După poveștile lui Rareș-Vasile Tracicaru și ale dr. Thomas-Gabriel Schreiner, continuăm seria „Poveștile CEMEX-ului” cu un al treilea parcurs care arată cum un moment de voluntariat, într-un context dificil, poate schimba pentru totdeauna o carieră. Protagonista este dr. Karina-Alexandra Cojocaru, medic specialist în Medicină de Laborator la Departamentul de Diagnostic Molecular al Institutului Regional de Oncologie (IRO) Iași, cercetătoare în biologie moleculară și genetică, și unul dintre specialiștii care contribuie la dezvoltarea infrastructurii genomice din România prin proiectul ROGEN.

Când vorbește despre biologia moleculară, dr. Karina Cojocaru schimbă aproape imperceptibil ritmul conversației. Răspunsurile devin mai ample, exemplele vin firesc, iar subiecte precum secvențierea genomică, ADN-ul liber circulant sau tehnologia Oxford Nanopore sunt explicate cu o claritate care lasă să se vadă nu doar experiența, ci și plăcerea de a lucra în acest domeniu.

De la Piatra Neamț la medicina de laborator

Drumul până la Iași începuse cu mult înainte. A copilărit într-un sat din comuna Alexandru cel Bun, lângă Piatra Neamț, iar dorința de a descoperi locuri și experiențe noi a făcut-o să aleagă Facultatea de Medicină din Târgu Mureș. Zona Ardealului o atrăgea puternic, oferindu-i, în viziunea ei de atunci, inclusiv perspectiva unei eventuale plecări în străinătate. Acolo a descoperit medicina, dar nu și domeniul medical căruia urma să i se dedice ulterior.

„Mie mi-a plăcut foarte mult și partea clinică. Îmi plăcea lucrul cu pacienții, motiv pentru care eram destul de sigură că nu voi alege o specializare paraclinică”, își amintește ea. Avea viziunea îndreptată spre partea clinică, fiind foarte atrasă de domeniul cardiologiei și de patologiile cardiovasculare.

Lucrurile s-au schimbat în anul al treilea, în timpul stagiilor de biochimie clinică și medicină de laborator, odată cu întâlnirea unor profesori care au reușit să îi transmită pasiunea lor pentru specialitate. „Îți transmit dragostea față de meseria lor și ajungi și tu să vezi lucrurile altfel.”

După concursul de rezidențiat a ales un post la Spitalul Municipal de Urgență Roman, dorindu-și o poziție sigură și stabilă. Însă, până la finalizarea pregătirii, centrul de coordonare universitară era Iașul. A sosit aici la începutul anului 2020, într-un oraș nou, complet deschisă și fără așteptări rigide, încercând încă să se adapteze începutului de rezidențiat.

Un început de rezidențiat într-o perioadă complicată

La puțin timp după sosirea la Iași, unde și-a început activitatea împărțită între Spitalul Clinic Județean de Urgență „Sf. Spiridon” și Institutul Regional de Oncologie, a venit pandemia.

„A fost o perioadă foarte grea, atât profesional, cât și social. Practic, eu eram o persoană nouă, venită într-un oraș nou. Știam două-trei persoane, pentru că Piatra Neamț este aproape, dar nu aveam colegii din facultate alături de mine.” Nu era de ajuns adaptarea la noul mediu: izolarea din pandemie a închis rapid pe toată lumea în case.

În timp ce activitatea medicală se reorganiza aproape de la o săptămână la alta, iar laboratoarele încercau să răspundă unei nevoi tot mai mari de diagnostic molecular, dr. Karina Cojocaru și-a dorit să se implice și să ajute acolo unde era nevoie. „Cred că toată lumea din sistemul medical își dorea să poată ajuta. Aceasta era dorința tuturor.”

I-a spus acest lucru coordonatoarei sale de rezidențiat, prof. univ. dr. Liliana Foia (actual prorector al UMF Iași), iar răspunsul a venit sub forma unei oportunități de voluntariat în cadrul CEMEX, în laboratorul implicat direct în testarea moleculară SARS-CoV-2.

„Într-o zi doamna profesor mi-a transmis că la CEMEX există această opțiune de a activa ca voluntar și de a face testări moleculare. La secundă am zis: da, sigur. Nu exista alt răspuns pentru mine.”

O zi la CEMEX: costume claustrofobice și rigoarea de la zero

La acel moment era încă rezident în primul an și nu ajunsese la modulele de biologie moleculară din pregătire. Citise despre aceste tehnici, încercase să înțeleagă partea teoretică din pură curiozitate, însă nu avusese niciodată contact direct cu un laborator de profil.

Prima întâlnire cu CEMEX a fost impresionantă și puțin copleșitoare în același timp. „M-a impresionat când am intrat și am văzut modul de organizare al laboratorului, dotările, costumele pe care trebuia să le purtăm și am apreciat în mod deosebit echipa pe care am descoperit-o acolo.” A fost un sentiment ușor intimidant la început, dar doar pentru moment.

După terminarea programului din spital, Karina mergea la CEMEX și începea o rutină extrem de riguroasă, unde nimic nu era lăsat la întâmplare. Primul pas era echiparea, o adevărată experiență în sine. Înainte de a păși în zona de lucru, trebuia să se asigure că a rezolvat absolut orice detaliu: telefonul rămânea afară, la fel și obiectele personale. Odată îmbrăcat echipamentul complet, nu se mai putea ieși cu ușurință, inclusiv mersul la toaletă devenind complicat.

„Îmi amintesc că prima dată când a trebuit să folosesc sistemul de protecție cu cască și aducțiune de aer filtrat am avut un moment de teamă. Nu era neapărat o experiență confortabilă, ci una aproape claustrofobică.” Întregul proces dura câteva minute bune, respectând un protocol strict pentru ordinea de îmbrăcare și îndepărtare a costumelor.

Laboratorul funcționa împărțit în două mari zone: zona de extracție a acizilor nucleici și zona de amplificare și detecție prin Real-Time PCR. În etapa de extracție, proba biologică era procesată prin adăugarea unui tampon de liză ce distrugea structurile celulare pentru a elibera ARN-ul viral, ulterior purificat prin etapele specifice. Procesul putea fi realizat manual sau automatizat, iar la CEMEX a avut ocazia să stăpânească ambele metode. Ulterior, în etapa de Real-Time PCR, materialul genetic era amplificat, iar prezența virusului era determinată pe baza semnalelor fluorescente generate.

La început a avut ocazia să învețe toate tehnicile utilizate în laboratorul CEMEX; ulterior, activitatea ei s-a orientat către cea de a doua etapă, cea de amplificare și detecție. Dincolo de infrastructură și tehnologie, ceea ce a impresionat-o cel mai mult a fost echipa. Oamenii de la CEMEX au fost primii care au învățat-o să lucreze efectiv în biologie moleculară, având o răbdare uriașă. Au învățat-o inclusiv tehnici de mare finețe, cum ar fi pipetarea corectă, esențială în biologia moleculară și total diferită de restul laboratorului clinic.

Au urmat luni în care programul devenise o continuare solicitantă între activitatea de rezident și cea de voluntar. Dimineața participa la stagiile de pregătire din spital, iar a doua parte a zilei o petrecea la CEMEX, adesea până târziu în noapte. Într-o perioadă în care toată lumea era izolată în case, echipa de voluntari simțea că poate fi utilă acolo unde conta cel mai mult.

Privind în urmă, tocmai în acea perioadă intensă și-a descoperit direcția profesională. „Sincer, a fost primul loc în care eu am avut contact cu biologia moleculară și, practic, m-am regăsit în ocazia asta. Eu nu știam până în acel moment că vreau să merg pe calea aceasta, pentru că nu o cunoșteam. Dar după ce am interacționat cu tehnicile de biologie moleculară, am știut că asta îmi doresc să fac în continuare.” Concluzia a venit aproape natural: „A pornit așa dintr-o dorință de a ajuta oamenii, dar, practic, la finalul colaborării noastre, eu mi-am găsit scopul.”

La IRO Iași: responsabilitatea zero-erori în fața bolii

Experiența din CEMEX nu s-a încheiat odată cu ultimele ture de voluntariat. Ea s-a transformat într-o carieră solidă. Dacă la CEMEX vorbeam în principal despre diagnostic molecular pentru infecția cu SARS-CoV-2, iar doctoratul înseamnă mai ales cercetare, astăzi, la Institutul Regional de Oncologie Iași, dr. Karina Cojocaru aplică biologia moleculară direct în sprijinul pacientului oncologic și hemato-oncologic.

În cadrul Departamentului de Diagnostic Molecular lucrează în zona de secvențiere de nouă generație (NGS). Rezultatele analizelor moleculare pe care le generează echipa din care face parte influențează adesea deciziile terapeutice imediate și asigură accesul bolnavilor la terapii țintite. „Terapia acestora este determinată și de rezultatele noastre”, punctează ea.

În spatele unui singur rezultat se află zile întregi de lucru, verificări succesive și interpretări realizate în echipă. Presiunea este uriașă și diferită de cea din cercetare, tocmai pentru că impactul asupra pacientului este direct. Un proces NGS complet necesită timp, durând între cinci și șapte zile chiar și atunci când se lucrează într-un ritm foarte alert.

„Este o responsabilitate foarte mare. Există presiunea timpului și există responsabilitatea actului medical corect. Practic, nu avem voie să greșim.”

Întrebată dacă s-a îndoit vreodată de sine, dr. Karina Cojocaru răspunde cu o maturitate profesională remarcabilă: „Ba da, îndoieli există întotdeauna. Ce am învățat însă este că, dacă apare o greșeală, este important să îți dai seama că s-a produs și să o identifici la timp. Esențial este să o identifici. Este rău să greșești, dar este și mai grav să nu îți dai seama că ai greșit.” Siguranța rezultatelor este menținută prin multiple puncte de verificare și etape stricte de validare pe parcursul procesului, care izolează orice problemă înainte de emiterea raportului final.

„Munca de detectiv” și interpretarea în zonele gri ale genomului

După încheierea rezidențiatului, Karina a activat timp de zece luni pe postul asigurat la Spitalul Municipal de Urgență Roman. A fost o etapă extrem de valoroasă, unde a învățat ce înseamnă să gestionezi o gardă și să ai o imagine de ansamblu asupra întregului laborator clinic. Totuși, sufletul ei era deja orientat definitiv către biologie moleculară și genetică. Când a apărut postul prin concurs la IRO Iași, a participat și l-a obținut.

În paralel, cercetarea începută în anul 2021 prin doctoratul în Biochimie continuă să ocupe un loc central în activitatea sa profesională. Dacă diagnosticul molecular de la IRO înseamnă rigoare și standardizare, cercetarea îi oferă libertatea de a explora idei noi, de a optimiza protocoale și de a învăța permanent. „Am multă libertate să mă gândesc ce îmi doresc să fac, iar dacă nu funcționează un protocol să îl îmbunătățesc.”

Aflată în prezent în anul al cincilea, Karina aduce prin teza sa o premieră tehnologică în regiune: long-read sequencing. În tehnologiile NGS clasice, ADN-ul este fragmentat în fragmente de dimensiuni reduse, ulterior secvențiate, iar datele obținute sunt aliniate bioinformatic la genomul de referință. În cazul tehnologiilor de tip long-read, molecule ADN de lungime mare sunt secvențiate direct, oferind avantaje majore în identificarea variantelor genetice complexe.

La începutul doctoratului său, această tehnologie dezvoltată de compania Oxford Nanopore Technologies era foarte puțin utilizată în România. Karina a fost nevoită să descopere aceste noutăți, studiind articole științifice și participând la conferințe internaționale. A început practica pe un dispozitiv inovator numit MinION.

„Este un aparat foarte mic, aproape cât un telefon mobil, însă extrem de performant pentru dimensiunile sale. M-a atras faptul că făcea posibilă secvențierea long-read la costuri semnificativ mai mici.” În timp ce platformele mari de secvențiere pot costa sute de mii de euro, dispozitivul MinION costa aproximativ o mie de euro, fiind accesibil pentru un proiect doctoral. Astăzi, după numeroase runde de secvențiere realizate cu succes, ea trăiește satisfacția de a vedea cum această infrastructură se dezvoltă rapid în țară.

Pentru ea, adevărata provocare a medicinei moderne s-a mutat din zona tehnică în cea de interpretare a rezultatelor, un proces care seamănă izbitor cu o muncă de detectiv în încercarea de a înțelege mecanismele din spatele bolii.

Tehnologiile evoluează rapid, făcând trecerea de la secvențierea unor gene individuale la secvențierea întregului genom. Însă datele brute ascund capcane. „Nu totul este alb sau negru când vorbim despre variante genetice. Există variante clar patogene și variante clar benigne, dar există și o zonă gri reprezentată de variantele cu semnificație clinică incertă. Aici apar diferențele de interpretare și este partea cea mai dificilă, deoarece acea zonă gri nu permite întotdeauna luarea unor decizii terapeutice clare.” În acest punct nu intervine intuiția. „Este vorba exclusiv despre date științifice, experiență și despre numărul de metode suplimentare prin care poți valida semnificația unei variante genetice.”

Orizonturi internaționale și validarea cercetării românești

Pentru a stăpâni această decodificare, dr. Karina Cojocaru și-a validat permanent nivelul de cunoștințe în centre de elită mondială. A urmat cursul avansat Molecular Diagnostics: Current Roles in Cancer Diagnosis and Patient Management din cadrul prestigiosului Harvard Medical School. De asemenea, a participat fizic în Suedia la cursul internațional dedicat interpretării datelor genomice din cadrul congresului european (ESHG), studiind comparativ perspectivele americane și europene asupra clasificării variantelor genetice. Această rigoare științifică este confirmată și de recunoașterea academică, lucrările sale adunând deja peste 265 de citări în literatura internațională.

Pregătirea sa include și o bursă obținută prin competiție selectivă la nivel european (bursa EFLMLabX) la University of Crete Medical School and University Hospital of Heraklion, unde timp de o lună a lucrat într-un laborator de top. Această deschidere internațională, începută încă din facultate cu un stagiu Erasmus în Spania, i-a oferit o perspectivă clară asupra valorii specialiștilor de acasă.

„Eu cred că ne situăm la un nivel foarte bun. Nu am avut niciodată sentimentul că vin dintr-o țară dezavantajată din punct de vedere profesional sau științific. Niciodată nu m-am simțit inferioară sau nepregătită, iar nivelul nostru de interpretare se apropie treptat de standardele internaționale. Nici între marile centre din lume nu există întotdeauna consens. În străinătate, cercetătorii își dedică aproape întreaga activitate acestei componente. Când îți dorești să faci și medicină clinică, și cercetare în același timp, timpul devine inevitabil mai limitat. Dar sufletul nu împarte lucrurile în felul acesta. Fiecare componentă vine cu satisfacțiile ei.”

România genomică și privirea spre viitor

În prezent, cele două lumi ale sale se intersectează strategic în cadrul proiectului național ROGEN, dedicat dezvoltării infrastructurii genomice din România și construirii unei baze de date de referință pentru populația țării noastre. Este o inițiativă în care tehnologia Oxford Nanopore va fi implementată pe platforme mari, deschizând calea către o medicină de precizie, personalizată.

Privind în urmă, drumul început în primăvara anului 2020 a transformat incertitudinea acelor luni în fundația unui parcurs profesional solid. Dincolo de tehnologiile avansate sau de stagiile internaționale, totul a pornit de la o simplă decizie de a face voluntariat într-un moment critic, CEMEX-ul devenind spațiul în care s-a conturat o întreagă direcție de carieră.

„A pornit așa, dintr-o dorință de a ajuta oamenii, dar, practic, la finalul colaborării noastre, eu mi-am găsit scopul.”

Profilul dr. Karina-Alexandra Cojocaru ne arată că uneori cele mai importante descoperiri profesionale nu vin din planuri elaborate, ci din curajul de a spune „da” atunci când este nevoie. CEMEX a fost, și pentru ea, locul în care o dorință de a ajuta s-a transformat în vocație, iar biologia moleculară a devenit nu doar o specialitate, ci o formă de a fi utilă pacienților, zi de zi.

Urmăriți în continuare seria „Poveștile CEMEX-ului” pentru a descoperi alte parcursuri ale tinerilor cercetători care, prin curiozitate, colaborare interdisciplinară și muncă asiduă, contribuie la transformarea medicinei românești.