„Veneau la mine bolnavi din toată Moldova, de la Galați până la Suceava. Am făcut peste 80.000 de bronhoscopii”

oct. 5, 2020 | @ Academic | 0 comentarii

Interviu cu medicul pneumolog Pavel Cucu, autorul primelor bronhoscopii, bronhografii și angiopneumografii din România

Amintirile domnului doctor Pavel Cucu, țesute în cuvinte simple și cuminți, plutesc ca norii pe cerul când senin, al unei dimineți de vară, reflectat în iazurile copilăriei de la Darabani, când amenințător, întunecat de stolurile de avioane americane care bombardau Valea Prahovei  în timpul războiului, un război care i-a marcat viața. A dat bacalaureatul și apoi concursul la Facultatea de Medicină în refugiu și a scăpat de front razant, pentru că a aflat că a intrat la facultate înainte de a se urca în trenul care putea să-l ducă spre moarte. A devenit apoi medic de țară în anii plini de lipsuri de după război, a construit de la zero dispensarul de la Ruginoasa și a făcut în premieră testări în masă pentru depistarea tuberculozei, sifilisului, malariei. La Iași a devenit mâna dreaptă a cunoscutului profesor de pneumologie Nicolae Bumbăcescu și a realizat prima bronhoscopie din țară. Din cauza dosarului prost (tatăl său, Aristide Cucu, era preot; este autorul primelor manuale de religie pentru cursul primar din România ; iar socrul său, Alfons Herovanu, unul dintre cei mai cunoscuți avocați ai Iașului în perioada interbelică, fusese senator PNȚCD) și a firii sale „reacționare” nu a putut să urmeze o carieră universitară, iar meritele sale nu au fost evidențiate în mod deosebit, cum ar fi meritat, în filele de istorie a medicinei din România. Povestea sa incredibilă, „decantată” în 94 de ani, este însă cea mai bună dovadă că adevăratul succes nu este strident și epatant, ci luminează discret, cu noblețe, profesionalism, bunătate și iubire viețile celor din jur. 

 

V-ați născut la Darabani, în 1925. Ce erau părinții dvs.?

Tatăl meu, Aristide Cucu, a fost preot la Darabani și mama mea, Elena, a fost învățătoare. Am făcut școala prin derogare la școala de fete.

Ca să faceți cu mama, probabil.

Da, am făcut cu mama clasele primare.

Probabil că era mai severă. 

Da, era mai severă. Lucruri mai deosebite nu îmi amintesc din vremea aceea.

Cum erau părinții dvs?

Erau oameni înțelegători. Nu au fost aspri, dar exigenți și corecți cu mine. Corectitudinea era primul lucru la care țineau. Întotdeauna aveau grijă să fiu cuminte, să fiu drept, să nu spun minciuni…

Întâmplător ați ajuns la Facultatea de Medicină. Ei ce ar fi vrut să deveniți? Poate preot?

Nu, deloc. Părinții mei m-au lăsat să fac ce vreau eu. M-au lăsat pe mine să aleg.

Aveau și încredere în dvs.

Da, eu am fost un băiat cuminte și de asta aveau încredere. Mă lăsau pe mine să decid, să spun ce vreau să fac. Asta nu însemna că erau îngăduitori. Dacă aș fi vrut să fac un lucru rău, cu siguranță nu m-ar fi lăsat. Dar nu prea am făcut pozne, nici măcar când eram mic. Îmi aduc aminte totuși de o întâmplare… Eram elev la Liceul Internat și venisem acasă în vacanță. Era în preajma Paștelui. M-a vizitat un prieten și coleg, care mai târziu a ajuns medic – doctorul Boingeanu, radiolog la chirurgie. În fundul grădinii noastre erau trei iazuri, de-a lungul unui pârâu. Și ne-am gândit noi să ne facem o barcă. Fundul l-am făcut din scânduri, iar pentru părțile laterale am folosit o cutie mare din placaj pentru pălării. Și a fost o experiență reușită, ne-am plimbat pe iaz, și când am terminat, am tras barca lângă mal. Am coborât primul, dar prietenul meu când s-a ridicat, a dezechilibrat barca, și barca s-a răsturnat. Era obiceiul atunci ca de Paște părinții să cumpere copiilor haine noi. Vă dați seama în ce hal era colegul…. L-am adus acasă, am pus hainele la uscat. La prânz nu s-a dus acasă, am trimis vorbă că rămâne la masă la noi. Bineînțeles că s-a aflat…

 

„Dacă am reușit, dă-mi telegramă. Dacă nu, o să știu că am căzut și plec în armată”

Am fost o clasă de copii cuminți, serioși. În 1944, eram la Iași, la liceu, când a trebuit să plec în refugiu. Am luat trenul și am plecat la Urziceni. Atunci, la 18 ani, m-am apucat de fumat. Într-o zi am sărit pe geam și m-am dus în oraș să-mi cumpăr țigări. Surpriza surprizelor: mergând pe trotuar, mă întâlnesc cu tata și cu mama care din întâmplare au venit în Urziceni, în drum spre Târgoviște, în refugiu. Bineînțeles că au rămas și ei în Urziceni în noaptea aceea. A doua zi au plecat mai departe cu docărașul, eu nu aveam loc, am luat trenul și ne-am întâlnit la Târgoviște. Și la protoierie ne-au repartizat în satul Lazuri, la 5 km de Târgoviște.

Legat de Lazuri, aș vrea să vă spun un mic amănunt care pentru multă lume n-ar conta. Liceul Internat, pe care l-am urmat la Iași, era unul de elită. Colecta copii săraci din toată țara, dar care erau buni la învățătură, și liceul îi întreținea cu casă și masă. Liceul mai avea și la Mangalia o clădire, iar vara îi trimitea la mare. Dar când a venit refugiul și toată lumea a plecat care-ncotro, liceul nu a mai putut să-i susțină. Eu am avut în clasă doi astfel de colegi.

Liceul Internat, clasa de copii cuminți

 

Erau orfani?

Nu, erau doar săraci. Și nu aveau unde să se ducă iar eu, cu toate că eram eu însumi refugiat, l-am luat pe unul dintre ei la noi. A stat o lună de zile la Lazuri, apoi s-a mutat la alt coleg refugiat, la Rusu. Pentru mine este foarte important, pentru că arată că sunt și oameni printre oameni.

În iunie 1944, Ministerul Învățământului a dat un comunicat în care anunța că bacalaureatul se ține la sfârșitul lunii iunie. Noi am fost o clasă de elevi care ne-am înțeles foarte bine. Eram cuminți. Privind în urmă, poate că eram prea cuminți pentru vârsta pe care o aveam atunci. Și hotărâsem să ne mai întâlnim o dată toți, înainte de a păși în viață, iar bacalaureatul era prilejul cel mai bun. Am stabilit să-l dăm unde a fost evacuat Liceul Internat, la Balinț, în Banat. Așa că, împreună cu Rusu, colegul meu, am luat trenul de la Târgoviște spre Balinț.

Era perioada în care începuseră bombardamentele americane asupra Văii Prahovei, care era zonă petroliferă. La câteva zile, erau bombardamente masive, veneau în stoluri de câte două sute de avioane. Când erau deasupra Greciei sau Bulgariei, la noi se dădea alarma și conform instrucțiunilor toată lumea cobora din tren și se ascundea în lanurile din jur. Până la Lugoj am pățit treaba asta de două ori. Am ajuns pe la vremea prânzului și ne-am dus să căutăm gazdă. În drumul nostru de la gară spre centru, ne-am întâlnit cu mama unui coleg, al cărei soț era medic militar. Doamna Popescu, când ne-a văzut, ne-a întrebat: „Ce căutați aici?” „Păi nu știți legământul pe care l-am făcut, nu v-a zis Valentin, că unde-i Liceul Internat, acolo să mergem să dăm bacalaureatul, să ne mai întâlnim o dată?” „Și ce faceți acum?” „Deocamdată nimic, căutăm gazdă”. Din poșetă a scos o carte de vizită și a scris ceva. Și ne-a trimis cu biletul la liceul de băieți „Nicolae Bălcescu”. Era o clădire impozantă, frumoasă … Liceul fusese transformat în spital militar și director era chiar domnul Popescu. În bilet îl ruga să ne găzduiască. Ne-am dus acolo, ne-a primit, ne-a dat un salon mare unde ne-am instalat și am stat acolo cât timp am dat bacalaureatul, vreo două săptămâni. Din 32 de elevi câți am fost în clasă, nu am ajuns decât zece. Avem și o poză cu noi, cei zece care am dat bacalaureatul la Lugoj.

Câte probe ați dat la bacalaureat. A fost greu?

Nu mai țin bine minte. Cred că șase sau șapte, erau multe. Programa nu se modificase, a fost examen serios, nu am simțit că suntem tratați cu milă.

În timp ce dădeam bacalaureatul, s-a dat un decret care spunea că examenul de admitere la Medicină și la Politehnică se va ține pe 6 iulie. Cine reușește, este scutit de armată. Restul trebuiau să se înroleze pe 20 iulie.

A fost un decret al lui Antonescu.

Da, era înainte de 23 august.

Datorită acestui decret, foarte mulți au dat concurs la Medicină, inclusiv juriști, ca să scape de front.

Da, mulți și-au schimbat specialitatea. Să vă spun drept, mie mi-a plăcut geografia și mi-aș fi dorit să fac geografie. Dar în clipa în care a apărut comunicatul ăsta, am spus că am o șansă să scap de front… Și atunci mi-am schimbat ruta. Era deja sfârșitul lui iunie, iar concursul de admitere se dădea la Alba Iulia, unde era refugiată Facultatea de Medicină. Împreună cu un coleg, ne-am urcat în tren și ne-am dus acolo, să dăm admiterea. La Alba Iulia ne-am găsit o camera la o evreică al cărei soț era deportat la Bug. Concursul a constat din trei teze: la anatomie, fizică, chimie. Se ținea după-amiază, la ora 16.00. Vă dați seama că ne-am dus fără să fi citit o iotă?

Păi asta voiam să vă întreb, că nu ați avut timp să vă pregătiți… 

Niciun fel de pregătire pentru concursul de admitere. Nu aveam nici cărți, de unde să avem, dacă eram refugiați de la Iași, de la Darabani? Îmi aduc aminte și acum subiectele. La anatomie am avut aparatul circulator, la fizică am avut curenții de inducție prin bobina Rühmkorff, iar la chimie mi-a picat teoria atomică. Întâmplarea a făcut că în ziua primei teze a sosit soțul gazdei. Erau bucuroși, numai grija noastră n-o aveau și au plecat de acasă. Noi ne culcasem și ne-am trezit pe la 15.00, iar la 16.00 începea examenul. Ca niște nebuni am sărit din pat, ne-am îmbrăcat și am fugit să dăm concursul și din fericire am ajuns la timp. Eram 526 de candidați pe  82 de locuri.

O vară de-a mea era studentă la Medicină și venise la Alba Iulia să-și dea examenele de anul I. M-am dus la ea și am rugat-o: „Nela, eu nu mai am timp să aștept rezultatele concursului. Mă duc la Târgoviște, că-i târziu, eu pe 20 iulie trebuie să mă prezint în armată. Dacă am reușit, dă-mi telegramă. Dacă nu, o să știu că am căzut și plec în armată”.

Zilele au trecut și s-a făcut 20 iulie. Nu primisem niciun semn. M-am urcat dimineața cu tata în docăraș, ne-am dus la gară și am cumpărat bilet pentru Calafat. Apoi am luat masa la restaurant. Mă gândeam că poate e ultima masă pe care o luăm împreună.  Nu se știa dacă o să ne mai vedem vreodată. În timp ce stăteam la masă, tata și-a adus aminte că dirigintele Poștei din Târgoviște e dorohoian și e o cunoștință de-a lui. Până la 16.00, când pleca trenul, mai era suficient timp, așa că ne-am dus la Poștă și în timp ce tata stătea de vorbă cu dirigintele, a venit și telegrama că am reușit la medicină. Ne-am urcat în trăsurică și înapoi acasă!

A venit 23 august, dar lumea nu s-a putut întoarce imediat, mai ales instituțiile mari, precum facultatea de medicină. Și ca să nu pierd timpul, m-am înscris pedagog la liceul comercial din Târgoviște. Era o clădire nouă, dar fără internat, toți copiii erau externi. A fost important pentru mine. Foarte mulți profesori erau concentrați și nu avea cine să țină orele, aveau nevoie de suplinitori… Era un profesor de franceză, Basil Popescu, un om de treabă, care mă simpatiza. A început să-mi dea ore, de la muzică, gimnastică, până la istorie și geografie, nu conta. Am suplinit o mulțime de ore și încasam bani frumoși. Și am fost pedagog până în luna mai a anului 1945. La sfârșitul lui aprilie, facultatea reușise să ajungă la Iași. S-a făcut o înțelegere să nu pierdem anul și am început facultatea pe 21 mai. Anul I a ținut până la 1 noiembrie și apoi am trecut, în continuare, în anul II.

Cei zece care au dat bacalaureatul. Pe rândul din față, ultimul din dreapta, este dr. Cucu

Profesorului Rășcanu îi plăcea un vin care se chema „Crăcană”

Cum vi s-a părut primul an?

Schimbarea nu mi s-a părut nici grea, nici surprinzătoare. Important era că scăpasem de front.

Ce profesori ați avut? La anatomie cu cine făceați, cu profesorul Nubert?

Cu Nubert la descriptivă și cu Iancu la topografie.

Care vă plăcea mai mult?

De profesorul Iancu. Mi-a plăcut și Nubert, era sever, dar drept.

Disecțiile când le-ați început?

Chiar în anul I. În fiecare după-masă, de la ora 14 la 18.00. Celelalte cursuri erau dimineață.

Și cum ați rezistat?

Mi s-a părut ușor, mai ales că în anul I nu aveam multe obiecte. În afară de anatomie, făceam și fiziologie, unde șef de catedră era Rășcanu. Dar nu făceam cu el, făceam cu Cărare.

Și histologie?

Da, făceam histologie cu Alexandru Țupa și embriologie cu Mârza. Mârza avea o fată care era colegă cu noi.

Probabil că părinții au fost fericiți că ați intrat la medicină.

Bineînțeles, mai ales în acele vremuri tulburi…

Dar din timpul facultății aveați vreun profesor preferat?

Nu aș putea spune că am avut… Au fost cam la fel toți pentru mine. Aveam o apreciere pentru dânșii, era altceva.

Dar nu v-a trântit nimeni la vreun examen?

Nu am căzut la niciun examen. Dar nici nu mi-am dat întotdeauna examenele în prima sesiune. Îmi lăsam și examene în toamnă. Am fost un student de mijloc.

Unde locuiați în Iași?

Iașul era în ruine, fusese tot bombardat, casele erau fără uși, fără ferestre, trei sferturi din populație era plecată. Am locuit acasă la colegul meu din liceu, care îmi devenise și coleg de facultate, Radu Herovanu și care ulterior mi-a devenit cumnat. Casa socrilor mei, unde locuim și astăzi, în strada Sfântul Sava, nu fusese bombardată și ne-au lăsat să stăm, pe mine și alți doi colegi, într-o cameră dintr-o anexă a casei.

Atunci v-ați îndrăgostit de sora lui Radu?

Nu, mai târziu. Ne-am căsătorit în anul V. Soția mea, Rodica, a terminat Facultatea de  Chimie.

Dar mai târziu a lucrat la „Sf. Spiridon”.

Da, a fost șefa Laboratorului de biochimie la Clinica a III-a Medicală.

Unde era șef de clinică profesorul Enescu?

Da, Enescu, apoi profesorul Bădărău. A făcut un stagiu la IMF, la domnișoara Sibi, unde a învățat bucătăria laboratorului. A fost numită întâi la un laborator regional, proaspăt înființat, pe Lascăr Catargi. Apoi s-a desființat și au plasat-o la laboratorul Policlinicii, care era în Boltă. De acolo a trecut la a III-a Medicală.

Cum s-a înțeles cu profesorul Enescu?

Foarte bine. Deși profesorul Enescu era un om ursuz, un tip închis.

Era bun prieten cu profesorul Rășcanu…

Cum să nu… Enescu avea casă pe Buna Vestire, iar Rășcanu avea două case: una pe Lascăr Catargi și cealaltă mai sus de Agronomie, pe partea dreaptă. Avea și o bucățică de vie. Am fost acolo de câteva ori, socru-meu a fost prieten cu profesorul Rășcanu. Profesorului Rășcanu îi plăcea un vin care se chema „Crăcană”. Nu mă pricep la vinuri, dar nu am mai auzit de „crăcană” pe nicăieri. În grădină stăteam sub un copac, la o masă. Acolo se lua masa, se purtau discuțiile și se bea „crăcană”. Și când se termina vinul, moș Rășcanu spunea: „Cel mai tânăr dintre noi să se ducă la beci și să aducă vinul”. Bineînțeles că mă simțeam, eu fiind cel mai tânăr…

A fost o figură pitorească…

Rășcanu era și foarte bun organizator. Un om de acțiune, un om de suflet. Avea un singur copil, o fată care s-a născut cu o deformație de coloană vertebrală. Era o fată deșteaptă, cu suflet bun și făcuse și ea Chimie, fusese colegă cu Rodica. Erau și prietene, așa că noi aveam legături prin profesorul Rășcanu și prin prietenia Rodicăi cu Coca Rășcanu.

A fost și deputat.

Nu numai deputat, a fost șef de partid. După 1944 a înființat un partid, Frontul Plugarilor.

 

Patru ani la Ruginoasa. Testările în masă pentru depistarea tuberculozei, malariei și sifilisului

Cum ați ajuns la Pneumologie?

A fost un șir de coincidențe care m-au făcut să ajung la Pneumologie. Dar vreau să fac o mică paranteză. V-am spus că am dat admiterea la Alba Iulia, că au fost 82 de locuri și 526 de candidați. Când am început facultatea, în mai 1945, ne-am trezit în anul I că eram nu 82, ci 320. Explicația era că pe vremea lui Antonescu evreii nu aveau voie să facă decât școală primară și liceu. Atunci, ca o bonificație, li s-a dat voie să se înscrie fără examen de admitere. A fost anul cu cei mai mulți evrei… Era după 1944, o epocă dezlănțuită, marcată de ură…

Profesorii cum îi tratau?

Nu, profesorii nu făceau diferențe, ne tratau la fel. Țin minte că mi-am spus: „Dă-o dracului de viață, trăim cu ură și murim cu ură?” Încet, s-au remediat disputele. La 25 de ani de la terminarea facultății, eu am organizat prima întâlnire a promoției noastre. Au mai urmat și altele …

Cum am ajuns la Pneumologie… Când am terminat facultatea, toată lumea trebuia să meargă la țară. Eu am fost repartizat în Bistrița Năsăud, la o fabrică de cherestea. Socrul meu fusese țărănist, dar după 23 august, nu a mai făcut politică. Fiind avocat, a apărat și mulți comuniști, printre care și pe Marin Florea Ionescu, care după aceea a ajuns secretar al Prezidiului Marii Adunări Naționale și ambasador al României la Varșovia. M-am urcat în tren și m-am dus la București, la acest Florea Ionescu. I-am explicat situația și l-am rugat să mă ajute. De față cu mine a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Teoharie Georgescu, care era ministru de interne. M-am întors la Iași, iar în două zile m-au pus să aleg între trei localități și am ales Ruginoasa, care era mai aproape de Iași.

Când am ajuns prima dată la Ruginoasa și am întrebat unde e dispensarul, m-au trimis la Primărie, unde mi se dăduse o cameră. Dispensarul fusese distrus în timpul războiului. Și am pornit pe o cărare, am ajuns la Primărie și am așteptat, ajunsesem prea dimineață, era pus lacăt. A venit agentul sanitar și mi-a prezentat „dispensarul”: o cămăruță în mijlocul căreia era o masă mare, rotundă, cu șase picioare, legate cu o funiuță ca să nu se desfacă. Nu era niciun scaun, mi-a oferit o ladă să mă așez. Atunci m-am gândit că trebuie să fac dispensar. L-am construit din piatră, ajutat de săteni. Și am reușit să-l ridicăm până la acoperiș. Îmi trebuia scândură pentru acoperiș, uși și ferestre. Pe atunci, în urma reformei administrative, România fusese împărțită în raioane și regiuni. Pașcani era capitală de raion și făcea parte din Regiunea Iași. Președinte de raion era un muncitor de la Atelierele CFR, unul Constantinescu, un om de treabă, căruia i-am cerut ajutorul. Mi-a răspuns: „Știți, anul ăsta, pentru întreg raionul Pașcani am primit 15 mc de scândură, pe care trebuie să-i iau de la fabrica de la Gura Humorului. Dar ei nu-mi dau scândura, că tot îmi spun că au de livrat în alte părți”. Era în 1951, atunci abia apăruseră la noi penicilina și streptomicina, care s-au distribuit în cantități mici în regiuni și raioane. La raionul Pașcani ajunseseră zece fiole de penicilină și zece de streptomicină. M-am dus la șeful Direcției Sanitare, care din întâmplare era un fost coleg de liceu, Franț Dămătârcă, și l-am rugat să-mi dea trei fiole de penicilină și trei de streptomicină. Fiind prieteni, m-a ajutat. Apoi m-am întors la Constantinescu: „Dați-mi o adresă că eu sunt delegatul raionului ca să ridic cei 15 mc de scândură”. „Dar cum ai să faci?” „Vă spun când mă întorc”. Mi-a dat o hârtie, m-am urcat în tren și am ajuns la Gura Humorului pe la vremea prânzului. La fabrică, le-am arătat hârtia, dar nici nu au vrut să se uite. Directorul fabricii avea biroul într-o casă prăpădită și l-am așteptat, mă gândeam că trebuie să se ducă la toaletă. Și așa s-a întâmplat. Nu a trecut jumătate de oră, că a ieșit. Și eu după dânsul. Nici nu a vrut să mă asculte până când nu i-am zis: „Dacă îmi dați scândura, eu vă dau o fiolă de streptomicină și una de penicilină”. Când a auzit, s-a luminat la față, binevoitor: „Stați să vedem ce putem face”. Și mi-a făcut imediat act către depozit să-mi elibereze cei 15 mc de cherestea. Acolo, m-am dus la șeful depozitului și i-am oferit și lui o fiolă de penicilină și una de streptomicină. Știți cum a fost? Mi-am ales scândura cea mai bună. Oamenii ridicau scândurile și eu mă uitam să nu aibă noduri, să fie de calitate. Apoi m-am dus la șeful gării, care dormea. Am așteptat să se trezească și am repetat cu el aceeași figură: „Aveți vagon? Vă dau o fiolă de penicilină și una de streptomicină.„Diseară, pe la 20.00, trebuie să treacă un marfar. Să văd dacă pot să rup un vagon”, mi-a promis șeful de gară. Am încărcat scândura de la fabrică și am adus-o la gară, pe rampă. Seara, când a venit trenul, șeful gării a scos un vagon din tren, am încărcat scândura și am trimis-o la Ruginoasa. Apoi m-am urcat și eu într-un tren de noapte și am plecat. Vagonul a ajuns după vreo două zile la Ruginoasa: am pus oamenii să descarce, am pus pază. Apoi am luat lemnarul din sat și am ales scândură pentru ferestre, pentru tocuri, pentru dușumele, pentru acoperiș. Și l-am pus să o taie repede să nu mi-o ia la raion. Și așa a rămas scândura la Ruginoasa pentru dispensar…

Erați bătăios, hotărât!

Da. Și am reușit, până la urmă, să ridic o clădire mare, cu 14 camere.

Mai este și acum?

Este și acum.

Cât ați lucrat la Ruginoasa?

Până în 1954. La Ruginoasa am făcut depistarea tuberculozei la toată populația, cu două aparate de Röntgen. Am mai făcut campanii pentru depistarea și tratarea sifilisului, apoi a malariei. Nimeni nu mai făcuse așa ceva în țară, să recolteze sânge de la populație, să aducă apoi bolnavii la Iași, să-i trateze. La raion se țineau lunar ședințe cu medicii. Și era pus câte unul să dea raportul. Dacă venea un musafir, era pus unul care are ce spune, și de obicei eram eu. Și într-o zi a venit cineva de la minister, care a vrut să asiste la o ședință de raion și l-au adus la Pașcani. S-a întâmplat că ședința era sâmbătă, iar luni programasem depistarea malariei. Și în raportul pe care l-am dat am zis că încep de luni recoltarea lamelor de sânge pentru depistarea malariei. Respectivul tovarăș s-a interesat cum fac recoltarea  și i-am explicat. „Păi îl trimit pe Moș Sandu, omul de serviciu, să anunțe lumea că trebuie să se prezinte la dispensar”.Și vine lumea?” „Vine”. Luni dimineață, era o mare de oameni la ușa dispensarului. Pe la vreo 10.00 sosește și mașina de la Iași, cu cel de la Minister. Nu a putut să-și facă loc prin mulțime să intre pe ușă, a intrat pe geam, după care și-a făcut cruce…

Erați numai dvs. la recoltare?

Nu, cu personalul medical. Aveam un sanitar, o soră de ocrotire, două îngrijitoare de copii, o bucătăreasă, o femeie de serviciu. Dar îi puneam doar pe cei școliți să facă treaba asta.

Să vă spun și de ce venea lumea: pentru că am fost și sever, și bun. Când am ajuns la Ruginoasa, 80% din populație avea păduchi. Când am plecat, nu mai avea nimeni. Printre multe alte metode, am făcut niște tabele mari și am scris numele unora dintre ei: „Aceștia nu vor să scape de păduchi”. Dar i-am trecut acolo pe cei cu fete de măritat, că nu puteam să notez tot satul. Știți ce forfotă s-a iscat în sat, în toate curțile erau scoase lighenele, se spălau cu gaz…. Dar mă și iubeau, pentru că era așa o sărăcie, iar eu încercam să-i ajut de fiecare dată. Mă duceam în câte o casă să văd un copil și era îngrozitor de frig, că nu aveau lemne. În jurul Ruginoasei era circumscripția Hărmănești pe care eu o giram, care avea păduri. Bineînțeles, doctorul era prieten cu pădurarul. De aceea eu aveam lemne la dispensar și îi spuneam: „Moș Sandu, du-te cu sania la dispensar, încarcă sania cu lemne și adu-o aici”. Și i-am ajutat pe mulți. Oamenii de aceea țineau la mine. Eu dacă spuneam ceva, se făcea sigur.

În dispensar am făcut și casă de naștere: salon de gravide, salon de nou-născuți, cu niște coșulețe împletite și într-o cameră mai mică am făcut două incubatoare, ca două pătuțuri închise cu pereți de sticlă. În Iași nu era niciun incubator la maternitate, dar eu aveam două, la Ruginoasa.

Le-ați folosit?

Am salvat trei copii, trei prematuri… În fine, cât am fost student, am făcut obstetrică doi ani, anul V și anul VI și am asistat la nașteri. Dar nu văzusem nicio extracție manuală de placentă. Și eram la Ruginoasa, într-o iarnă cumplită, când nu circulau nici mașinile, nici trenurile. Și o femeie naște și are retenție de placentă. Ce să fac? Nu o puteam trimite cu nimic la Iași. Noroc că eram blindat cu cărți și aveam și un tratat rusesc, unde am găsit cum se procedează. Mi-am făcut o cruce mare și m-am dus și am făcut decolarea manuală de placentă.

După terminarea facultății, erați medic cu acte în regulă, pregătit 100% pentru bolnav.

Da, puteai să profesezi și după aia urmau treptele, secundariatul și primariatul. Trebuia să dai examen de secundar și ulterior de medic primar. Doctoratul era după terminarea facultății, era altceva.

Când v-ați dat doctoratul?

Am terminat facultatea în 1950 și după 20 de ani mi-am susținut doctoratul, în 1970.

La cine ați avut teza?

La profesorul meu, la Nicolae Bumbăcescu. Dar profesorul Bumbăcescu a murit într-un accident de mașină și nu am mai reușit să finalizez teza cu dumnealui. Se întorsese de la București cu trenul, împreună cu soția sa și când au ajuns la Iași, a lăsat-o în spatele gării și a ieșit la stradă să prindă o mașină care să-i ducă acasă. A văzut o mașină, a sărit de pe trotuar să-i facă semn, dar în același timp venea un autobuz din stânga, care făcea rondul de la Gară. În momentul acela, când Bumbăcescu s-a repezit, l-a călcat autobuzul. Avea 77 de ani când a murit. L-au adus la Spitalul  Sf. Spiridon. Cineva de la Triaj m-a sunat pe mine. Eu aveam mașină, m-am dus repede, l-am luat și l-am dus la morgă. Soția, săturându-se să tot aștepte la gară, a luat o mașină și s-a dus acasă. Eu am fost cel care am anunțat-o…

Profesorul Bumbăcescu împreună cu colectivul clinicii de pneumologie, 1960. Doctorul Cucu este al doilea din stânga

 

Cred că am fost singurul medic de circumscripție care a prezentat o lucrare la Academie

Cum ați ajuns la Clinica profesorului Bumbăcescu?

Datorită celor două depistări în masă a tuberculozei, când eram la Ruginoasa. Doi ani la rând, cu două aparate Röntgen, cu campanii care au durat de fiecare dată câte două săptămâni. Înainte făceam reacția la tuberculină, și la trei zile după ce se făcea citirea reacției, chemam lumea și pentru examenul radiologic. Campania a decurs foarte bine, mobilizarea a fost ca la carte, nu a rămas nimeni nevăzut.

Mai făcuse cineva în țară așa ceva?

Nu. Se mai încercase la Tomești, dar pe un număr mic de oameni, pe o sută, nu pe 6000, cum am făcut eu. Și am făcut treaba asta doi ani la rând. Pe cei depistați bolnavi, îi trimiteam la internare. Pentru că eram bun organizator și eram și recunoscut…

Deși erați foarte tânăr, de-abia ieșit de pe băncile facultății…

Era la Iași un doctor – doctorul Anton Toma. El ar fi trebuit să fie profesor, dar pentru că a avut dosar prost, era acuzat că avusese simpatii naziste, a fost scos și dat deoparte. Dar era un tip valoros. Profesorul Nasta, de la București, spunea că profesorul Toma este cel mai bun cunoscător al bacilului Koch din România. Și a încercat atunci doctorul Toma un nou vaccin pentru tuberculoză, care se administra bucal. A preparat vaccinul la Iași, în podul Facultății de Medicină. Aripa facultății dinspre Spiridon nu era gata, era la roșu. A făcut vaccinul, dar trebuia testat. Unde? La doctorul Cucu, la Ruginoasa. Așa a ajuns la mine, eu făcusem reacția la tuberculină la toată populația, iar pe cei negativi i-am vaccinat cu vaccinul doctorului Toma.

Erau mulți pozitivi?

Da, cam în proporție normală pe vremea aceea, aproximativ 70% erau pozitivi. Pe toți cei negativi i-am vaccinat cu vaccinul lui Anton Toma. Ideea nu era a lui, a fost a unui profesor, Arlindo de Assis, de la Rio de Janeiro. El și-a însușit-o și a vrut să vadă dacă e bună. Am verificat după aceea rezultatele, dacă reacția a produs alergie și în ce măsură. A fost o lucrare frumoasă. După ce s-a terminat toată povestea și s-a redactat lucrarea, a fost prezentată la Academie. Doctorul Toma a fost drăguț, m-a pus pe mine să o prezint. Cred că am fost singurul medic de circumscripție care a prezentat o lucrare la Academie. Dar vaccinul ăsta nu s-a mai pus în practică, s-a rămas pe vechea metodă a vaccinării.

Apoi am făcut depistarea sifilisului, a malariei… Începusem și depistarea ouălor de paraziți intestinali. Adunam materii fecale în cutii de chibrituri și veneam cu ele la Iași, la laborator. Numai asta vă poate spune cu câtă greutate se făceau astfel de lucruri…

Cu mijloace rudimentare…

Am fost un om activ, toată viața mea. După ce am făcut atâtea lucruri la Ruginoasa și devenisem cunoscut, am fost numit secundar la Iași. Secundariatul, pe atunci, se făcea la Facultate. Așa am ajuns în Iași. Având în vedere cele două depistări ale tuberculozei, m-au dat la Pneumologie. Așa am ajuns la profesorul Bumbăcescu. Aici am făcut prima bronhoscopie din România, în 1954.

Exact când ați ajuns la Iași.

Da.  Clinica primise chiar atunci o trusă de bronhoscopie Jacobson. Și am spus că e păcat să nu o utilizăm, că trebuie să facem treabă cu ea.

Ați citit în literatura de specialitate?

Da, m-am uitat în reviste și după aia am încercat singur.

Cui i-ați făcut prima bronhoscopie?

Unei femei, îmi aduc aminte de ea. După aceea veneau la mine bolnavi din toată Moldova, de la Galați până la Suceava. Îi aduceau cu ambulanțele. Am făcut peste 80.000 de bronhoscopii.

Nu ați stârnit invidia colegilor?

Nu, bronhoscopia nu era ușor de făcut, era și cu unele riscuri și lumea era bucuroasă că este cineva care face la toată lumea și nu face mofturi… Eu nu făceam planificări. Singura planificare pe care am făcut-o, mai târziu, când acopeream toată Moldova, a fost că am fixat județele pe zile. De exemplu, județul Botoșani era programat marți… Tot eu am făcut prima bronhografie din România și prima puncție transbronșică. Am introdus metoda amprentei, datorită căreia astăzi se face examenul de extemporaneu, adică în timpul operației se recoltează o bucățică de formațiune, se trimite la laborator, e examinată și se dă rezultatul – dacă e malign sau benign. Metoda e a unui rus, nu e a mea, eu nu am făcut decât să o aplic în România. Era în 1958…

Este impresionant că ați aplicat nu ce ați văzut direct la altcineva, ci ce ați citit în literatura de specialitate. 

Eu citisem din literatură, știam de propunerea acestui rus și am zis să o aplicăm. E așa o metodă simplă… Lucrurile importante sunt uneori banal de simple… Am mai făcut și prima angiopneumografie din România – împreună cu doctorul Mihăilescu, medic radiolog la Clinica I-a medicală.

De unde făceați rost de literatură de specialitate, pentru că în afara revistelor sovietice, toate sursele erau blocate?

Vizavi de clopotnița Spitalului Sf. Spiridon, peste drum, era o librărie ținută de un evreu. Întâmplarea a făcut că a ajuns pacientul meu. După ce s-a externat, într-o zi a venit la mine și mi-a spus: „Domnule doctor, am fost foarte mulțumit de cum m-ați îngrijit, vreau și eu să vă ajut cu ceva. Nu vreți niște reviste din străinătate?” Mi-a povestit că are un frate care are librărie la Paris, i-am dat titlurile revistelor, le-a trimis fratelui său, care a făcut abonamente și așa mi-au venit prin Poștă, vreme de câțiva ani, patru reviste franțuzești. Se întâmpla în perioada anilor 60. Primeam atunci „Le Poumon”, „Les Bronches”, „La semaine des hôpitaux,”, „La Presse médicale” și așa am reușit să fiu în contact cu literatura străină.

Cum de nu ați ajuns cadru didactic, cu toate aceste realizări?

Eu nu am fost comunist și nici simpatizant comunist. M-am ținut departe de politică, dar lumea îmi știa principiile, astfel că, într-un fel, eram considerat reacționar. Pur și simplu nu înghițeam ideile comuniste și din cauza aceasta nu am ajuns cadru didactic. Așa erau vremurile atunci.

Ați fost unul dintre primii medici specialiști pneumologi din țară. 

Da. Se desființaseră examenele și numirile erau făcute de Comitetul Județean de Partid. Acolo se hotăra cine-i medic primar, cine-i medic de secție etc. Și în 1957 și-au dat seama de prostie și au hotărât schimbarea sistemului. Astfel au reintrodus examenele și a apărut postul de medic specialist. Când s-a anunțat prima dată examenul de medic specialist, lumea era neîncrezătoare, toți credeau că numirile sunt făcute oricum de partid. Examenul s-a ținut la București și ne-am înscris din toată România, pentru specialitatea mea, doar patru inși. Eu de la Iași, unul de la Cluj, unul de la Târgu Mureș și altul din București. Examenul a constat dintr-o teză scrisă, un examen oral și unul la bolnav. „Ghinionul” a făcut că eu am ieșit primul din cei patru. Și așa am devenit primul medic specialist din România.

Mulaj bronhic

 

M-am înscris la teza de doctorat la profesorul Bumbăcescu, dar când eram cu teza aproape gata, a fost accidentul în urma căruia profesorul a murit”

Să revenim la teza de doctorat…

M-am înscris la teza de doctorat la profesorul Bumbăcescu, dar când eram cu teza aproape gata, a fost accidentul în urma căruia profesorul a murit. În februarie 1972. M-am mutat la București, la Nasta, care nu m-a ajutat, nu a contribuit cu absolut nimic… Așa au fost împrejurările, în schimb a trebuit să dau examen cu el. S-a făcut comisie la București.

Care era subiectul tezei?

„Anomalii și malformații congenitale bronhopulmonare”. Teza a avut succes mare, comisia a fost grozav de impresionată.

Cât ați lucrat la teză?

Din 1966 până în 1970, patru ani. Am avut norocul că am făcut, cum spuneam, prima bronhoscopie, prima bronhografie din România și toate metodele astea noi de explorare m-au ajutat, încât am putut face o teză de doctorat deosebită. Am profitat de faptul că eu am introdus toate metodele acestea de lucru în practică.

Ați publicat teza?

Nu… Dvs. nu ați trăit vremurile acelea, atunci politicul juca rolul principal în apariția cărților… Nu, am susținut-o și atât.

De la 18 ani ați locuit aici, în casa socrilor…

Da, când am venit, Iașul era în ruină și viitorul socru ne-a primit pe mine și încă alți doi colegi ai băiatului său. După trei ani, ne-am găsit camere prin oraș și ne-am mutat. Eu, de exemplu, m-am mutat la o mătușă care era ieșeancă și care s-a întors greu la Iași.

V-ați însurat în anul V?

Da, în anul V. Pe vremea aceea, cu greutăți, am avut o nuntă modestă.

Unde ați făcut nunta?

Acasă. Cu rude și prieteni, câțiva colegi…

Ce program de lucru aveați?

Mă sculam la 6.00, iar la ora 7.00 am fost totdeauna prezent în spital. Nu plecam până nu terminam toată treaba. Având în vedere că eram singurul care făceam bronhoscopii, ora de amiază varia în funcție de numărul de bronhoscopii și bronhografii. Dar întotdeauna căutam un ceas, două să mă duc și la bibliotecă. Și mă duceam la biblioteca Societății de Medici și Naturaliști, nu la aceea a facultății. Pe atunci Societatea trimitea revista în afară și primea, la schimb, reviste din străinătate. De altfel, Revista Medico-Chirurgicală, de la înființarea sa, în 1887, a apărut cu multe eforturi. În perioada când am făcut parte din comitetul editorial ne împărțeam zone și trasee pentru abonamente. Eu aveam Suceava – Vatra Dornei. Mă duceam pur și simplu acasă la medici și încheiam abonamente, iar în felul acesta revista a rezistat.

Ați prins perioada asta cea mai grea, cu reforma învățământului.

Da, am trăit epoca cea mai cumplită din istoria României… După 1990, lucrurile s-au schimbat. Mai întâi s-a încercat schimbarea mentalității oamenilor. S-a încercat, dar mentalitatea nu o schimbi de azi pe mâine. Omul trebuie să trăiască convingerile pe care le are, și de obicei cei mai mulți cu greu își schimbă părerile și mentalitățile.

Dar sistemul medical?

Când eram eu tânăr, era mai multă ordine și mai multă disciplină. Se făcea medicină, chiar dacă mijloacele erau mult mai puține. Dar munca, perseverența, insistența medicilor au înlocuit în mare măsură aceste lipsuri. Pe vremea mea, mă purtam foarte frumos cu bolnavii.

 

„Acum, după 70 de ani, încă se pomenește de mine la Ruginoasa”

Mai ales că ați profesat la Ruginoasa, unde erau oameni simpli, necăjiți. Trebuia să ai răbdare, să le explici, să le faci educație sanitară.

Mai ales pentru omul simplu, modul cum i te adresezi, cum îi vorbești, cum îl tratezi, contează foarte mult. La Ruginoasa am fost și sever, și foarte blând. De asta oamenii m-au iubit. Acum, după 70 de ani, încă se pomenește de mine la Ruginoasa. Dacă de exemplu primarul voia să facă o adunare, mă ruga pe mine: „Domnu’ doctor, mâine avem nevoie de o mie de oameni…”

Pentru că știau că numai de dvs. ascultă țăranii…

Da. Eu îl puneam pe omul meu, Moș Sandu, omul de serviciu, să anunțe lumea. Își agăța toba de gât, mergea pe stradă și anunța țăranii că a doua zi trebuie să se prezinte la dispensar. Dacă trimitea vorbă primarul, nu se prezenta nimeni, dar de mine ascultau.

40 de ani de la terminarea facultății, Palatul de la Ruginoasa

Ați trecut prin multe în viață, care a fost cel mai greu moment?

Când m-au repartizat la post. Numirile se făceau din oficiu și m-au trimis medic de întreprindere în Bistrița Năsăud. Nu puteau să aleagă un loc mai rău, cu mai puține legături cu Iașul! Când am primit hârtiuța, a fost cea mai mare lovitură. Întâmplarea a făcut că am reușit să o rezolv și să vin la Ruginoasa, că altfel cine știe care mi-era drumul meu în viață.

Aveți regrete?

Nu, cu toate că am avut momente în viață foarte grele. V-am spus că nu am făcut politică. Am ajuns până la urmă și eu membru de partid, pentru că m-au făcut ei, nu că am cerut eu… Vremuri grele… Țin minte că în 1948, când a început reforma învățământului și s-a înființat Institutul de Medicină, eram student în anul IV. Și o comisie alcătuită din studenți îți dădea aprobare ca să mănânci la cantină. Am făcut și eu cerere, dar mi-au respins-o.

De ce, pentru că aveați dosarul prost?

Pentru că eram considerat reacționar. Aveam un prieten din copilărie din Darabani, băiatul unui avocat, Lipșa, care ajunsese ofițer și era locotenent la Regimentul 13. Și nu știu ce mi-a venit să-i fac o vizită într-o zi, fără absolut niciun interes. Și printre altele i-am povestit lui Mircea și despre problema mea cu cantina, că nu știam ce o  să fac cu masa, unde voi mânca. La un moment dat văd că se scoală și-mi spune că o să lipsească jumătate de oră, dar a insistat să-l aștept. După un timp se întoarce și-mi spune: „M-am dus la comandantul regimentului și i-am spus că am un văr care-i student și care e considerat reacționar și care nu a fost primit la cantină. Primiți-l să mănânce la popota ofițerilor”. Și colonelul a fost de acord și așa în anul IV am luat masa la regimentul 13. Mă duceam pe jos până sus, în Copou, unde era regimentul, că nu aveam bani de tramvai, mâncam împreună cu ofițerii și într-un sufertaș îmi luam aceeași mâncare pentru seară.

Culmea,  președintele comisiei de studenți care îmi refuzase cererea fusese coleg cu mine și de liceu. A ajuns apoi profesor la Medicină… Dar nu i-am purtat pică, pentru că el nu făcea decât să execute niște ordine. Și el era într-o situație proastă, era nevoit să fie obedient.

Sistemul era ticălos.

Da, am înțeles situația.

V-ați îndrăgostit de sora colegului dvs. la care ați locuit când ați ajuns la Iași, de Rodica Herovanu, fiica avocatului Alfons Herovanu. Ce v-a atras la viitoarea doamnă Cucu?

Bunătatea. Era o femeie bună la suflet. Nu era capabilă nici de-o vorbă rea, d-apoi să mai și facă ceva rău. O femeie deșteaptă, cu personalitate, cu simțul umorului. O foarte bună profesionistă … Ne-am înțeles foarte bine și, după atâția ani de conviețuire, pot să vă fac o mărturisire: „Știți că nu ne-am certat niciodată?”

Câți ani ați fost căsătoriți?

58 de ani. Eram firi asemănătoare. În foarte multe privințe, ne înțelegeam din ochi, din priviri, bănuiam ce gândește celălalt.

Dar ca părinți cum ați fost?

Am fost niște părinți așa cum ar trebui să fie.

Cum ar trebui să fie niște părinți?

Înainte de toate, să știe să iubească. În sensul cel mai deplin al acestui cuvânt. După mine, iubirea trebuie să fie la baza vieții. Unde nu-i iubire, nu-i nimic. Oamenii care trăiesc fără să iubească sunt niște morți care trec prin viață. Să știi să iubești pe cineva este pentru mine cel mai frumos lucru de pe pământ.