“Am avut șansa să lucrez cu niște corifei ai medicinei”

Interviu cu prof.univ.dr. Ana Stratone, fost cadru didactic la disciplina de Fiziologie și Explorări Funcționale, secretar ştiinţific şi, ulterior, prodecan al Facultaţii de Bioinginerie Medicală de la Universitatea de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa” Iași. A lucrat alături de mari personalități ale medicinei ieșene, precum academicienii Vasile Rășcanu, Iulius Nițulescu și Ion Haulică. În 1975 a urmat un stagiu de perfecționare în domeniul Explorărilor Neurofiziologice la Spitalul de Neurologie-Cardiologie din Lyon, Franța, obținând diploma Academiei Rockfeller. Acolo a avut posibilitatea să lucreze cu profesorul de neurofiziologie Jean Courzon și cu profesorul Michel Jouvet, șeful Clinicii de Neurofiziologie a Spitalului de Neurologie Lyon, cel care a descris somnul cu unde rapide pe electroencefalogramă (REM). Este profesor în Explorări Funcționale din 1998 și conducător de doctorat pentru medici din UMF și reteaua sanitara din 2004. Este membră a Societății de Medici și Naturaliști Iași, a Societății Române de Științe Fiziologice, a Societății Române de Bioinginerie Medicală și a Societății Naționale de Biologie Celulară. A înființat și condus cabinetul de Explorări Funcționale din cadrul Policlinicii Universitare până în 2010. În 1994 a participat, alături de profesorul Florin Topoliceanu, la înființarea Facultății de Bioinginerie Medicală din cadrul UMF Iași. Activitatea știintifică s-a concretizat prin 180 de lucrări publicate în reviste din țară și străinătate și 152 de lucrări comunicate la diverse manifestări știintifice.

 

Au trecut peste 60 de ani de cînd ați devenit studentă a Facultății de Medicină. Era un concurs dur, dar dvs. nu l-ați dat, ați intrat fără concurs. Care este povestea?

Așa este, am intrat în Institut fără examen de admitere. Am terminat la Oltea Doamna și pe atunci notele erau dela 1 la 5.

Sistemul sovietic..

Da, și eu nu am avut ce face în liceu, decât să învăț.

Ați învățat și ați teminat liceul cu 5 pe linie ați scăpat de un concurs foarte greu, concurența era mare.

Da, erau șapte pe loc în acel an, la Medicină.

Erați din Iași?

Nu, am stat la Internat. Părinții mei erau învățători la Hârlău. Am venit la Iași în 1948, cînd s-a făcut reforma învățământului.

Ați urmat o carieră în medicină, dar plăcerea de a preda, de a-i învăța pe ceilalți, de la părinți ați moștenit-o.

Da, a contat faptul că sunt copil de învățători iar tata a mai fost și director de școală, astfel că m-am născut și am locuit în școală. De la trei ani, baba care ne creștea îmi dădea un caiețel și un creion și mă duceam într-una din clase – la mama, la tata ori la un alt învățător, mă așezam frumos în primul rând și făceam și eu ce știam atunci, desenam, făceam cercuri…

Cine v-a fost învățător?

Cu mama am învățat pînă în clasa a III-a, dar pentru că eram o zbenguită și răspundeam neîntrebată, în clasa a IV-a părinții au hotărât să mă trimită la Iași, în 1948. Marea mea durere a fost că a trebuit să mă despart de prietenii mei. În primul an am stat la o mătușă, apoi, din clasa a V-a, m-am dus la internat. Mama a fost o învățătoare deosebită, apreciată, a fost în excursii în Rusia, Germania, cu diferite delegații. Mi-aduc aminte de momentul când a luat hotărârea, era într-o seară, tocmai ne culcasem. Și am auzit-o când i-a spus tatei: „Dragă, fata trebuie dusă la Iași, te interesezi, vorbești cu Ancuța (o mătușă din Iași, care era asistentă medicală) dacă poate să o primească”. Și clasa a IV-a am făcut-o la Școala Nicoriță. Când am auzit-o pe mama că vrea să mă trimit la Iași, o săptămână am fost extrem de cuminte. Dar degeaba.

Dar ce pozne făceați?

În primul rând că vorbeam urât cu baba care ne creștea, iar mătușa, săraca, niciodată nu-i spunea mamei. Și-mi amintesc, de exemplu, un episod. În clasa a III-a, mama a predat o lecție despre Mihai Viteazul. Și în timp ce mama povestea despre marele conducător, despre victoriile lui, și câte și mai câte, mă gândeam că nimic nu e adevărat.  Apoi m-am dus acasă și în timp ce îmi pregătea masa, mătușa m-a întrebat cum a fost la școală. „La Istorie, mama ne-a vorbit de Mihai Viteazul. Dar nu cred ce mi-a spus mama, să mă omori. Nu cred că un singur om putea să aibă atâta rezultate”, i-am răspuns.  Ușa era întredeschisă și după ce am terminat de mâncat, a intrat mama. „Ei, cum ți s-a părut azi lecția de istorie?”. „Frumoooos. Mi-a plăcut foarte mult, mama”, îi răspund eu. „Ia, te rog, întinde palmele”. Și mi-a ars niște vărguțe la palmă, nu pot să uit nici astăzi. A fost o mamă bună, am învățat multe de la dânsa, dar era intransigentă. Nu permitea nicio abatere de la disciplină.

Din clasa a V-a, ați fost elevă eminentă la prestigiosul liceu Oltea Doamna, actualul Colegiu „Mihai Eminescu”.

Când am absolvit, în 1954, se numea Liceul nr. 1 de Fete. Am avut o elită de profesori foarte buni la Oltea, țin minte că era o întrecere între licee, cu Național și cu Negruzzi, iar noi  eram întotdeauna deasupra lor. Ne certam cu băieții de crăpam.

Cum era viața la internat în acei ani? 

Împărțeam totul. Și acum ne întâlnim, cei din seria mea, la o lună, o lună jumătate. Eu sunt un fel de motor, organizez toate întâlnirile. Și acum două săptămâni am avut o întâlnire cu toți cei care am împlinit 2X40 de ani.

„Știam că am venit la Medicină. Știam că un medic trebuie să aibă note mari”

La cămin era minunat. Eram toți cam la linia de plutire a sărăciei. Deși eram copil de învățători și aveam și colegi copii de preoți, veneau și fete de la țară, copii de țărani, dar totul era al tuturor. Eram unsprezece fete în cameră. În momentul în care una dintre noi primea o prăjitură de acasă, o rupea în zece ca s-o mâncăm toate.

În ultimele clase, când începusem să cunoaștem băieți de la Național și de la Negruzi și ne mai dădeau câte o mică întâlnire, schimbam între noi bluzele, pantofii, ca să părem și noi un pic mai elegante. În momentul în care am plecat la facultăți am suferit puțin, dar după o lună ne-am regăsit. Majoritatea colegelor mele au făcut Medicină sau Politehnică, și doar câteva Universitatea Cuza. De atunci ne întâlnim tot timpul, măcar cele zece, cincisprezece care suntem din Iași.

În anul I am fost numită șef de an de către decanat și de atunci am început să-mi fac prieteni și la facultate. Eram trei serii, eu eram în seria B. Am început a ne cunoaște foarte bine, eu aveam un scris inteligibil și notițele mele ajungeau și la ceilalți colegi. Nu existau cursuri în Institut deloc, iar biblioteca facultății avea doar două tratate de anatomie Testut, iar noi eram peste 300 de studenți, în anul I.  În rest, am învățat numai după notițe, până în anul VI. De aceea nu lipsea aproape nimeni la curs. Amfiteatrul Rectorat, dimineața, la 7.10, era plin ochi – stăteam și pe rândurile dintre bănci, și în picioare, ca să ne putem lua cursurile cum trebuie. Era o conduită, o disciplină de care-mi aduc și acum aminte. Știam că am venit la Medicină. Știam că un medic trebuie să aibă note mari. Am avut șansa să lucrez cu niște corifei ai medicinei. Toți cei din seria mea aveam cu adevărat o pregătire în medicină generală. De exemplu, nu m-am specializat în hematologie, dar în momentul în care mă uit pe un buletin de analize, imediat știu despre ce este vorba, și aceste cunoștințe le aveam încă din timpul studenției.

După revoluție, am rugat o cunoștință, care terminase medicina, să-mi arate  caietul de anatomie cu desene. „Doamne ferește, ce caiet, noi nu am avut așa ceva”, mi-a răspuns. Eu bine, eu și acum mai am caietul meu de anatomie, din 1954, pe a cărui primă pagină este scris: „Anatomia este știința formelor vii – Rainer”. La fiecare lecție, fie că ne preda despre humerus, cubitus, radius etc, profesorul Petrovanu ne desena pe tablă, în detaliu, cu fiecare protuberanță. La Anatomie, lucrările practice le făceam cu dr. Petrovanu, iar cursurile le țineau profesorii Nicolae Oblu și Ion Iancu.

Orele de anatomie ne creau mari emoții, pentru că profesorul Petrovanu era foarte exigent. O dată, un coleg nu a știut să răspundă la o întrebare în legătură cu materia predată în săptămâna respectivă și l-a rugat pe dr. Petrovanu să-i mai dea o șansă, să-i pună altă întrebare. Și atunci profesorul l-a întrebat, pe un ton serios: „Spune-mi, te rog, ce număr purta la sandală bunica matale după mamă”. Ne bușea râsul, dar nu îndrăzneam să ne amuzăm, că ne dădea afară. Mai aveam un coleg căruia nu-i plăcea Anatomia și dr. Petrovanu, examinându-l săptămânal și văzând că niciodată nu știe să răspundă, îi spunea: „Măi băiete, de ce nu te faci popă, că popa muncește odată-n săptămână, și atunci cântă”, sau: ”Fă-te, dragă fotbalist, pentru că alergi după minge până transpiri, și când ai ajuns la ea, îi dai cu piciorul!”. Deși era atât de exigent, l-am apreciat întodeauna pentru cultura dumnealui și  pentru dragostea pe care ne-o împărtășea. Deseori ne lua la Teatrul Național sau la Filarmonică și biletele ni le plătea dumnealui.

Iar examenul la anatomie, știți cum decurgea? Profesorul Iancu venea cu o andrea în mână. Pe atunci lucram numai pe cadavre. Și băga andreaua într-un cadavru și întreba: „Pe unde am trecut andreaua?” Și noi trebuia să povestim tot traseul – mușchi, vase, artere, vene…

Nu vi s-a făcut rău niciodată la o disecție, nici măcar la început?

Nu, pentru că mirosea a formol. Am avut o colegă în grupa alăturată, care în prima zi când am intrat la cadavru, dintr-o dată m-a apucat de mână și când a căzut, m-a tras și pe mine. Țin minte că era profesorul Petrovanu, care m-a întrebat pe mine ce s-a întâmplat, și i-am explicat că i s-a făcut rău colegei. Băieții din grupă ne făceau în schimb tot felul de glume. De exemplu, după disecție ne duceam să luăm masa la cantina Bagdasar. Câteodată nu curgea nici apa, la cantină, așa că mai mult ne ștergeam pe mâini de grăsimea cadavrelor pe care le disecam. Și ne mai pomeneam în geantă și cu câte un deget, cu câte o ureche, strecurate de colegi. Nu ne păsa, ne amuzam teribil și mâncam așa, cu mâinile mirosind a formol .

Mai aveți și alte amintiri amuzante din timpul studenției?

Îmi mai aduc aminte o întâmplare hazlie. La Histologie, lucrările practice le făceam cu domnul profesor Teleman, care era obstetrician, dar preda Histologie la plata cu ora. Într-o zi, a întrebat o colegă: „Spune-mi, domnișoară, ce fel de epiteliu se găsește în vagin?” Colega a răspuns: „Epiteliu ciliat”. La care profesorul i-a dat replica: „Să ții minte că pe o cărare bătătorită, nu crește niciodată niciodată iarba.”

„Petreceam în fiecare sâmbătă, dar a doua zi dimineață, la 7 și un sfert, eram la bibliotecă”

Cum vă distrați pe atunci, mergeați la serate?

Era o splendoare. Întâi de toate eram toți săraci și majoritatea fetelor eram încălțate cu teniși albi. Și ca să îi menținem albi, când plecam de la cursuri îi lustruiam cu cretă. Purtam șosete, pentru că  dresurile erau foarte scumpe. Când eram în anul IV, ministerul s-a gândit să dea burse de merit celor mai buni studenți. Iar eu aveam doar bursa asta de merit, pentră că salariul cumulate al părinților mei depăsea cu 20 de lei plafonul de acordare a burselor studențești. Pe atunci, bursa de de merit era 80 de lei și o pereche  de ciorapi rusești Kapron costa tot atât. Eu mai aveam două surori eleve, la Oltea Doamna, și când primeam bursa, jumătate le-o dădeam lor, și mie nu mai îmi rămânea nici măcar de o pereche de ciorapi.

Eram un grup de colegi – doi trei, din anul nostru, alții din ani mai mari, erau și de la Politehnică, și de la Universitatea Cuza. Eram o gășcuță de 15 studenți care ne adunam în fiecare sâmbătă și mergeam la reuniuni studențești. Se țineau la Agronomie, în Pușkin, la Iustin Georgescu, la Bagdasar. Țin minte că erau ierni teribile, cu zăpadă mare și ger. De la căminul unde este acum facultatea de Bioinginerie Medicală și până în Copou, la Agronomie, mergeam pe jos încălțată cu pantofi cu toc, decupați. Pantofii mei decupați,  pe care i-am purtat la toate reuniunile, din anul I până în anul VI, aveau talpa ferfeniță de la dans. Băieții aflau dinainte unde se ține reuniunea în sâmbăta respectivă și nu ratam niciuna. Ne duceam chiar și la o sală în Păcurari, o „bombă”, unde nu veneau doar studenți, ci și muncitori sau militari. Pe atunci era o substanță care te adormea, se numea Fenergan, iar noi îi spuneam sălii respective „La Femergan”. Și petreceam în fiecare sâmbătă, dar a doua zi dimineață, la 7 și un sfert, eram la bibliotecă. În fiecare duminică dimineață mergeam la bibliotecă și învățam până la ora 14.00, când se închidea, iar după-amiază mai citeam la cămin.

Când am terminat facultatea, în 1960, apăruseră concursurile de internat și externat, o formă de pregătire a studenților care erau mai buni, în domeniul clinic sau preclinic. În ianuarie, când trebuia să mă prezint la concursul de internat preclinic, eram proaspăt căsătorită. Și era lege, că după ce termini internatul clinic, să mergi la țară trei ani. La preclinic, după ce terminai internatul, rămâneai trei ani în cercetare și atunci am preferat preclinicul și în urma concursului mi-am ales Fiziologia, pentru că de studentă m-a interesat foarte mult studiul funcțiilor organismului.

Concursul a fost pe 25 ianuarie. După trei zile, am născut.

La Fiziologie era academicianul Vasile Rășcanu.

Da, am lucrat cu domnul profesor Rășcanu vreo zece ani. Acolo, la Fiziologie, am stat intern trei  ani, apoi, prin concurs, am trecut preparator la Fiziopatologie. Pe atunci, Fiziopatologia avea trunchi comun cu Fiziologia, era o singură catedră. La Fiziopatologie era șef domnul academician Iulius Nițulescu. Într-una din zile, m-a chemat și m-a întrebat: „Domnișoară, nu vrei să vii oleacă și la Fiziopatologie?”. I-am răspuns pe loc:  „Mi-a fost rușine să vă spun, dar mi-aș dori grozav să vin”. Și atunci am aflat, de la dumnealui, că urma  să se scoată post de preparator la Fiziopatologie. Eram gravidă în luna a 9-a și m-am dus la rectorul de atunci, domnul profesor Franche, și l-am rugat să aprobe să dau concursul cu o săptămână mai devreme. Era pe 22 ianuarie 1963, mi-era frică că nasc și că o să pierd din cauza asta postul. „Domnișoară, cum va da Dumnezeu. Nu se poate!”, mi-a răspuns rectorul. Medicul meu, domnul profesor Lupașcu, de la obstetrică, m-a încurajat: „Mergi înainte, nu-ți fie teamă, că nu vei naște”.  Și am mers înainte. Concursul consta în lucrare scrisă, oral și probă practică. Eram unsprezece candidați, dintre care vreo șapte erau colegi din Institut. După fiecare probă, ni se comunica nota. Era o iarnă grea, cu zăpada până la genunchi și soțul meu a făcut rost de o mașină înaltă, astfel că am reușit să ajung, cu burtoiul meu, la fiecare probă. După lucrarea scrisă, domnul academician Nițulescu ne-a anunțat notele – eu am avut cel mai bun rezultat. A doua zi era oralul. Nu mi-a fost teamă deloc, pentru că în cei trei ani cât am fost intern, am învățat și am citit enorm. M-am gândit mereu că alternativa era de a merge undeva la țară, ori eu de-abia mă căsătorisem, îl iubeam pe soțul meu enorm și asta m-a motivat. Ne-am dus la oral, intram câte trei, patru și erau cinci profesori în comisie, dintre care doi academicieni. Tot eu am avut nota cea mai mare. Țin minte că se înregistra totul pe bandă de magnetofon. După prima probă, am rămas cinci, iar după oral am rămas trei. Nu mi-a fost deloc frică la proba practică, pentru că făcusem trei ani la Fiziologie, ca intern, și eram familiarizată cu lucrările practice. Subiectul a fost numărarea globulelor roșii, pe care l-am realizat fără nicio problemă … Ceilalți doi colegi au greșit, nu au executat corect lucrarea și s-a văzut din prima, așa că tot eu am luat nota cea mai mare. În urma celor trei probe, obținusem cel mai mare punctaj. De aceea, la ultima probă, cu discuții de cultură generală, unul dintre cei doi colegi s-a retras din concurs. Celălalt, intern la Histologie și căruia i se termina stagiul de trei ani de intern,a rămas. Și atunci domnul profesor Nițulescu l-a întrebat mirat: „Domnule doctor, dacă la primele probe ați văzut că doamna doctor Stratone s-a prezentat cel mai bine, dvs. totuși de ce ați mai rămas?”. Știți ce i-a răspuns?  „Domnule profesor, m-am gândit că, dacă încep atunci contracțiile nașterii și este nevoită  să renunțe, nu-i păcat să se piardă postul?”

Concursul a fost pe 25 ianuarie. După trei zile am născut.

Am rămas  la Fiziopatologie următorii doi ani, apoi m-am întors  la Fiziologie ca asistent până în 1977 – când s-a scos post de șef de lucrări. Înn 1975, Ministerul a trimis o listă cu specialitățile la care se pot acorda burse în Franța. La Fiziologie era o bursă pentru patru luni. Profesorul Haulică, care atunci era șeful nostru, m-a chemat și m-a informat despre această bursă la Lyon, Franța, pe Explorări Funcționale. Eu dădusem în același an și examenul de specialist în Explorări Funcționale.

A fost o perioadă, în anii ‘70, când mai multe cadre didactice au fost trimise la diverse stagii în străinătate. În Franța,RDG, RFG, Marea Britanie, SUA, Uniunea Sovietică, Danemarca etc. 

Exact. Și i-am spus profesorului Haulică că mă duc, dar numai pentru trei luni, pentru că fata mea era mică. Am fost la spitalul Neuro-Cardio –  Lyon, un spital cu trei mii de paturi, acolo am ținut și cursuri cu studenții, iar când am plecat, mi-au înmânat o diplomă a Facultății Rockfeller prin care mi se oferea dreptul să profesez specialitate de neuro-fiziologie în Franța.

Profesorul Rășcanu era și hazliu, te și certa, dar niciodată nu a pedepsit pe nimeni

Vreau să revenim puțin la academicianul Rășcanu, pe care l-ați cunoscut bine. Era o figură pitorească, circulă multe anecdote despre dumnealui.

Eram în anul I și profesorul Vasile Rășcanu ne ținea cursul de Fiziologie. Într-una din zile, intră dumnealui în Amfiteatrul Rectorat, unde aveam cursul, cu musteața mare, lavaliera neagră, cu pălăria enormă, cu haina pe spate. Oleacă ți-era frică când îl vedeai, deși avea o figură de Moș Crăciun. Nu ne cunoștea încă, fiind primul curs. Când ajunge la catedră, cere imediat să să se prezinte la el șeful de an. Noi eram majoritatea UTC-iști și aveam și un secretar pe linie de UTC, și șef de an, care eram eu. Mă uit în spate, la secretarul UTC, Lohan, care era mai mare decât noi, și-l rog: „Măi, Traiane, du-te tu, că mie mi-e frică”. „Nu mă duc”. „Du-te!”. Până la urmă, văzând că Lohan nu vrea sub nici un chip, mi-am luat inima-n dinți și m-am prezentat în fața profesorului. „Domnișoară, cine ești tu, șeful de an ori UTM-istul?”. Adică Uniunea Tineretului Muncitoresc… „Domnule profesor, eu sunt șeful de an”. „Domnișoară, dacă mai vin o dată la curs și văd înghesuiala asta, nu știu ce se întâmplă!”. ”Domnule profesor, dar nu avem de pe ce învăța”. „Dar eu am crezut că sunteți și de la alte serii!”. „Nu, noi suntem de la o serie, anul I, seria B”. Când a auzit că suntem toți dintr-o singură serie, a schimbat foaia. „Uite ce, te rog eu, dacă mai vin la curs, să nu lipsească unul. Că dacă lipsește unul, e vai de capul matale, la examen!”. Era de o bunătate rară.

Academicianul Rășcanu, care a fost și epitrop al Spitalului Sf. Spiridon, a fost ceea ce se cheamă astăzi un bun manager.

A fost rector, și în timpul războiului, toată aparatura pe care o avea Institutul a urcat-o în vagoane, pe banii lui, și a trimis-o la Râmnicu Vâlcea. După război a adus-o înapoi, și tot datorită dumnealui s-au construit clinicile de chirurgie 1 și 2 și clinica de dermatologie. Foarte bun organizator.

Dumnealui a fost bun prieten cu profesorul Ion Enescu, de la Clinica a III-a Medicală.

Într-un an, domnul profesor Ion Enescu a fost invitat de Sf. Vasile, când îl sărbătoream pe domnul profesor Rășcanu, la moșia acestuia din Copou. Avea în spate o grădină minunată și vie, cu un vin, Crăcană, așa îi spunea, un vin roșu și dens. Au râs, au povestit din tinerețile lor… Și cum eram adunați de Sf. Vasile, profesorul Enescu, care era mare cardiolog, îi zice: „Măi, Vasile, am văzut că ești la al treilea pahar. Nu mai bea așa de mult, măi. Vezi să nu pățești o poznă, să mă chemi la tine acasă, că ți-e rău”. Dar profesorul Rășcanu i-a replicat imediat: „Ioane, când vine moartea, ne ia pe sărite. Vezi să nu te ia pe tine întâi”.

Erau drăguți, era o atmosferă de colegialitate la disciplina de Fiziologie. Ne era și rușine, față de profesorul Rășcanu, să întârziem. Dimineața, la ora 6.00, dânsul era la catedră, iar noi veneam de-abia la 7.30. Laboranții erau la datorie. Unul stătea la ușă și nu lăsa să treacă nimeni, în afară de cadrele noastre sau conducerea Institutului. Studenții sau persoanele străine nu aveau voie să intre. Acela era portarul. Mai era un laborant care răspundea la telefon, moș Lefter. Foarte târziu a învățat moș Lefter ce să facă cu receptorul, după ce răspundea la telefon. Când suna cineva, întreba: „Cu cine vrei matale să vorbești?”. „Cu domn’ profesor Rășcanu”. „Aveți răbdare!”. Și punea receptorul în furcă, astfel că atunci cînd profesorul Rășcanu ajungea la telefon, nu mai avea cu cine să vorbească. „Măi!”, se supăra profesorul Rășcanu, „ia învățați-l pe păcătosul ăsta să folosească telefonul”. Dimineața, când ajungea la facultate, toți laboranții îl așteptau. Le dădea bani să-și cumpere ceva de mâncare câte o sticlă de vin, de la via dumnealui din Copou.  Pe mine mă striga Stratula, că nu-i plăcea numele Stratone. Și mă chema dimineață și mă întreba: „Doamna Stratula, ia vină încoace la mine oleacă. Măi, unde sunt slugile alea?”. Așa le spunea laboranților, „slugi”. În catedră erau șefii de lucrări, profesorul Rotaru, Ștefan, mai în vârstă decât noi. Dar de alergătură, în catedră, eram eu și cu Florin Topoliceanu, că noi eram cei mai tineri. Și aveam un laborant, Ionică, care făcea naveta dintr-o comună aflată la mama dracului, și cam întârzia. „Măi, țigane. Spune-mi te rog: și ieri ai lipsit, și azi ai lipsit. Dar azi de ce ai întârziat, de unde vii? Spune-mi adevărul, că dacă nu, îți trag și vreo doi pumni în cap și îți desfac și contractul de muncă?”, îl lua la rost Rășcanu. ”Domn’ profesor, am fost oleacă la cimitir și v-am măturat cavoul…”. „Bun, bun, dac-ai fost acolo, bun…”. Dar Ionică nu fusese la cimitir.

Profesorul Rășcanu era și hazliu, te și certa, dar niciodată nu a pedepsit pe nimeni – să taie salariul, să dea afară… Niciodată.  Iar de sărbători oferea întotdeauna vin și prăjituri tuturor cadrelor, iar laboranților mici premii în bani, din salariul dumnealui.

Și pe noi ne mai apostrofa. Îmi aduc aminte de un episod, la o sedință de referate. Vinerea, trebuie să avem câte un mic rezumat dintr-un articol pe care-l citisem dintr-o revistă străină. La un moment dat, ne vine rândul mie și lui Topoliceanu. Ne-am dus la bibliotecă, nu prea știam bine franceză, dar, cu ajutorul dicționarului, am reușit să ne facem referatele și le-am prezentat. La care profesorul ne întreabă, mirat. „Măi, dar voi de unde știți franceză, că doar sunteți de la țară?” E adevărat că noi învățasem engleză și franceză doar în particular, pentru că la școală făcusem doar limba rusă.

Mi-am pregătit și teza de doctorat cu dumnealui…

Care era subiectul  tezei?

Teza mea de doctorat a fost „Modificări bioelectrice și biochimice ale miocardului în hipertermie”. Cred că am omorât câteva sute de șobolani.

Cum făceați rost de animale?

La Institutul Agronomic era o bază zootehnică, și IMF avea contract cu ei. Făceam o cerere la Decanat, spuneam titlul tezei, se aproba, apoi se ducea laborantul și aducea animalele. Uneori ni le mai procuram și singuri. Colegi de la Politehnică mi-au făcut un mic dispozitiv în care băgam șobolanul, îl anesteziam și după aceea aveam un sistem de încălzire a șobolanului. Porneam de la 38 de grade și ajungeam până la 42 de grade  – scoate animalul, extrage rinichi, plămâni, creier, cord și împreună cu colegii de la Anatomie Patologică și Farmacologie notam ce modificări dă temperatura de 38 de grade. Apoi la 38 cu 5, la 38 cu 7 și tot așa. Cam 1000 de șobolani am încălzit eu, astfel încât o dată, cînd a venit bunicul în vizită și a văzut cu ce mă ocup, mi-a spus: „Fată, tu pe cealaltă lume o să ai o salteluță moale”.

În 1971 mi-am susținut teza, în comisie era academicianul Gr. Benetatto.

Academicianul Benetatto a fost maestrul profesorului Ion Haulică.

Da, maestrul profesorului Haulică, iar din comisie mai făcea parte și un coleg al acestuia, profesorul Petre Groza.

„La umbra lui Haulică am crescut noi, toți ceilalți”

Apropo de profesorul Haulică, mi-a plăcut foarte mult cum l-a descris, într-un interviu acordat revistei studențești Symposion, din 1970 , pe alt maestru al său, reputatul profesor Daniel Danielopolu, precursorul biociberneticii: „A fost prototipul rar al omului de știință generos. Întruchipa ideal rolul făuritorului de școală exigent,dar în același timp animat de o atitudine protecționistă în favoarea dezvoltării elevilor”.

Exact așa au fost și Rășcanu, și Iulius Nițulescu, și Haulică. Am avut marea șansă să lucrez cu trei academicieni.

Cum l-ați descrie pe profesorul Haulică?

Era un om de o pregătire profesională de necomparat cu altcineva. Știa tot. Era o enciclopedie în domeniul medical, și mai ales în toate specialitățile funcționale: fiziologie, fiziopatologie, biofizică, farmacologie… Orice îl întrebai, știa imediat să-ți răspundă. Citea enorm, era foarte bine informat, venise de la București cu o pregătire deosebită. După ce profesorul Rășcanu a trecut la Academie, noi am rămas un an sau doi sub conducerea profesorului Cărare. După ce a venit profesorul Ion Haulică de la București, a imprimat în disciplină dragostea pentru cercetare, nu numai pentru activitate didactică, cum făcusem până atunci. Ne-a ajutat foarte mult ca să progesăm profesional.

Era membru al multor societăți internaționale de fiziologie, fiziopatologie , biofizică și pleca foarte mult în străinătate. De exemplu, noi, cadrele didactice am reușit să ieșim în străinătate în urma unor cercetări legate de rolul sistemului reninei-angiotensine în organism. Domnul profesor a fost plecat în străinătate și l-a cunoscut în Germania pe profesorul Ganter, care lucra în același domeniu. Dar neamțul lucra cu o aparatură și niște  dotări pe care noi nici nu le puteam pronunța. Și profesorul Haulică s-a întors în țară și a zis să încercăm și noi, pentru a evidenția rolul acestui sistem, în special în reglarea tensiunii arteriale. Profesorul Haulică, când prezenta în străinătate rezultatele noastre, ceilalți rămâneau trăsniți, nu înțelegeau cum noi, cei din România, cu aparatură rudeimentară, reușeam să lucrăm atît de bine. Profesorul Ganter chiar  i-a zis o dată profesorului Haulică: „Măi, Ioane, cum de aveți rezultate atât de bune, când voi faceți determinări cu chintalul?”.

Profesorul Ion Haulică ne-a ajutat să evoluăm și în urma cercetărilor științifice și a rezultatelor obținute sub directa dumnealui îndrumare, la disciplina noastră am ajuns șase dintre noi, profesori. Dumnealui avea întotdeauna o idee, ne spunea ce să facem. La umbra lui Haulică am crescut noi toți ceilalți. A fost un bonom și la un moment dat a devenit prorector al universității și din această poziție a făcut mult în Institut.

„Topoliceanu a fost contestat pentru că majoritatea oamenilor nu l-au înțeles”

Din 1994  ați intrat în echipa profesorului Florin Topoliceanu, cel care a înființat Facultatea de Bioinginerie Medicală. A fost o naștere grea, pentru că puțini au creditat această idee. De ce a fost importantă înființarea acestei facultăți în cadrul UMF-ului?

În 1992, profesorul Topoliceanu, Dumnezeu să-l ierte, vine într-o zi la mine și-mi spune: „Eu am în cap o idee. Am fost la profesorul Haulică și i-am spus-o și lui, dar dânsul a început să râdă. Vreau să văd dacă râzi și tu”. Noi doi eram cei mai vechi în Fiziologie, ne știam imediat de după absolvire, eu eram mai mare cu doar doi ani decât el. „Vreau să înființăm în universitatea noastră Facultatea de Bioinginerie Medicală”, îmi mărturisește. Și mi-a explicat cum vedea el lucrurile. „Medicii au nevoie obligatoriu de un ajutor tehnic. Politehnica scoate niște ingineri cu o mică pregătire biologică. Noi trebuie să avem o astfel de facultate. Și m-am gândit așa: Managerii spitalelor și direcțiilor sanitare să fie bioingineri, unul care face sinteze chimice, care lucrează prin fabrici de medicamente,  trebuie să fie bioinginer, nu chimist”, îmi spune el. „Și de ce ai venit la mine?”, l-am întrebat. „Să mă ajuți”. Și așa început lupta pentru înființarea Facultății de Bioinginerie Medicală.

De ce a fost o luptă?

În 1994, profesorul Topoliceanu a cerut de două ori în Senat ca Rectoratul să fie de acord să prezentăm Ministerului un fel de justificare pentru înființarea acestei facultăți. În țară nu mai era o asemenea facultate, mai era una doar în Ungaria.

Au fost mulți împotrivă?

Nu mulți, toți! Pentru că li s-a părut că este o aiureală. Și cu mare greutate Senatul i-a admis cererea. Rector era profesorul Carol Stanciu, care s-a implicat mult în înființarea și evoluția acestei facultăți. Profesorul Topoliceanu a obținut aviz de la Rectorat să prezinte Bucureștiului documentația pentru înființarea acestei facultăți. Au urmat drumurile la București, la Ministerul Învățământului și singur, și cu profesorul Zaharia, care era tânăr absolvent. Aproape că dormeau pe scări, la Minister, pentru ca intra să discute cu ministrul sau cu secretari de stat. Și așa a fost mai bine de un an. Rectorul și profesorul Haulică m-au chemat și mi-au zis: „Ascultă, tu ești mai normală la cap, te iei după ăsta? Nu-l mai încuraja pe zăpăcitul ăsta, că râde ministerul de noi”. Până la urmă a reușit să obțină de la Minister autorizarea provizorie, dar trebuia să recrutăm studenți pentru anul I, de unde să-i luăm? Și atunci am recrutat de sub linia de admitere, de la Medicină Generală, un număr de studenți, toti cu media peste 9, încât primii studenți de la Bioinginerie Medicală au fost din cei nereușiți la Medicină Generală. Au fost o serie minunată, de altfel unii au făcut în paralel și Medicină. După aceea, luptă, și luptă, și luptă… La două, trei luni de zile veneau în control de la Minister, să vadă ce facem, cum evoluăm… A fost foarte greu, dar profesorul Topoliceanu nu s-a lăsat. Eu l-am ajutat din umbra, dar el a fost corifeul.

Și profesorii de la Politehnică ne-au ajutat foarte mult, la început. În primul an de studii și jumătate din anul II, cadre didactice de la UTI au făcut cursuri la Bioinginerie Medicală fără să ceară vreun ban. Cei de la Politehnică au înțeles importanța acestei facultăți, și ai noștri o bâlbâiau. Până nu ne-am pus un pic pe picioare cu bugetul facultății, cei de la Politehnică nu au vrut deloc bani. Au fost cam cincizprezece cadre didactice de la Universitatea Tehnică.

Eu am predat Fiziologie, Fiziopatologie și Explorări Paraclinice la început, în anii I și II,  la fel, fără pretenții materiale, și Topoliceanu la fel, fiind cadre didactice ale Facultății de Medicină Generală. Eu eram șefă la Explorări Funcționale, disciplină care aparținea Fiziologiei. După câțiva ani, a început să meargă foarte bine Facultatea de Bioinginerie Medicală. Dar îmi pare foarte rău că profesorul Topoliceanu, neglijându-și sănătatea, s-a pierdut, el a constituit un element de organizare și progres al  acestei facultăți.

A fost un personaj destul de contestat în universitate.

A fost contestat pentru că majoritatea oamenilor nu l-au înțeles. Pe dânsul nu l-a înțeles, înainte de toate, nici propria familie. El avea momente când avea în capul lui doar Bioingineria, Bioingineria, Bioingineria! Nici sănătatea, nici familia, ci Bioingineria.

Azi, Facultatea de Bioinginerie Medicală formează specialiști pentru rețeaua sanitară clinică și paraclinică. Rezultatele obținute în plan didactic și de cercetare oglindesc calitatea colectivului și atmosfera colegială și de muncă din această facultate. Sunt mulțumită că am putut contribui  la înființarea și evoluția acestei facultăți – visul regretatului profesor Florin Topoliceanu.

În paralel cu activitatea didactică, ați condus cabinetul de Explorări Funcționale la Policlinica Universitară.

După ce s-a construit Policlinica Mare, am militat pentru înființarea cabinetului de Explorări Funcționale și am lucrat vreme de 40 de ani electroencefalografie, electrocardiografie, electromiografie, probe respiratorii. După ce am făcut fiziologie și fiziopatologie și am știut cum funcționează  mașinăria asta a corpului, am vrut s-o văd pe bolnav. De aceea am făcut și specialitatea de Explorări Funcționale, am vrut să cunosc metodele prin care să studiez funcția normală, iar dacă nu e normală, de ce nu e normală. Legătura cu bolnavul nu am rupt-o niciodată.

Ați împlinit recent 80 de ani, cum priviți, de la înălțimea acestei vârste, viața dvs.?

Dacă ar fi să apreciez viața și munca mea în cei 80 de ani pe care i-am împlinit, aș putea spune că-s mulțumită de ce am realizat. Întâi de toate, har Domnului că mi-a dat o bună sănătate mentală și trupească, că m-a ajutat să-mi alcătuiesc o familie minunată care m-a ajutat și înțeles în tot ceea ce am întreprins. Am avut șansa să învăț și să mă formez lângă mari corifei ai medicinei ieșene. Am vrut să mă fac medic pentru a ajuta omul în suferință, dar în același timp am iubit nespus activitatea didactică și m-am ghidat întotdeauna după vorbele înțelepte ale lui Seneca: „Înveți, învățând pe alții”.