„Nu sunt o persoană extrem de religioasă. Dar atunci când un copil mă depășește din punct de vedere medical, mă rog”
19/02/2019
Oana Bugeag (43 articole)
5 comentarii
Distribuie

„Nu sunt o persoană extrem de religioasă. Dar atunci când un copil mă depășește din punct de vedere medical, mă rog”

Interviu cu Prof. Emerit Maria Stamatin, prorector al UMF IAȘI în perioada 2008-2016 și fost director medical al Spitalului Clinic de Obstetrică și Ginecologie „Cuza Vodă” Iași. A coordonat Programul RoNeonat cu finalizarea modernizării complete a serviciului de Neonatologie în Centrul Regional de Terapie Intensiv Neonatală de nivel III din cadrul Spitalului Clinic de Obstetrică-Ginecologie „Cuza Vodă”, fost preşedinte al Comisiei de Neonatologie din cadrul Ministerului Sănătăţii și actual președinte al Asociației de Neonatologie din România.

În 40 de ani de carieră, Maria Stamatin a trecut prin toate etapele: medic de dispensar rural, medic stagiar, secundar „bătrân”. Și-a văzut propria fiică doar o dată la două, trei luni, a făcut educație sanitară în sate uitate de Dumnezeu, unde, de multe ori, i se trântea ușa în nas și a „inventat” versiunea internă (la un nou-născut aflat în prezentație transversă) pe dealurile Popricanilor. A salvat nou-născuți de 500 de grame de la moarte și a plâns de fiecare dată, neputincioasă, când i-a pierdut pe alții. Dar nu a renunțat niciodată, nici atunci când i s-a spus pelincară”, nici când a trebuit să învețe neonatologia din cărți și nici când o boală cumplită a adus-o față în față cu depresia. Toate rănile trecutului au întărit-o, iar cicatricile lăsate în urmă nu au făcut decât să dea contur hărții unei vieți împlinite. Profesional și uman.

De obicei, în interviurile mele, încep cu însorita perioadă a copilăriei, pentru că întotdeauna descopăr acolo, în miezul unei întâmplări sau în candoarea unui vis, descoperirea vocației de medic. Povesteați într-un interviu că la dvs acasă, în judeţul Bistriţa – Năsăud, într-un sat de la poalele munţilor Ţibleş, viaţa v-a fost marcată de medicul pediatru din zonă. De fapt v-ați născut chiar în satul natal al lui Rebreanu.

M-a impresionat acel medic, care venea la noi chiar dacă nu eram bolnavi. Noi am fost crescuți oarecum de bunici, pentru că părinții mei trebuiau să muncească mai mult. Eram expropriați, bunicul și străbunicul au făcut parte din țărănimea de elită, străbunicul a fost chiar moșier. Bunicul și frații lui nu au mai avut aceeași avere, împărțind-o între ei, însă unii au fost deputați de partid Național-Țărănesc, motiv pentru care au făcut și închisoare politică. Sigur, eram copil pe atunci, dar m-a marcat faptul că eram chiriași în vechea noastră casă. Îmi aduc aminte foarte bine, locuiam într-o singură cameră toți, într-un imobil imens, transformat  în orice altceva decât casă de locuit. Bunicul a fost eliberat din pușcărie în 1964…

Sunteți singură la părinți?

Nu, suntem trei frați. Fratele meu și cu mine am fost crescuți de bunici, iar sora noastră a apărut pe lume mai târziu, la distanță mare de noi. Frații au rămas acolo, sunt fermieri, muncesc foarte mult. Copilăria mea a fost una de vis, chiar dacă nu aveam foarte multe, chiar dacă păpușile noastre erau făcute din niște cârpe, găseam întotdeauna cu ce să ne ocupăm timpul…

Arc peste timp

Iar bunica era stâlpul familiei…

Bunica mea avea un cult pentru familie, Dumnezeu s-o ierte. Ea ne-a insuflat dragostea față de carte. Sigur, la mine a mers, dar la fratele meu nu prea. Și la un moment dat i-a spus: „Dacă nu-ți place școala, atunci du-te și fă treabă la vaci!” Și acum râd cu el, că la vaci a rămas… Sigur, acum are o fermă mare și muncește extraordinar de mult. După 1990 lucrurile s-au schimbat, am primit o parte din pământ înapoi, iar după ce s-a întors bunicul de la pușcărie, ne-au retrocedat și casa. Dar am fost tot timpul stigmatizați pentru „originea socială nesănătoasă”. Îmi aduc aminte că pe vremea studenției mele, când toată lumea se făcea membru de partid, eu nu am reușit să fiu membru PCR, pentru că aveam origine socială nesănătoasă. La un moment dat chiar îmi doream să intru, pentru că realizasem că dacă nu faci parte din PCR, nu faci nimic în viață. De altfel este valabil și acum același lucru, trebuie să ai apartenență la un anumit partid ca să reușești să faci niște lucruri pentru profesia ta și pentru societate. Eu nu sunt membră a niciunui partid. M-am înscris inițial în PNȚ, după ’90, dar l-am părăsit pentru că nu era ceea ce știam eu despre Partidul Național Țărănesc.

Revenind la copilărie, așa cum v-am spus, m-am născut în 1952, la poalele muntelui Țibleș,  în comuna natala a lui Rebreanu că mereu glumesc: „S-au născut aici doi oameni de seamă, eu și Rebreanu”. Sigur, e o glumă, Liviu Rebreanu este inegalabil…

Toată zona aceasta a Bistriței Năsăudului este o regiune nemodificată prea tare, iar țăranul ardelean este un țăran autentic, cinstit, extrem de harnic și de muncitor. Moldova se laudă cu mai mulți oameni de cultură decât se laudă Ardealul, dar cei care au exprimat, în scrisul lor, satul ardelenesc, au fost Rebreanu, în literatură și Coșbuc, în poezie.

„Noi, ardelenii, suntem orgolioși, conservatori, suntem diferiți de moldoveni. Dar ne place să trăim în Moldova, pentru că moldovenii ne acceptă așa cum suntem”

V-a plăcut cartea, de mică.

Îmi plăcea mult să citesc. Când am ajuns la școală știam deja să citesc, să spun poezii. Școala era aproape de casă, cred că era la o distanță de vreo 200 de metri, era construită pe pământurile noastre. Și asta a ajutat-o pe bunica să ne controleze foarte bine, inclusiv în pauze. Dacă ne prindea că ne jucăm sau facem obrăznicii – cum fac toți copiii, striga la noi: „Îți dau eu de învățat, dacă nu ai ce face!” A fost o țărancă care nu făcuse decât o școală de menaj, dar care avea înclinații spre educație.

Era severă.

Extrem de severă, dar de o severitate bună, cu o dragoste imensă față de familie. Nu aveam voie să spunem „Nu!”, iar eu aveam pe atunci obiceiul să spun: „Nu vreau!”. Uneori mă regăsesc și acum în acest „Nu vreau!”.Nu pot” nu am spus niciodată, pentru că sunt o persoană care crezut mereu că „Pot” și „Trebuie să pot”. Ceea ce m-a caracterizat  în viață a fost dorința de a face ceva. Și nu a fost ușor. În clasa a VII-a am mers la o școală din raionul  Dej, regiunea Cluj. Apoi am absolvit liceul „Andrei Mureșanu” și inițial m-am gândit să urmez Facultatea de Drept, pentru că unchiul meu, care a stat foarte mulți ani în pușcărie, era doctor în Drept. După aceea m-am răzgândit, pentru că îmi plăcea foarte mult chimia organică. Am avut o profesoară de chimie dură, dar extraordinar de bună. Așa că am dat prima dată concursul de admitere la Facultatea de Medicină din Cluj. Am picat și atunci m-a ajutat o rudă din Iași care era șef de laborator la Clinica a II-a Medicală. M-a chemat aici, unde am făcut pregătire un an de zile la anatomie, chimie și fizică.

Câți candidați erau pe loc?

Erau mulți, cred că 14/loc. Și am picat și a doua oară…

Cred că a fost o perioadă extrem de dificilă și descurajantă.

A fost foarte greu. Părinții mei făcuseră un efort fantastic ca să fac eu meditații un an de zile și eu tot nu am reușit să intru. M-am înscris la Școala Tehnică Sanitară, am făcut un an de zile tehnică sanitară de laborator și trebuie să recunosc că mi-a prins foarte bine. Dar tatei, de teamă și de rușine, nu i-am spus că nu intrasem la facultate. Abia după un an a aflat că l-am mințit, când am reușit la facultate și a venit hârtie acasă, de la  Școala Tehnică Sanitară, pentru că uitasem să mă retrag. Nu a fost foarte bine ce am făcut, dar în final lucrurile au intrat pe făgașul normal.

Nu v-ați gândit, după ce ați picat a doua oară, să renunțați la Medicină și să vă încercați norocul la altă facultate?

Nu, eu am vrut pediatrie, pe atunci, la IMF Iași, era și Facultate de Pediatrie. E drept că nu mă gândisem că o să ajung în Moldova, unde aveam să devin ardeleancă moldovenizată, cum îmi place mie să spun. Noi, ardelenii, suntem orgolioși, conservatori, suntem diferiți de moldoveni. Dar ne place să trăim în Moldova, pentru că moldovenii ne acceptă așa cum suntem. Așa că am terminat facultatea, în 1979, și am rămas în Iași.

„Învățam din mers, am crescut odată cu neonatologia”

În momentul în care am ajuns la dispensarul rural, am făcut de toate, mai puțin stomatologie”

Ați terminat în 1979, când la IMF s-au sărbătorit 100 de ani de la înființarea Facultății de Medicină. Care sunt profesorii cu care ați rezonat cel mai tare?

Pot să spun că m-au marcat unii profesori. Aveam această teorie, că sunt profesori făcuți, cum am fost și eu, și profesori înnăscuți, cum erau profesorii Burdea și Trifan. Dar m-au impresionat și cei din partea de preclinic. Îmi aduc aminte de domnul profesor Covic, cu care făceam Genetica, și care atunci era șef de lucrări, sau de profesorul Mungiu, de la Farmacologie, care era un mare om și cercetător și care era extrem de apropiat de noi. Mai târziu, l-am cunoscut și pe profesorul Tacu, la Spitalul Parhon, un om de o blândețe extraordinară. De asemenea, trebuie să-i amintesc pe domnul profesor Hurduc, la Histologie, sau pe doamna profesor Alla Vîță… Noi făceam obstetrică la Spitalul Parhon, pe vremea aceea era marele profesor Lupașcu  sever, dar în același timp foarte cinstit. Îl țin minte și pe domnul profesor Costăchescu, care mă bătea la cap mereu mereu: „Te rog frumos, învață și tu puțină obstetrică pentru că o să mergi la țară și o să nevoie!”Eu sunt pediatru”, îi spuneam”, „nu am să fac niciodată obstetrică!” Dar am ajuns la țară, în ultimele șase luni de stagiatură, și i-am dat dreptate. Noi am fost promoția care am făcut încă trei ani de stagiatură după terminarea facultății. Marii profesori de Pediatrie, de la care am învățat meserie pe pâine, la vremea aceea erau simpli asistenți: domnii profesori Moraru, Dimitriu și  Brumaru, doamna profesor Goția…

În momentul în care am ajuns la dispensarul rural, am făcut de toate, mai puțin stomatologie. Am fost repartizată  la Plugari ultima comună din Iași, înspre Botoșani.

Făceați naveta?

Nu, locuiam acolo, că erau 67 de km până la Iași. A fost dificil. M-am dus într-o comună unde am luat-o de la început, știam foarte multă teorie, dar foarte puțin ce înseamnă practica pediatrică. Am avut noroc ca la acel dispensar să lucreze ca asistentă o fostă colegă de la Școala Tehnico-Sanitară, și de la ea am învățat vaccinologia, ce înseamnă programul de vaccinări, ce înseamnă să urmărim un copil și o gravidă. Pe atunci medicul de dispensar trebuia să știe toți copiii și toate gravidele din teritoriu.

Ca medic de țară capeți o experiență extraordinară.

Sigur, dar a fost greu. Eu am născut-o pe fiică-mea în 1980. Am stat cu ea o lună și două săptămâni că atât era concediul de maternitate, după care am dus-o în Ardeal, la mama mea, unde am lăsat-o până la șase ani. Pentru că eu lucram, aveam de învățat. A fost complicat până am început să cunosc oamenii și să fac cu ei un pic de educație sanitară, inclusiv cum trebuie să se spele. Și acum am rămas cu niște reminescențe, că tot timpul le spun mamelor să se spele bine pe mâini ș.a.m.d.

Domnul profesor Gabriel Ungureanu povestea că tatăl dumnealui, medic de dispensar, își mai ieșea din fire când o mamă venea cu sugarul în ultimul hal. Ați avut astfel de momente?

Da, eu îmi aduc aminte că la Plugari a venit într-o zi o mamă cu un sugar cu o deshidratare atât de mare, că nu am reușit să-i fac un abord venos. Doamne, ce să fac? Erau 67 de km până la Iași și mi-era frică că acel copil va muri. Învățasem, când eram stagiară în pediatrie, de la profesorul Brumaru, cum să fac abord în sinusul longitudinal. Și am făcut. Și am salvat acel copil. Era al unsprezecele copil al familiei. Am fost foarte mândră de mine că am reușit să-i salvez viața.

Îmi mai aduc aminte de altă experiență. Într-o noapte a venit o doamnă să nască, a ieșit primul copil și al doilea era în prezentație transversă. Eu nici măcar nu știusem că este o sarcină gemelară. Eram disperată, începuse să sângereze… Am sunat la Parhon și mi-au răspuns domnul profesor Costăchescu și cu doctorul Nadolu, care m-au certat: „Vezi, dacă ai fi pus pus mâna pe-o gravidă și pe o naștere, acum știai ce să faci! Apoi mi-au recomandat să încerc să-i fac versiune internă.  Cum să faci versiune internă unui copil de 3 kg? Mă rog, a ajuns ambulanța, ne-am urcat, mă rugam la Cel de Sus să ajung cu femeia aceea în viață la Parhon. Și pe dealul Popricanilor, plin de gropi, a făcut versiune internă singur și „Jap”, pe targă! Ce mândră eram de mine când am ajuns la spital și le-am spus doctorilor Costachescu și Nadol, care se pregăteau să intre în sala de operație: „Domnilor, stați liniștiți, că s-a rezolvat”. De atunci glumesc că dealul Popricanilor este cea mai bună metodă de a face versiune internă pentru cei care nu știu obstetrică.

Ați amintit de cazuri fericite, dar cu siguranță v-ați confruntat, în atâția ani de când sunteți medic, și cu situații dramatice. Profesorul Gheorghe Scripcariu, în cartea sa de memorii, amintește un episod petrecut în anii ‘50, cu soția sa, medic pediatru la Boroaia. Era în noaptea de Anul Nou și a pierdut un nou-născut, moarte care a devastat-o.

Moartea fiecărui copil te marchează. Eu am patruzeci de ani de profesie, dintre care 30 de ani pe neonatologie. În momentul în care pierdem un copil aici, în secție, nu numai eu, dar absolut toată lumea, de la infirmiere până la medici, are așa o tristețe și durere că nu am reușit să-l salvăm, chiar dacă are 500 de grame sau îl cheamă Stănescu… Niciodată nu am făcut o separare a copiilor din punct de vedere social.

După ce am terminat stagiatura, am ajuns într-o altă comună din județul Iași, la Dolhești, înspre Huși. Când m-am dat jos din autobuz, mi-a rămas papucul în noroi și am început să plâng. Era primăriță o femeie extraordinară, care și-a dorit enorm să aibă medic în comună.Mi-a pus la dispoziție casa specialistului, aveam tot ce-mi trebuie,  dispensarul mi l-am organizat eu.

Care era cel mai greu lucru, faptul că erați singură?

”Îmi vedeam fata o dată la două, trei luni”

Îmi vedeam fata o dată la două, trei luni și doar câte două zile. Nu puteam să lipsesc prea mult de la dispensar. Soțul meu lucra la Direcția Ape Prut, făcea mult teren și în zona unde lucram eu, astfel că ne vedeam des. Dar mi-era greu să nu-mi văd copilul. Știam că nu-i lipsește nimic, bunicii au alintat-o mai mult decât aș fi alintat-o eu.

La Dolhești am lucrat un an, timp în care am făcut vaccinări în masă. În comună era și un sat de rromi, Pietriș, de unde este vestita fanfară. Țin minte că rromii bogați locuiau la deal, iar cei săraci aveau casele în vale. Le-am explicat că întotdeauna vor avea ușa dispensarului deschisă, cu o condiție: de fiecare dată când au copilul bolnav, să se prezinte cu el la medic. Și ne-am înțeles bine. Le zic mereu rezidenților și studenților că în relația medic-pacient, comunicarea este extraordinar de importantă, uneori îți rezovă și 50% din patologie. Iar în specialitatea noastră comunicarea cu familia este esențială, chiar dacă uneori este greoaie și greu de realizat, pentru că nu toată lumea înțelege ce înseamnă patologia unui copil de 500 de grame și că uneori putem pierde bătălia cu viața.

Mi s-a spus că sunt pelincar și că nu voi face altceva decât medicina nou-născutului sănătos”

La Dolhești am făcut o pleurezie, toată partea stângă era plină de lichid. Nu a fost de natură tuberculoasă, dar m-am tratat vreo trei luni, după care m-am transferat mai aproape de Iași, la dispensarul Țigănași, unde am stat patru ani. Eu am muncit foarte mult ca să ajung unde sunt. Nu mi-am imaginat niciodată, nici măcar în visele mele cele mai bune, că voi ajunge cadru didactic sau într-o funcție de conducere a universității.

După Țigănași am mai făcut un an de dispensar urban în Dacia, unde aveam 300 de copii între 0 și un an. L-am înlocuit pe domnul profesor Burlea, care plecase inspector la DSP. A fost o zonă extrem de dificilă, cu probleme sociale grave.

Care era programul?

În Dacia munceam cât dădea Domnul, trebuia să fac și dispensar, și teren. Dacă aveam program după-amiaza la dispensar, dimineața mergeam pe teren. Îmi aduc aminte că eram obligați să facem teren de Paște sau de Crăciun. Și urcam uneori 11 etaje pe jos, că nu mergea liftul și se mai întâmpla să nu-mi deschidă ușa. Țin minte că o dată m-am așezat pe bancă, în fața unei scări, și și am izbucnit în plâns. Regretam că nu am rămas în Ardeal, unde și acum există un cult pentru doctori. Îmi pare rău să spun că în Moldova lucrurile astea s-au degradat. Pe când eram la dispensarul rural, erau familii care vedeau că vii la ei, te lăsau până te apropiai de ei, și-apoi se închideau în casă și nu-ți dădeau drumul la ușă.

În 1988 s-a dat în sfârșit secundariat pe specialități deficitare. Au fost scoase și două posturi în pediatrie, la Spitalul de Copii, dar erau cu „dedicație” pentru anumite persoane. Am suferit mult atunci, că nu am reușit să prind post de pediatru, dar am mers înainte și am luat secția de nou-născuți a Maternității Cuza Vodă. Nu știam nimic despre nou-născuți, pentru că nu făcusem neonatologie în facultate.

Practic, aveați 36 de ani și o porneați pe un drum necunoscut.

Efectiv am luat-o de la capăt.

Apropo de acest drum complicat pe care l-ați parcurs, aminteam mai devreme de doamna dr. Scripcaru, soția profesorului Scripcaru și de momentul de deznădejde și îndoială pe care l-a avut când nu a reușit să salveze acel copilaș. Atunci și-a adus aminte de vorbele unui profesor de la Facultatea de Medicină: „Medicina, la debut, este un pom cu rădăcini firave și slab implantate în solul profesiei. Ramurile se vor apleca în bătaia vânturilor și a ploilor. Să nu vă pierdeți echilibrul, (…) să vă feriți să creșteți prea repede înalți, înainte de fi ferm fixați în sol, căci riscați să fiți doborâți”. Cred că vi se potrivesc foarte bine vorbele astea.

Din păcate, colegii tineri de astăzi nu au această rădăcină. Pentru că toți vor de la început să ajungă într-un centru universitar. Foarte bine că-și doresc acest lucru, dar cred că trecerea prin medicina primară, cum era la vremea noastră, și trecerea prin medicina rurală este un mare câștig. Sigur, cu foarte multe neajunsuri. Mi-aduc aminte că la Țigănași făceam naveta cu ce apucam, pentru că autobuzele, la vremea aceea, transportau studenții și elevii la munci agricole. Dar eu am învățat foarte mult de la țărani. În primul rând, am învățat să respect omul. Și acum spun mereu: „Dacă doriți, stimați colegi, să fiți respectați, respectați-vă și voi, la rândul vostru, pacienții”.  Însă dacă tu, ca medic de familie, care ai 3000 de pacienți într-o comună, te duci o dată pe săptămână sau de două ori pe lună, normal că nu-i vreun câștig nici pentru pacienți, nici pentru tine, ca profesionist.

Acum, privind retrospectiv, chiar nu mă simt cu nimic mai prejos față colegii mei că am trecut prin toate etapele: medic de dispensar rural, medic stagiar, secundar „bătrân”.

Spuneați într-un interviu că în momentul în care ați ajuns la Maternitatea Cuza Vodă nu v-ați integrat imediat în colectiv.

Am făcut o depresie, pentru că simțeam că nu mă susțin persoane la care țineam foarte mult. De exemplu domnul profesor Brumaru îmi spunea că sunt pelincar și că nu voi face altceva decât medicina nou-născutului sănătos. De fapt, la vremea aceea, era o selecție naturală la Maternitatea Cuza Vodă”: cei bolnavi, dacă supraviețuiau, bine, dacă nu, nu…

Cum ați trecut peste depresie?

Cu psiholog. Depresia venea de la faptul că nu știam ce să fac cu copilul respectiv. Și atunci profesorul Dimitriu s-a dus la București, la Biblioteca Centrală și mi-a aduc o carte de neonatologie în limba franceză, un Perelman din 1976, și așa am început să învăț. Am fost autodidactă.

Aici era obiceiul să se spună: „Faceți o jumătate de fiolă de hemisuccinat”, iar eu, care învățasem că totul se dă pe kilogram corp la copil, intram în conflict cu colegele mele care erau medici primari. A fost o întreagă poveste.

Sau, având experiența de la stagiul de chirurgie pediatrică – unde făcusem mai mult anestezie și terapie intensivă, m-am gândit așa: „Dacă pe un copil, după ce iese din sala de operație, îl trezim cu un balon și cu mască de oxigen, înseamnă că aș putea să tratez asfixia la naștere tot cu acest balon de anestezie”. Am luat de la chirurgi un balon și câteva măști și am început să fac ventilație, înainte de programul nostru de reanimare neonatală, care a început prin 1991. Sigur, ideea mea nu a fost primită cu entuziasm de colegii mei. Îmi mai aduc aminte și de un mare doctor anestezist, care m-a învățat să intubez cu lamă de laringoscop de adult. Întodeauna am vrut să schimb lucrurile în bine, nu mi-a plăcut să mă complac și să zic: „Asta este, atâta avem, atâta facem…

Doctorul Ioanid, care era directorul spitalului, fiind supărat pe colegele mele, le-a schimbat și  m-a pus pe mine șef de secție interimar, și m-am trezit cu 120 de paturi în grijă. Mi-era frică că nu o să mă descurc, pe atunci „reanimarea” însemna  o sursă de aspirație, o sursă de oxigen și niște incubatoare „șchioape” care nu mai funcționau de mult, erau de fapt niște pătuțuri care izolau mai mult copilul. A fost extrem de greu. Iar în 1992 mi-a venit ideea cu sistemul rooming-in și iar mi-am atras oprobriul colegelor mele, care au făcut reclamație, inclusiv la Guvernul României. Povestea cu rooming-inul mama să stea împreună cu copilul, venea din Statele Unite, dar apăruse și în Europa. Noi nu prea aveam saloane cu grup sanitar propriu, dar am spus să încercăm. Colegele mele au scos atunci mame în curte ca să facă un fel de contestație, că am stricat structura maternității. Până la urmă au acceptat și m-au acceptat și pe mine, că eram omul care stătea zi și noapte în spital. Eu, din păcate, nu prea am fost nici mamă, nici soție ca lumea, majoritatea timpului mi-l petreceam în spital. Stăteam până seara târziu, iar când ajungeam acasă, mă suna medicul de gardă și mă întorceam înapoi. Învățam din mers, am crescut odată cu neonatologia. După care s-au făcut trei clinici de obstetrică, prin desființarea maternității de la Parhon. Atunci a venit la noi și domnul doctor Costăchescu, iar clinica I s-a împărțit între domnul profesor Dragomir și domnul profesor Pricop. Am ales clinica profesorului Dragomir, pentru că domnul profesor Pricop avea un stil mai zeflemist, și se pare că nu am greșit. Profesorul Dragoș Dragomir spunea de fiecare dată: „Poți să fii un obstetrician cât de bun, dar dacă nu ai un neonatolog și un anestezist competenți în spatele tău, rezultatele nu vor fi la fel de bune”.

În timp, am demonstrat că știu nou-născut și probabil că asta mi-a adus respectul obstetricienilor. După ‘90, tot felul de asociații non-guvernamentale au trimis medici din Statele Unite care ne-au instruit și a fost primul contact cu neonatologia adevărată și cu neonatologia patologică.

Lucrul cu care mă mândresc cel mai mult este că am dezvoltat o familie a neonatologilor în Moldova. Poate este singura regiune din țară unde suntem atât de uniți și poate e locul unde colegii mei au găsit totdeauna un sprijin, chiar dacă eram dură și le spuneam în față când greșeau.

„Elvețienii au rămas impresionați de minunile pe care le făceam aici cu un aparat de ventilație și cu două incubatoare”

În 1999 am plecat o lună și ceva în Statele Unite ale Americii, în Louisville, Kentucky, unde am urmat un training în neonatologie. Eram prietenă cu Dan Stewart, profesorul de acolo, care ținuse cursuri la UMF Iași în 1992, dar nu-mi imaginam ce o să găsesc acolo, mi se părea că sunt într-o altă lume. În acea perioadă lucram și la doctorat, un studiu prospectiv – prima determinare a pH-ului din cordonul ombilical, ca să demonstrez că de fapt asfixia severă este cea care are un pH din cordon sub 7. Sigur, și asta a fost foarte greu… Totul greu și cu extrem de multă muncă.

Noi nu aveam mai nimic în România. Rectorul Stanciu, în 2002, mi-a cumpărat două incubatoare bune și unul de transport pe care-l folosesc și acum. Am mai achiziționat două pulsoximetre să monitorizez saturația. Sigur, erau lucruri minore. În 1994, prin Banca Mondială, am primit un aparat de ventilație asistată, dar nu știam să-l folosesc și am început să învăț cu cartea în mână. Mă întrebam mereu dacă am făcut bine, dacă am greșit… Totul a fost din carte, nu mi-a arătat nimeni.

În 1999, când m-am dus în State, îi spuneam lui Dan Stewart  că în România nu vom ajungea niciodată la nivelul lor. „Așa cum te știu eu, o luptătoare, va fi posibil”, mi-a răspuns profesorul. Și a fost posibil, cu bătut pe la tot felul de uși… În final, elvețienii au dezvoltat niște programe în România și au început cu programul de medicină de urgență, care a avut succes, iar după aceea au vrut să pună bazele a două programe regionale de terapie neonatală. Au vizitat cu mine toată Moldova, și-au dat seama că este o zonă care trebuie sprijinită, au văzut că noi încercăm să facem ceva, dar nu aveam cu ce…

În sfârșit, în 2004, am reușit să fac acest centru de terapie neonatală, pe care l-am început cu 40 de paturi (20 de terapie și 20 de post-terapie), după care am preluat secția de prematuri de la Spitalul de Copii și ne-am transformat în secție de 65 de paturi. Programul RoNEONAT a fost unul extraordinar. Infrastructura trebuia făcută cu bani alocați de Ministerul Sănătății, iar formarea medicilor și asistentelor de la noi s-a realizat la Spitalul Universitar din Geneva. După care trebuiau luate echipamentele și am insistat să fie achiziționate din Elveția, ca să nu fie nimeni tentat să aleagă o firmă sau alta. Pentru că niciodată nu m-am gândit că aș putea avea și eu niște avantaje prin formarea acestui centru și ulterior, după ce am fost director medical. Am făcut totul pentru secție și spital.

Elvețienii nu au ales degeaba România, unde era cea mai mare rată de mortalitate infantilă din Europa.

Noi aveam natalitate mare, dar aveam și mortalitatea la fel de mare, mai ales în Moldova. Ei au rămas impresionați de minunile pe care le făceam aici cu un aparat de ventilație și cu două incubatoare. Am creat în timp o echipă extraordinară de medici și asistente. Când am venit în 1988, asistentele nu știau să facă abord venos și le-am învățat.

Dvs. de unde știați?

Pe mine profesorul Brumaru și doamna profesor Goția mă aduceau dimineața să fac recoltări, să montez perfuzii ș.a.m.d. Sigur, atunci nu mi-a convenit, spuneam că sunt doctor și că nu am nevoie. Dar nu aveam dreptate. Cum să-i ceri asistentei să facă un abord venos, dacă tu nu știi? Ca medic, trebuie să știi să faci proceduri. Din păcate, lucrurile s-au degradat, medicii nu mai fac proceduri, deși în foarte multe state din Europa și din America procedurile de abord venos sau arterial sunt făcute de medici, nu de asistente.

În 1998, profesorul Dragomir a venit la mine și mi-a spus că o să se introducă la UMF disciplina de neonatologie”

Povesteați de regretatul profesor Dragoș Dragomir, care v-a ajutat și care a insisistat să deveniți, zece ani mai târziu, șefa nou înființatei catedre de neonatologie din cadrul UMF Iași. Deși cariera universitară nu v-a atras inițial, fiind o practiciană convinsă.

În 1998, profesorul Dragomir a venit  la mine și mi-a spus că o să se introducă la UMF disciplina de neonatologie. În România nu mai era decât la Cluj, unde era profesorul Lupea. Decan al Facultății de Medicină era profesorul Valeriu Rusu, ardelean de-al meu, de la Podul Budacului, din Bistrița-Năsăud, care l-a susținut. Dar profesorul Dragomir a insistat ca specialitatea să se facă cu oameni de la el, și nu din pediatrie. Și mi-a propus să intru în UMF ca șef de lucrări. La vremea aceea nu era ca acum, cu tot felul de articole ISI, cărți etc. Aveam o activitate de cercetare, dar nu extrem de mare. Și acum mă consider mai mult un medic practician, și mai puțin cadru didactic.  Dar mi-am respectat studenții și rezidenții și mi-a plăcut să dau din ceea ce alții nu mi-au dat mie.

Alături de profesorul Dragoș Dragomir

Și ați luat-o din nou de la capăt.

Da, pentru că nu știam mare lucru, a trebuit să învăț să fiu pedagog. Iar în conducerea universității am ajuns într-un mod cu totul neașteptat. M-a sunat domnul profesor Astărăstoae, care m-a chemat la el. Mă gândeam că iar trebuie să fac vreun referat pentru un proces de malpraxis. Când mi-a propus să fiu prorector, nicidecum nu m-a interesat, mai ales că știam că foarte multe cadre didactice și-ar fi dorit să fie în conducerea universității. Profesorul mă cunoștea, dar nu aveam o relație extrem de apropiată. Iar în UMF nu aveam vizibilitate, eram un cadru didactic obișnuit, un conferențiar obișnuit. Mi-a spus atunci: „Tu îmi ești datoare mie, de când te-am pus să fii cordonator pe neonatologie în toată Moldova, iar acum trebuie să-ți plătești datoriile. Probabil că nu ai o vizibilitate didactică foarte mare, dar ai în schimb vizibilitate prin ceea ce ai realizat tu cu această specialitate”. I-am răspuns că dacă nu fac față în câteva luni, renunț. Sigur, a fost o mare onoare că s-a gândit la mine. Eram singură, soțul meu murise în 2004, fiica mea era mare… În plus, eram învățată să muncesc câte 12, 16 ore pe zi, așa că în cele din urmă am acceptat și am ajuns prorector cu rezidenții. A fost o altă încercare. Mi-aduc aminte că seceretara, Ani Donos, s-a dus la rector, speriată, pentru că auzise că eu sunt extrem de dură. Țin minte că am cerut baza de date cu rezidenții.  „Nu avem”, mi s-a răspuns. Am cerut altceva. „Nu avem”. Ani, care este o persoană extraordinară, se uita atât de speriată la mine, cu ochii ei albaștri, și abia după doi, trei ani mi-a povestit cât a fost de stresată că voi fi șefa ei.

Și am început, în trei luni, să creăm baza de date, în alte trei luni să facem curricula, ne întâlneam și cu coordonatorii de rezidențiat… Sigur, erau specialități unde se muncea cu rezidenții și altele în care nu se muncea cu rezidenții. Dar vorbeam frumos cu toată lumea, „Domnule profesor, doamnă profesor, haideți să încercăm…” Niciodată nu am jignit pe nimeni, niciodată nu am încercat să demonstrez că eu sunt prorectorul și că trebuie să facă toată lumea cum zic eu. Absolut niciodată. M-au caracterizat toată viața modestia și dorința de adevăr. Nu mi-au plăcut oamenii falși și nu-mi plac nici acum. Sigur, am avut orgolii, ca orice om, că e normal să le ai, sunt constructive, până la urmă.

În care postură v-ați simțit mai puțin confortabil?

În primă fază, în cea de prorector. La maternitate, ca director medical, îmi organizasem totul. Era și aici foarte greu, pentru că eu eram pediatru, iar obstetricienii sunt orogolioși. Dar eu zic că sunt amică cu majoritatea obstetricienilor, am încercat să-i apăr, dacă erau de apărat, iar dacă aveam de făcut o observație, îi chemam la mine, în cabinet, și spuneam: „Uite, aici ai greșit…” Nu am vrut niciodată să pun lumea într-o situație neplăcută. Și mie, câteodată, îmi reproșez că n-am făcut lucrurile cum trebuie. Poate că sunt o persoană dificilă, dacă consideri că a fi corect, înseamnă să fii dificil. Mi-au plăcut corectitudinea, transparența în toate deciziile pe care le luam.

În perioada prorectoratului

Până la urmă am devenit un fel de familie a coordonatorilor de rezidențiat. Am organizat cinci rezidențiate, la Iași, pe vremea când se elaborau subiectele aici și când stăteam câte cinci zile închiși, și cu jandarmii la ușă. Mi-aduc aminte că la primul rezidențiat coordonat de mine, l-am chemat pe domnul profesor Scripcariu, actualul rector, să facă subiectele de chirurgie. Chiar dacă nu i-a convenit să stea cinci zile închis, nu a spus nu. Foarte multe cadre didactice au participat la acest rezidențiat pentru că niciodată nu am spus: „Trebuie să veniți, trebuie să faceți!”, nu am impus nimănui nimic,  întotdeauna i-am rugat frumos. Nu am călcat niciodată peste oameni. Mi-a plăcut să comunic cu oamenii nu de la superior la subaltern, pentru că este păguboasă această comunicare. Cum să mă fi dus eu la doamna profesor Cătălina Arsenescu- Georgescu, de exemplu, sau la domnul profesor Viorel Scripcariu să le impun ceva? Pe atunci domnul profesor Scripcariu nu era a IRO, lucra la Sf. Spiridon, la clinica profesorului Cristian Dragomir, un alt om pe care-l respect mult. Cred că a fost un rector cu o coloană vertebrală dreaptă.

Nu a fost un rector prea popular, pentru că pe vremea lui s-au luat niște măsuri drastice, s-au diminuat consistent salariile.

Nu, dar a fost foarte corect, nu a avut de ales. Apoi venit prof. Astărăstoae și a revigorat universitatea. Sigur, multă lume nu-l iubește, foarte rău face. Și acum mai aud: „Vechea conducere!” Eu nu am spus niciodată, când am preluat partea cu rezidenții: „Vechea conducere!” Fiecare a făcut ce a putut. Domnul profesor Dragomir nu a avut atunci altă soluție. Iar pe profesorul Scripcariu îl văd la fel ca pe profesorul Dragomir, o persoană care nu-și încovoaie coloana. Sper și cred că este așa. Întâmplarea a fost că am ajuns din punct de vedere chirurgical pe mâinile domniei sale și poate e și o relație pacient-medic. Ca medic este un superchirurg.

În 2012 mi-am descoperit un neoplasm mamar. Am acceptat foarte greu ideea. De ce eu? De ce mie? Ce am făcut?”

Pe plan personal, am trecut prin niște momente cumplite. În 2012 mi-am descoperit un neoplasm mamar. Am acceptat foarte greu ideea. De ce eu? De ce mie? Ce am făcut? M-a operat la IRO un medic tânăr, dr. Nicușor Ioanid, în care eu aveam încredere. Trei zile am stat la spital, iar a patra zi m-am întors la maternitate, pentru că profesorul Onofriescu era plecat și eu trebuia să-i țin locul. Am făcut complicații… Am ajuns din nou la psiholog, ca să-mi pot accepta boala. S-au scurs șase ani și deocamdată o stăpânesc. Dar am momente când mă gândesc că nu o să fie bine. Dar trebuie să mergem mai departe și să lăsăm ceva în urmă. Asta mi-am dorit întotdeauna. Să las ceva în urma mea.

V-a ajutat credința în acele momente? Paradoxal, majoritatea medicilor sunt extrem de religioși.

Eu nu sunt o persoană extrem de religioasă. Dar atunci când un copil mă depășește din punct de vedere medical, mă rog. Și uneori cineva îmi arată drumul. Sigur, după ce ajungi tu însuți bolnav, îți dai seama de fapt de adevăruri. Până atunci, zici că poți face totul, poți răsturna munții. Și dintr-o dată cineva te trage în jos și-ți spune: „Ia, revizuiește-ți puțin comportamentul…”

Și în acea clipă te simți singur?

Da, te simți singur. În primul rând nu am spus colegelor mele nimic, consideram că este problema mea. Eram numai eu cu fata mea. Am avut senzația la un moment dat că prietenii nu mai sunt aceeași, dar nu cred că era adevărat. Am fost bulversată. Și atunci profesorul de bioetică Vasile Astărăstoae m-a susținut moral mult. M-am dus la București, am făcut radioterapie, am stat o lună și jumătate, care mi s-a părut cea mai îngrozitoare perioadă. M-au susținut și Mircea Onofriescu, și directoarea financiar-contabilă. Au fost niște oameni lângă mine. Colegele nu au fost, pentru că nu știau. Au rămas surprinse că eu, care nu-mi luasem concediu de odihnă în ultimii cinci ani, mi-am luat dintr-odată atât de lung. Au aflat până la urmă, că Iașul este un oraș mic. Dar am avut o perioadă proastă. Nici nu vreau să-mi aduc aminte.

Apoi a venit și perioada când a trebuit să ies la pensie, să mă retrag…

Pereții cabinetului, tapetați cu fotografiile copiilor salvați

Bănuiesc că un om care și-a dat sacrificat viața personală ca să se dedice întru totul profesiei trece printr-un proces psihologic complicat.

La început, mi-a fost greu să accept că eu nu am să mai fiu profesor la UMF Iași. Dar pentru că nu îndeplineam anumite criterii, asta e, trebuie să accepți și să te retragi. Nimeni nu este de neînlocuit. Sigur, este bine pentru noi că putem rămâne în continuare până la 70 de ani ca medici primari. Sigur, mi-aș mai fi dorit să dezvolt multe proiecte în UMF, în cadrul specialității mele. Dar apoi m-am împăcat cu ideea și mi-am zis că voi rămâne în continuare profesor asociat și voi avea mai mult timp să lucrez cu rezidenții decât aveam înainte. Acum avem rezidenții de pediatrie care sunt pe modulul de neonatologie. Și chiar m-a întrebat recent o rezidentă: „Doamna profesor,nu înțeleg, cum de sunteți updatată cu toate noutățile, deși aveți o vârstă? Păi nu sunt o babă” care m-am retras, eu și acum citesc foarte multă literatură și tot ce înseamnă nou.

Și am ajuns și profesor emerit al UMF-ului, un titlu care m-a onorat. În momentul când m-au sunat de la Rectorat să mă anunțe, le-am zis că nu știu dacă mă recomandă ceva pentru acest titlu. Poate doar faptul că am crescut cu această specialitate, atât la nivel regional, cât și la nivel național. Și că, dintr-un copil de țăran din județul Bistrița-Năsăud, care a trecut toate etapele de pregătire, am ajuns inclusiv să fiu în conducerea UMF-ului. Am avut o durere mare că nu am fost un mare cercetător, dar nici nu aveam posibilitatea. Cercetare pe nou-născut nu se prea poate face.

Regretați ceva?

Nu, aș lua-o de la început tot cu neonatologia, cu pediatria.

Nu am vorbit despre toți acești copii ale căror poze tapetează pereții cabinetului dvs.

Aici sunt puțini, pe toate holurile secției există poze ale copiilor. Acel copil a avut 550 de grame, 23 de săptămâni de gestație. Extrem de grav. Mamei, de câte ori venea, din păcate nu-i spuneam lucruri bune. I-am văzut o postare, pe Facebook, despre ce simte o mamă care trece prin așa ceva și faptul că noi nu i-am tratat doar copilul, dar am și sprijinit-o, a contat extrem de mult.

Domnișoara din fotografia de acolo acum are patru ani, avea 800 de grame la naștere și a făcut absolut toate complicațiile prematurității. A făcut retinopatie, surditate bilaterală…

Avem și succese, dar avem, din păcate și insuccese. Sunt copii pe care i-am pierdut și nici acum, la vârsta aceasta, nu m-am obișnuit cu decesul unui copil și întotdeauna mă întreb dacă am făcut totul, dacă am greșit undeva… Adică mereu sunt o nemulțumită.

A VII-a Conferință Națională de Neonatologie

Rectorul UMF Iași, prof. univ. dr. Viorel Scripcariu, îi acordă titlul de profesor emerit

Pauza de masă

O legătură pe viață

La acordarea titlului de profesor emerit al UMF Iași

Învingătorii

Alături de colegi

Alături de ”familia” de la ”Cuza Vodă”

Oana Bugeag

Oana Bugeag

Universitatea de Medicina si Farmacie "Grigore T. Popa" Iasi | Departamentul de Comunicare si Marketing Universitar | oana.bugeag@umfiasi.ro

Comentarii

  1. Botez
    Botez februarie 20, 01:20
    Felicitări D-na profesor Maria Stamatin! Va doresc din tot sufletul sănătate si putere de munca pentru ca “misiunea” dumneavoastră nu s-a încheiat . Pentru formarea specialiștilor neonatologi avem nevoie de mentori cu experiența, riguroși, dedicați. Cu admiratie si respect Margareta Botez
  2. Ursachi marinela
    Ursachi marinela februarie 20, 01:38
    Felicitari ! Am citit articolul cu mare interes ! Romania are oameni de valoare !
  3. Domnita Sabo
    Domnita Sabo februarie 24, 17:31
    Am citit cu mare emoție interviul. Sunt consătean cu d-na doctor (Domnita Sabo, fosta Catuna) Sunt mai mica cu vreo 8ani decât dansa însă îmi amintesc cu drag de ea. Ma mândresc ca sunt contemporana și ca a făcut o cariera atât de importanta. Felicitări sincere!
  4. Silvia Romascu
    Silvia Romascu februarie 26, 14:16
    RESPECT!Felicitari si mult succes in aceasta meserie nobila.
  5. Tais Nicoleta
    Tais Nicoleta iulie 07, 23:52
    Vă îmbrățișez cu respect! Am citit și recitit acest impresionant interviu.M-a ajutat să găsesc unele explicații la neînțelegerile mele.Plecam de la TIN în august 2004.Cred că era după ce fusesem la înmormântarea soțului dumneavoastră. Odihnă veșnică sus în Cer! Nu știam exact unde mă ducea soarta să lucrez la Torino.Eu am fugit mereu de neuropsihiatria infantilă. Soarta a vrut să asist lucrând 5 ani într-o Comunitate de Reabilitare Psihiatrică.Din 1994 când am inceput să lucrez în Spitalul de Copii Sfânta Maria din Iași, în urma unui concurs unde angajarea noilor surori medicale pediatrie o făcea regretatul OM , Profesorul Doctor Marin Burlea(Un OM extraordinar în tot ce făcea, luat la Cer de Dumnezeu) o dată la 5 ani, am schimbat tipul de activitate.(sugari,nou-născuți, minori cu probleme neuropsihiatriace, ambulatoriu de pediatrie și teritoriu, și din nou Neo-Natologie în Spitalul de Obstetrică-Ginecologie Sant'Anna din Torino.Am stat un an întreg fără să-mi văd fetița pierzând frumusețea, specialul vârstei de 2 ani și jumătate până la 3 ani și jumătate. Copilul meu la 3 ani și jumătate a zis:"A venit Nicoleta mea!" ,nu mama mea. Sacrificiile au preț mare, iar după ce colegi roadele sacrificiilor făcute mulțumirea sufletească e de nedescris. De câte ori voi veni la Iași vă voi contacta. Din partea mea chiar meritați un buchet de mimoze. Sănătate și destul de multă dragoste și înțelegere din partea oamenilor! Cu respect, Tais Nicoleta!

Scrie un comentariu