumva nu ați reușit să vă bucurați, deși ați primit premii importante.

Am primit și premiul Uniunii Scriitorilor, și al Academiei. Dar când ieșeam și voiam să dau mâna cu cineva, rămâneam cu mâna întinsă.

V-a adus și un beneficiu material publicarea cărții.

Da, mi-am făcut o casă la țară.

Trăgând linie, aveți vreun regret referitor la Istorie?

Nu, și e un fel de recompensă târzie. Tânăra generație care nu știe nimic de istoricul apariției acestei cărți, despre conflictele pe care le-am avut, redescoperă cartea. Primesc scrisori, sunt rugat să-i ajut să-și procure câte un exemplar. Cei care sunt complet dezinteresați, care sunt sinceri, o apreciază foarte mult și mă bucur, parcă-mi iau revanșa prin ei. Nici nu știți câte mesaje primesc de la oameni care o descoperă abia acum! Mi s-a propus să fie tradusă o ediție prescurtată la Oxford…

Dar atunci am fost grav rănit, cu ură. Și o dată chiar am avut o întâlnire cu o sală plină de scriitori și le-am spus așa: „Să zicem că această carte este un eșec. Atunci de ce nu mă compătimiți, de ce mă urâți? Dacă un om muncește zece ani inutil pentru că nu este destul de inteligent, nu este destul de talentat, și ratează o carte, de ce nu veniți să-l mângâiați… Voi, prin faptul că mă dușmăniți, de fapt recunoașteți că este o carte importantă, pentru că dușmănia voastră e suspectă.” „De ce” –  i-am spus unuia, „dacă zici că e cartea proastă, de ce voiai să scriu un capitol despre tine într-o carte proastă?”. Practic, am demontat toată această mistificare. Ori recunoști că este o carte bună și te superi că nu ești menționat în ea, ori e o carte proastă, și atunci bucură-te că nu ești în ea.

Multă lume așteaptă reeditarea.

O să o reeditez, dar vreau s-o aduc la zi. Că acolo acopăr perioada 1941-2000 și acum vreau să o aduc la zi până în 2018. Între timp au apărut și alți scriitori, sau scriitorii deja cunoscuți au publicat și alte cărți și eu vreau să o actualizez.

Tinerilor nu le mai place să citească, tinerii sunt analfabeți funcționali, tinerii sunt superficiali, tinerii sunt atrași de modă, nu de modele etc.  Sunteți de acord cu aceste păreri?

Nu toți. Am fost de mai multe ori președinte de onoare la olimpiada de limba și literatura română, faza pe țară. Erau acolo 500 de tineri admirabili. Puteam să facem din ei, fără a alege, Parlamentul României, țara ar fi mers mult mai bine. Am vorbit cu ei și mi-am dat seama că înțeleg perfect literatura.

O dată a venit și un prefect și tinerii m-au rugat să le explic ce este limba de lemn. Le-am explicat, au râs, le-am dat exemple, le-a plăcut foarte mult. După ce le-am explicat eu, a luat și prefectul cuvântul și a ținut un discurs exact într-o limbă de lemn: „Pe aceste plaiuri ale spiritualității românești… ș.a.m.d.”, și elevii au început să râdă și să zică: „Limba de lemn, limba de lemn!”. Prefectul mi-a reproșat: „Ce mi-ați făcut, domnule Alex Ștefănescu?” „Păi eu sunt de vină, de ce ați ținut, domnule, discursul ăsta?” „Păi nu l-am făcut eu, ci consilierul meu!” „Foarte rău că-i lăsați pe alții să vă scrie discursurile. Puteați să ziceți: <Dragi prieteni, mă bucur că v-ați adunat aici. Eu nu-s specialist în literatură, dar îmi dau seama ce importantă e literatura, vă doresc succes”.

Mi-ar fi plăcut să fiu poet, ca să fiu iubit

Cineva concluziona, după lecturarea jurnalului dvs., că sunteți obsedat sexual. E ridicol, dar m-am gândit la curentul acesta al corectitudinii politice, care s-a ridicat pâna la absurd. Nu mai ai voie să-i faci unei tinere doamne un compliment sau nu ai voie să fii politicos, să-i deschizi ușa liftului, că te poate acuza de hărțuire sexuală. În ritmul acesta, feministele din America vor da foc în piața publica cărților lui Henry Miller, iar la noi, poeziilor lui Brumaru… Sau chiar ale lui Nichita Stănescu sau Eminescu!

Am dat exemplu și în conferință că poezia „Pe lângă plopii fără soț” poate fi considerată exemplu de hărțuire sexuală, că poetul mergea mereu pe la fereastra Veronicăi, iar judecătorul ar fi putut emite un ordin de restricție, ca Eminescu să nu se apropie mai mult de o sută de metri de casa Veronicăi Micle. „La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des;/ O lume toată-nţelegea -/ Tu nu m-ai înţeles.”

Obsedat sexual dacă aș fi, aș ține secret. De fapt, mie-mi place foarte mult să mă joc…  Eu un joc, dar e un subiect universal. Iar cu corectitutinea politică, eu, care am așa, un cavalerism ca-n Evul Mediu față de femei… Femeile au fost cu adevărat nedreptățite de-a lungul secolelor, dar cred că soluția nu este să alegem cuvintele, să ne fie teamă de gesturi… ar trebui ca în esență să respectăm femeia, nu să vânăm abateri de la corectitudinea politică. E un mod infantil de a înțelege echitatea, care înseamnă ca eu să-ți vreau ție binele și tu să-mi vrei mie binele. Femeia nu trebuie să joace box și să se lovească peste sâni cu altă femeie. Femeia nu trebuie să-l concureze pe bărbat în ceea ce privește forța fizică. Eu, de exemplu, dacă vreau să bag ață-n ac, mă duc la femeie să mă ajute, că are mai multă delicatețe. Deci îi recunosc delicatețea. Și ea ar fi bine să-mi recunoască mie forța. Eu sunt bun să car valizele și ea să-mi coase mie un nasture. Dar ce, e o rușine că suntem diferiți? Nici eu, ca bărbat, nu pot să o disprețuiesc pentru că nu poate să mă bată. Asta este o chestie absolut dezgustătoare. De câte ori am luat eu apărarea unor femei bătute de bărbați!

Sunteți un obsedat sexual îndrăgostit de nu mai spunem câți ani de soție… Care este secretul? Prietenia, respectul?

Păi unii care sunt la a șasea soție mă acuză pe mine, care sunt căsătorit de 48 de ani cu aceeași femeie. Secretul este că nu ne-am plictisit niciodată unul de celălalt. Când o să murim, o să ne pară rău că nu o să mai putem vorbi unul cu celălalt. Umorul, aceeași profesie, aceeași pasiune și o anumită bunătate… Trebuie să fim buni ca să putem conviețui.

Aveți regrete?

Că nu m-am ocupat și mai mult de literatură. Viața m-a făcut să petrec timp și cu alte acțiuni.

Dați-mi niște exemple.

Să stau la cozi ca să cumpăr benzină, în timpul lui Ceaușescu, sau în vremea noastră, să mă uit la talk-show-uri politice…

Mai regret și o anumită bunătate a mea care m-a făcut să ajut mulți oameni fără niciun rost. Ca să te ocupi de literatură la nivel de performanță îți trebuie și o anumită cruzime, să nu-ți pese de ceilalți. Eu nu am avut această cruzime. De exemplu Breban, în ziua când s-a sinucis soția lui a fost impresionat, a venit poliția, au întins-o pe o masa. Și cu cadavrul soției lui pe masa și-a scris paginile lui… Nu lăsa nicio zi fără să scrie. Eu n-aș fi putut, femeia pe care am iubit-o să o văd moartă, și eu să scriu să-mi fac norma de pagini. Dar totuși el are dreptate, îți trebuie această cruzime.

Sunteți agasat și e normal, de toți cei care vă dau manuscrise… Nu știu dacă visați noaptea că sunteți îngropat în manuscrise…

Ba da. Mă simt asediat, mai ales de cei care sunt agresivi. Am văzut o dată un cal atacat de un roi de musculițe, ochii, urechile îi erau acoperite… Așa mă simt. Dar mă și bucură că atât de mulți oameni vor să scrie, înseamnă că interesul pentru literatură nu s-a stins cu totul. Dacă mi se dă un manuscris, nu-l arunc, îl citesc sau măcar îl răsfoiesc. Nu am aruncat niciodată o carte, înainte de a vedea ce cuprinde.

Bănuiesc că mulți critici fac astea, iau manuscrisul și-l aruncă direct la coș.

Da, o fac. La gunoi sau la maculatură. Dar eu nu pot să fac asta. Dacă totuși acolo e un autor talentat, nu pot să-mi bat joc.

Nu v-a părut rău niciodată că ați devenit critic?

Foarte rău, ba da. Pentru că este o muncă grea și nu este răsplătită, nu ești iubit pentru că o faci. De fapt, este necesară munca ta, dar nu e recunoscută. Mi-ar fi plăcut să fiu poet, ca să fiu iubit. Bine, acum au apărut tot felul de tinere, care simulează că mă iubesc, fiindcă au nevoie de mine să scriu despre ele. I-am și spus uneia, care mi-a zis că e îndrăgostită de mine: „Știu că ești o simulantă, fiindcă îndrăgostitele sincere sunt stângace, pe când simulantele sunt perfecte, își joacă perfect rolul!”