Interviu cu prof.univ.dr. Ion-Christian Chiricuță, medic primar de radioterapie.

Prof.dr. Ion-Christian Chiricuță s-a născut la București, la 4 martie 1947, într-o familie de intelectuali mutilată de comuniști. Tatăl său este celebrul chirurg Ion Chiricuță, fost director al Institutului de Oncologie din Cluj, care astăzi îi poartă numele. Bunicul său patern, preotul Toma Chiricuță, doctor în teologie în Germania, a fost arestat chiar în biserica în care slujea, Zlătari, din cauza unei inscripții: „Omul, în afară de trup, are și suflet”. Mama sa, al cărei bunic, Nicolae Basilescu a fost decanul Facultăţii de Drept Bucureşti în perioada interbelică și care primise, acasă, o educație aleasă, a fost obligată să fie femeie de serviciu si muncitor necalificat ani de zile în fabricile comuniste. Bunicul matern, profesorul de drept economic Aristide Basilescu, a fost, la rândul său, deținut politic în lagărul de exterminare de la barajul Bicaz.

Prof.dr. Ion-Christian Chiricuță a făcut parte din prima generație de studenți care au absolvit Fizică Atomică şi Nucleară la Facultatea de Fizică a Universităţii „Babes – Bolyai” din Cluj-Napoca. Din cauza fugii din țară a fratelui său, nu a fost lăsat însă să urmeze o carieră de fizician în domeniul pentru care a a fost educat, astfel că a urmat din anul 1974 cursurile Facultății de Medicină Generală din cadrul IMF Cluj. În 1978, şi-a susţinut doctoratul în fizică, la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, iar în 1980 și-a dat secundariatul în radiologie-radioterapie la Institutul Oncologic București. Dupa depunerea cererii de emigrare din Romania, un an de zile a fost șomer, până în 1982, când, cu ajutorul tatălui său, a obținut un post de medic de țară la dispensarul medical din satul Dițești, județul Prahova. După trei ani reușeste să plece din România în Germania, unde a avut șansa de „a-și alege”, la 41 de ani, profesorul în radioterapie – în persoana domnului dr. Werner Bohndorf.  

Din 1986 a urmat rezidențiatul în radioterapie la Universitätsklinik Marienhospital Herne, la Universitatea din Bochum, iar între 1988 şi 1995 a lucrat la Clinica de radioterapie a Universităţii din Würzburg. În anul 1991 a devenit medic specialist în radioterapie oncologică. În 1996, a obținut  titlul de doctor docent în medicină și în același an a fost numit în funcția de director al Institutului de Radioterapie Oncologică de la Spitalul „St. Vincenz“ din Limburg și a fondat un institut modern de Radioterapie Oncologică. În 2002 a primit titlul de profesor al Universității din Würzburg.

În 2010 s-a întors în țară, unde a contribuit, în București, la formarea unui centru privat de radioterapie pe principiile procedurilor moderne în domeniu.

A scris patru cărți despre radioterapie și anatomie, este autor și co-autor a peste 40 de articole apărute în reviste și publicații de specialitate de prestigiu. A creat primul atlas 3D al sistemului limfatic împreună cu profesorul Anders Brahme, de la Institutul Karolinska, din Suedia.


 

Fiecare dintre noi poartă pe umeri o pelerină pe care stau agățate umbrele strămoșilor. Harta dvs. genetică este fantastică, pentru că ambii părinți se trag din familii vechi și extrem de fine, de intelectuali. Nu putem cumpăra trecutul – spuneati, dar povestea familiei dvs. nu a fost niciodată de vânzare, o aveți acolo, în suflet, în sânge. Care vă sunt cele mai dragi umbre de pe pelerină?

Este extrem de interesantă întrebarea, dar de multe ori, când ești tânăr, nici nu ai timp să te ocupi de treaba asta. Încă din copilărie am trecut printr-o perioadă stalinistă de o austeritate extraordinară. Acum văd că sunt generații care nici nu știu ce e aia „comunism” sau au o imagine total greșită a „comunismului”. Eu am trăit din plin acele vremuri cumplite, pentru că sunt născut în 1947, când comunismul sau mai corect definit „stalinismul” era în floare. Țin minte momentul când am aflat că a murit Stalin, în 1953, eram în gara din Brașov. Așteptam trenul spre Sighișoara, unde locuiam la o familie de sași. Cu familia acelor sași, care în final mi-au devenit „rude apropiate” în sensul direct, am trăit toată perioada stalinistă și am văzut cum se făceau arestările si deportarile în U.R.S.S. în comunitatea lor.

Povestea Basileștilor. Prigoana din vremea comunismului

Chiar bunicul dvs. matern a avut astfel de probleme.

Familia mea pe linie maternă, inclusiv mama mea, a fost pseudo-exterminată intelectual de regimul comunist instaurat in 1947. Sigur, unii vor comenta că eu am fost un privilegiat al regimului. Nu, nu am fost privilegiat, am crescut ca un copil normal, într-o familie de intelectuali. Bunicul meu era un preot cunoscut în București, părintele Toma Chiricuță, de la Biserica Zlătari, iar străbunicul din partea mamei, Nicolae Basilescu, a fost decanul Facultății de Drept din București în perioada interbelică. A murit în 1938.

La inițiativa sa, în perioada în care fost decan (1927-1934) au fost strânse fondurile pentru construcția Palatului Facultății de Drept din București.

Da, cu ajutorul regelui Carol al II-lea.  Bunicul meu a fost un întreprinzător. Tot ce a reușit să „aibă“ a fost cumpărat din munca lui. Nu le avea, ci și le-a cumparat si fondat cu specialiști aduși special din Franța. Străbunicul meu provenea dintr-o familie de oameni simpli din Urlați. Îl chema Nicolae Vasile și învățătorul său, observând că este un copil dotat deosebit,  a sfătuit familia să-l lase să plece la Ploiești, să urmeze acolo școala.  Acest învățător a propus si schimbarea numelui din Vasile în Basilescu. „Dar să-ți schimbi numele”, i-a zis, „de azi înainte tu ești Basilescu”.  Profesorii de liceu de la Ploiești au fost impresionați de inteligența sa ieșită din comun și l-au îndrumat să urmeze studiile Facultății de Drept la București. Nicolae Basilescu a introdus primul tramvai cu abur, în anul 1906, care funcționa între Bucurestii Noi și Gara de Nord. Cartierul Bucureștii Noi a fost fondat și apartinea profesorului Basilescu Nicolae. Inițialele sunt aceleași, BN.

Parcă ar fi povestea lui Nicolae Moromete.

Da, a studiat și când a ajuns la Facultatea de Drept, decanul de atunci, profesorul Aristide Pascal, autorul Constituției din 1866, și-a dat seama, la rândul său, de capacitățile sale intelectuale extraordinare și l-a îndrumat și trimis să-și dea doctoratul la Paris. Se întâmpla între 1881 -1884.

Era un diamant care s-a șlefuit singur.

L-a șlefuit societatea, adică toți cei care au intrat în contact cu el și care și-au dat seama că au de a face cu un om deosebit.

Ce vreți să spuneți, că dacă s-ar fi născut în zilele noastre nu ar mai fi avut această șansă?

E greu de spus ceva la acest subiect. Păi eu ce șansă am avut aici? Până la 40 de ani nu am avut dreptul să primesc vreun pașaport pentru „dincolo de cortină”. Nici una. Am făcut școală, am studiat, mi-am câștigat toate lucrurile pe drept și am plecat din România ca să-mi fac un viitor. Eu am terminat facultatea de medicina generală în ’80. Am fost concediat după ce am depus cererea de plecare definitivă, am fost șomer un an de zile, la un moment dat chiar am vrut să merg „hamal” la gară, dar nu m-au angajat, zicând că sunt provocator… Apoi am primit un post la o circumscripție medicală. Așa a început, trebuie să recunosc, cea mai frumoasă perioadă a vieții mele –  eram un tânăr medic dintr-un sat de undeva, din Prahova. După aproape trei ani am reușit să plec din România. Dacă nu aș fi făcut-o, nu cred că aș fi putut acumula cunoștințele pe care le-am dobândit în Germania. Acolo am găsit un profesor care a devenit noul meu mentor și-l echivala, ca model profesional, pe tatăl meu.

Aș vrea să revenim puțin la subiectul familiei, pentru că vă trageți dintr-o familie extraordinară.

Am în minte un citat al unui coleg al renumitului om de știință Geoge Emil Palade, Christian  Duvell, care a luat premiul Nobel în Medicină odată cu savantul roman în anul 1974 și care spunea despre acesta că este „ cel mai mare ambasador al României prin atitudine, prin gândire și ținută profesională”. Profesorul Duvell era de părere că orice copil ar trebui să aibă două șanse în viață  –  o dată, să-și aleagă părinții și a doua, să-și poate alege profesorii. Mi s-a părut fantastic – de fapt fiecare copil își alege părinții, pentru că majoritatea ne lăudăm cu părinții și suntem foarte mulțumiți de familia noastră. Dar profesorii n-ai cum să-i alegi. De fapt asta este o problemă  –  elevul ar trebui să-și aleagă profesorul, mai ales la universitate. Dacă ești într-un mediu și observi că nu ai pasiunea si propulsarea necesara trebuie sa schimbi imediat ceva … De fapt pasiunea vine din curiozitate, copiii sunt curioși.  Ei sunt, prin curiozitatea ce-i caracterizează, cei mai fantastici receptori și dacă le satisfaci curiozitățile, se vor dezvolta incredibil.

L-ați cunoscut pe George Emil Palade?

Da, i-a fost asistent și tatălui meu, la Anatomie. A venit la Cluj, a vizitat institutul în anul 1968, chiar aveam niște poze alături de tatăl meu și cu colaboratorii din institut. Vizita lui a produs în membrii de atunci ai institutului un optimist ieșit din comun.

Ați avut parte de ambele șanse în viață – atât cu părinții, cât și cu profesorii.

Comuniștii mi-au distrus familia mamei, după ce au făcut-o măturătoare într-o fabrica. Mama mea provenea dintr-o familie organizată, înainte de venirea comuniștilor, și primise o educație englezească. Bunica ei, prima soție a străbunicului Nicolae Basilescu, a murit de tuberculoză, lăsând în urmă trei copii: pe bunicul meu, Aristide, și pe cele două surori ale sale. A doua soție a lui Nicolae Basilescu, Vera, născută Cunningham– era un om extrem de talentat, era și pictoriță.

Aristide Basilescu, profesor de drept economic, a avut un singur copil – pe mama mea, care s-a căsătorit la doar 18 ani cu tatăl meu, Ion Chiricuță. A venit războiul, în 1948 au fost expropriați, scoși noaptea din casă, mutați la Mizil, cu domiciliu obligatoriu, într-o casă cu pământ pe jos, în care am locuit și eu. Bunicul meu, profesorul Aristide Basilescu, a fost condamnat și a lucrat mai mult de doi ani în „lagărul de exterminare” de la Dodeni – Bicaz. El era la secția în care erau încarcerați „intelectualii și preotii”, ce prestau muncă forțată la construcția barajului Bicaz. În pușcărie fiind, tatăl meu a obținut „aprobarea” să-l opereze de hernie inghinală chiar în celula lui. Operație ce a a reușit și „pușcăriasul” Basilescu a putut „lucra” mai departe acolo.

La Iasi, examinând Atlasul lui Bidloo

Ați copilărit la Mizil?

O parte a copilăriei am petrecut-o și la Mizil, pentru că apoi am plecat la Sighișoara, la o familie de sași, perioadă ce a contribuit mult la reușita în viață în anii ce au urmat, și mai ales în perioada petrecută în Germania.

La șase ani ați plecat de acasă?

Plecam, veneam, am crescut într-o continuă mișcare, pentru că nu aveam casa noastră nici în București, unde împărțeam un apartament de trei camere cu trei familii. Într-o cameră locuiau bunicul meu, preotul Chiricuță, cu soția Virginica, în altă cameră stăteau sora tatălui meu – pediatră, cu soțul ei, tot medic și noi patru, în a treia cameră.

În hol, tatăl dvs. își amenajase un cabinet medical.

Apartamentul avea, spre norocul nostru, două intrări, una înspre Cișmigiu (Schitu Măgureanu, dacă nu mă înșel) și cealaltă din strada Cobălcescu nr. 6, etajul III (sub un acoperiș de tablă care făcea verile un coșmar). În hol era cabinetul unde doctorul Chiricuță își consulta pacienții. Eu mă învârteam printre pacienții care asteptau în hol și pe scara blocului.

Fiind copil, percepția dvs. era alta, nu simțeați greutatea vieții.

Nu la dimensiunea reală, apartamentul era lângă Cișmigiu și mă jucam toată ziua în parc. Tatăl meu luase un câine de la Castelul Bran și hoinăream toată ziua prin Cișmigiu cu Tulpan – așa îl chema pe câine. Îl călăream, era cât un „cal”. Când se punea sub masă, ocupa toată bucătăria. Tulpan ne-a schimbat viața. Sigur, având un câine foarte mare, eram foarte invidiat și respectat de ceilalți copii.

„Omul, în afară de trup, are și suflet”

Povesteați într-un interviu că întreg holul si culoarele erau tapetate cu mii de cărți.

Bunicul meu, preotul Toma Chiricuță, era un mare învățat.

Era un preot erudit, cu studii de teologie și pedagogie efectuate în Germania.

Bunica-i din Bălăbănești și s-au căsătorit la Bârlad, unde au și locuit o perioadă și unde s-a născut tatăl meu în 1918, pe 7 ianuarie, de aceea îl cheamă și Ion. Au stat foarte puțin la Bârlad, pentru că bunicul a fost numit preot la Botoșani și au plecat acolo la scurt timp după nașterea tatălui meu. Un văr mi-a povestit o scenă extraordinară: când au plecat din Bârlad,  în 1918, era război și trenul avea geamul spart. Bunica îl ținea pe tatăl meu în brațe, ningea peste el și un soldat și-a scos mantaua și l-a acoperit. Preoteasa Virginica a crescut cinci copii în condiții foarte grele, cei patru ai ei și încă o fată adoptată.

Femeile din familia dvs. au fost dârze, pe măsura bărbaților lor.

Bunicul a plecat cu ea în Germania, la Göttingen, unde a studiat filosofie și pedagogie. Revenit în țară, a introdus o nouă atitudine în predică. Preotul și învățătorul ar trebui, și astăzi, să fie personalitățile care să contribuie la formarea locuitorilor din sat.

Cum era pe vremuri.

Da, și el și și-a luat rolul acesta în serios, astfel că predicile sale erau educative. Le povestea enoriașilor despre etică, atitudine, educație, literatură și artă. Implementa în predici chiar ultimele descoperi științifice, le povestea despre Einstein. Eu astăzi, când mă duc la biserică, nu mai aud nici un cuvânt dintr-ăsta. În afară de ritualuri, eu nu știu ce mai comunică un preot ortodox credincioșilor.

El avea toate cărțile, Hegel, Kant… Avea mii de volume pe rafturile in coridoarele acelea. Erau metri întregi de biblioteca, toți banii câștigați îi dădea pe cărți. Brockhaus, Larousse…

Niște amintiri mai pregnante din acea vreme aveți ?

Aveam șase ani, eram pseudo-vagabond, eram pe stradă toată ziua, jucam fotbal, îmi petreceam timpul cu mulți alți copii în Cișmigiu.  Apoi am plecat la Sighișoara, unde am făcut grădinița germană și apoi școala germană, un mare noroc pentru mine, pentru că am intrat în contact cu o disciplină incredibilă, cea „germană”. Locuiam chiar lângă grădiniță, pe strada Nikos Beloianis și am participat la ce s-a întâmplat cu sașii în Ardeal in perioada cea mai grea, cea „stalinistă”. Venea securitatea noaptea, când avea loc o adevărată „vânatoare de oameni”, îi căuta prin pivnițe, poduri, îi aresta, iar despre această filă a istoriei nici nu se mai amintește astăzi. Erau săracii duși în Siberia și se întorceau după zece ani, dacă nu mureau acolo. Herta Müller, laureata Premiului Nobel pentru literatură în anul 2009, descrie suferințele acestor nevinovați în lagărele de muncă sovietice.

Și bunicul dvs. a trecut prin experiența asta, a fost arestat în anul 1961.

Da, bunicul a fost arestat în biserică, din cauza unei lozinci, pusă de el la intrarea în biserică: „Omul, în afară de trup, are și suflet”. Biserica Zlătari era vizavi de Miliția Capitalei, au citit asta, au venit și l-au arestat. Avea 74 de ani. Eu eram elev, la București. Am citit povestea asta în dosarul de la Securitate al tatălui meu. Lumea crede că tatăl meu, chirugul Ion Chiricuță, a fost un favorizat. Nu este adevărat, „favorizarea” a fost dobândită prin profesionalism. În realitate, asa cum reiese din dosarul sau de la securitate, era spionat în fiecare secundă. Avea șapte turnători în Institut, care declarau tot ce le povestea lor sau altor colaboratori. Dar tata nu se ocupa de politică, era preocupat de operațiile lui, scria cărți, zi și noapte, astfel că nu a fost afectat de aceste „turnătorii”. Dar când am citit dosarul, am rămas impresionat, sunt lucruri dramatice acolo. Am descoperit că era fotografiat, cu poze, în timp ce se afla în „delegație” prin București, era urmărit foarte serios.

Așa îl știu pe tatăl meu, ori operând, ori scriind, la o masă de lucru

Vă înrudiți și cu savantul Ștefan Procopiu.

Mama lui Ștefan Procopiu era soră cu mama tatălui meu, din Bălăbănești. Eu tot auzeam de Ștefan Procopiu de la Iași, că a lucrat cu Niels Bohr la Paris… Am studiat și fizica atomică,  dar nu am ajuns niciodată la Iași în perioada respectivă. Am vizitat recent Muzeul Universității din Iași și am văzut teza lui de doctorat, realizată la Paris. Și când eram student se vorbea de Ștefan Procopiu ca despre o minune a gândirii românești, pe unde a fost a impresionat extraordinar și a creat și o școală renumită de fizică la Iași.

Alături de tatăl său, reputatul chirurg Ion Chiricuță, în prima zi ca student la Medicină (15 septembrie 1974)

La Cluj ați ajuns în clasa a VII-a, cum v-ați acomodat? În acea perioadă tatăl dvs. era ocupat cu Institutul de Oncologie.

El pleca la 7.30 la Institut și ajungea acasă seara, la ora 19.00. Dormea două ore, după care scria până la 2 noaptea. Așa îl știu pe tatăl meu: ori operând, ori scriind, la o masă de lucru.

Cum v-ați acomodat la Cluj?

Am avut sansa să intru într-o clasă extraordinară. Noi și acum ne întâlnim, colegii din clasa a VII-a și apoi cei de liceu, în fiecare an, la Cluj. Am urmat liceul „Nicolae Bălcescu” în aceeași formație  și toți am intrat la facultate. În clasa noastră erau olimpicii României la matematică și chimie, adică câștigătorii titlului. Eu mergeam la olimpiada de fizică, dar nu eram olimpic. Am avut o profesoară de matematică fenomenală, doamna Lungu. I-am revăzut la 50 de ani de la terminarea liceului pe acești profesori, aveau aproape 90 de ani sau mai mult, erau perfect lucizi. Pe doamna Lungu o țin minte perfect: venea îmbrăcată cu un halat perfect călcat zilnic, cu guler alb suprapus, totul era perfect la dumneaei și nu a zâmbit o singură dată, în acei cinci ani. Era de o strictețe fenomenală… Am întrebat-o: „Doamna Lungu, cum ați reușit să creați o clasă atât de omogenă în concept, cu un astfel de rezultat – toată lumea a intrat la facultăți ca politehnica, matematica, fizica, chimia și medicina. Dacă ne dădeați o problemă pe care știa să o facă numai campionul olimpic, noi, azi, eram în cu totul altă constelație. Mi-a răspuns: „Voi nu ați observat, dar eu predam pentru trei categorii: pentru cei mai slabi, pentru intermediari și pentru cei tari. Și când vă dădeam teză, vă puneam în grupe și fiecare avea alte subiecte”.  Noi nu ne-am dat seama, că nu făcea discriminare, nu ne umilea, nu spunea nici unui elev că face parte din grupa slabă… La limba română se întâmpla, probabil, același lucru probabil, pentru că aveam lucrări diferite… Acei profesori aveau acel concept de diferențiere și de omogenizare prin educație și nu creau complexe copiilor și ce duceau la izolarea lor. Noi am crescut împreună, și  olimpicii, și „neolimpicii” și nu era deosebire ca educație. Apoi, la facultate, am avut, de asemenea, profesori mari. Eu am terminat prima promoție, la Cluj, de Fizică Atomică si Nucleară cu specializarea în scopul de a “produce apă grea” pentru centralele atomice de la Cernavodă.

Cărțile profesorului Chiricuță

Nu ați dat la Medicină din prima pentru că spuneați că în clasa a X-a nu ați reușit să memorați pe de rost noțiunile de biologie.

Tatăl meu, după ce i-am zis într-o zi că aș vrea să dau la Medicină, mi-a cumpărat zece caiete, 15 creioane, opt radiere și a început să-mi deseneze toată anatomia, începând cu celula, și cred că am ajuns la glomerul renal. A început cu celula, cu nucleul. Eram în clasa a X-a și eram depășit, efectiv. La al treilea caiet umplut de el, cu desene, cu tot, i-am zis: „Uite ce, eu îți mulțumesc tare mult, dar ca să nu intrăm într-un conflict, eu mă duc la Fizică”. Mi-a respectat dorința și am studiat Fizică Atomică și Nucleară, unde am avut niște profesori extraordinari, ca profesorul Victor Mercea, profesorul Mircea Peculea, profesorul Nicula, profesorul Ioan Ursu, la fizică și profesorul Ney, la matematica. Sunt doar câteva nume alese, dar în realitate toate cadrele erau deosebite și trebuie să mulțumesc tuturor pentru munca depusă cu noi.  Îți scriau două ore intregi pe tablă toate cursurile. Impresionant. Examenele erau ceva deosebit. Era de fapt „o sărbatoare” în care erau culese roadele muncii lor, dar și ale muncii noastre. Când văd astăzi aceste „multiple choice”, să nu se mire societatea că acești oameni nu pot face altceva decât să-și ia, cu un copy-paste, niște titluri care de fapt nu au nicio valoare reală. În realitate, conceptul Bologna este o devalorizare a știintei și toți sunt educați pentru a deveni în realitate niște tehnicieni pricepuți.

Când ați terminat facultatea nu vi s-a permis să profesați pentru că fratele dumneavoastră, care era inginer, fugise în străinătate.

El era inginer, dar prima slujbă în Germania a fost într-un magazin unde vindea becuri. Apoi a creat o firmă personală cu mai mulți colegi, care în foarte scurt timp a ajuns o firmă de vârf. De exemplu, ei au realizat unul din sistemele de siguranță al aeroportului din Frankfurt, apoi sistemul de siguranță al controlului gazului metan în Munchen. Asta este fenomenal în Germania, oamenii din jurul tău își dau seama că poți produce mai mult și-ți dau șansa să produci mai mult. Nu vreau să fiu rău, dar cred că în România, astăzi, este mai rău decât pe vremea lui Ceaușescu, fiindcă sunt îngrădite aceste posibilități. Atunci era politică,  acum apare paralizia asta pe care nu știu cum să o denumesc – acești tineri sunt liberi, pot oricând pleca. Eu nu am putut călători până la 40 de ani, deci a trebuit să plec din România…

Părinții dvs. știau de intenția fratelui?

Nu, nici eu, când am plecat din România, nu i-am spus nimic tatălui, nu am vrut să-l pun într-o situație incomodă. De plecarea mea nu stia nimeni nici mama mea nu știa, nici măcar prietena mea, actuala mea soție, nu știa.

În satul Dițesti, in fața dispensarului (2012)

Medic de țară la Dițești

Erați absolvent de medicină, chiar ați și profesat câțiva ani ca medic la țară.

Eu am terminat medicina la 34 de ani și am primit un post de medic de circă în satul Dițesti, lânga Filipeștii de Pădure, în județul Prahova. Am locuit de fapt la Filipeștii de Pădure, acolo, în sat, aproape trei ani. Țin minte că în ziua în care am ajuns acolo m-am dus direct la primar și i-am spus: „Eu mă mut la dvs. în sat și vă asigur și urgențele, de luni, la prânz, până vineri, la prânz. Dar de vineri după masă, până luni, la prânz, nu sunt în sat”. Mie îmi plăcuse pediatria, la Cluj o făcusem cu profesorul Butnariu, un mare pediatru. Și când m-am dus la circă, m-am trezit și medic pediatru. De la dispensar mi-au alocat o cameră într-un bloc unde stăteau și mineri. In anexa unui alt dispensar medical am primit în folosință o cameră cu o baie în care era și toaletă. M-am descurcat, am improvizat o bucătărie în baie. A fost o perioadă fantastică, când eu mi-am găsit o liniște, un scop, eram respectat… Răspundeam de trei sate, printre care satul Dițești, satul de mineri – o construcție comunistă din anii 50 și ceva. Și acum, de câte ori trec prin Valea Prahovei, trec si prin satul meu, pe la anumite case ale unor pacienți pe care-i vizitam aproape zilnic. Am lucrat toată perioada la Spitalul din Filipeștii de Târg, in care efectuam gărzile de Paști, Crăciun și de Anul Nou. Acest spital face parte dintre primele spitale făcute de regele Carol I, în 1918. Acum este părăsit de 27 de ani și cresc copaci prin acoperișurile distruse. Avea o secție de pediatrie, una de interne, de radiologie și o sală mică de chirurgie. Aveam 25 de paturi femei și 25 de paturi bărbați, exista chiar și o morgă. Primul meu pacient decedat, l-am dus singur, cu un căruț, la 2 noaptea, la morga care era în fundul unei livezi, sub pământ. Au fost niște momente teribile, era sinistru, nu vedeam nimic, nu aveam decât lumânări.  La spital aveam și o caleașcă cu un cal, avem chiar și o salvare, dar nu aveam benzină, o foloseam rar și doar pentru copii.

Vineri după-masă plecam la spitalul județean din Ploiești, unde lucra un bun prieten, chirurgul și omul de excepție Mircea Oprea. Asistam la operații în secția de Chirugie, iar luni dimineață mergeam la un internist de excepție, la domnul dr. Calotă și participam la vizită. Deci mă învârteam între medici foarte educați. Duceam o viață extraordinară, aveam cărți, citeam mult și aveam un contact deosebit cu pacienții…

Dacă vă simțeați împăcat, de ce ați plecat?

Pentru că studiasem Fizică și Medicină, iar visul meu era să mă specializez în radioterapie. Plus că nu puteam accepta situația la infinit, „prostituția” din ultimii ani a lui Ceaușescu. Acum se repetă aceasta prostituție politică, dar la altă dimensiune. Acum sunt iarăși în Romania dar nu mai are rost, la vârsta mea, să plec.

Erați totuși fiul marelui chirurg Ion Chiricuță, era o somitate, era cel care înființase Institutul de Oncologie. Nu a putut să vă ajute ?

Era și el tot timpul supravegheat de Securitate.  Singurul din acel Institut Oncologic pentru care nu a reușit să obțină un pașaport pentru „lumea vestică” am fost eu. Deci așa de privilegiat nu am fost.

Și ce părere a avut tatăl dvs., când ați primit repartiție la Filipești?

Păi chiar el mi-a obținut postul acesta, pentru că un an de zile fusesem șomer si urmările acestei perioade puteau avea consecințe greu de reparat.

De ce erați șomer?

Pentru că eu am vrut să plec din țară și m-am dus și am declarat oficial la Miliție că eu nu mai vreau să trăiesc în țara asta.

Ați avut un moment de rebeliune.

Nu rebeliune, ci un moment de luciditate, în care nu am mai vrut să accept situația asta. Nu se mai putea trăi, era cumplit. Trebuia să plec. Cum și astăzi, dacă eram tânăr, ar fi trebuit să plec din România.

În Germania am muncit pentru trei vieți. Toate concediile le-am petrecut numai prin congrese și cursuri”

Cum ați reușit să plecați?

Am reușit. Conjunctura a fost favorabilă pentru mine. Când am ajuns în Germania, fratele meu mi-a pus în mână o revistă medicală în care am citit pe copertă că erau peste 14.000 de medici șomeri. Iar eu aveam deja 40 de ani, așa că șansele mele erau egale cu zero, pentru că n-aveam nici specialitatea. Întâmplător, aveam în Germania un bun prieten, doctorul Mircea Medrea, radiolog, pe care-l cunoșteam de când avea 7 ani. Mircea lucra atunci într-o clinică de radiologie și l-am sunat chiar în vinerea în care am ajuns în Germania. El mi-a zis că o să vorbească cu șeful său, care chiar căuta un medic tânăr, pentru secția de radioterapie. Iar luni, după  ce am discutat cu domnul profesor Beyer, m-a și luat la el. Acel om, când m-a angajat, nu a făcut un act de binefacere, ci a avut nevoie de cineva care să rezolve cu responsabilitate niște lucruri și să se poată baza pe el. Este extrem de important ca cineva, într-un timp foarte scurt, să aibă încredere în tine și tu să-i confirmi această încredere. Acest lucru ar fi bine să fie valabil și în România. „Nepotismul” distruge orice sistem.

La Conferințele IRO Iași

A fost norocul dvs., chiar dacă aveați deja 40 de ani, ca în Germania să fie cu adevărat apreciate calitatea  muncii și  omul.

Munca ce o poți oferi este cartea ta de vizită. Teoretic, eu nu am avut niciodată nevoie de o  caracterizare dată de cineva. Oricine poate dovedi, în trei zile, cele scrise într-o caracterizare, sunt doar niște fraze aruncate din pix. O singură dată i-am cerut profesorului meu să-mi dea o caracterizare și el mi-a răspus: „Dragă Chiricuță, cine vrea să te angajeze, să-mi dea telefon, și eu garantez pentru tine”.  Este conceptul acesta, când un profesor acceptă să lucrezi pentru el, că tu de fapt îl reprezinți, ești de fapt acel „profesor”, oriunde te-ai duce. De aceea el nu-ți dă drumul, până nu este sigur că nu-l faci de râs. Știți cum am ajuns medic primar? Într-o zi, profesorul mi-a zis: „Chiricuță, de azi ești medic primar”. Zece ani am lucrat cu el, ca să vină acea zi. După șapte ani mi-am dat specialitatea, iar după alți doi m-a chemat într-o dimineață, la un ceai: „Uite, a venit timpul să faci un salt și eu te declar de astăzi medic primar. Te rog să preiei această responsabilitate”.

Dar și munceați mult, spuneați de peste 10 ore pe zi.

În Germania nu există 8 ore de muncă, cine crede asta a greșit țara în care merge să muncească. Am muncit pentru trei vieți. Toate concediile le-am făcut numai prin congrese și cursuri. Eu n-am avut concediu, să mă duc să stau pe-o saltea să mă uit la soare. Și le-am plătit din buzunarul meu, aici sunt cele 400.000 de mărci cu care mi-aș fi luat o casă – eu i-am investit în educația mea.

E o profesie care te înghite cu totul, dacă vrei să faci performanță.

E ca pasărea Colibri. Când se hrănește cu acel nectar, când intră cu ciocul în floare, consumă mai multă energie decât își ia din nectar. Dar tot timpul este înconjurată de acele flori, așa și profesia mea. Eu lucram într-o clinică cu aparatură performantă și colaboram cu niște oameni extraordinar de deschiși. Veneam cu o idee, imediat era discutată și a treia zi o puneam în practică. Iar în Statele Unite este și mai fantastic, că apar niște fonduri, or în Germania nu există acele fonduri.

Lucram în continuu, într-un an am publicat 25 de articole, în reviste americane și germane de top. Ca să publici într-un an atât, presupunea să fi lucrat vreo cinci ani înainte la pregătirea lor. Am ajuns la Universitatea Würzburg în 1988 și în 1994 mi-am luat docentura, numită habilitation. Peste alți doi ani, publicând încă 15 lucrări, în reviste mari, am fost declarat profesor, de către rectorul universitatii din Wuerzburg. A fost o zi mare în viața mea.

Nu trebuie să-ți faci dosar, ca la noi?

Nu faci doar o cerere, ci prezinți munca depusă și măsurată prin publicațiile realizate. Ești tot timpul „supravegheat”, în sensul bun al cuvântului. Dacă îndeplinești toate condițiile,  se face o comisie și primesti titlul de profesor. La mine a durat acest proces 8 ani.

În România este foarte greu acest drum.  Un tânăr care studiază vrea niște certitudini, să-și facă un plan al vieții – anul acesta termin facultatea, în cinci ani sunt specialist… Ce fac, la care spital mă duc, ce mi se oferă? Nu ajungi medic primar undeva, ci acolo unde acest titlu certifică „valoarea acumulată” în acei ani de perfecționare și îți deschide „porțile viitoare” în profesiune.

În Germania era clar – dacă atingi anumite trepte ale educației, ai niște drepturi. La universitate, la un moment dat, eram cinci profesori de radioterapie în secție, pentru că toți ne-am atins acel grad de educație care ne dădea dreptul la grad. Nu însemna că umblam cu cuțite și ne înjungeam prin spate, era o relație colegială extraordinară, care arată gradul de educația în societate.

La spitalul unde lucram, eram trei medici specialiști și aveam un accelerator și tratam 800 de pacienți noi pe an. Aveam 200 și ceva de pacienți per medic. O statistică europeană arată că dacă ai peste 350 de pacienți pe an, tu de fapt devii un mic infractor, pentru că nu mai ai timp să te educi, faci automatisme și poți greși. La un moment dat, într-un an, am tratat singur acei 800 de pacienți, pentru că unul din cei doi medici s-a îmbolnăvit, iar celălalt s-a pensionat. Nu găsești medici specialiști nici acolo, eu mi-am educat toți medicii pe care mi i-am luat în în secție. I-am „reeducat” pentru ce urmau să facă în acea secție. În România nimeni nu mai reeducă medici. Noțiunea de a „reeduca” un medic secundar sau un specialist devine o problemă majoră chiar de nerezolvat în sistemul medical românesc.

De ce nu reeducă? Din cauza egoismului?

Mie mi-au venit medici specialiști care în viața lor nu au iradiat singuri un pacient în perioada de rezidențiat cu tehnica modernă de radioterapie. Mi-au spus că ajutau pe secție, dar că nu au avut niciodată responsabilitatea de a prelua pacientul din prima zi și de a face toate procedurile iar cineva să-i verifice cinci ani munca asta, ca ulterior să-i zică că este specialist. Se dă examenul acela de specialitate de fapt teoretic, ți se dă un titlu și a doua zi ești aruncat în vâltoarea realității clinice. Vai de acei pacienți pe care trebuie să-i tratezi din ziua aceea ca specialist. Eu nu cred că medicii specialiști sau medicii primari de pe secție „dau din mână pacientul „așa zis al lor” să fie tratat de un medic rezident. În Germania, fiecare pacient este „al clinicii” și toți avem responsabilitatea ca tratamentul să corespundă protocoalelor uzuale.

Acesta este unul dintre motivele care-i nemulțumește pe tinerii absolvenți de medicină din România și care-i determină să plece din țară. Nu doar salariul nesatisfăcător.

Nu, cei care pleacă or să constate că oricât primesc pe hârtie, rămân cu o sută sau două de euro în buzunar. Restul se consumă pe locuință, sănătate, trebuie să te îmbraci, trebuie să ai o mașină corespunzătoare, nu poți sta într-un cort în curtea spitalului. Calificarea ce o obțin în străinătate este plătită pe altă cale și anume prin munca de calitate ce trebuie prestată. „Prețul” invizibil este extrem de mare – este vorba de anii investiți pentru obținerea acelei calificari și specializări care-ți oferă ulterior o viață demnă.

În toată România, la 20 de milioane de oameni, sunt doar 25 de acceleratoare

După căderea lui Ceaușescu, nu v-ați gândit niciun moment să vă întoarceți în țară?

Păi nu puteam, pentru că eu în anul 1991 am devenit medic specialist. Și unde să mă întorc? Nu era niciun accelerator nou în România, era dezastru, erau bombe de cobalt de peste zece ani vechime. În România, în ultimii 30 de ani s-au cumpărat la stat maximum cinci, șase acceleratoare. Unde să te întorci? Și realitatea este că nimeni nu mi-ar fi oferit o poziție corespunzătoare.

La dvs. câte acceleratoare erau?

În zona mea geografică aveam 18 acceleratoare la 40 de km în jurul meu. Era o concurență extraordinară. La concursul dat pentru ocuparea postului meu au fost 26 de participanți. În urma unui discuții telefonice cu profesorul meu, domnul Bohndorf, comisia s-a decis pentru mine.

Acum în România, în momentul de față, câte acceleratoare sunt?

În toată România, la 20 de milioane de oameni, sunt doar 25 de acceleratoare și ar trebui să fie 90, conform standardului european.

Și din cele 25, se mai și defectează.

Eu zic că sunt 25 ca mobilă, nu știu câte funcționează. Întreținerea lor, adică verificările tehnice și mentenanța este extrem de scumpă și ar costa cam 100.000 Eu/an, bani ce trebuie investiți prin contracte la cumpărarea lor.

Și specialiști?

Specialiști sunt 70 și ar trebui să fie 300.

Și din cei 70 probabil că sunt și persoane mai în vârstă.

Da, din aceștia, în zece ani se mai pensionează 30. Deci rămân 40. Dacă nu creezi o sută de specialiști… Dar unde să creezi specialiști în România? La Cluj se creează, dar au un singur accelerator mai nou. Unde poți educa, în România, cu tehnologie nouă, în afara unui centru privat, un medic specialist? Sunt probleme majore. IRO Iași e fantastic, dar nu are profesor de radioterapie care să poată educa specialiști. Dacă nu ai profesori, s-a terminat cu educația. În România cei ce au funcții de profesori de radioterapie practică de fapt mai mult chimioterapie. Această duplicitate introdusă de ani de zile trebuie oprită. În radioterapie, situația în România este îngrijorătoare. Timpii de așteptare pentru a începe o radioterapie denotă situația reală. Sunt cazuri în care acești timpi sunt peste o lună de zile, lucru inadmisibil.

Primul atlas 3D al sistemului limfatic din lume

Una dintre reușitele dvs. este crearea, împreună cu alți cercetători, a primului atlas 3D al sistemului limfatic, apărut în 2006.  Are o istorie interesantă acest succes științific.

Povestea este foarte interesantă.  Am lucrat zece ani la Wuerzburg, unde s-au descoperit  razele X de către Wilhelm Röntgen și aceasta universitate a dat lumii 13 premiați Nobel în fizică, chimie și medicină. Există și un parc în oraș, unde se află coloane cu viața acestora. Profesorii mei, Werner Bohndorf şi Eckart Richter, au fost cei care au creat radioterapia nouă, în sensul că au definit un volum țintă. Adică exact, anatomic, la milimetru, ce trebuie să iradiezi și ce nu trebuie să iradiezi. Și acest concept, în prima zi cînd am ajuns la Wuerzburg, nu l-am înțeles. Am zis că oamenii ăia sunt nebuni. Eu fusesem și la Houston, la Gilbert Fletcher, iar acolo se iradiau volume foarte mari prin două, trei sau rar mai multe câmpuri, fără niciun concept precis anatomic definit. Și așa mi-am făcut doctoratul – am urmărit ce fac ei la Wuerzburg și am transpus în teza mea, legată de cancerul bronhopulmonar si cancerul de sân… Acel lucru a fost ca o explozie. După zece ani, am părăsit Würzburg -ul, la 1 ianuarie 1996 și am plecat în orașul unde am fost ales să creez un nou institut de radioterapie – la Limburg, unde era o bombă de cobalt veche de 20 de ani. Și atunci s-a spart buncărul, s-a lărgit și s-a adus un accelerator nou, care era, pentru acei ani, extraordinar. Întreaga investiție a fost atunci 5 milioane de mărci.

Autorii Atlasului 3D al Sistemului Limfatic – profesorul Anders Brahme, dr. Sharif Qatarneh și dr. Chiricuta I. C.

Cât costa acel accelerator?

Cred că 2 milioane de mărci. Azi costă 3 milioane de euro, dar este altceva, e altă mașină, tehnologie nouă, care trebuie plătită și întreținută. Te costă o sută de mii de euro pe an numai să schimbi piese și să repari acest accelerator, în zece ani îți trebuie un million de euro doar pentru întreținerea lui la un nivel acceptabil.

Să revenim la povestea atlasului 3D.

Cu ajutorul clinicii în care am lucrat am organizat cinci congrese internaționale. Temele au fost precis alese: am luat în primul an anatomia, al doilea – ganglionul santinelă, iar în al treilea – sistemul limfatic. Și-am invitat un mare profesor de fizică medicală din Suedia, Anders Brahme, care, a văzut conceptul meu în radioterapie, mi-a zis: „ Christian, te iau la Stockolm să reeduci medicii de acolo”. Era vorba de Karolinska Institutet, unde se decide cine obține premiul Nobel în Medicină, vă dați seama, că mai sus nu poți ajunge. Așa că am fost în Suedia de mai multe ori și luam câte o localizare anatomica: sânul, rectul ș.a.m.d. Ulterior, văzând că funcționează și lumea e mulțumită, mi-a propus să țin un curs pentru toată Suedia, destinat tinerilor medici în prima săptămână de rezidențiat. În al doilea an al meu la Stockolm, profesorul Brahme mi-a explicat că există acest „visible human”, un pușcăriaș american, un ucigaș, care fusese de acord să-și doneze corpul  dupa executia sa Universității din San Francisco. Individul, condamnat la moarte, a fost executat prin injectare, apoi răcit la -70 de grade și secționat în felii axiale de 1 mm. Aceste felii au fost tăiate cu un macromicrotom. Secțiunile anatomice au fost fixate pe niște plăci de gheață și apoi fotografiate, iar National Library mi-a pus la dispoziție toate aceste date. La Stockolm mi-am creat o echipă cu domnul Sharif Qatarne și cu domnul Brahme – și am realizat această carte – „ Three-dimensional atlas of lymph node topography based on the visible human data set”.

Toate cărțile mele sunt în fiecare secție de radioterapie din Suedia, iar medicii tineri își încep secundariatul cu acestea. În România, numărul lor este mai redus ca în Suedia. Am mai editat cu fizicianul meu, dl. Uwe Goetz, o carte specială pentru fizicienii români și nu am avut vreo solicitare. În Taiwan se învață, de asemenea, după cărțile mele. Acolo, din anul 2005, am ținut anual un curs de radioterapie, adică anatomia oncologică și definiția volumului țintă și tehnici de iradiere.

Care este legătura dvs. cu Taiwanul?

Am întâlnit în Japonia un profesor din Taiwan care mi-a propus să mă duc la ei anual și să educ câte o săptămână tinerii care vor să devină medici specialiști. La noi nu m-a chemat încă nimeni. Cu greu, la Cluj, în 2006, am fost invitat să țin un curs. Au venit o sută de medici români radioterapeuți la Cluj. Mi-am adus fizicianul, am adus omul care a făcut computerul cu care calculam planurile și am fost găzduiți excepțional la Institutul Oncologic Cluj. De atunci nu am mai fost invitat, sunt 11 ani. M-am înscris eu singur la un curs, de reiradiere în oncologie, la Cluj, de care am aflat doar întâmplător. Tema este foarte interesantă, „Reiradieri”. În momentul în care reiradiezi, înseamnă că ai o recidivă locală, care poate fi foarte aproape de momentul când ai făcut prima iradiere sau foarte departe de prima iradiere. Prognosticul este foarte diferit la pacienți, și atunci trebuie să ai un concept: la cel care recidivează repede, este una și la cel care recidivează foarte târziu, este alta. Unii mai pot fi vindecați, alții nu. Trebuie să ai un concept: ce doză și cum o poți aplica, la reiradiere, pe ce structură, cât suportă, ca să nu-i creezi o radionecroză sau alte complicații. Eu pot să zic că mie mi-au venit, la București, la centrul nostru, pacienti iradiați de peste tot în țară.  Nu vreau să critic, dar undeva vorbim de iradieri ce nu erau altceva decât o „vătămare corporală”. Iar această vătămare corporală, sub scuza că „era caz de paliație”, era ceva firesc. Eu am învățat în Germania despre demnitatea omului bolnav, că vârsta nu contează, că este important ce faci tu ca să ajuți acel om. Nu ai nici o scuză, nici că are 96 de ani, nici că nu știu ce… Tu trebuie să-i faci un bine. A-i face o iradiere paliativă, cu o doză care nu controlează tumora pe timpul vieții pacentului, eu zic că este de fapt vătămare corporală. Că îi iei orice șansă de a mai fi reiradiat și de a profita de această metodă terapeutică.

De ce procedează așa?

Din cauza lipsei educației. Eu am învățat într-o clinică cu un profesor care acuma are 92 de ani și a lucrat până la 68 de ani și avea o experiență, a gândit si a aplicat o nouă radioterapie. Cum spunea colegul lui George Emil Palade, „Domnule, caută-ți Profesorul”. Eu l-am căutat și l-am găsit, spre norocul meu. Educația primară de unde o ai: de la părinți, de la grădiniță, de la școală și apoi cel care te formează profesional. Trăind cu tatăl meu, am văzut ce înseamnă disciplina chirurgului și am dat de acest profesor care avea aceeași disciplină. Era singurul profesor care nu umbla inutil la congrese, stătea în clinică și-și trata singur pacienții.

În 2016 a fost proiectat la UMF Iași, în cadrul manifestărilor dedicate Zilelor Universității, un film de artă despre colecția de pictură a tatălui dvs., marele oncolog Ion Chiricuță, colecție care este găzduită în Muzeul din Bârlad. Din păcate nu ați putut ajunge, a fost însă  prezent realizatorul filmului, criticul de artă Adrian Buga, care a studiat precis toate lucrările colecției, semnate de celebri pictori români, printre care Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu, Iosif Iser, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață, Alexandru Ciucurencu, Corneliu Baba, Ion Țuculescu și Marcel Chirnoagă. Domnul Adrian Buga a prezentat și un album de excepție, Comori de artă din colecția de pictură Ion Chiricuță”.

Îmi pare rău că nu am putut ajunge la Iași. Domnul profesor Viorel Scripcariu a fost singurul rector din România care a recunoscut importanța educației multilaterale a unui profesor de medicină care, teoretic, s-a ocupat de artă, a colecționat și a dat-o, mai departe, „publicului”, a vrut ca arta colecționată de el să fie văzută de concetățeni. Păcat că Bârladul nu este la Iași, ca să vină mai multă lume să vadă muzeul. Este de o frumusețe rară, dar de 40 de ani nu s-a restaurat niciun tablou. În alți 40 de ani vor avea doar niște rame goale.

Majoritatea medicilor tineri sunt epuizați prin muncă adica vor fi „burnout”. De exemplu, în Statele Unite ale Americii, peste 80% dintre medicii care își aleg chirurgia suferă de burnout, înainte de examenul de specialist. Iar arta, alături de muzică, călătorie și sport, protejează de acest fenomen. Domnul rector a  realizat acest lucru și ne-a invitat.

În oncopediatrie, radioterapia nu ar mai trebui permisă cu aparate vechi”

Este adevărat că tatăl dvs. a vrut să înființeze Institutul de Oncologie la Iași, dar a fost împiedicat?

Nu știu, sunt tot felul de povești. Dar important este că în 1958, când a preluat tatăl meu institutul, la Cluj, erau patru sau cinci medici specialiști acolo și în 1968, când s-a inaugurat noul Institut de Oncologie, erau peste o sută de medici. În plin comunism a făcut posibil acest lucru. Au trecut 30 de ani și nu s-a mai făcut nicăieri în România, în afară de Iași, prin IRO, un asemenea institut.

Da, la Iași avem Institutul Regional Oncologic.

Bun, dar clădirea unde funcționează acum IRO a stat ani de zile goală și a plouat în buncărele alea. Acum sunt populate cu niște acceleratoare de la două firme, total neoptimal. Cu cât ai mai multe firme, nu poți face interfețe și se distruge eficiența unei secții. Dacă se strică un aparat, nu-i poți iradia pe toți cu celalalt aparat, a  doua zi.

Ați fost la IRO?

Am fost. Medicii de la IRO sunt excepționali, îi întâlnesc la congrese, îi respect fantastic, dar trebuie să vă gândiți sub ce presiune nervoasă și responsabilitate lucrează acești oameni. Sunt vătămați prin solicitare, sunt ca niște piloți care toată ziua merg cu 900 km/h. Oamenii ăștia ar trebui și protejați, sunt oameni rari. Toți acești profesori, cu niște ani de educație în spate, au nevoie de oameni tineri în jurul lor, cărora să le poate transmite expertiza lor.

De altfel ați și participat, pentru a nu știu câta oară, la CONFER – Conferințele Institutului Regional de Oncologie Iași.

Prin CONFER am ajuns prima dată la Iași și am venit cu plăcere și a doua oară.. . Vin de fapt acum în fiecare an la Iași și întotdeauna mai descopăr o nouă surpriză. Cred că este cea mai importantă manifestare științifică oncologică din România, așa s-a cristalizat. Vin efectiv toate specialitățile: preclinic, clinic, sunt prezentate referate excepționale. Mă bucur să văd că vin foarte mulți tineri, care sunt ajutați să țină conferințe și să se valideze. Este o conferință extraordinară, într-un mediu cultural fantastic – bisericile și muzeele din Iași, Palatul Culturii.

Anul acesta am avut parte la Iași de o mare bucurie: cu ajutorul domnului doctor Richard Constantinescu am avut prilejul să consult un tratat renumit de anatomie – atlasul lui Godefridi Bidloo din anul 1685. Spre surprinderea mea, sistemul limfatic este foarte bine reprezentat în aceasta lucrare de mare importanță „redescoperită” aici, la Iași.

Care sunt noutățile în domeniu radioterapiei?

În ultimele 10 ani a avut loc o dezvoltare rapidă în concept prin introducerea noțiunii de volum țintă și organe cu risc crescut la efectele secundare în radioterapie, dar și prin aparatura medicală de iradiere propriu-zisă, bazată pe progresele realizate în imagistica medicală. Tehnica de iradiere cu intensitate modulate (IMRT) permite azi obținerea unor rezultate deosebite, vindecări în zona iradiată și reducerea efectelor secundare atât de temut în trecut.

Ce ar trebui realizat in România?

Prin tehnologie s-a ajuns la progrese mari. De exemplu, eu tot timpul pun  problema – că în oncopediatrie, radioterapia nu ar mai trebui permisă cu aparate vechi, trebuiesc aparate de ultimă generație, cu protoni, cu ioni, Cyberknife, Tomotherapy, aparate care oferă protecție maximală țesuturilor sănătoase. Copiii aceștia trebuie să supraviețuiască și vor trăi peste 50 de ani după iradiere. Noi habar nu avem ce efecte secundare vor fi, pe viitor, dacă nu sunt utilizate tehnicile protectoare ale țesuturilor normale sănătoase. La ora actuală, statistica din oncopediatrie, în Occident, arată că 80% dintre copii cu cancer sunt vindecați, în timp ce în România, rata de supraviețuire este în jur de 60%. Asta înseamnă că baza medicală trebuie îmbunătățită. În afară de Cluj, unde doamna doctor Dana Cernea face o radioterapie dedicată oncopediatriei, nu există în altă parte. Măcar în centrele universitare, la București, Timișoara și Iași să mai fie câte o secție de oncopediatrie cu o radioterapie de calitate.