Suntem astăzi aici, în sfânta biserică, – familia, prietenii colaboratorii și oameni care l-au cunoscut și apreciat pe profesorul dr. Victor Tacu, pentru a-l conduce, cu durere în suflet, pe ultimul său drum și pentru a-i aduce un pios omagiu și mulțumirile noastre pentru tot ce a făcut ca medic și dascăl.

Vorbesc în numele celor care, în diferite perioade, au lucrat împreună cu distinsul nostru profesor în clinicile a III-a si a IV-a medicală si au beneficiat de știința, priceperea și pilda morală a acestui mare medic și dascăl, care cu siguranță va deține un loc de frunte în istoria medicinii Ieșene.

În aceste momente, de mare tristețe, este greu să evoci personalitatea complexă a profesorului Tacu și realizările sale remarcabile ca medic, în lupta cu boala și suferințele pacienților, precum și ca dascăl, convins că menirea sa este să transmită cunoștințele și convingerile sale studenților și tinerilor medici.

În puține cuvinte putem spune că a fost un medic excepțional și un profesor de excepție. A fost un mare OM, plin de har, devotament și suflet.

Recent, l-am rugat pe Domnul profesor să acorde un interviu pentru site-ul UMF, convins că are multe de spus despre o viață trăită cu pasiune și devotament pentru bolnavi și studenți, și că experiența și concepțiile sale despre medicină și viață ar putea fi de folos altora. Printr-o stranie coincidență acest interviu a fost publicat în aceiași zi în care profesorul Tacu se stingea, neașteptat, din viață. Cred că aceste ultime cuvinte tipărite, „cântecul său de lebădă”, sunt un fel de testament, în care oricine va înțelege două crezuri majore:

  • Primul, este definit într-o frază simplă: „în toată cariera mea, m-am convins … că medicina fără suflet nu este medicină umană”; ce simple dar cât de superbe sunt aceste cuvinte.
  • Al doilea, este un răspuns prompt la întrebarea banală a reporterului, dacă regretă ceva în viața sa. Profesorul Tacu spunea minunat: „am convingerea fermă că am dat vieții tot ce mi-a dat viața mie”. Oare câți dintre noi putem spune același lucru.

Cei care vor avea curiozitatea să citească acest interviu și mai ales puterea să-l recitească („cu creionul în mână”) vor înțelege mai bine sensurile și valoarea acestor cuvinte. Dar, cred eu, vor aprecia – mai întâi – luciditatea, memoria și filosofia profesorului Tacu, la cei 93 de ani ai săi.

Profesorul a devenit „o legendă” prin felul în care și-a îngrijit bolnavii, pentru care făcea „…tot ce este posibil”, prin înțelepciunea, încrederea și capacitatea sa de a pătrunde în tainele medicinii, a bolii  dar și în sufletul omenesc. Cu o minte clară și un raționament precis, bazat pe o gândire logică, dublate de munca și pasiunea de a se perfecționa continuu, dr. Tacu a adus în numeroase cazuri vindecarea sau alinarea suferințelor pacienților, fiind iubit de bolnavi și stimat de către colegi.

În interviul menționat, profesorul spunea: „Lupta cu boala pacientului este captivantă, te absoarbe și mereu vrei să vezi unde sunt potențele tale în raport cu natura”. Aceasta explică devotamentul său pentru clinică și bolnavi, care l-a făcut să refuze orice funcție administrativă, care i-ar fi putut răpi un timp prețios.

As dori să mai remarc două lucruri.

  • Primul: în opinia mea profesorul Tacu a fost probabil unul din ultimii medici interniști autentici, care știa toate aparatele și avea o gândire integralistă; după el medicina internă „s-a spart” în supraspecializări pe aparate și boli, cu toate consecințele lor pozitive dar și negative.
  • Al doilea lucru: Pe acest fond conceptual despre unitatea și valoarea medicinii interne, ca întreg, profesorul Tacu a sprijinit dezvoltarea nefrologiei și dializei la Iași. Prin colaboratorii săi a reușit și era mândru de acest lucru, când deseori revenea, cu plăcere, în fost sa clinică.

Pentru noi, ca studenți și apoi colaboratori, cursurile clare și logice erau „o bijuterie prețioasă” iar vizita, discuțiile, prezentările de cazuri – erau ocaziile minunate de a învăța din știința, priceperea și abilitatea diagnostică a profesorului. Ne stimula permanent să ne perfecționăm, să gândim la patogenia și particularitățile cazului, uneori ne și temeam de el pentru că era sever dat totdeauna corect și drept.

Prof Tacu iubea activitatea didactică, „șlefuia” și actualiza an de an cursurile sale iar proba practică, „cazul clinic”, era piatra de încercare a valorii studentului. Crezul său didactic era că studenții sunt (citez)„…purtătorii tăi de cuvânt în societate”, iar stima lor era dovada lucrului bine făcut.

Natura și educația l-au înzestrat pe profesorul Tacu cu numeroase calități: memoria deosebită, judecata logică, principiile demne despre viață, muncă și societate, devotamentul profesional și, nu în ultimul rând, harul său inegalabil de povestitor, în care pildele, exemplele din viață și filosofia personală – dădeau strălucire și sensuri multiple cuvintelor sale.

Probabil mai sunt multe de spus despre  Prof. dr. Victor TACU dar cert este regretul nostru enorm la trecerea în neființă a distinsului nostru profesor, o mare personalitatea a medicinii ieșene. Generații întregi de studenți și medici își amintesc cu recunoștință de acest minunat dascăl iar bolnavii, de cel care le-a alinat suferința și, deseori, le-a salvat viața. A fost un profesor și un medic de excepție. Vom păstra veșnic amintirea unui maestru desăvârșit, plin de înțelepciune, bunătate și înțelegere. Îi suntem recunoscători pentru tot ce a făcut pentru noi. Transmitem sincere condoleanțe familiei îndurerate. Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Prof. univ. dr. Mircea Covic