”Nu intodeauna ceea ce-si doresc medicii tineri sunt bani mai multi, ci sa fie respectati”

Interviu cu Daniel Rusu, medic specialist  în Anestezie si Terapie Intensivă, în cadrul Institutului Regional de Oncologie Iași (IRO)

Peste 20.000 de medici au părăsit România, în ultimii 10 de ani. În județele din sudul României, de exemplu,  jumătate dintre posturi sunt vacante. Specialități precum Terapia Intensivă sau Cardiologia nu sunt acoperite în multe orașe. În România anului 2017, există un deficit de medici de peste 13.000. Și hemoragia halatelor albe pare a fi de neoprit, lăsând în urmă o societate bolnavă. Dar interviul de mai jos, cu un medic anestezist de 36 de ani, nu este despre dorința de a pleca în străinătate, ci despre curajul de a rămâne. Și despre cum un gram de respect poate cântări mai mult decât orice promisiune financiară.

Vreau să încep cu o întrebare care poate ar fi fost mai potrivită pe la mijlocul interviului, după ce am fi discutat despre tarele sistemului, despre statistici, salarii… Dar o pun acum, brutal, pentru că se  vorbește atât de mult despre „hemoragia” de medici tineri și pentru că dumneavoastră sunteți unul dintre ei. În plus, aveți o specialitate extrem de căutată. De ce ați rămas în România, mai ales că ați lucrat o perioadă în Belgia?

Privind retrospectiv lucrurile , a fost o experiență interesantă. Românii sunt tentați să creadă că dincolo de granițele țării totul este așa, roz și pus la punct. Asta este valabil șipentru generațiile mai tinere, cei care vin și fac Medicina sau Asistență Medicală și care cred că în afară totul vine gratuit și fără prea multe obligații sau fără prea multe constrângeri.

Experiența belgiană

Ce pot spune, din propria mea experiență, este că foarte mulți, în perioada în care am plecat eu – în 2009, au plecat în contextul în care România era în criză și financiar o duceau foarte greu. Dar în momentul în care ajungi să câștigi la un nivel decent , nu înseamnă neapărat că ești un om care nu mai are niciun fel de probleme. Întotdeauna, problemele la care nu te gândeai înainte de a pleca, pentru că puneai pe primul plan lipsurile financiare sau de dotare într-un anumit spital, vin din urmă și te macină la fel de mult cum te măcina, înainte, problema financiară. Și nu totul se rezumă la bani, cred că oamenii sunt la fel peste tot în lumea asta și, puși în anumite situații extreme sau de disconfort, reacționează la fel. Cred că și ceea ce se întâmplă acum în restul Europei este cea mai bună dovadă. Faptul că o anumită societate are un anumit confort și oamenii sunt mai drăguți, mai relaxați, nu înseamnă neapărat că, dacă ar fi în condițiile mai grele dintr-o țară mai puțin dezvoltată, nu ar reacționa la fel cum o fac, de exemplu, românii în ziua de azi.

În Belgia ați stat destul de mult, aproape doi ani, ați avut ocazia să vă familiarizați destul de bine cu sistemul de acolo.

În Belgia am stat un an și jumătate.Am plecat cu sprijinul doamnei profesor Ioana Grigoraș și al domnului profesor Van Der Linden, sub tutela căruia am fost rezident în perioada respectivă.

Erați în perioada rezidențiatului.

Eram în perioada rezidențiatului, la sfârșitul anului III, începutul anului IV.  Profesorul Târcoveanu are un băiat care mi-a fost supervizor în perioada stagiului – o persoană extraordinară, a lucrat în spitalul respectiv și m-a ajutat foarte mult atât profesional, cât și legat de acomodarea în Belgia.

Ați avut un „șoc cultural”, v-a fost greu să vă acomodați?

Cred că întotdeauna există un oarecare șoc când pleci pe un termen mai lung. N-aș spune un șoc cultural, totuși, în 2009. Cred că este un alt stil de viață și un alt mod de a privi lucrurile. De multe ori, aici, colegii îți sunt și prieteni, este o interrelație între activitățile profesionale și extraprofesionale, sociale ș.a.m.d. Acolo lucrurile sunt mai bine delimitate, deși oamenii își petrec la fel de mult timp împreună.

Relațiile sunt mai reci, fiecare își vede de pătrățica lui?

N-aș generaliza. La Spitalul Brugmann, unde am lucrat, am avut parte de un colectiv cu care m-am înțeles extraordinar, și mă refer atât la rezidenți, la medicii pe care i-am cunoscut acolo, la asistenți. Nu am avut parte de acele povești auzite de la alți colegi, care nu s-au acomodat sau au avut probleme în a interacționa.

Dar sunt diferențe majore, ca mod de lucru?

Avantajul lor este că au un sistem foarte bine organizat și au și experiența timpului. Lucrurile care nu au mers au fost cumva excluse. Totul merge ca un motor, în care fiecare se învârte ca o rotiță și într-un anumit ritm,  într-o manieră neîntreruptă și firească.  Nu suntem chiar atât departe de ei, din punctul ăsta de vedere, dar noi suntem suprasolicitați ca balanță între nevoile pacienților și ceea ce poate oferi, în momentul de față, sistemul sanitar din România, și ca locuri, și ca număr de personal, și ca accesibilitate la sistemul de sănătate. Asta e singura diferență, în sensul că ceea ce făceam acolo, pe parcursul unei zile, de la 8 dimineața până la 18.00, aici este mult mai comprimat sau de două ori mai mult. Sunt un pic mai relaxați din punctul ăsta de vedere, al timpului.

”În primii ani de facultate visam – ca 99,99% dintre colegi, să fac chirurgie”

Anestezia este o specialitate grea, programul de lucru este istovitor, în special în România, unde este criza asta de personal. În plus, impactul psihologic este semnificativ, mai ales dacă vorbim despre Terapie Intensivă, unde procentul de mortalitate este mare. Mulți dintre colegii dumneavoastră suferă de sindromul burnout, de epuizare. De ce ați ales-o, cu toate acestea?

Aș minți dacă aș spune că în timpul facultății mi-am dorit de la bun început să urmez această specialitate.

Spre ce erați atras?

În primii ani de facultate visam – așa cum fac 99,99% dintre colegii mei, să fac chirurgie. Ăsta era, cred,  visul fiecărui băiat din serie. Însă, în timp, mi-am dat seama că nu aș putea face niciodată chirurgie, pentru că nu am structura necesară unui chirurg.

Ce structură trebuie să aibă un chirurg?

În primul rînd răbdarea de a veni dimineața și a rămâne ore în șir în sala de operație și concentrat asupra unui lucru. Mi-am dorit întotdeauna să fac un lucru de-o manieră activă și apropo de sindromul burnout, cred că la noi nu este neapărat un sindrom, ci un mod de viață, suntem în extrema cealaltă,  în care, dacă nu ai o activitate intensă și ceva care să te țină tot timpul în priză, o cauți.

E vorba de adrenalină, până la urmă.

Da, dar nu cauți întotdeauna ceva care să te țină în priză, nu este ca la cei care practică sporturi extreme, dar este uneori o așteptare – o așteptare care oricând poate lua întorsături în care descărcarea de adrenalină este maximă și uneori și satisfacțiile sunt pe măsură.

Oricum, aici nimic nu poate fi repetitiv, nu ar putea fi niciodată ca-n „Ziua Cârtiței”,  cînd o iei de la capăt cu aceleași lucruri, zi de zi.

Pe partea de Anestezie și Terapie Intensivă niciun pacient nu este la fel. Asta este și frumusețea specialității, pe de altă parte, pentru că tratăm pacienți care au o pleiadă de boli asociate și frumusețea Anesteziei și Terapiei Intensive este tocmai de a ști cum să abordezi și cum să tratezi un pacient al cărui tratament nu-l găsești în nicio carte, pentru că în orice tratat sau carte de medicină pe care o deschizi vei găsi un tratament pentru o anumită boală. Dar la un pacient care vine cu patru, șase, douăsprezece patologii, întodeauna lucrurile se intrică, tratamentele se întrepătrund, sunt lucruri care sunt benefice pentru o anumită patologie, dar contraindicate pentru alta și felul de ale combina face din fiecare intensivist un medic de mai mult sau mai puțin succes.

Îmi amintesc de fiecare pacient care a murit pe masa de operație

Știu că sună dramatic și ușor exagerat să vă pun întrebarea asta, dar cum te obișnuiești cu moartea?

O să vă povestesc un lucru pe care probabil nu o să-l uit niciodată. Eram student și făceam practica de vară la Clinica I de Chirurgie a profesorului Târcoveanu. Am asistat, la un moment dat la montarea unui cateter venos central la o pacientă în vârstă și privind toate manevrele, aproape am leșinat, mi s-a făcut rău. Dar ușor, ușor, începi să vezi dincolo de ceea ce te impresionează sau te șochează pe moment. Cel puțin eu, oricât de critică ar fi situația, nu mă gîndesc la moarte… Mă gândesc că există o luptă și, ca în orice luptă, oricât de dificilă,  întodeauna există o șansă și atunci încerci să faci tot ceea ce știi tu să faci mai bine astfel încât, la finalul acestei lupte, să salvezi un om.

Au fost momente când moartea a survenit neașteptat?

Sunt momente pe care nu le uiți niciodată, iar privind retrospectiv lucrurile, cred că-mi amintesc de fiecare pacient – nu au fost, din fericire, foarte mulți, dar îmi amintesc de fiecare pacient care a murit pe masa de operație și te marchează, dar te și motivează.

Se întâmplă să te atașezi de un pacient sau ca un pacient ”să se agațe”, cumva, de tine?

Sunt mai multe categorii de pacienți. Sunt unii care-s foarte motivați, de exemplu, în ciuda unor diagnostice extraordinar de greu de suportat  – ei sunt luptători, dar sunt pacienți care sunt în cealaltă parte – de depresie, de resemnare și atunci, cumva, trebuie să știi și cum să-i motivezi.

Îmi povestea un medic de la Salvare că, după atâția ani de experiență, își dă seama imediat când un pacient moare, după privirea lui. Citește în ochii lui resemnarea, știe că omul ăla a abandonat lupta, chiar dacă, din punct de vedere medical, are șanse de supraviețuire.

Spun întotdeauna și uneori le spun și aparținătorilor sau unor pacienți, suntem medici, niciunul dintre noi nu este Dumnezeu, putem să luptăm, putem să facem tot ceea ce știm ca să-i lungești viața sau să-i salvezi viața, dar până la urmă cred că trebuie să rămâi întotdeauna cu picioarele pe pământ și să-ți dai seama că noi nu facem miracole, noi facem ceea ce știm și fiecare pe măsura pregătirii profesionale și experienței. Dar întodeauna cred că există și ceva dincolo de actul medical. Din experiența mea, pacienții care sunt din punct de vedere psihologic cu moralul ridicat și care au un echilibru în viața lor, trec prin problemele majore altfel decît cei care vin cu un grad de depresie și de resemnare.

Majoritatea oamenilor, când ajung acasă, încearcă să se detașeze, să lase la ușă cele trăite la serviciu. Dumneavoastră puteți face asta?

Din fericire sau din păcate, soția mea lucrează în același domeniu, este asistentă la Terapie Intensivă. Ne străduim să nu ne gândim la problemele sau la patologia pacienților. N-aș spune că se întâmplă lucrul ăsta, sunt pacienți pe care-i întâlnești zi de zi în Terapie Intensivă și fiecare pacient devine oarecum o parte din tine și-l porți cu tine.

”Banii pe care-i câștigi trebuie să reflecte nivelul pregătirii tale profesionale”

Imaginea medicului în România, așa cum se reflectă în mass –media este următoarea: medicii sunt cumpărați prin sponsorizări la congrese, chirurgii fac experimente, managerii spitalelor sunt hoți.  Ăsta este tabloul general și s-ar spune că asta este marea problemă a țării – că întreaga breaslă este coruptă, iar exodul masiv al medicilor este tratat ca o problemă oarecum minoră. Medicii continuă să plece, apropo de anesteziști, am citit că în sudul țării fac naveta anesteziști din Bulgaria. Și în spitalele mari, dar mai ales în spitalele mici este penurie de specialiști, ultimul exemplu îl avem de la Pașcani, unde nu era medic anestezist  și s-a rezolvat situația datorită doamnei profesor Grigoraș, care a trimis acolo un medic rezident.

Cred că aceste două probleme se întrepătrund cumva pentru că, discutând cu colegi mai tineri, care acum fac rezidențiatul și care au, evident, mult mai multă mobilitate și libertate de a profesa oriunde în Europa, față de cum era în anii trecuți, și întrebându-i ce își doresc sau ce contează pentru ei, să știți că nu întodeauna ceea ce-și doresc sunt bani mai mulți, ci își doresc să fie respectați. Chiar recent vorbeam cu un coleg care-mi spunea că pune pe primul plan „respectul”. În ceea ce privește modul în care sistemul sanitar din România a început să fie perceput în ultima vreme, cred că avalanșa asta de lucruri negative vine și dintr-o oarecare necunoaștere. Lumea înțelege când merge la mall sau la un supermarket că programul este de la 8 până la ora 20.00, dar când vin la spital sau au nevoie de a aborda un anumit medic, rareori cineva își pune problema dacă medicul respectiv este în cursul programului sau și-a terminat demult programul și pur și simplu a rămas pentru a ajuta pe cineva. Lucrurile cred că trebuie privite și din punctul de vedere al reglementărilor  legale și al modului în care își desfășoară activitatea personalul din spital. Nu cred că lumea știe ce program are un medic sau asistent, că poate fi de șapte ore dar că, tocmai din dorința de a ajuta, stă peste program.  Cred că există un gram de egoism în fiecare dintre noi,  dar în situații extreme devine mai pregnant. Și cred că ce se întâmplă cu modul în care este văzut medicul din România se întâmplă pe toate palierele în societatea românească. Văd asta zi de zi, mergând pe stradă, nu mai știm să fim răbdători, să facem compromisuri.

Suntem crispați și nervoși, chiar și cu necunoscuții, suntem nepoliticoși, ne sare țandăra imediat, chiar și la rând la magazin.

Și în Belgia, când am fost prima oară, pentru că am stat o perioadă mai lungă,  a trebuit  să mă înscriu la Primărie. M-am dus cu un rucsac de acte și a durat de dimineață până seara. Am stat o zi întreagă doar ca să mă înscriu.

Birocrația nu s-a inventat la noi.

Sunt unele lucruri care nu se rezolvă în cinci minute, dar oamenii nu reacționează într-o manieră violentă verbal.

Poate la noi s-au acumulat și multe frustrări, poate suntem așa din cauza grijilor…

Cred că este o frustrare generală la nivelul populației, sunt multe nemulțumiri care s-au adunat pe mai multe planuri și oamenii răbufnesc acolo unde impactul mediatic este mai mare.

Să revenim puțin la specialitatea aleasă de dumneavoastră. Președintele Societății Române de Anestezie, Dorel Săndesc, militează pentru scoaterea anesteziștilor din sistemul bugetar, dând exemplul Poloniei, unde anesteziștii încheie contracte de prestări servicii cu spitalele. Astfel, anesteziștii și-ar putea negocia salariile și ar avea un program flexibil. Ce părere aveți?

Cred că banii pe care-i câștigi ca medic trebuie să reflecte într-un fel sau altul și nivelul pregătirii tale profesionale și succesul pe care-l ai. Doar luând o anumită categorie sau alta și fără să faci niciun fel de discriminare între persoanele respective sau între munca depusă, care poate varia de la un spital la altul ca nivel de complexitate și plătind, practic, la același nivel, fiecare medic sau asistent dintr-o anumită specialitate,  indiferent dacă acest nivel este unul jos sau ridicat, nu lasă practic niciun loc de motivație sau de a te determina să evoluezi și să devii mai bun în ceea ce faci. Din păcate, pentru persoanele din sistemul sanitar care nu au o carieră universitară sau nu sunt implicați într-un spital universitar, practic nu există niciun fel de metodă care să te determine să progresezi, să avansezi, să fii mai bun, să-ți dorești să fii mai bun, din punct de vedere și financiar, și profesional.  Poate, într-un sistem în care fiecare om este judecat în parte, lucrurile ar fi un pic altfel. Trăim într-un sistem în care vii la serviciu și, indiferent dacă-ți faci sau nu treaba, ești pe un salariu fix și ești cumva plafonat.

Atunci propunerea domnului Săndesc ar fi o soluție bună?

Probabil că ar fi o soluție…

Este vorba și de program, nu?

Programul nu cred că s-ar schimba foarte mult…

În Polonia, că tot vorbeam de exemplul polonez dat de Dorel Săndesc, a fost chiar un scandal mediatic după ce un medic anestezist, care avea contract de prestări servicii  cu un spital, a murit după ce a lucrat patru zile în continuu. A fost alegerea persoanei respective să muncească atât…

Modelul polonez îl știu, are și numeroase avantaje, dar este și acest dezavantaj, oarecum cunoscut, în ceea ce privește lipsa de control asupra timpului tău. Dar măcar sistemul polonez, așa cum este el în momentul de față, este cel puțin sincer. În cel românesc ai un program fix, chiar un program redus la șapte ore pe zi, nu ai posibilitatea să faci ore suplimentare sau să stai peste program, dar realitatea este cu totul alta. Se consideră că ai un program redus pentru că pe urmă nu ai mai fi într-o formă maximă pentru a-ți îndeplini atribuțiile.  Pe de altă parte, faptul că într-o gardă muncești 24 de ore în continuu nu înseamnă că atunci ești apt, să spunem… Înainte de toate, trebuie să învățam să fim sinceri cu noi înșine. Iar sinceritatea se referă și la a spune lucrurilor pe nume și anume cât stai efectiv la spital. Și eu sunt de acord că sinceritatea trebuie să presupună și reversul medaliei, salariile să fie pe măsura a ceea ce știi și a ceea ce faci. Discuțiile astea le-am auzit ani la rând, toți visăm la un moment dat la salariile din Franța, Germania…

Dacă ați emigra acum în Franța sau Belgia, cam cât ați câștiga ca anestezist?

În cazul anesteziei lucrurile sunt un pic mai delicate, în sensul că este o specialitate deficitară în foarte multe țări europene și atunci, într-adevăr, salariile sunt mai mari. Pe de altă parte, o chirie ajunge, în Belgia, peste o mie de euro sau școlarizarea unui copil la grădiniță te ajunge o mie de euro… Dacă aici, un apartament costă 70.000 de euro sau 50.000 de euro,  acolo vorbești de sute de mii de euro. Până la urmă, și acolo îți faci un credit ca să-ți cumperi o casă. Principala diferență pe care am simțit-o cât am fost plecat se rezumă tot la respectul pentru profesia pe care-o faci și pentru felul în care te văd oamenii din jur.

Aveți vreun model profesional și uman? 

Întotdeauna, în viață mea, au exista persoane care au avut o influență asupra destinului  și orientării mele profesionale și cărora le port un respect enorm, începând de la profesori de liceu…

Ați terminat și un liceu „greu”, e vorba de „Negruzzi”. De aici și de la „Racoviță” vin cei mai mulți candidați la Medicină.

Eu m-am născut într-o familie simplă, care n-avea niciun fel de tangențe cu lumea medicală, părinții mei erau simpli muncitori. Iar faptul că la sfârșitul clasei a IV-a am dat examen la liceul „Costache Negruzzi”, a fost la sfatul învățătoarei și am avut șansa să intru printre primii. Iar ca să ajungem mai târziu și să revin la întrebarea dvs., dacă ar fi să numesc o persoană care m-a influențat, și care m-a marcat, și care o să fie probabil întotdeauna un exemplu și o spun fără niciun fel de ipocrizie sau din complezență, acea persoană este doamna profesor Ioana Grigoraș. Pentru că am nimerit la specialitatea asta – „Anestezie – Terapie intensiva”, eram un simplu rezident, nu am  făcut decât să fiu serios și să încerc să-mi fac treaba, pe măsura cunoștințelor din primele zile de rezidentat. Iar doamna profesor m-a ajutat enorm, în sensul faptului că nu am simțit niciodată o diferență în modul în care sunt tratați rezidenții. Intotdeauna, cei care au avut un gram de entuziasm și bunăvoință au avut toate șansele să evolueze pe plan profesional și m-a impulsionat. De la o persoană care cred că nu știam nici să folosesc bine calculatorul sau nu aveam obișnuința de a lucra sau de a studia zi de zi, m-a motivat enorm de mult și au fost nenumărate studii în care m-a implicat și nenumărate prezentări. Au fost chiar și congrese la care am mers, plătite de doamna profesor.

V-a arătat cât de important este în profesia asta să fii tot timpul la curent cu noutățile, că partea asta, științifică este extrem de importantă?

Nu numai asta. Câteodată, pe această specialitate lucrurile decurg, uneori, ca-n armată… În sensul că sunt momente care fac diferența între viață și moarte și în care trebuie să acționezi rapid și eficient .

Adică să fii capabil să iei decizii la secundă, să-ți asumi responsabilitatea asta?

Exact. Să ți le asumi și să le execuți. Apoi, la începutul rezidențiatului, accesul la informații era mai dificil. Îmi amintesc că atunci când găsea cineva o carte de anestezie era xeroxată și ținută în cutii de papuci… Aveam teancuri… Fiecare articol și fiecare capitol însemna ceva. Nu e ca acum, când practic ești bombardat de informații și orice problemă ai avea o poți evalua și descoperi din câteva clicuri pe internet. Dar m-a marcat pentru că, dincolo de toată evoluția mea ca rezident, am avut enorm de mult de învățat de la doamna profesor și lucruri care nu se găsesc în cărți. Și ca persoană, și ca atitudine față de pacienți…

Ce atitudine are față de pacienți?

Cred că cel mai mare bine pe care un medic poate să-l facă pacientului său este să-și facă profesia la cele mai înalte standarde.