Prof. univ. dr. Gabriel Ionescu: „Cel mai mic copil pe care l-am operat avea 430 de grame”
22/11/2019
Oana Bugeag (45 articole)
7 comentarii
Distribuie

Prof. univ. dr. Gabriel Ionescu: „Cel mai mic copil pe care l-am operat avea 430 de grame”

Interviu cu prof. univ. dr. Gabriel Ionescu, reputat chirurg pediatru, primul decan al Facultății de Medicină Iași după revoluția din 1989

În 2017, după 26 de ani  de chirurgie pediatrică în străinătate, a revenit acasă, la Iași, unde a găsit răgazul să-și depene amintirile și să privească în urmă cu doza potrivită de nostalgie și foarte multă luciditate. Amintirile unui chirurg pediatru…

Înainte de a-și trage fermoarul la valiză și a părăsi România pentru o nouă etapă a vieții în Africa de Sud, chirurgul Gabriel Ionescu ajunsese în vârful carierei. „Eram șeful chirurgiei pediatrice  la UMF,  vicepreședintele Societății Române de Chirurgie Pediatrică și, colac peste pupăză, fusesem ales decan la  primele alegerile libere ale Facultății de Medicină”. În plus, numele său era asociat și cu fabuloasa poveste a siamezelor de la Botoșani, pe care le-a operat la Lausanne, Elveția, în anii ’80, împreună cu profesorul Noël Genton. Cazul Linei și Gherghinei l-a urmărit o lungă perioadă de timp, pentru că, în ciuda reușitei extraordinare –  în 1983 era a treia operație de separare a siamezelor la nivelul anului 1983, chirurgul a realizat mult mai multe lucruri în chirurgia pediatrică. În Africa de Sud a plecat cu un CV și cu documentele care-i atestau pregătirea profesională, dar acolo nu a fost primit ca pe „Dumnezeul chirurgiei pediatrice” – cum era văzut în țară, așa că și-a construit  din nou cariera cu răbdare, piatră cu piatră, operație după operație, cu tenacitatea și talentul descoperite încă din vremea studenției de către profesorul Oscar Franche, reputatul chirurg.

Ideea de a vă lua interviu mi-a venit în timp ce răsfoiam volumul doamnei profesor Dana Baran, „Decani și rectori ai UMF Iași”. Din păcate, nu am mai reușit să am un dialog al amintirilor cu prof. Sava Dumitrescu, primul rector după revoluție, dar iată că astăzi îl am în față pe primul decan al Facultății de Medicină, de după evenimentele din 1989. Și mă gândesc să pornim interviul de la acel moment. De ce ați plecat tocmai atunci, când universitatea și universitarii își căutau locul si poziția într-o lume cu totul nouă și neprevazută.

În 18 august 1991 am plecat din țară. La vremea respectivă eram șeful chirurgiei pediatrice , eram vicepreședintele Societății Române de Chirurgie Pediatrică și, colac peste pupăză, fusesem ales primul decan la alegerile libere ale Facultății de Medicină.

Cât despre profesorul Sava Dumitrescu , vă pot spune că era un om ciudat, dar drept. Avea idei multe și fixe, greu se lucra cu el. În al doilea rând, fiind farmacologist, era rupt foarte tare de medicina clinică. Era o mână de fier și foarte subiectiv în deciziile lui. Dar era un om onest…

Mi-aduc minte că, la primul consiliu pe care l-am ținut, absolut toată lumea voia să fie promovată. Toți, asistenți, șefi de lucrări, conferențiari, voiau să fie făcuți profesori a doua zi.

Și au fost făcuți.

Au fost, dar mai cu timpul, mai pe bune, mai pe „nebune”.

Este discutabilă maniera în care s-au făcut promovările, de-a valma…

Fenomenul s-a petrecut în toată țara și este explicabil. Iau un nume care-mi  vine așa în cap, de om de valoare: Costică Ionescu, de la Ftiziologie. Un tip excepțional, ca ținută academică, ca limbaj, ca prezență –  era asistent și bătea pensia. Sigur că ar fi vrut să fie și el profesor și probabil că merita din plin. Între cursurile lui Bumbăcescu și cursurile lui Costică Ionescu, le preferam de o mie de ori pe ale acestuia din urmă, care avea și un simț al umorului ieșit din comun, era o plăcere să-l asculți. Și acesta este doar un exemplu.

Revenind la motivele deciziei mele de a pleca, unul a fost tot ce am învățat într-un an și jumătate cât am fost decan. În 1990 eram un om de 40 și ceva de ani, șeful Chirurgiei pediatrice și celebru prin istoria cu siamezele, aveam o clientelă absolut demențială căreia îi făceam față, eram cunoscut internațional, umblam pe la congrese…  Am călătorit chiar și în timpul comunismului: o dată pe an mă duceam la câte un congres.

Apropo de vizitele în străinătate pe vremea lui Ceaușescu, cum ați reușit să obțineți viză, având în vedere că porțile erau închise pentru majoritatea? Probabil că ați avut niște pile la nivel înalt.

Păi e simplu ca „bonjour”. Pediatrii au un mare avantaj și dezavantaj – pacienții lor sunt copii, iar unii dintre părinții acestor copii ocupă diverse poziții. Eu am umblat ușor în străinătate pentru că băiatul unui mare șef de la Securitate a avut la un moment dat o chestie la un testicul. A fost cu el mai întâi la profesorul Chipail, care i-a zis că nu se pricepe la copii, apoi a mers la nu știu cine și tot așa. La un moment dat l-a întâlnit pe profesorul Tansanu, căruia i s-a plâns că umblă cu băiatul de trei zile, că pe băiat îl doare… Profesorul Tansanu l-a trimis la mine: „La doctorul Gabriel Ionescu ați fost? Este un chirurg tânăr excepțional!”. L-am văzut și avea un fleac, ceea ce se cheamă torsiune de hidatida Morgagni. Este o mică chestie lângă testicul care se poate torționa și nu are niciun fel de importanță dar doare, este inflamat și ți-e frică de o eventuală torsiune de testicul. L-am văzut, la ora 12.00: la ora 13.00  era operat, iar a doua zi l-am trimis acasă. Ei bine, acest tip, Volf, era responsabil de intelectualitate la securitate. După ce l-am operat pe fiul său, de fiecare dată când voiam să mă duc la un congres, mă duceam la Volf și-l rugam să mă ajute. Și nici cu el nu era întotdeauna ușor, căpătam pașaportul cam cu 12 ore înainte de plecare. Dar primeam viza și în plus eram ajutat și de familie, aveam un pic de suport material, mama fiind elvețiancă, iar soră-mea era stabilită de mulți ani în Franța…  Așadar eu nu mă pot plânge și mă duceam în fiecare an la un congres.

A crescut într-o familie de distinși intelectuali

Mama dvs. este elvețiancă, iar asta este o altă poveste…

Tatăl meu, care a fost profesor la Drept aici, la Universitatea din Iași, a făcut doctorat în Drept Civil la Paris, a avut teză laureată la Sorbona și pe baza asta a căpătat o bursă Rockefeller  în Germania, unde și-a aprofundat studiile. De acolo s-a mutat puțin la Viena, apoi, din 1942, a fost 8 ani profesor titular de Drept civil la Universitatea din Iaşi, până când l-au dat afară comuniștii. Așa că tata și-a terminat cariera la Școala de copii cu handicap din Copou,  apoi la cea de lângă Bagdasar. Între timp a scris cărți, a publicat în Belgia…  Iar în timpul studiilor în Germania a cunoscut-o pe mama, care era elvețiancă și care studia în multiple limbi și s-au căsătorit. Noi, de fapt, când au venit comuniștii la putere în România, ne aflam în Elveția, părinții și cei patru copii. Și tata, cu sufletul lui de patriot, a vrut să se întoarcă în țară.

În tinerețe

Cum a reușit tatăl dvs. să meargă înainte după toată umilința provocată de noul regim?

Tata avea o calitate pe care foarte puțini oameni o au realmente, intrinsec. Era un adevărat creștin. Iar adevărații creștini sunt puțini, cei care să aibă în sângele lor Dumnezeu, credință, reguli, post, respect. Și credința l-a susținut, după ce fost dat afară de la facultate: întâi a fost profesor la o școală de corecție, apoi a predat limba română și a continuat cu diverse meserii ca să aibă un salariu să-și poată întreține cei patru copii. Mama era licențiată în patru limbi – în Elveția terminase școala „des Hautes Traducteurs”, unde trebuie să știi măcar trei limbi, iar ea știa franceză, engleză, germană și italiană. La acestea s-a adăugat și limba română, pentru că s-a îndrăgostit pur și simplu de poeziile Elenei Văcărescu, pe care a și cunoscut-o în Elveția. Mama a fost profesoară la două licee în Iași, până când s-a reînființat Catedra de limbi străine la universitate. Atunci a fost chemată pentru limba franceză și a construit treptat, treptat această disciplină, după care au apărut și cele de engleză, germană…

„Franche m-a iubit și l-am iubit”

Ce sau cine v-a îndreptat atenția spre medicină?

Am ales medicina împins de mama, nu aveam niciun fel de veleitate pentru medicină. Eu jucam baschet și dacă aș fi ajuns la înălțimea de 1.85, interviul acesta cu siguranță nu ar fi avut sigur loc. Eram foarte bun la baschet, am urmat liceul „Negruzzi”, unde profesorul de sport era Gigi Luca. Însă dacă în clasa a VII-a eram căpitan de echipă, în clasa a IX-a eram doar rezervă, din cauza înălțimii.

Iar medicina, după primul an de facultate, nu mi-a plăcut.Terminasem anul I, luasem toate examenele, inclusiv la Ghimicescu, dar nu-mi plăcea.

De ce? Era multă materie?

Nu. Meseria în sine nu mă atrăgea, mi se părea că e prea multă mizerie, pur și simplu simțeam că nu era chemarea mea. Am dat chiar admitere la Institutul de Teatru, unde aproape reușisem… Până când, din anul II, am început să mă duc prin diverse clinici, și am avut un stagiu, vara, la profesorul Franche. Franche m-a iubit și l-am iubit. În clinica lui era doctorul Nicanor Mânecan – tipul de urs bucovinean, care până scotea o vorbă, trecea o grămadă de timp. Dar era atât de serios, și de onest, și așa de bun chirurg, că m-am atașat foarte tare de el, ulterior mi-a fost și îndrumător de diplomă…

Deși vedetele erau Buțureanu, Chipail și Franche. Iar pe Medicină internă era profesorul Enescu…

Da, erau numele care au persistat mult: Enescu, Costică Strat, Negoiță…

A făcut parte din echipa de baschet a liceului

Figura cea mai respectată era cea a lui Buțureanu.

Erau foarte diferiți. În Iași, în fiecare joi seară, se țineau ședințele Societății de Chirurgie, în care se prezentau lucrări de la diversele clinici, zece minute dura prezentarea. Pe vremea aceea nu era cu diapozitive, cu chestii dintr-astea, doar se discutau cazurile. Și la aceste ședințe se vedea clar cât de diferite erau cele trei personaje ale chirurgiei: prof. Chipail, prof. Franche și prof. Buțureanu. Pe profesorul Buțureanu nu l-am cunoscut prea bine, îl știam doar din vedere, dar cu profesorul Chipail am lucrat, iar cu prof. Franche, și mai mult. Și mai era un nume mare – profesorul Niculescu, de la Spitalul CFR. Fusese conferențiarul profesorului Franche, un chirurg talentat, un om de spirit, inteligent, ironic, cu o glumă fină…

Toți erau ironici…

Fiecare avea profilul lui chirurgical. Acum chirurgia s-a schimbat total, nu mai are nicio legătură cu chirurgia pe care o făceau oamenii ăștia. Un stomac nu se mai operează decât o dată la doi ani, doar dacă ai cancer. Toată chirurgia de atunci, ulcere – care se operau de dimineață până seară, gastrectomii, au dispărut. S-au supraspecializat o mulțime, este o altă medicină.Nu mă pot pronunța prea tare cum a fost evoluția medicinei de când am plecat și până acum.

Cei mai frumoși ani

Poate din afară se văd mai bine lucrurile.

Vă spun care-i părerea mea. Eu am plecat din țară în 1991…

Era o organizație perfectă, funcționa undeva în spatele și în fața mea

Și totuși de ce ați ales să vă împliniți destinul în afara țării?

În general, am fost un militant. Eu nu pot să stau locului și să privesc, fără să deschid gura. Am fost destul de amestecat în această schimbare. Și puțin înainte, dar mai ales după ce s-a produs. Inițial, când au început alegerile, când se acuzau toți, unii pe alții, că-s securiști, am stat puțin mai departe. Apoi au fost primele adunări pentru stabilirea consiliilor. La acestea, discuția era între mine și Nuțu Vancea. Eu am refuzat categoric de mai multe ori decanatul dintr-un motiv foarte simplu: eram în topul carierei mele, mă cunoștea lumea și aici, și în străinătate, publicam, operam. Și mi-am zis că nu merită să-mi pierd timpul cu treaba asta. După ce a trecut un picuț timpul, cei din generația mea, mai sus sau mai jos, precum  Zbranca, Stanciu, Dragomir, Târcoveanu, la un moment dat mi-au spus: „Dacă nu iei tu, cine o să ia?” Și mi-au pus o listă în față… Când am văzut numele de pe listă, am zis că-s de acord, dar am pus  o condiție: „Până la ora 12.00 sunt chirurg pediatru, să nu îndrăznească cineva din Decanat să mă deranjeze, că voi fi «rude»”. Și regula aceasta s-a respectat. Așa că la 12.00 eram la Decanat, stăteam până la 16.00, până la 17.00… Foarte importantă a fost pregătirea primului Consiliu, atmosfera era aprinsă, mulți acuzau pe alții c-au fost securiști… Era o discuție care nu avea nicio legătură cu medicina. Și toată lumea voia să progreseze, toată lumea avea idei. Consiliile erau absolut haotice… De fapt mă luptam cu o masă de oameni, care de fapt toți aveau dreptate. Apoi a fost un examen de asistenți, pentru care am scos 65 de posturi și s-au ocupat doar 22. Toate măscările pe care voiau să le facă le-am blocat. Și tot au reușit să mă fure, după aceea am aflat.

Cu bunicul patern, preot

A urmat concursul de admitere din toamnă, a venit soluția cu modulii, cum să facem, ca să evităm frauda. Și tot m-au furat. Adică aveau tehnicieni de la computer, cu un combinator, nu mai dau nume, că nu mai are nicio importanță. Nu mai zic sistemul care funcționa, care era real, cu studenții străini și cu plătitul… Era o organizație perfectă, funcționa undeva în spatele și în fața mea. Este foarte adevărat că prodecanii mei, Datcu și cu Astărăstoae, m-au ajutat foarte mult, pentru că ei știau ce se întâmplă.

Așa că după un an și jumătate, timp în care am constatat că în toate trebuie să fie un dedesubt, într-o zi mi-am zis: „Ce-o să fac, o să mă lupt în continuare la infinit? Nu am timp de așa ceva. Am 40 și ceva de ani, o carieră de excepție… Pa!”

Mulți au rămas cu impresia că i-ați lăsat baltă pentru bani.

Am luat decizia după ce am tot meditat. Și am plecat fără niciun mare plan, dar am avut mare noroc. Cât despre bani… Culmea este că înainte fusesem la un congres nu știu unde și pe atunci se dădeau bani de la Minister. Și după ce am plecat, cei de la Cadre și-au adus aminte și au sărit pe nevastă-mea, care rămăsese aici și au pus-o să plătească vreo 40.000 de lei. Dar astea-s fleacuri, am plecat pur și simplu pentru că mi-am dat seama că istoria este mult prea lungă și că nu am să rezist în niciun fel. În primul rând sunt un om destul de pătimaș și dacă aș fi rămas, s-ar fi putut să intru în politică. Zilnic venea câte un reprezentant al unui partid la Decanat să-mi promită marea cu sarea…

La 26 de ani eram deja un chirurg destul de stabil pe picioarele mele

Paradoxal, ați rezistat atâția ani în comunism, însă doar un an și jumătate de capitalism românesc. De ce ați ales o țară atât de complicată precum Africa de Sud, unde nu se abolise încă apartheidul?

Eu umblasem prin toată lumea și cunoșteam toată lumea pediatrică. În momentul în care m-am decis să plec, m-am întrebat ce am nevoie. În primul rând, de o țară cu natalitate mare, doar nu era să mă duc într-o țară ca Estonia, cu natalitatea zero. Apoi am vrut o țară cu tehnologie care să-mi permită să fac o medicină mai bună decât am făcut în România. Și am ales Africa de Sud, deși în Elveția eram foarte cunoscut, pentru că împreună cu Noel Genton separasem siamezele, poveste care a stârnit ceva vâlvă, în plus mă dusesem frecvent la congresele lor.

Pe Noel Genton când l-ați cunoscut?

L-am cunoscut în 1976, când m-am dus la primul meu congres internațional, care a avut loc la Insbruck – era primul congres al Societăților Reunite de Chirurgie Pediatrică elvețiană, vest-germană și austriacă. Atunci am fost informat greșit, mi s-a spus că se va traduce din germană în engleză sau franceză. Eu germană nu știam, dar norocul meu a fost că președintele de sală a fost Noel Genton. După ce mi-am ținut lucrarea în limba franceză, când am ieșit din sală a țâșnit după mine: „Monsieur Ionescu, quel dommage!” Am stat de vorbă și i-am spus că după congres mă voi duce la Lausanne, că toată familia din partea mamei e din Lausanne – iar Noel Genton era profesor chiar acolo. Și luni l-am vizitat la spital.  Semăna perfect cu Louis de Funès – și ca personalitate, și fizic: un tip mic, cu cap mare, chel.

Siamezele Lina și Gherghina

La întoarcerea din Elveția, după operația reușită de separare a siamezelor

A murit anul trecut, avea 93 de ani.

Da, era un tip excepțional și un chirug excepțional. Și la spital, când a început vizita, au început să discute – era un caz de urologie foarte încâlcit și bineînțeles că a vrut să vadă ce știu, iar până la sfârșitul vizitei s-a lămurit cu cine are de-a face. Am stat în Elveția trei săptămâni, am devenit prieteni, am fost acasă la el. La două luni după ce am fost acolo, el a avut o pereche de siameze cu o singură inimă. Și în cazurile acestea, foarte puțini sunt separați, pentru că cei care studiază problema asta știu că cel care pare foarte bolnav de fapt nu poartă malformațiile și, atunci când decizi să-i separi, este evident că trebuie să-i dai inima unuia. Practic, operația avea o șansă de reușită de 1%. El a încercat chestia asta, au murit pe masa de operație, dar apoi a scris un articol pe care l-a publicat, prezentând tot ceea ce a făcut și ce ar fi trebui să facă. Avea, așadar, experiența unei separații, astfel că atunci când au apărut siamezele din România, l-am sunat și i-am explicat despre ce e vorba. A fost o treabă frumoasă povestea cu Lina și Gherghina.

”Am început chirurgia pediatrică foarte repede – pe la 26 de ani eram deja un chirurg destul de stabil pe picioarele mele”

Ați rămas celebru prin povestea cu siamezele dar într-un fel a fost și un stigmat. Lumea vă știe doar pentru istoria asta.  

Eu am făcut mult mai multe lucruri decât treaba asta, dat fiind că am început chirurgia pediatrică foarte repede – pe la 26 de ani eram deja un chirurg destul de stabil pe picioarele mele.

După anul I m-am dus la Franche pentru practica de vară, acolo l-am cunoscut pe Mânecan, pe dr. Andrei, care m-au tratat ca pe un extern și ca pe un intern. Eu încă din anul IV l-am asistat pe profesorul Franche la operații mari. Când era zi de endoscopii, profesorul Franche îmi spunea: „Ionescule, du-te și pune citoscopul”. Profesorul Franche era, cum zic francezii, un  „moqueur”, adică un tip care făcea mișto de toată lumea. Și a avut o dată un caz, un tip din Piatra Neamț pe care-l operase de tumoră vezicală și care a revenit cu toate simptomele recidivate. Profeorul era foarte nervos din cauza asta și voia să-i facă citoscopie după ce termină cu vizita. „Ionescule, du-te și pune citoscopul”. L-am pus, m-am uitat în vezică și am văzut că avea o tuberculoză vezicală ca-n tratatul de urologie a lui Marion. I-am spus: „Domnule profesor, nu vă supărați, pacientul ăsta are tuberculoză vezicală”. Și-a tras ochelarii pe nas și s-a uitat așa, la mine, cu capul lui mare, pleșuv: „Bă, adică eu l-am operat în prostie de cancer de vezică și tu-mi spui mie că are tuberculoză?” Ăsta era adevărul, că la biopsie fusese o tuberculoză pseudotumorală, probabil infectată – că se poate… Pe vremea aia nu făceam extemporaneu, de fapt nici acum nu se fac, că nu sunt criostate. Când am plecat de la Spitalul de Copii din Tătărași, patologii care erau foarte buni: Ramaiana Mocranschi, Brătianu, tot așa, se plângeau de criostat. Acum, când am revenit, este Doina Mihăilă, excelent patolog, și care la fel se plânge. Au avut un criostat, de două ori l-au folosit și s-a stricat, a plecat înapoi în Germania.

Așa a fost cu profesorul Franche, dar să nu credeți că nu a umplut spitalul cu povestea asta: „Uite, bă, puștiul ăla de Ionescu îmi spune mie că ăla are tuberculoză și culmea este că și are!” Așa am început eu la Franche, am decis că o să fac chirurgie, iar în urma stagiilor mi-am zis că trei lucrui nu am să fac: pediatrie, cancer și nu mai știu ce…

Și exact asta ați făcut!

Am ajuns chirurg pediatru tot din întâmplare. Am dat internatul, care era de modă veche: erau doar cinci locuri, dacă nu te pregăteai doi ani cu cărți, cursuri, nu aveai nicio șansă. Eram aproape 6 pe un loc și mai erau și pilele: fata lui cutare, fata lui cutare, iar  parte dintre fetele astea erau și măritate… Dar eu am luat al doilea și mi-am zis că vreau medicină generală, așa că am luat un stagiu de șase luni pe medicină internă.

Ați avut numai note de 10 sau ați avut și probleme la vreo disciplină?

Am terminat al doilea sau al treilea din seria mea. Nu am picat niciun examen, dar singurul la care mi-a tremurat inima a fost cel de Statistică medicală. Era un profesor care tot se uita în carnetul meu și-mi zicea: „Ești plin de 10, dar la mine o să pici”. Eram stresat, că eram în anul VI. La Statistică se făcea multă  matematică, care nu mi-a fost foarte prietenoasă.

Am fost motorul chirurgiei pediatrice moderne”

Dar să revin la chirurgie pediatrică. Pe atunci, chirurgia pediatrică era socotită pediatrie și pentru că eu voiam să fac doar chirurgie, nu mă atrăgea deloc pediatria, am hotărât să iau un stagiu de chirugie pediatrică și cu asta să scap de pediatrie. Ei, după trei săptămâni era dragoste la prima vedere. Era pe atunci șef de clinică profesorul Niculescu.

Înaintea lui a fost profesorul Economu…

Da, pe profesorul Economu îl știam foarte bine. De altfel, prof. Economu m-a operat de apendicită acută, împreună cu doctorul Frunză. Și Nae Niculescu, o altă mare figură a medicinei ieșene – un personaj genuin… Existau pe atunci astfel de oameni cu înțelegere, cu suflet mare… Când m-am decis pe chirurgie in viitorpediatrică, mi-am luat toate stagiile pe chirurgie pediatrică. Noi, internii mai bătrâni, sub ochii închiși ai tuturor, puteam face asta: schimbam stagiile între noi în funcție de ce voiam să facem în viitor.  Într-o seară, intram la cinematograf, era Festivalul filmului francez. Când să intru, dau piept în piept cu profesorul Franche. „Ionescule, nu prea ai venit pe la mine, am înțeles că ești ceva cu chirurgia pediatrică… Ia să-mi faci mâine o vizită!”. Nu mai zic că-n seara aia, după ce am ieșit de la film, m-am trosnit cu ochiul de un stâlp, pe Sărăriei. Și profesorul Fanche m-a văzut, și cu ironia lui, m-a întrebat: „Da ce-ai făcut, Ionescule, cu cine te-ai bătut tu aseară, după film?” În fine, Franche, mi-a zis: „Uite care-i socoteala. Am aflat că vrei să faci chirurgie pediatrică, dar tu nu ai post la Caritatea. Foarte bine, nu am nimic împotrivă. Eu am un post, îl scot, dai examen și pe urmă mai vedem”. Și așa a și fost: s-au scos două posturi, unul la Obstetrică-Ginecologie, unde a dat un coleg de-al meu și nu a luat și unul la Chirurgie, pe care l-am luat eu cu brio. Profesorul Franche fusese rector, încă avea putere și a reușit să-și transfere propriul post la Caritatea, numai ca eu să pot face chirurgie pediatrică. Cine mai face în ziua de astăzi așa ceva, să-și transfere propriul post? Tot în perioada aceea mi-am dat seama că avea Parkinson. Eu mi-am făcut teza la Parhon – „Fracturile duble de antebraț la adult”, iar îndrumător era Mânecan. Profesorul Franche fusese plecat și nu a reușit să-mi dea recomandarea pe teză decât în ultima zi, când a citit-o de la A la Z și la urmă a scris: „Foarte bună lucrarea de diplomă”. Dar scrisul era tot tremurat și eu chiar am comentat cu cineva că are Parkinson și am avut dreptate.

În Africa de Sud, într-un moment de respiro, alături de echipa de asistente

Așa am ajuns să fac chirurgie pediatrică și pot spune că eu, de fapt, am fost motorul chirurgiei pediatrice moderne. Încetișor, încetișor. Ideea era că pe nou-născuți ii  opera toată lumea și mureau toți. Dar am început, treptat, să ne modernizăm. Ne-am mutat apoi în spitalul nou, unde prof. Nae Niculescu a fost director un an și jumătate, așa că ne-am echipat destul de mult. Un om foarte important, care a contat mult în cariera mea, a fost și dr. Ion Tuleașcă. Fiu de preot, un tip de o timidate congenitală, inteligent, foarte bun chirurg, dar pentru care decizia de a face cutare îi lua timp. El deschidea un abdomen și găsea situația X. Spunea: „Aoleu, uite așa, aici trebuie să facem rezecție, aici trebuie să facem…” Domnule, de la decizia pe care o lua într-un minut și până începea să opereze se foia… Sunt chirurgii de tipul ăsta. I-am văzut și în Africa de Sud… Prima dată l-am văzut pe doctorul Schumann făcând exact chestia asta: țipa la toată lumea, urla, zvârlea, după care începea să opereze calm, frumos, zâmbea și făcea o treabă extraordinară. Chestie de psihologie. Așa era și dr. Tuleașcă. În perioada când eram intern, Tuleașcă întotdeauna mă asista sau își punea numele în față. Toate lucrurile moderne pe care le-am început, le-am făcut împreună, am fost un tandem extraordinar de bun.

Ce deosebește un chirurg bun de unul dezastruos?

Există o categorie, cam 10%, care sunt inapți congenital să fie chirurgi. Era un personaj, nu-i mai spun numele, care vorbea franceză și engleză perfect, era extrem de bun student și se îndrăgostise de chirurgia pediatrică și de mine. Ei bine, ăla nu putea să ia un bisturiu în mână și dacă-l lua, întâi îl învârtea de trei ori ca să-l pună cu lama-n față. În momentul în care dădea să taie, îl vedeai cum se transformă, adică era total inapt pentru acest act chirurgical. Am avut în Emirate un colaborator pe care-l mai întâlnisem la Singapore. Era medic specialist, dintr-o famile excelentă, tatăl lui fusese ambasadorul Pakistanului în Turcia, vorbea engleză și francez la perfecție, era școlit în Irlanda, la Dublin, a fost și la Singapore și a stat doi ani la o clinică foarte activă. Ei bine, nu puteai să-i încredințezi o hernie, în momentul în care începea să opereze, se metamorfoza. Deci există persoane care nu pot lua bisturiul în mână, nu pot să vadă cel mai elementar lucru. Dar aceștia sunt puțini și-n general se autoelimină sau își găsesc o altă treabă.

E greu însă de făcut o gradație. Vă dau un exemplu pe care l-am auzit de la altcineva. Ați auzit de profesorul Arseni?

Sigur, prestigios neurochirurg, dar subalternii l-au poreclit Balaurul…

Un nume mare în neurochirurgie care făcea parte din categoria Dumnezeilor în medicină, modă care nu se mai poartă deloc și care avea și părțile ei bune, dar și enorm de multe părți proaste. În general, acești Dumnezei erau foarte bine instalați pe picioarele lor. Partea proastă este că nu dădeau nimic, nu era niciun fel de discuție, exista doar o disciplină dintr-aia, militară, când venea marele profesor, toți stăteau aliniați la ușă, așa cum se întâmpla și cu Buțureanu…

Pe Arseni nu l-am văzut operând, dar un foarte bun neurochirurg, școlit la el, recunoștea: „Domnule, ceea ce un chirurg obișnuit face în 3 ore, Arseni face în 20 de minute”. Avea un simț al plăgii extraordinar. Un lucru foarte important în neurochirurgie este hemostaza. Cum n-ai făcut hemostază, se face un hematom și dacă-i în abdomen îi pui un tub și iese, dar în creier… Arseni avea un simț al operației extraordinar, totul era foarte rapid la el.

În Africa de Sud am văzut un chirurg care făcea chirurgie gastroenterologică laparoscopică. Era foarte bun, avea o clientelă gigant și făcea o singură operație, joncțiunea asta gastroesofagiană, hernia hiatală. Era o vrăjitorie cum lucra, aproape că ziceai că se joacă . De altfel există un studiu realizat în Marea Britanie, care a arătat că chirurgii care se joacă pe play-station sunt foarte buni în chirurgia laparoscopică.

Dvs. vă jucați pe X-box sau Ps4?

Nu, pentru că chirurgia laparoscopică a început prin 1975, dar în anumite centre. Din 1990 s-a generalizat, s-a introdus tehnologia, cei cu instrumentele și-au dat seama că este o sursă de câștig imensă și s-a dezvoltat toată treaba. Prin 1995, la congresele de chirurgie pediatrică, cei care începuseră un pic de laparoscopie o prezentau ca pe ceva de ultim răcnet. Este loc pentru chirurgie pediatrică laparoscopică, dar mulți exagerează cu treaba asta, adică hernia făcută la laparoscop mi se pare total ridicolă. Când a apărut pe piață, eu eram un chirurg deja format pe profilul meu și nu am făcut niciun efort să învăț chirurgia laparoscopică. În schimb, eram în Emirate deja și pe trei dintre colegii mei i-am trimis la Strasbourg, la San Francisco și au făcut laparoscopie excepțional. E o treabă care trebuie să intre, la ora actuală, în trainingul tău și bineînțeles că acum reprezintă 40% sau chiar mai mult din chirurgie. Însă trebuie să ai instrumente, trebuie să fii foarte bine școlit. Dacă vă uitați, de exemplu, ce se face în chirurgia bariatrică, pentru obezitate… În Emirate, obezitatea este o problemă gigantică. De fapt, în toată lumea arabică, pentru că nu fac sport, mănâncă dulciuri, merg numai cu mașina, mâncarea lor este foarte gustoasă și foarte hrănitoare, copiii sunt așa, părinții sunt așa și-n consecință toată medicina adresată obezității este foarte importantă acolo. La Spitalul Tawan erau doi frați sirieni, școliți în Germania, unul făcea chirurgie vasculară, celălalt chirurgie generală, pe urmă gastroenterologică și treptat s-a axat numai pe bariatrică. Eu aveam sala numărul 2, el avea sala numărul 1 și l-am văzut cum lucra, era absolut excepțional dar a sărit calul, în sensul că făcea așa de multă chirurgie bariatrică – era foarte solicitat, că are multe delicatețuri această chirurgie. Făcea așa: luni opera la Tawan, marți se ducea în Dubai, miercuri opera în privat, joi nu mai știu unde…S-a lăcomit și a început să dea rateuri, că așa se întâmplă… Și a murit subit la 51 de ani, când a terminat un lung program operator…

În ultimii ani am lucrat în privat… La spitalele de stat în Emirate te țin până la 60 de ani și eu cînd am ajuns acolo aveam deja 60 de ani. Pentru că m-au vrut, m-au angajat, dar în cele din urmă am plecat eu când am implinit 70 de ani . M-am dus la privat, unde am stat patru ani. Nu mi-a priit acolo, mie îmi place medicina asta cu lucruri mai complicate, mai serioase, pe care nu o poți face în privat. Unde am făcut medicină de calitate în privat a fost în Africa de Sud, la Unisa, la periferia Pretoriei, Centurion. Aveam niște condiții acolo excepționale, operam tot. Nu prea veneau mulți, pentru că negrii nu prea aveau acum să plătească. În spitalele unde am lucrat în Emirate, aveai condiții tehnice excepționale , dar pentru ăștia mici ai nevoie de 24 de ore din 24 supraveghere, ai nevoie de intensivist pediatru…

În două săptămâni după ce am început să lucrez acolo eram profesor în „gunshot”

În Africa de Sud cum v-ați acomodat?

Aveam un prieten acolo, Larry Hadley, un englez superb, ca în cărțile lui Dickens, cu niște mustăți întoarse, ironic peste măsură, înalt, 1.90. Excelent chirurg și un tip plăcut. L-am întâlnit la Stockolm în 1985, la un congres care se chema ECCO, European Conference on Clinical Oncology. Așa ne-am cunoscut. Când am decis să emigrez i-am scris o scrisoare și el m-a ajutat în primii pași, care nu au fost deloc simpli. În primul rând, engleza mea era bună dar aveam ceva probleme. CV-ul meu… Englezii îl vor după metoda lor, pe puncte, nu cum îl scriem noi, așa… El m-a luat și m-a ajutat foarte mult.

În fine, în 1991 era perioada când Africa de Sud s-a deschis, începuseră discuțiile de la Campton Park, Mandela ieșise din pușcărie de șase săptămâni, era un aer foarte bun care bătea. Ca să vă dau un exemplu, eu am ajuns acolo și după trei săptămâni am aplicat pentru „permanent residency”. L-am căpătat în 12 zile, costându-mă 14 ranzi. Acum, ca să ai „permanent residency”, trebuie să stai minim 3 ani, te costă vreo 20.000 de ranzi și dacă nu ai post la stat nu-l primești, pentru că toată Africa ar vrea să se ducă în Africa de Sud. E singura țară valabilă din continentul african.

Primii pași în cariera de chirurg (ultimul din dreapta)

Bine, dar tot erau probleme cu segregația… Mai erau în spitale plăcuțe de genul: „Whites only?”

Se terminase chestia asta, dar și în ziua de astăzi se spune „spitalul negru” și „spitalul alb”. La Pretoria, unde am lucrat, erau două spitale – unul pentru albi, celălalt pentru negri, dar aceeași doctori lucrau în ambele spitale. Progresiv, spitalul de negri devenise mai bun decât spitalul de albi și albii se duceau acolo. Eu nu am trăit în perioada apartheidului la sânge, începuse relaxarea și era bine. Am trăit toată perioada de schimbare, cu alegerea lui Nelson Mandela… În Africa de Sud am făcut o medicină excepțională.

Aveam o bază solidă, actele mele – eram pediatric surgeon, professor, aveam doctoratul, aveam toate documentele traduse. Băieții nu se uitau la tine, verificau doar ca toate actele să fie autentice și-ți dădeau dreptul să lucrezi un an în „public service” și nu pe specialitatea ta, ci ca medic de medicină generală. Orice străin care venea în Africa de Sud, indiferent că era buricul pământului sau Dumnezeu, căpăta drept de practică un an la stat ca medic generalist. După aceea, cererea era așa de mare de doctori că unde te duceai, imediat te primeau. Drept care eu, după ce am primit dreptul de practică, primul post pe care mi l-au oferit l-am acceptat, nu am întrebat nimic, unde este, ce trebuie să fac, cât mă plătește… Am zis „Da!” și l-am luat. Era un spital care se numea Prince Mshiyeni Memorial Hospital, un spital mare într-un township. Spitalul avea 1015 paturi, avea o sală de urgență cât jumătate de stadion. Vedeam acolo cam 150 de pacienți pe zi și jumătate dintre ei erau cu violențe. Populația indigenă era zulu, care susținea Inkatha Freedom Party (IFP), iar restul Africii de Sud– xhosa, sotto, era cu The African National Congress (ANC), partidul lui Mandela. Și se băteau între ei, se împușcau. În două săptămâni după ce am început să lucrez acolo eram profesor în „gunshot”. Bineînțeles că după două, trei luni, când tipii și-au dat seama cine sunt și ce fac, treptat m-au lăsat să fac și chirurgie pediatrică, iar după un an de zile, fără să mă întrebe, m-au numit șeful chirurgiei și mi-au dat un salariu chiar foarte bun. Între timp, însă, avusesem un congres, prezentasem două lucrări și după aceea trei centre universitare din Africa de Sud au sărit pe mine. M-am dus mai întâi la Stellenbosch să văd cum este… Aș fi vrut la Cape Town, dar ei m-au iubit de la distanță…

De ce?

Că ei se credeau buricul pământului și-i enerva când apărea cineva nou care era și foarte bun. Apoi mai era Baragwanath, un spital gigant, lângă Johannesburg, dar mi s-a părut că-i prea mult de muncă, prea multe violențe… Și a mai rămas Petroria, unde era un singur chirurg pediatru și mai era profesorul, care era șeful de catedră, care era chirurg pediatru, dar de fapt el luase postul ăsta numai pentru că voia să fie profesor, voia să fie șef, nu-l pasiona chirurgia pedatrică. Astfel că m-au angajat și după trei luni bineînțeles că i-am mâncat pe pâine. Dar de aici până la terminarea lucrurilor, treaba a fost foarte complicată. A trebuit să dau cinci examene, că acolo, ca să fii specialist, trebuie să faci residency – de trei ani, apoi dai examen intermediar și mai faci încă doi ani. În total, cinci ani de pregătire. Dar sud-africanii, după o bucată de vreme – pentru că aveam 20 de ani în specialitate, mi-au dat dreptul să dau examenul final. Examenul final era însă din chirurgia generală, pe care eu nu o făcusem nicio oră, niciodată. Examenul acela pe care l-am luat a fost cea mai mare minciună a vieții mele. Dar apăruseră două volume din Paediatric Surgery (Oxford Specialist Handbooks in Paediatrics), cineva mi le-a împrumutat pentru un an de zile și am stat cu nasul numai în aceste două cărți. În plus, la Pretoria era o activitate intensă științifică, centru universitar excelent și cu tradiție. Erau niște M&M – morbidity and mortality meetings, unde dacă se întâmpla să-i bagi unuia cuțitul în gât din greșeală –  exact asta trebuia să spui, nu se dădea cu ascunsul și nu știu ce. Era realmente o medicină de foarte bună calitate. Luni erau întâlnirile astea, marți era radiologie… În fiecare zi era câte o întâlnire științifică. Nu mai spun că mă duceam joi seară la aceste prezentări la Amfiteatrul de chirurgie… Așa că, deși nu am făcut niciodată chirurgie generală, eram la curent cu toate noutățile. La examen am luat 8,66 și nu se mai luase de ani de zile nota asta. Și am învățat bine exact de ce mi-era mai frică: de vascular, că la copii nu este vascular, de endocrino-chirurgicală, de toate sindroamele astea. Examenul final consta din două teze, patru cazuri clinice și o discuție, era foarte serioasă treaba.

„Pentru că eu am fost profesor, știu cum e, asta înseamnă putere

Dar nu e ciudat că în România aveați un nume, erați profesor, aveați funcții de conducere și totuși ați hotărât să o luați de la început în altă țară? 

Aici ține de caracterul meu pozitiv. După ce am luat examenul, imediat mi-au oferit titlul de „consultant” și au vrut să mă fac „chief surgeon” – un titlu extrem de important. Cred că sunt doar 40 sau 50 de „chief surgeons” în toată Africa de Sud. Dar între timp dădusem examenul – și nu știam dacă-l luasem, când îmi dă cineva telefon și-mi zice: „Dr.Ionescu, dvs. citiți «Die Beeld?»”Măi, tu îți bați joc de mine, știu oleacă de africană, dar nu ca să citesc ziarul. De ce mă întrebi?” „Păi au publicat postul de profesor de chirurgie pediatrică”. Îl publicaseră în Beeld ca să nu-l văd eu. De fapt ideea a fost asta: să scoată postul la concurs știind că nimeni nu se va înscrie și dacă nu este candidat, mută postul și-l fac profesor pe cel de la chirurgie plastică. Pe mine m-au ignorat complet, dar eu m-am dus a doua zi la profesor, i-am zis că am văzut anunțul și am întrebat pentru cine e postul. „A, păi nu poți să te înscrii, că de-abia ai dat examenul”.Examenul l-am luat”, i-am tăiat-o și mi-am depus actele… Mi-au propus să mă facă „chief surgeon” și „senior lecture” – mi-au zis că mâine îmi dau postul ăsta, doar ca să mă facă să renunț. Eu nu am vrut și m-au întrebat de ce. „Pentru că eu am fost profesor, știu cum e, asta înseamnă putere”. Nu au avut ce face și în februarie 1995 m-au promovat profesor, „chief surgeon”și până în 2003 am stat în Africa de Sud, am lucrat în trei spitale, am făcut o mulțime de oncologie. Acolo am început chestia cu hemangioamele – una dintre specialitățile mele.

Din ce mi-ați povestit, păreți a fi un spirit aventurier, în sensul romantic al cuvântului, un fel de Neagu Djuvara al medicinei.

Da, aveam 48 de ani când am plecat, nu este vârsta emigrației. Dar am avut noroc. Am separat și acolo siameze, am făcut oncologie pediatrică de mare clasă. Pentru că eu am multe specializări…. Sigur că am făcut tot ce înseamnă chirurgie geneală pediatrică, neonatalogie, malformații și-n ultima vreme hemagioame  – ceva foarte nou. Dar oase, picior, nu-ți mai face nimeni, acum ortopedia pediatrică este o specialitate complet separată. În originile mele, în România, sigur că am făcut și ortopedie pediatrică, cum făcea toată lumea. Dar am făcut oncologie pediatrică chirurgicală, neonatalogie, malformații…

Apropo de ortopedie, ce părere aveți despre cazul Burnei?

O ticăloșenie. Pe Burnei îl știu de student, apoi a lucrat cu mine în perioada de formare. După aceea s-a dus la Mangalia și de acolo a ajuns la București.Venea întotdeauna la societățile noastre cu lucrări. Este un om care a fost distrus absolut pe nedrept. Nu știe să se poarte cu oamenii, nu știe să se poarte cu doctorii cu care lucrează, dar chirurgia ortopedică a făcut-o excepțional de bine. În acest context s-a inventat chestia cu oase, cu șuruburi, cu frigiderul – o tâmpenie. Chiar i-am dat telefon și i-am zis că pot depune mărturie că din punct de vedere ortopedic a făcut lucruri excepționale. Mai mult ca sigur că a avut și complicații… Dar el plătește prețul unui caracter mizerabil.

Ați ales un drum în medicină extrem de abrupt, greu de suportat pentru psihicul unui om – chirurgia pediatrică. Știu că sună patetic întrebarea, dar cum este ca pacienții tăi să fie copii cu probleme grave de sănătate?

Singurul loc unde un pic m-am simțit inconfortabil a fost în „private”, în Emirate. Eu lucrasem zece ani în Emirate la cel mai bun spital de acolo, care avea o secție de nou-născuți. Am fost la Presbiterian Hospital în New York și, comparând, cred că secția mea de la Tawan era mai bine dotată decât cea de la New York. Toată tehnologia e acolo, la milimetru. Cel mai mic copil pe care l-am operat avea 430 de grame, cu persistență de canal arterial.

Cât jumătate de palmă.

În Emirate nu există cuvântul „complicații”, medicul are o enormă responsabilitate. Complicații înseamnă că ai greșit, „mistake”. Imediat se consideră malpraxis, se întrunește comisie, toți își dau cu părerea. Eu încercam mai mult să-i ajut pe diverși, să-i scot din diverse necazuri reale sau nereale, că mai erau și dintr-astea. Să-l operezi pe unul de apendicită care are puroi și care se presupune că 90% o să facă infecție la plagă, previi și familia, dar totul e bine și frumos până se întâmplă. Și pe urmă îți reproșează: „Dar de ce?” Ca acum, la noi, cu discuția interminabilă care mă scoate din sărite, despre arși și bacteriile care omoară, două tâmpenii scoase din context. În Africa de Sud aveam o secție de arsuri cu 17 paturi într-un spital, patru în alt spital, plus vreo zece în alt spital. Nu era zi să nu fie o arsură pe lista de operații. Știu foarte bine această boală, are niște limite. Până la 30-40%, dacă ai un serviciu bun de arși, nu ai niciun fel de problemă. După  40 sau 50%, până la 70 %, vei avea o mortalitate care se apropie de 50%. Bineînțeles, nu discutăm dacă-s tratate la Shriners Hospitals în Statele Unite. Iar peste 70%, te mai întrebi dacă merită să trăiască. Un coleg de-al meu, profesorul Rode Heinz, de la Red Cross War Memorial Children’s Hospital din Cape Town, specializat în traumatologie pediatrică, s-a ocupat foarte mult de arsuri. La un moment dat, ne-a prezentat o lucrare în care prezenta o serie de arsuri de peste 80% care au fost salvate. Niște monștri! Turnați în cicatrici din cap până-n picioare… Adică există o limită la care dacă nu te oprești e greu de spus dacă merită…

La un congres de chirurgie, alături de reputați chirurgi (al doilea, de la stânga la dreapta)

E vorba și de calitatea vieții…

Exact. Și toate discuțiile în jurul cazului Colectiv… Acolo a fost o nenorocire, nu are nicio legătură cu politica. Când te uiți la istoria acestor evenimente, în fiecare an se întâmplă o tragedie într-un local. Bineînțeles că a fost o nenorocire, dar se întâmplă și în India, și în Statele Unite – s-a întâmplat la Chicago, în 1948, într-un bar erau 450 de oameni, și criminalul a suspectat că iubita lui e cu unul acolo, a baricadat ușile, a dat foc și au murit toți. Sigur că este o neglijență, dar de aici și până la intenția criminală e o mare distanță.

Iar chestia cu paturile de arsuri… Nu poți să ai 50 de paturi de arsuri în România. E asemănător cu transplantul. Dar de ce nu sunt în Eurotransplant, cine i-a oprit? Cică ne fură cadavrele, ne fură organele… Și acum au văzut toți că fără să fii în Eurotransplant nu poți să ai un program rațional. Sigur că e ca și cum îți trece cozonacul pe sub nas, ai aici un caz lovit la cap și ficatul lui, de exemplu, se duce în Norvegia. Ei, și? Se duce în Norvegia, pentru că altădată o să vină din Norvegia în România. Iar cu arsurile, acum, tendința este să se facă același lucru. Două, trei paturi colo, două trei, paturi, colo… Elveția, Zurich… Nu poți să-ți faci 15 paturi de arsuri, pentru că un pat de arsură înseamnă două surori zilnic, plus atâtea lucruri… Și atunci nu poți să-ți permiți să ai o asemnea unitate cu tipi care stau cu mâinile în sus că poate vine arsura. Nu, ai un centru dintr-ăsta, un caz merge la Viena, altul merge la Paris, altul în România…

România nu s-a sculat încă, România nu a făcut progresul pe care l-au făcut celelalte țări

Dar ce credeți că ar trebui schimbat la sistemul sanitar românesc, care sunt tarele lui?

Sigur că UPU e o chestie de modă veche, sigur că nu s-au implementat  o mulțime de lucruri în spitale, că nu s-au construit, că se tergiversează. În mare măsură legătura este cu un sistem care nu a mers niciodată ca lumea în România.

Care este explicația?

România nu s-a sculat încă, România nu a făcut progresul pe care l-au făcut celelalte țări, inclusiv mult criticata Ungarie sau Polonia. Vă dau și exemplul Estoniei, complet electronizată, aproape că nu mai folosesc bani ș.a.m.d. Acum se face Spitalul de Oncologie Pediatrică la București, e foarte bine, dar cum îl integrezi, că nu-i de ajuns să ai numai spitalul ăla. Ieri am primit un telefon că-i Congresul de Chirurgie pediatrică de la Bacău și vor să invite și onco-pediatri ca să stabilească împreună protocoale. Ce protocoale, domnule? Există societate internațională, aici e ca la armată. În materie de cancer la copii, e ca la armată. În sensul că ai limfomul Hodgkin, ăsta e protocolul. Ai tumoră Wilms, stadiul 1, ăsta e protocolul… Toate astea sunt știute, sunt discutate, este societatea internațională, care se cheamă The International Society of Paediatric Oncology (SIOP), avem o societate mai mică din care fac și eu parte și pe care am înființat-o în 1995, la Roma – IPSO, The International Society of Paediatric Surgical Oncology, toate au protocoale. Bine, sunt protocoale aplicabile; de exemplu în Africa de Sud au făcut pentru Malawi un protocol de tratament a leucemiei. Nu se poate aplica tratamentul normal pentru că se ajunge la o imunosupresie, că ăia riscă să moară din cauza efectelor secundare. Dar profesorul Hesseling, de le Stellenbosch, a făcut un program rațional, care include trei chimioterapeutice, cu efecte secundare mai puțin dramatice, să nu aibă nevoie de transplant medular și cu care au avut 60% rezultate. E mai bine decât zero.

La UMF Iași

Ce i-ați sfătui pe tinerii care au studiat medicina în România? Să rămână în țară, sau să plece în străinătate?

Ce sfaturi aș da (și chiar le dau) tinerilor doctori, indiferent dacă rămân în țară, sau pleacă în străinătate… De multe ori planurile sau dorințele noastre inițiale nu se potrivesc deloc cu ce ajungi să faci. Nu dau exemple, dar trebuie să ai și norocul sa ajungi lângă un mentor cu arta formării tinerilor doctori. Adesea crezi și vrei o anumită specialitate și în final  drumul tău o ia în cu totul altă direcție. Ai nevoie să simți că ai vocație, ambiție pentru ce faci. În perioada de formare, stagii în diferite alte servicii în țară sau străinătate sunt esențiale. Nu uita că doctorul  rămâne un clinician toată cariera sa,  în pofida uriașei tehnologii care explodează mereu. Este imposibil să definești semnificația expresiei: pacientul ăsta nu îmi place”, pe care o auzi adesea la clinicieni excelenți.

„Cartografiindu-vă” amintirile, se conturează o hartă a vieții extrem de interesantă: colorată intens, în unele părți, dar și cenușii, în altele, cu un relief variat, însă vârfurile înalte ale munților – care reprezintă performanțele în carieră, domină, cu siguranță, întregul tablou. Uitându-vă cu atenție, ce ați modifica pe această hartă? Cu alte cuvinte, aveți vreun regret legat de o alegere, credeți că dacă ați fi luat altă decizie, la un moment dat, vârfurile munților ar fi fost mai înalte?

Dacă mă întrebi la sfârșit de eșecuri, regrete sau alte opțiuni care m-au frământat… Sunt la capitolul trecut si ar fi un fel de filosofie „ieftină. Este o artă și o mare șansă să te uiți  în urmă cu un zâmbet „șăgalnic”.

Oana Bugeag

Oana Bugeag

Universitatea de Medicina si Farmacie "Grigore T. Popa" Iasi | Departamentul de Comunicare si Marketing Universitar | oana.bugeag@umfiasi.ro

Comentarii

  1. rodica ranasache
    rodica ranasache noiembrie 22, 16:27
    distinsul prof. dr gabriel ionescu,ramane o somitate in domeniu medical, un de exceptie,cu o disponibilitate afectiva la cote maxime,iubitor de oameni, cu un umor puternic,va ramane in amintirea mea de studenta la medicina-u. m.f. iasi-facultatea de pediatrie- promotia 1975, ca indrumator in anul 3,pediatrie,ca unul din cei mai valorosi specialisti din tara si strainatate
  2. Dr.Dan-Gabriel Purice
    Dr.Dan-Gabriel Purice noiembrie 23, 03:02
    Excelent articol. L-am cunoscut personal pe formidabilul Gabi Ionescu. M-ar face fericit să îl revăd.
  3. Adrian Tamas
    Adrian Tamas noiembrie 23, 19:43
    Toata stima si respectul meu domnule profesor. Salutari din Suedia de la un fost student si discipol,desi probabil nu va mai aduceti aminte de mine la cati v-au trecut prin mana. Adrian Tamas,promotia 1984,fost "intern" la Chirurgie Pediatrica.
  4. Dragomir G.
    Dragomir G. noiembrie 25, 18:55
    Mi-a salvat copilul nou-născut într-o situație extrem de complicata și i-a dat o viata de calitate și acum, după 33 ani. Era empatic cu toată lumea, dar mai ales cu copiii părăsiți sau lipsiți de mijloace financiare. Aprecierile, oricât de superlative, sunt prea modeste pentru domnul doctor Gabriel Ionescu! Mulțumim divinității ca exista și ca ne-a adus împreună când a fost mai mare nevoie!
  5. TraciuErsilia
    TraciuErsilia noiembrie 26, 21:19
    Cuvintele sunt prea puține pentru a-mi exprima prețuirea pentru dul Dr Ionescu,mi-a redat viața în 1979 și m-am învățat că Trebuie să pot.... STIMĂ SI PREȚUIRE MAXIMĂ AS DORI TARE MULT SĂ IL REVĂD...
  6. Gherasim Gabriela
    Gherasim Gabriela noiembrie 27, 11:59
    Ma bucur nespus ca è in viata. De mult nu mai stiiam nimic de domina sa. Un doctor de o mare profesionalitate, un om cu un suflet minunat. Fiul meu a fost operat chiar de la nastere de atrezie esofagiana si apoi a ramas pacientul dumnealui. Cand am aflat ca pleaca in strainatate, s a prabusit totul pt noi. Era unicul sprijin din multe puncte de vedere. Domnule doctor, sa va dea Dumnezeu multa sanatate si ani multi.
  7. Ariane
    Ariane noiembrie 28, 13:08
    Très fière de mon oncle

Scrie un comentariu