IN MEMORIAM PROF.UNIV.DR CARMEN VULPOI (22 noiembrie 1956 – 22 septembrie 2017)

Carmen Vulpoi s-a născut la 22 noiembrie 1956, în Iași. A fost unul dintre elevii străluciți ai Colegiului Național „Costache Negruzzi” și un student remarcabil al Facultății de Medicină din cadrul Institutului de Medicină și Farmacie Iași. A urmat secundariatul în endocrinologie, iar în 1990 devine, prin concurs, asistent universitar la UMF Iași. În 1999 își dă doctoratul în științe medical și în 2008 obține titlul de profesor universitar.

A participat la numeroase stagii de perfecționare în străinătate (Southend on See Hospital, Marea Britanie, Service d’Endocrinologie, Diabète, Nutrition, Hôpital Nord “A.Michallon”, Grenoble, Franţa, Service d’Endocrinologie CHRU Hôpital Bretonneau, Tours, Franţa).

A fost membră în numeroase organizații internaționale: European Endocrine Society,  Endocrine Society, Société Française d’Endocrinologie, European Thyroid Association.

În 2015 a fost aleasă președinte al Societății Române de Endocrinologie, iar în 2016 a fost desemnată prorector responsabil cu Studii Universitare Ciclul de Învățământ Clinic și Masterat la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” Iași.

Un prieten generos și loial, un medic de excepție, un cercetător valoros, o minte sclipitoare, „un om care a ars pentru profesie și pentru viață”, după cum o descrie prof. univ.dr. Vasile Astărăstoae. „Domnișoara profesor – așa ne amintim cu toții de Prof. Dr. Carmen Vulpoi, pentru că, parcă a fost profesor dintotdeauna” – subliniază prof.univ.dr. Voichița Mogoș. „Pentru mine Carmen a fost prietenul, sfătuitorul, înțeleptul, balanța, în momentul în care trebuiam să iau singură, sau în echipă, o decizie importantă”, mărturisește prof.univ.dr. Doina Azoicăi. „Dincolo de valoarea sa profesională incontestabilă, a fost un intelectual rasat şi rafinat, cu o cultură generală de excepţie dar mai presus de toate un om de caracter, inmanipulabil, cu simţul echităţii  si loialităţii, capabil de a apăra o cauză fără a-i dezamagi pe cei care au crezut în ea, un prieten de nădejde, totdeauna vizibil la nevoie”, completează portretul acestui om minunat prof.univ.dr. Gabriel Ungureanu. „Într-o zi a adormit și ne-a lăsat foarte singuri…”, încheie, parcă în șoaptă, conf.univ.dr.Cristina Preda.

 

Prof. univ. dr. Vasile Astărăsoae: „Carmen a fost un OM. Bun, generos, loial”

Este foarte greu să vorbești despre Carmen Vulpoi în momentul în care te desparți de ea. Este o mare nedreptate ca eu, care sunt mai în vârstă, să vorbesc despre ea , în loc să vorbească ea despre mine.

Ce aș putea spune despre o persoană care timp de peste 32 de ani a fost alături de mine? În primul rând, aș vrea să spun că a fost un om bun. Greutățile care au venit peste ea nu au înrăit-o.

Carmen a fost un om care a ars pentru profesie și pentru viață. S-a consumat și a învățat din greșelile pe care, ca orice om, le făcea.

Carmen a fost în același timp un om generos. Tot ce avea dădea studenților, rezidenților, celor în grupul cărora se desfășura.

Carmen a fost în același timp un om care unea, nu unul care dezbina. Carmen a fost unul dintre puținii oameni care, în epoca noastră, care este una conflictuală, încerca să aplaneze conflictele, cedând deseori de la ea.

Carmen a fost în același timp un om loial. Avea acea loialitate față de cei cu care colabora, loialitate care a făcut-o, spre deosebire de mulți ații, să nu trădeze înainte chiar de primul cântat al cocoșilor.

Carmen a fost un OM. O regretăm cu toții, dar ea vă rămâne în inima, în sufletul nostru.

Dumnezeu să o odihnească în pace!

 

Prof. Univ. Dr. Doina Azoicăi: Oameni și îngeri

Atunci când cei dragi se înalță la ceruri ei rămân printre noi sub o formă de îngeri. Printre îngerii mei acum se află și neprețuita mea prietenă Carmen.

Nu ne-am întâlnit întâmplător. Totul a început demult când neîntinați de greutățile vieții sau ale problemelor existenței, elevi în primele clase de școală, am copilărit sub aripa ocrotitoare a profesorilor de altădată, la Liceul „Garabet Ibrăileanu”. Era o școală de elită, într-o societate poate la fel de tulburată ca și cea de acum, dar tocmai de aceea ne simțeam speciali pentru că învățam limbile străine din clasele mici. În momentul de față nu mai este o noutate dar atunci atmosfera de emulație culturală ne proteja de anormalitățile din jur. Carmen era într-o clasă mai mare decât mine și cu toții ne uitam cu admirație către colegii care deja se comportau cu dezinvoltură și aveau permanent la ei cărți sau reviste în limba franceză sau engleză și-și afișau cu modestie, dar cu mândrie, posibilitatea de a vorbi într-o limbă străină. Treptat apropierea a fost mai puternică pentru că revista școlii ne-a unit într-o efervescență specifică vârstei în scrierea de poezii sau proză sub atenția unor profesori, care și ei sunt acum îngeri, dedicați și buni, cum numai niște oameni adevărați pot fi. Carmen era redactorul șef al revistei școlii și parcă o văd și acum în amintirile mele, care devin din ce în ce mai puternice, cu un zâmbet discret ce nu a dispărut nici până în ultima clipă. Era plină de energie, dar nu era un om agitat, avea permanent o idee novatoare și încă de pe atunci mi-am dat seamă că avea un fel de nonconformism benefic, creativ. Ea era mai altfel decât ceilați. Am admirat-o permanent cu toate că, uneori, prin simțul ei al perfecțiunii, afișa o atitudine critică, dar cu eleganță și discreție, ne aducea pe drumul cel bun. Eu scriam poezii pentru că era vârsta iar Carmen mi-a fost de multe ori « criticul meu literar ». Nu mi-a inhibat niciodată « efervescența poetică » care uneori era excesiv de romantică iar ea mă  domolea blajin și-mi spunea să încerc să nu-l mai transpun pe Eminescu în versuri, care erau categoric destul de modeste. Am fost generațiile la care s-au imprimat puternic în sufletele noastre  nestematele trăiri  eminesciene atât de sensibile și armonioase. Îi mulțumesc și i-am mulțumit și atunci, ca unei surori mai mari, că m-a învățat să fiu eu, cu limitele și neputințele mele. Ca redactor-șef al revistei era foarte hotărâtă iar profesorii noștri dragi ne-au dat toată libertatea pe care noi am folosit-o sub atenta și responsabila coordonare a colegei mai mari Carmen. Era înconjurată permanent și de alte inimoase și talentate adolescente care cred că, unde se află acum, departe de țară, varsă o lacrimă pentru dragă noastră prietenă. A avut din totdeauna acel spirit de leader pe care și l-a folosit cu succes pentru a face ca lucrurile să progreseze într-o manieră perfectă, dar niciodată nu am simțit o chiar și minimă autoritate, pentru că ea avea pe lângă inteligență, generozitate și o extraordinară educație dobândită în familia care în mod tragic s-a pierdut treptat, lăsând-o singură într-un drum fără întoarcere.

Viața ne-a despărțit pentru câțiva ani, fiecare urmând o altă cale, la școli diferite, dar peste ani ne-am reîntâlnit în Facultatea de Medicină, mai întâi ca studenți și apoi colegi, fiecare cu specialitatea pe care și-a ales-o, iar în ultimii ani, din nou ca o echipă, împreună la Decanat. Rememorând legăturile cu această ființă specială pentru mulți dintre noi, îmi dau seamă cât de adevărat este că destinele noastre se consumă pe o  traiectorie circulară și face să ne regăsim, după ani, într-o conjunctură nu identică dar similară cu cea de la începuturi.

După 1989 primele examene de intrare în învățământul medical au fost acerbe. Carmen a fost printre primii și îmi amintesc atât de bine faptul că ea a fost motivul disputei multor profesori pentru ca ea să  aleagă specialitatea și clinica lor. Cine nu ar fi dorit-o ca tânăr medic la ei în echipă ? Carmen a fost dedicată, încă din timpul facultății medicinei interne și a fost atașată de un profesor care mi-a fost și îmi este foarte drag și acum. Nu știu de ce, și cum, soarta a făcut să aleagă specialitatea de endocrinologie și probabil că acesta era drumul pe care l-a hotărât Bunul Dumnezeu. Regretatul Profesorul Eusebiu Zbranca a fost mentorul ei și deși erau amândoi două personalități tumultoase prin ascuțimea  inteligenței au reușit să se armonizeze. Profesorul a ținut enorm de mult la Carmen și acest fapt nu știu dacă i l-a mărturisit și ei, dar mie permanent îmi spunea faptul că cel care-l consideră cel mai apropiat și mai puternic în a duce mai departe endocrinologia ieșeană era Carmen. Colegii nu se vor supăra, dar ei amândoi fiind îngerii mei dragi, trebuie să mă destăinui și să spun adevărul pe care mult timp l-am știut, dar nu l-am mărturisit, pentru a nu le aduce necazuri prin neînțelegerea lucrurilor. Emulația pentru francofonie în universitatea noastră ei doi au încurajat-o prin eforturile pe care le-au făcut ca să aducă invitați de seamă pentru a vorbi studenților sau tinerilor, și mai puțin tinerilor medici, despre endocrinologia europeană. Carmen a fost plecată pentru formarea ei departe de casă și acest moment a coincis cu suferința fratelui drag. Atunci mi-a mărturisit că deși consideră că locul ei ar fi fost la una din cele mai mari clinici de endocrinologie din Franța, unde toți o doreau să rămână în colectivul lor, ea cu dragoste, generozitate și sacrificiu s-a reîntors la familia împovărată de tristețea pierderii băiatului drag. Niciodată nu a regretat că s-a alăturat mamei și tatălui aflați la o vârstă înaintată și pe care i-a îngrijit până la ultima lor clipă, deși  ea ducea povară unui boli necruțătoare pe care niciodată nu le-a mărturisit-o.

La momentul înființării seriei în limba franceză, în anul 2007 ne-am reîntâlnit și nu de puține ori sfatul ei hotărât, dar și plin de esență, a făcut ca lucrurile să se desfășoare firesc, spre ceea ce astăzi se numește multiculturalism al universității . Această realizare a fost dobândită cu muncă, cu efortul multora, dar în mod substanțial a dragei noastre Carmen. De atunci nu ne-am mai despărțit iar pentru câțiva ani am « trudit » împreună la Decanat unde momentele de glorie se împleteau mai mult sau mai puțin armonios cu cele de tensiune. Pentru mine Carmen a fost prietenul, sfătuitorul, înțeleptul, balanța, în momentul în care trebuiam să iau singură, sau în echipă, o decizie importantă. Până în ultimile clipe echilibrul ei m-a făcut să fiu mai puțin revoltată de cursul vieții mele și să mă detașez de sentimentul de furie, înfrângere sau umilință, ea fiind, în afară de familia mea, poate singurul meu reper din numărul mare de oameni care conjuctural s-au declarat « prieteni ». Cu atât mai mult Carmen rămâne îngerul din viața mea pentru că a știut să fie sprijin pentru alții, atunci când ea avea nevoie cel mai mult de sprijin.

Cred că sunt multe momente pe care nu le-am evocat și nici nu doresc acest fapt pentru că ele rămân ale noastre, noi două prietene de-o viață, și care la un moment dat ne vom reîntâlni, așa cum s-a întâmplat de mai multe ori până acum.

 

Prof.univ.dr. Gabriel Ungureanu : „A vorbi despre ea la trecut este dureros de nedrept”

Este cumplit de greu  să vorbești despre trecerea  prematură la cele veșnice a unei persoane încă tinere care mai avea atâtea de construit și atâtea  de dăruit.

Mai ales când această persoană este mult mai tânără decât tine și ai senzația că fireasca curgere a lucrurilor a fost răsturnată.

Și mai ales atunci când te leagă o prietenie de o viață.

Căci am cunoscut-o în anii în care făcea primii pași în meserie, iar eu jucam rolul de tutore,  într-o relație pe care o calificam mai târziu în glumă drept paterno-fetală. Am privind-o la început cu suspiciune și neîncredere, iar ea – demonstrându-și constant calitățile, într-un permanent efort de autodepășire – mi-a topit treptat toate rezervele.

Sensibilă la suferința omului bolnav, s-a adaptat rapid și perfect la exigențele muncii în clinică, ajungând ca după nici un an să poată efectua gărzi independent. La sfârșitul stagiaturii, ar fi putut lua cu brio examenul de medic specialist medicină internă; această formare i-a folosit categoric în cariera de medic endocrinolog, alegere pe care i-am încurajat-o fără rezerve.

Dotată perfect pentru profesia de medic, ar fi putut face performantă la fel de bine  nu numai în domeniul științelor umaniste, dar și în științele exacte (cum apreciau prestigiosii săi profesori de romană și de matematică de la Liceul “Costache Negruzzi”, ambii amintindu-și-o  perfect – după mulți ani –  și vorbindu-mi elogios despre ea ).

A ales medicină și bine a făcut și a ales muncă didactică și iarăși bine a făcut,  căci era inzestrată cu excelente calități didactice precum și cu plăcerea evidentă de a lucra cu tinerii.

Profesor de valoare, înzestrată cu spirit de echipă şi virtuţi catalizatoare, atât de necesare  profesiei de medic, dar şi activităţii didactice  şi de cercetare, s-a bucurat de aprecierea şi încrederea comunităţii academice care a promovat-o în conducerea Societăţii de endocrinologie precum şi a Facultăţii şi Universităţii, muncă adesea ingrată căreia i s-a dăruit cu egală pricepere şi implicare.

Dincolo de valoarea sa profesională incontestabilă, a fost un intelectual rasat şi rafinat, cu o cultură generală de excepţie dar mai presus de toate un om de caracter, inmanipulabil, cu simţul echităţii  si loialităţii, capabil de a apăra o cauză fără a-i dezamagi pe cei care au crezut în ea, un prieten de nădejde, totdeauna vizibil la nevoie.

Căci avea darul neasemuit de a preţui şi cultiva prietenia, de a-şi înţelege şi a-şi păstra prietenii, oferindu-le cu generozitate adesea mai mult decât primea.

Dotată cu un simţ particular al umorului şi al nuanţelor, preţuia convivialitatea, străduindu-se mereu să menţină aproape prietenii şi colegii, în ciuda valurilor vieţii şi al depărtării.

Trecerea sa la cele veşnice, după o îndelungată, dură şi curajoasă luptă cu boala şi suferinţa,  lasă un gol sfâşietor în sufletele tuturor celor care am cunoscut-o şi am preţuit-o .

A vorbi despre ea la trecut este dureros de nedrept.

 

Prof. univ. dr. Voichița Mogoș: „Comunitatea ieșeană a pierdut un remarcabil profesor și cercetător, iar colegii din clinică, un minunat camarad”

Domnișoarei Profesor,

Așa ne amintim cu toții de Prof. Dr. Carmen Vulpoi, pentru că, parcă a fost profesor dintotdeauna. A avut un parcurs profesional continuu ascendent, dobândind o binemeritată recunoaștere în cadrul disciplinei, catedrei, Universității de Medicină și colectivității române de endocrinologie. În plan științific a abordat domenii noi în perioada respectivă, pornind de la imagistica tiroidiană, cu care și-a făcut teza de doctorat, și trecând ulterior la domenii interdiciplinare: auxologie, endocrinologie oncologică.

S-a implicat activ în viața Clinicii Universitare, fiind rând pe rând prodecan, membru al Senatului Universitar și recent, prorector. Cu activitate didactică în cadrul UMF „Grigore T. Popa”, Iași în perioada 2015-2017, a fost președinte al Societății Române de Endocrinologie. A fost membru în multiple societăți științifice internaționale de profil (ESE, ESPE, SFE, ETA, Endocrine Society, membru în bordul editorial  și review la revistele de specialitate BDI și ISE).

A efectuat mai multe stagii în străinătate: visiting doctors în Edinburg, Freiburg, Munchen, FFI la Grenoble și assistant chef la Clinique de la Tour.

Din aceste stagii a revenit cu țeluri și viziuni noi în relația cu patologia endocrină, elemente pe care le-a implementat cu interes în Clinica de Endocrinologie, Iași, îmbogățind resorturile de investigații și terapeuticele locale.

În calitate de conducător de doctorat, a abordat noi domenii de cercetare pe care le-a trasat doctoranzilor și dintre care unele vor fi desăvârșite în viitor, pentru că destinul implacabil a împiedicat-o să își vadă întreaga operă de cercetare pe care a inițiat-o, terminată.

Cu trecerea în neființă a domnișoarei Profesor Vulpoi, comunitatea ieșeană a pierdut un remarcabil profesor și cercetător, iar colegii din clinică, un minunat camarad, pe a cărui pregătire și intuiție s-au bazat adeseori.

Conf.univ.dr.Cristina Preda: „Nimic nu a putut să o împiedice să fie un medic și dascăl desăvârșit”

Tot aștept să intre pe ușă și, ca de obicei, să ne mai spună câte ceva despre  proiecte noi, o carte bună, un film bun, muzică… Nu mai este de găsit nicăieri. Cabinetul este gol, la raport nu mai vine, iar școala a început fără ea.

Ce se poate spune despre un om care a ars ca o flacără, care s-a dăruit meseriei necondiționat dar care a găsit întotdeauna timp să-și hrănească sufletul cu multe, multe cărți pe care le devora în noapte. O întrebam mereu: „Carmen, cum de poți să faci atâtea lucruri, zi și noapte, fără un pic de răgaz?”.  Răspunsul era mereu același : „Trebuie!”

Ce poți spune despre un om care timp de 7 ani și-a dus « boala pe picioare » și a muncit fără pauză. Chimioterapia ? Un fleac! După terminarea perfuziei, repede la ore, sau la Decanat, sau la Rectorat, sau la o conferința în străinătate. Operație pe coloană? Guler cervical purtat în toiul verii? La fel, un fleac! Nimic nu a putut să o împiedice să fie un medic și dascăl desăvârșit…

Într-o zi a adormit și ne-a lăsat foarte singuri…

[ot-gallery url=”http://news.umfiasi.ro/gallery/in-memoriam-prof-univ-dr-carmen-vulpoi-22-noiembrie-1956-22-septembrie-2017/”]