„Cea mai mare realizare a echipei noastre a fost să transforme o operație de pionierat într-o operație de rutină”

Interviu cu academicianul Irinel Popescu, chirurgul care a realizat primul transplant hepatic din România.

„I was 37 years old when I attemped the first-liver transplantations after 5 year of full-time preparatory research in dogs. We were confident of success, but had not fully appreciated the difficulties caused by the pathophysiology of our patients. Since then, great achievements have been made in many centers, epitomized by your liver replacement for hypercholesterolemia and the domino use of the defective liver. Your resulting reports are among the most illuminating in all medical literature”, îi scria Thomas Starzl, părintele transplantului hepatic mondial, lui Irinel Popescu – părintele transplantului hepatic de la noi din țară. Iar cuvintele lui Starzl, considerat unul dintre cei mai importanți chirurgi ai secolului XX, valorează mai mult decât toate distincțiile, funcțiile, medaliile pe care academicianul Irinel Popescu le-a primit de-a lungul carierei sale. Doar recunoștința din ochii pacienților cărora le-a salvat viața ar putea cântări mai greu într-o balanță a valorii. Restul e istorie… A medicinei.

Prof. univ. dr.Irinel Popescu este şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic „Dan Setlacec“, de la Institutul Clinic Fundeni din Bucureşti, președintele Academiei de Științe Medicale și al Romtransplant și, începând din acest an, președinte al Asociației Europene de Chirurgie (European Surgical Association – ESA).

Prof. univ. dr.Irinel Popescu a introdus transplantul de ficat ca metodă terapeutică în România, iar acesta a trecut de la etapa de pionierat la stadiul de procedeu de rutină, începând din aprilie 2000 (când a avut loc primul transplant hepatic cu supraviețuirea bolnavului). A efectuat primul transplant combinat de ficat și pancreas, primul transplant combinat de ficat și insule pancreatice și primele transplante de celule stem pentru afecțiuni ale ficatului. A organizat prelevări multiorgane la nivel național, a coordonat alocarea organelor, a stabilit parteneriate internaționale. Toate aceste eforturi s-au finalizat prin înființarea Agenției Naționale de Transplant în anul 2005, alegerea ca președinte al Consiliului Știintific al Agenției semnificând recunoașterea contribuției la înființarea unui program național de transplant de organe și tesuturi in Romania. Din anul 2006 acest program a fost acceptat si finanțat oficial de către Ministerul Sănătații. A introdus chirurgia robotică în România, efectuând prima operație robotică din țara noastră. A creat un program complex de chirurgie oncologică digestivă, pe baza căreia a dezvoltat cercetarea translațională oncologică, înființând prima bancă de tumori din România.

 

Ochelarii primiți în America – o mentalitate de lucru „round-the-clock”

Când ați ajuns la Spitalul Fundeni și v-ați prezentat pentru prima dată profesorului Dan Setlacec, care era directorul clincii chirurgicale, ați avut mari emoții. Pentru că marele chirug Setlacec avea o reputație fenomenală, era un titan, o legendă, după cum fusese, înaintea domniei sale, și profesorul Hortolomei. Acum mai mult ca sigur că alți tineri vin cu inima în gât la întâlnirea cu dvs. Lăsând la o parte bilanțul unei cariere de peste 40 de ani – cum ați simțit trecerea timpului? Dacă v-ar da cineva tinerețea înapoi, ce ați face cu ea?

Evident, același lucru, ca să nu mai vorbim de faptul că tinerețea n-o poate da nimeni înapoi. Și atunci, lăsând nostalgiile la o parte, să înțelegem că fiecare are un bilanț cu plusuri și cu minusuri, nimeni nu poate să aibă un bilanț perfect. Că cel puțin, în ce mă privește, nu există regrete. Chiar dacă puteam să fac unele lucruri mai bine, chiar dacă în alte domenii puteam să fac mai mult. Consolarea fiecăruia este că generațiile următoare vor face mai mult și mai bine, vor împlini neîmplinirile noastre, vor avea realizări mai mari și mai importante și că vor pleca de la premiza că aceste realizări s-au construit, ca în faimoasa parabola, pe umerii altora, care la rândul lor și ei s-au așezat pe alți umeri și au putut să construiască.

S-au împlinit 20 de ani de când ați realizat primul transplant de ficat în România. Din păcate, primele patru transplanturi s-au soldat cu decesul pacienților. Eșecuri, cumva, obișnuite, chiar dacă dureroase,  în istoria transplantului hepatic. I se întâmplase același lucru lui Thomas Starzl, în urmă cu peste jumătate de secol, de exemplu.

Aceasta a fost soarta acestui tip de transplant – în primul rând acolo unde a început – la Denver, și pe urmă în alte puncte de pe glob, unde au fost reproduse aceleași insuccese, pentru că pacienții nu au supraviețuit unei operații extrem de dificile și chirurgii și-au asumat de la început aceste rezultate. Dar nu au dat vina pe anesteziști, pe imunologia de transplant hepatic, pe lipsa mijloacelor de terapie intensivă, ci pur și simplu și-au asumat rezultatele respective, ca parte sau rezultat al unei operații care încă de la acea vreme era cotată ca cea mai complexă operație imaginată vreodată. Nu au fost chiar neașteptate, nu au fost o mare surpriză aceste rezultate, mulți spuneau că tehnic operația nici nu se pot face. De același debut în transplantul hepatic au avut parte și alte centre – Roy Calne, în Anglia, Henri Bismuth, în Franța, Rudolph Pichlmayr – în Germania. Timp de patru ani au făcut un număr de transplante din care niciun pacient nu a supraviețuit. Au trecut patru ani până să apară primul transplant cu supraviețuire a bolnavului, care s-a făcut tot în Statele Unite ale Americii, la Denver, și tot de către Thomas Starzl.

Prin ce proces psihologic reușești să mergi mai departe, în ciuda propriei deznădejdi, în ciuda celor care te denigrează?

Singura dominantă care te ajută să mergi mai departe, așa cum am resimțit-o eu, este că ești absolut sigur că operația se poate face și că e vorba doar de mici detalii care n-au funcționat. Pentru că dacă rămâi cu impresia, după un eșec, că de fapt te lupți cu imposibilul, atunci abandonezi, dar când știi că de fapt se poate și că poți să faci operația, și că poate să aibă rezultat bun, atunci continui.

Important pentru evoluția medicinei nu înseamnă să ai talent, geniu, să vrei să schimbi lucrurile, să te gîndești la progres, ci și determinare, să continui chiar când nu ți se mai dă nicio șansă.

Și să continui asumându-ți rezultatele. Și Starzl și le-a asumat, și toți ceilalți chirurgi de transplant, altfel, fără o asemenea atitudine, nu am fi avut transplant hepatic.

Ați acordat multe interviuri, după 1997, dar cel mai reușit – de fapt e mai mult decât un interviu, este o suită de dialoguri cu Dora Petrilă – <Dincolo de limită>, carte publicată la editura Humanitas, în 2003, un adevărat exercițiu de sinceritate, de sfidare a memoriei. Dora Petrilă – medic anestezist, și care a publicat mai multe cărți – inclusiv un interviu cu marele chirurg Dan Setlacec, a știut, cu sensibilitatea unui scriitor și cu o curiozitate acerbă de ziarist, să scoată de la dumneavostră cele mai sensibile si mai importante momente ale vieții dvs. Un interviu fluviu, desfășurat de-a lungul mai multor întâlniri, completat cu e-mailuri. Firește, fiind medic, ați avut și multe discuții tehnice, dar citind o astfel de carte îți dai seama că meseria asta te înghite cu totul, îți absoarbe aproape toată viața. În America, la Pittsburgh – care era Mecca transplantului în anii ‘80 si ‘90 și apoi la New York, la Spitalul Mount Sinai, ați realizat că un chirurg tânăr trebuie să muncească până la epuizare. În Statele Unite ale Americii ați primit niște ochelari speciali care v-au făcut să vedeți altfel lumea din jur?

Nu pot să nu recunosc că acei ochelari au existat, i-am primit acolo. Prin acei ochelari – dacă vreți să-i numiți așa, nu se vedea niciodată o pauză de prânz și, de fapt, nu se vedea chiar nicio pauză, pentru că stilul de lucru din Statele Unite era aproape 24 de ore din 24.

E destul de ciudat, e ca și cum te-ai trasnforma într-un robot.

Da, puteți să-i spuneți și așa. La un moment dat, se întâmpla des să ajung acasă pe la 21.00, după o zi de lucru cu chirurgie de transplant și cu experimente – pentru că am lucrat și în chirurgia experimentală, și la 24.00 să sune bip-ul – că nu erau telefoane mobile. Sunam imediat la spital și eram anunțat că trebuia să mergem la o prelevare, care putea fi oriunde – fie în Florida, sau în Kansas, sau în statul New York. Ne întorceam cu ficatul pe la 5 dimineața și operația de transplant începea pe la 6.00. Bine, am căpătat exercițiul de a adormi în avion – și asta era life saving, pentru că totuși se zbura două, trei ore, uneori chiar mai mult. E drept că mai era și acea oră în care ochelarii oferiți de americani nu mai funcționau, pentru că se odihneau și ei. Și aici picătura finală mi-au arătat-o japonezii, care au adăugat niște lentile în plus. Japonezii nu se culcau niciodată, ei spuneau că au treabă și foloseau și ora aia, ca să facă ceva. Eu nu rezistam, o foloseam pentru somn. Ăștia sunt ochelarii primiți în America – o mentalitate de lucru „round-the-clock” – 24 de ore din 24.

Care este explicația, „ce-i mâna pe ei în luptă”, de ce să muncești până la epuizare?

Pentru că atâta timp dura treaba, de fapt ei aveam mai mult de lucru, dar ziua nu avea mai mult de 24 de ore.

 

„Christiaan Barnard a fost un maestru al exploatării planului mediatic”

Este uimitor că ați avut șansa să-l cunoașteți pe Thomas  Startzl, considerat cel mai mare chirurg al secolului XX, care a realizat primul transplant de ficat cu supraviețuirea receptorului. A venit și în România, în 1996, și povestiți în cartea Dorei Petrilă despre un episod oarecum pitoresc– cât de rău i-a fost profesorului, cât de greu și-a revenit după o masă tradițională românească – cu fripturi, sarmale și alte bucate din abundență.

După două mese… Aveam șansa să intru în istorie, dacă murea atunci…

Însă la noi, în România, cel considerat „superstarul” transplantului medical a fost Christiaan Barnard, cel care a efectuat primul transplant de inimă din lume – în 1967 și care a operat și la noi, în anii ‘70. Am remarcat că ați subliniat de mai multe ori că Barnard a furat startul echipei lui Norman Shumway şi echipei de la Stanford, că le-a folosit tehnicile și s-a grăbit să fie primul – pentru a rămâne cu laurii succesului.

Sunt două planuri pe care discutăm, unul este de istorie a medicinei și unul este cel mediatic. Christiaan Barnard a fost un maestru al exploatării planului mediatic. Vă dau un singur exemplu și veți înțelege tot – cel care a operat nu a fost Christiaan Barnard, ci fratele lui, Marius Barnard, care însă nu era interesat de PR, în schimb Christiaan Barnard era. În transplant PR-ul a jucat un rol important, mediatizarea operației lui Barnard a avut un impact uriaș. Și pentru asta merită un credit colosal din punct de vedere al influenței asupra dezvoltării transplantului. După operația lui Barnard, a crescut numărul de donatori de organe cu 60% și a încurajat transplantul de toate tipurile pe toate meridianele. Nu are rost să spui nici cu frustrare, nici cu patimă, ci obiectiv.

Pe plan istoric, însă, discutăm altfel. Christiaan Barnard și mai ales fratele să  făceau chirurgie cardiacă de mare calibru. Spitalul Fundeni a început să facă chirurgie cardiacă la standarde moderne după venirea lui Marius Barnard, până atunci a fost o etapă de pionierat relativă. Christiaan Barnard a făcut un tur în Statele Unite și în cadrul acestuia  s-a interesat și de imunologia care, evident, conta mult și, bineînțeles, de tehnică. L-a vizitat pe Shumway în California și nimeni nu poate nega că acele tehnici fuseseră descrise și publicate de Norman Shumway, care se pregătea să facă transplantul cardiac. După experiența nu tocmai fericită a lui Starzl, Shumway voia însă să-l facă cu succes și de aceea se pregătea în ultimele detalii. Iar Barnard a forțat nota. Sunt fapte cunoscute, nici măcar nu le putem comenta, ele există ca atare și, încă o dată, există la nivelul istoriei medicinei și istoria medicinei le-a consemnat așa cum sunt și de aici înțelege fiecare ce vrea. Cine merită credit, cine, ce priorități a avut. Sunt fapte. Pe plan mediatic, însă , merită toată admirația, pentru că este primul și cel mai mare piarist de transplant, de departe. A scris cartea „Inima nu trebuie să moară” pe care am citit-o și eu la vremea respectivă, a ținut conferințe, a fost și la noi, la Facultatea de Medicină. Toate acestea au promovat ideea de transplant și pentru asta merită un credit extraordinar. În plus, sigur că Barnard a avut îndrăzneala să facă operația, și-a asumat-o – chiar dacă tehnic a făcut-o fratele său , dar dacă operația nu ar fi reușit, tot el era și cel care-și asuma blamul. Și nu-i puțin, nu-i un merit minor. Africa de Sud nu-i Statele Unite, nu-i nici măcar Franța sau Germania, e o țară care nu are condițiile celorlalte și atunci, să-ți asumi în atari circumstanțe o astfel de operație și să știi să folosești semisuccesul – pentru că nu a fost un succes total, pacientul transplantat, Louis Washkansky, a mai trăit doar 18 zile, pentru promovarea ideii de transplant… Cred că lumea transpantului trebuie să-i fie foarte recunoscătoare…

Următoarea întrebare are legătură cu Barnard și faptul că era avid de publicitate. „Medicul trebuie să abordeze bolnavul și boala acestuia cu umilință și respect”, spuneați la o conferință despre medicină și religie, care a avut loc la Iași, în luna mai a acestui an.  <Talmudul îi condamnă cu iadul pe medicii aroganți, pe cei care vor neîncetat să primească recunoașterea valorii lor de către societate, care consideră că știu totul despre boli și bolnavi și că pot să tămăduiască doar prin cunoștințele și prin puterea lor>, mai spuneați. Era Christiaan Barnard un astfel de medic, arogant?

Uneori, dacă nu disociem planurile, înțelegem eronat problema. Barnard, în fața bolnavului, putea fi cel mai umil medic posibil. Nici dvs. și nici eu nu știm cum era Barnard în fața bolnavului, această dorință a lui de PR, pe care putem să o luăm și ca aroganță, dacă dorim, se manifesta în fața publicului și a mass-mediei, dar bolnavului îi făcea un serviciu, pentru că toți ceilalți care stăteau la rând și cei care așteptau un transplant beneficiau de promovarea făcută în mass-media. Și poate că el, la patul bolnavului, era cel mai umil medic, nu avem de unde ști. Refuz să cred că Barnard era arogant cu bolnavii, niciun medic nu-și permite sau foarte  puțini își permit să fie aroganți cu bolnavii.

 

Spiritul unui mare chirurg – Dan Setlacec. „Atitudinea față de bolnav era una de infinit respect”

Am observat că niciodată nu ați vrut să criticați public un confrate, chiar îi spuneați Dorei Petrilă că mai bine taci, decît să spui ceva negativ de un medic.     

Păi, știți care e problema? În primul rând că aceea e doar o părere și părerile negative, în general, se contabilizează negativ în contul celui care le-a emis, nu în contul celor despre care sunt emise. Adevărul final tot istoricii îl stabilesc, pentru că lupta de orgolii  din medicină are niște aspecte ilare, dar uneori și tragice – ce s-a întâmplat între Salieri și Mozart se întâmplă între medici în fiecare zi, dar nu se vede, și faptul că se păstrează, încă, un aer de decență, tot înseamnă ceva. Numai că, chiar și când unul a reușit să-și extermine adversarul – că așa se pune problema acum, adevărul final va fi stabilit de istorici, iar toate astea sunt o pierdere de vreme, pentru că nu contează că spui tu despre cutare că nu știe meserie sau că ești mai bun ca el. Este doar o părere personală, iar părerile personale sunt contraproductive. Istoricii medicinei, în mod normal, trebuie să judece după cifre și după opinii neutre.

Acum multe dintre verdicte sunt date de ziariști.

Verdictele ziariștilor sunt temporare, nu rezistă probei timpului decât dacă sunt acceptate și validate de istoricii medicinei. Și aici există controverse, istoria se schimbă, chiar am discuții filosofice cu prietenii mei istorici pe tema asta, dar pentru un anumit moment și pentru o anumită perioadă, acea părere oficială, pe care o emit istoricii, contează cel mai mult.

Bine, sunt și niște derapaje. Să luăm, de exemplu, critica literară, care este echivalentul istoriei medicinei pentru scriitori. Părerea criticii literare despre Adrian Păunescu este de la foarte proastă în sus. Părerea populației și impactul pe care-l are e însă foarte mare. Dacă ne uităm numai la câte statui i s-au făcut sau dacă s-ar face, de exemplu, un sondaj comparativ în media despre părerea oamenilor despre Adrian Păunescu și Andrei Pleșu, cu siguranță scorul ar fi de 10 – 0. În timp ce criticii judecă altfel. De aici încolo înțelege fiecare ce dorește, e o lume complexă și nu ne putem încadra riguros în tot felul de standarde înguste.

Ați avut norocul să cunoașteți medici speciali – care au respectat bolnavul, boala – de exemplu, profesorul Dan Setlacec, care avea un suflet aristocratic – spuneați că dumealui v-a învățat să priviți bolnavul ca pe un om, și nu ca pe un caz. Asta ați admirat cel mai mult la profesorul Setlacec, dimensiunea umană?

Aș spune că da, evident. Dar vreau să fac o mică paranteză, inteționez să scriu și eu o carte despre viața și opera profesorului Setlacec, pe un model pe care-l avem cu toții – cartea profesorului Theodor Burghele, „Viața și opera academicianului  N. Hortolomei”, care a fost maestrul lui. În acea carte Burghele face un lucru care poate fi interesant, detaliază fără să țină cont de niște factori. Și anume – vorbește despre biografie, despre om, despre personalitatea lui, despre profesorul Nicolae Hortolomei, după care jumătate din carte este așa numita activitate științifică, în care el descrie pe larg procedeele pe care le-a introdus, conceptele lui ș.a.m.d. Chiar autorul recunoaște că unele nu se mai fac așa, ci exact pe dos. Iau un singur exemplu, la întâmplare – profesorul Hortolomei spunea că în pancreatita acută trebuie intervenit foarte repede. Dar e o mare eroare să intervii imediat sau repede în pancreatita acută. Acest lucru este valabil și pentru activitatea chirurgicală a profesorului Setlacec, care ca întindere,ca amplitudine, ca valoare – clar se poate compara cu cea a profesorului Hortolomei. Numai că, din acele lucruri – nu știu ce a rămas. De exemplu, mă gândesc cu ce instrumentar opera profesorul, cu ce ace, cu ce fire și chiar din conceptele chirurgicale, ce-a mai rămas astăzi… Problema e că relativ puțin. Ulcer nu se mai operează, atunci se opera enorm și sunt multe, multe exemple… Dar ce a rămas este spiritul. El a format o școală  și elevii lui, direct sau indirect, conștienți sau inconștienți, voit sau nevoit, până la urmă ce au făcut ei, adaptat la timpurile moderne și la schimbarea vremurilor, a generației de aparatură, a instrumentarului, a concepțiilor  chirurgicale, a rămas impregnat de modul în care s-au format sub conducerea și sub tutela morală a profesorului Setlacec. Atitudinea față de bolnav era una de infinit respect și te apropia de acea umilință pe care trebuie să o ai în fața bolii și a bolnavului. Tot timpul examina bolnavul, stătea de vorbă cu bolnavul, era și un anumit protocol de a formula diagnosticul și concluziile. Pe urmă se uita pe radiografii, pe analize și chiar ne critica și ne certa când făceam altfel. Acum, lucrurile stau altfel. Povestea un prieten, care a făcut rezidențiatul în Statele Unite ale Americii, că în Terapie Intensivă cei care tratau bolnavii nu-i vedeau, nu erau interesați să-i vadă. Luau investigațiile și scriau tratamentul și, îmi zicea el, „recunosc că-i tratau destul de bine…”. Se poate și așa, dar apropierea față de bolnav, simțul clinic, examenul clinic la Setlacec era dominant și cu asta am rămas și noi și probabil că așa ar trebui să rămână, chiar dacă investigațiile de acum sunt mult mai rafinate și mai sofisticate. În plus, era respectul pentru meserie, era generozitatea față de cei tineri, generațiile noi care atunci intrau în medicină și pe care-i încuraja. Deși era foarte sever, știa să-i stimuleze, știa să le valorifice părțile pozitive, uneori chiar trecînd peste cele mai puțin performante din personalitatea lor, dar le încuraja exact latura în care știa că vor putea performa.

Trata pe fiecare după propria capacitate.

Da, tocmai, pe fiecare căuta să-l încurajeze, pentru că fiecare era bun într-o anumită zonă – unul era foarte bun manual, alții erau foarte orientați în plagă, alții era mai buni la scris lucrări științifice și la fiecare căuta să le stimuleze părțile bune.

La masa umbrelor s-a așezat și marele medic anestezist Dan Tulbure, care v-a însoțit în primul stagiu de pregătire în transplant hepatic – la Berlin, în 1989 si cu care ați făcut echipă in transplant. Alt om special…

Evident că programul de transplant hepatic de la Institutul Clinic Fundeni nu ar fi putut reuși fără contribuția echipei de Anestezie și Terapie Intensivă condusă de Dan Tulbure. Aș spune, în plus, că lui i-a plăcut transplantul hepatic. De-a lungul timpului, relația noastră s-a nuanțat și a rămas una stabilă și bună dar, la un moment dat, mi-am dat seama că-i plăcea transplantul la fel de mult cât îmi plăcea și mie și era ca și cum ar fi vrut să facă și operația, și terapia intensivă. Dar a fost de mare ajutor, pentru că s-a implicat și afectiv în program și m-a ajutat și pe mine, și echipa chirurgicală să trecem peste acele eșecuri de la început. Faptul că a rămas alături de noi, cu suport moral important, a contat foarte mult. Apoi, au contat toate colaborările internaționale pe care le-am avut – pentru că după Berlin am fost împreună la Paris, apoi la Niguarda – Milano. Totdeauna ceea ce noi stabileam la nivel chirurgical ca pași următori, în paralel urma și făcea și el la nivelul anesteziei și terapiei intensive.

Mi se pare uluitor că primul transplant la care ați asistat, la Pittsburgh a durat două zile, iar astăzi o operație durează aproximativ 5 ore.

Așa este, în fond, cea mai mare realizare a echipei noastre de la Fundeni exact asta a fost, a transforma o operație de pionierat și care părea un fel de SF la vremea respectivă într-o operație de rutină. Asta este de fapt marea realizare – că a ajuns o operație care nu mai durează foarte multe ore sau zile, care are cu totul alte rezultate decât la început și de care pot beneficia  un număr important de oameni. Abia acum închidem un cerc – operația nu se face pentru orgoliul echipei chirurgicale – să facem una sau două pe an și să scriem în presă, ci se face constant, cât să acopere necesitățile unor oameni care au nevoie de această operație.

 

M-a impresionat că ați ținut minte numele primului transplantat – Cobăleanu, care a murit, dar pe cel care a supraviețuit – Gheorghe Penea, îl uitaserăți. Mai țineti legătura cu acesta?  Mai țineți legătura cu alți pacienți?

Cred că eram într-o stare de oboseală extremă, păi cum să-l uit? Relația cu Penea e cu totul specială, cred că aveam un moment de absență psihică. Ei sunt organizați în Asociația Transplantaților de Ficat din România – Livertrans, au și site, sunt foarte activi. Șefa este o doctoriță de la Buzău, Crina Ștefănescu, medic ginecolog, de la care am o icoană superbă în birou.

Sunteți colecționar de icoane?

Nu, nu sunt colecționar, dar am primit foarte multe, o parte le-am și cumpărat – mai ales de la Muntele Athos, care-s mai speciale. Știți că primul iconar a fost Sfântul Apostul și Evanghelist Luca. Interesantă este și istoria primului transplant făcut de Sfinții Cosma și Damian – cunoscuți și sub numele de doctori fără arginți, care sunt și patronii transplantului . Sfinții Cosma și Daniel au fost martirizați în 303,  la Damasc. Transplantul de care vorbim s-a făcut în secolul VI, în Italia. Era moda pe care o au și evreii. Evreii cred că, dacă vrei să te vindeci, trebuie să petreci o noapte în sinagoga unde a predicat Maimonide, la Cairo. Și așa era și aici, la Roma – un alb bogat, care avea un cancer la unul dintre picioare, s-a dus să petreacă o noapte într-o biserică închinată Sfinților Cosma și Damian. În noaptea aceea, operația a fost realizată de niște chirurgi, dar sub patronajul celor doi sfinți. Și cineva le-a spus că tocmai murise un etiopian negru, gladiator. L-au dezgropat, i-au tăiat un picior, s-au dus în biserică, și au înlocuit piciorul albului cu cel al etiopianului.

„Creșterea din 2013 a numărului de transplanturi s-a datorat mediei”

După 2000 a fost o perioadă prolifică pentru programul de transplant. Ați ajuns să efectuați în jur de o sută de operații de transplant hepatic. În 2013  și 2014 ați realizat câte 122 de operaţii de transplant hepatic, număr comparabil cu cel din ţările cu mare experienţă. Fiind un număr mare pentru Institutul Fundeni, ați susţinut înfiinţarea programului şi la Spitalul Sfânta Maria. În 2014, din nou au fost 122 de operaţii, împărţite între Sfânta Maria şi Fundeni. Din păcate, în 2015, numărul de donatori a început să scadă.

Scăderea din 2015, care nu a fost dramatică, este rezultatul stingerii efectului din 2013. Creșterea din 2013 s-a datorat mediei, mai precis domnișoarei Adriana Stere, de la ProTV, care a făcut 76 de materiale  intitulate „Există viață după moarte”, cu o pasiune incredibilă. O mare reușită ziaristică, după părerea mea.

Atunci Victor Zota, care este coordonatorul Programului de Transplant, a sărit de la 75, la 150 de donatori. La un moment dat Adriana Stere s-a oprit, nu putea să realizeze reportaje despre transplant la nesfârșit, dar a rămas efectul până în anul următor, când au fost tot 122 de operații, după care efectul a început să scadă – în America este un fenomen foarte studiat. Și de obicei, în fenomen, Adriana Stere înseamnă o investiție cu niște zerouri, și când începe să scadă efectul, apar din nou zerourile și ciferele se întorc la locul de unde plecaseră. La noi, normal că nu au apărut zerourile, au apărut însă scandalurile – cu transplantul pulmonar și cu acuzația că nu se respectă criteriile de alocare a organelor, astfel că ne-am dus la jumătate.

Recunoșteați în interviul acordat Dorei Petrilă că dacă nu ați fi ajuns secretar de stat în Ministerul Sănătății, nu ați fi putut face niciodată transplant hepatic. E vorba, pînă la urmă, de disponibilitatea și necesitatea de a te implica în politică și în politici, altfel nu reușești să realizezi niște obiective importante. E o lecție învățată tot în America?

Nu, acolo ținea de politica locală, nu ajungeau chiar până la Reagan. Apropo de politică, Starzl a început la Denver. Sigur că pentru Denver ar fost o mare onoare și la un moment dat un mare câștig să profite de pe urma transplantului. 1963 –  eșecuri, eșecuri, eșecuri. 1967 – primul succes, în sfârșit. Al doilea obstacol era imunosupresia, care nu era suficientă. Ciclosporina a apărut la sfârșitul anilor ’70 și s-a impus după 1980. Ei bine, exact atunci, când de fapt începea era modernă a transplantului, un „deștept” de la Denver, că atât l-a dus capul, a spus că nu mai avem nevoie de ăsta, l-au dat afară pur și simplu. Și atunci Starzl și-a luat echipa și s-a mutat la Pittsburgh.  Și acolo, prima oară, au fost eșecuri, într-o emisiune la radio chiar au întrebat populația dacă să mai continue. Dar din 1983 au început să apară constant succese și au fost atât de mari, încât ce spun eu e o exagerare, dar nu foarte mare: au închis oțelăriile, Pittsburgh era oraș de oțelării, superpoluat. Și a devenit un oraș curat, care trăia de pe urma spitalului. Starzl s-a dus acolo pentru că un tip inteligent, care era șeful Chirurgiei Cardiace, l-a luat la el. Deci n-a fost nevoie de miniștri…

Profesorul Proca a spus așa, vorbind de transplantul renal – „Până nu am ajuns ministrul Sănătății și nu am dat ordinele necesare în direcția asta, nu s-a putut face transplantul renal”. Iar profesorul Hortolomei – care nu a făcut parte din niciun partid politic, între 1930 și 1940, în timpul guvernului Gigurtu, a fost ministrul Sănătății. De ce? Pentru că trebuia să-și doteze clinica. Nu pot să mă duc mai departe până la Mihai Viteazu, dar v-am dat exemple de mari chirugi care, ca să-și promoveze clinica pe care o conduceau, au trebuit să ajungă miniștri.

 

Deschiderea Centrului de Transplant Hepatic la Iași

Cel mai bun moment pentru transplant, anul trecut , a fost deschiderea centrului de transplant de la Iasi, coordonat de chirugul Cristian Lupașcu. Tot dvs. ați coordonat și extinderea programului de transplant la Chişinău. Care este povestea centrului de transplant de la Iași?

Povestea este că la Iași profesorul Lupașcu s-a pregătit de mult timp, și el, și echipa de chirugi anesteziști. Au venit la Fundeni, au fost și în străinătate. Avea ceea ce-i trebuia ca să facă transplant. Filosofia dezvoltării altor programe, după ce s-a consolidat un prim program în țară este simplă. Cea mai bună manieră este să apară atunci când capacitatea centrului inițial este depășită. Pentru că altfel apare o situație neplăcută care se vede în Germania și Italia unde, din cauza fărâmițării în programe mici, unde nu se fac multe operații și rezultatele nu sunt atât de grozave – că una e să faci o sută pe an și alta e să faci doar 20 sau 15, au început să comaseze programe. Și-atunci în România cam așa s-a întâmplat, atunci când capacitatea Fundeniului a fost depășită, o echipă pregătită a preluat și a dezvoltat un alt program. Mai mult, sigur că mai este și o semnificație regională, Moldova este o zonă mare și nu-i foarte normal, să zicem, ca donatorii de aici să meargă la București. Puse cap la cap, aceste două lucruri au condus la apariția programului de transplant hepatic de la Iași, care sperăm să continue. Noi aproape am închis programul de la Sfânta Maria, care ne-a permis în 2014 să nu pierdem niciun donator, fiindcă Fundeniul era depășit, aveam și trei operații pe zi. Ba chiar, la un moment dat, ambele programe din București erau depășite, am vrut să trimitem un ficat de la Baia Mare la Iași – numai că nu prea avea cum să ajungă. Dacă România va progresa și vor fi și avioane private care să zboare de la Baia Mare la Iași și dacă România va reveni măcar la cei 150 de donatori pe care a dovedit că poate să-i aibă…

În momentul de față câți sunt?

Cam 60.Catastrofal, comparativ cu noi înșine, nu cu alții.

”În transplant nu sunt multe noutăți, lucrurile sunt din ce în ce mai bătătorite”

Am citit că sunteți implicat într-un proiect interesant de 2 milioane de euro cu un director din Israel, prof. dr. Sarah Ferber. Vreți să produceți din ficatul unui diabetic celule producătoare de insulină. În ce stadiu este proiectul?

Acum încercăm să obținem transdiferențierea, să le facem din hepatocite, insule. Teoretic, care ar fi marea lovitură? Am avut de curând o discuție cu profesorul Ionescu-Târgoviște  pe tema asta, care este sceptic. Nu înțeleg de ce, pentru că ce mi-a spus știam și eu. Se face transplant de insule pancratice de multă vreme, și la un moment dat a fost un oarecare Shapiro, din Canada, care prin 2000 și ceva a zis că a inventat protocolul de imunosupresie care permite ca organismul să tolereze insule, după care nu s-a mai ales nimic. Problema este așa: se ia un pancreas și, cu ajutorul unui aparat, se extrage insula. Transplantul de pancreas întreg e o catastrofă, face pancreatită, toată lumea îl evită. Transplantul de insule e mai simplu,  dar mai ineficient. Ele se injectează prin vena portă în ficat și funcționează o lună, două, trei, un an – cât a obținut acest Shapiro și pe urmă dispar, pentru că nu e locul lor acolo. În final, mediul hepatic le identifică ca nefiind de-ale locului și mor, nu mai au suficienți nutrienți, suficiente posibilități de a rămâne viabile. În cazul în care se reușește transformarea asta, în momentul în care au murit, nu mai ai alt pancreas. În schimb, din ficatul lui, al diabeticului, ai posibilitatea să fabrici celule dintr-astea pentru 200 de vieți înainte. Îi mai iei o bucată de ficat, mai fabrici o tranșă de celule care îl mai țin – dacă-l țin și șase luni, și tot e bine, că-i transplantezi din șase-n șase luni, dar dacă faci anual, atunci chiar că omul ăla poate duce o viață comodă. Spunea profesorul Târgoviște că unde să le transplantăm, că nu sunt situsuri bune de transplant. S-a încercat în retroperitoneu, în marele epiploon sau în diverse locuri și în niciunul nu au avut o viață lungă, dar până la urmă ficatul ar fi cel mai recomandat. După ce dispar, îi pui altele, asta ar fi marea diferență, dacă reușim să facem din celule hepatice, celule pancreatice. Plus că, a preleva un fragment de ficat nu are nicio consecință, pe când a preleva un fragment de pancreas cam are…

Oricum, experimentăm pe animale, primul lucru pe care-l vrem este să transfiderențiem celulele și să arătăm că exprimă receptori de suprafață tipici celulelor producătoare de insulină.  Și pe urmă, dacă facem pasul ăsta, care nu e chiar de ici, de colo, să vedem cum îl  folosim în aplicația clinică.

De curând, la sfârșitul lui septembrie, ați participat la ESOtrasnoplant 2017, la Barcelona.  Care sunt noutățile în chirurgia hepatică?

În transplant nu sunt multe noutăți, lucrurile sunt din ce în ce mai bătătorite și uneori e chiar câte un mic recul. La capitolul acesta aș menționa transplantul living donor în emisfera vestică. Dacă în Asia îl fac în continuare pentru că nu au încotro și nu prea au donatori, în Vest, unde l-au început cu mare tam-tam, încet, încet, sunt tot mai puține. Un fel de accelerare a acestei tendințe s-a constatat chiar la spitalul unde am învățat eu, la Mount Sinai, pentru că în 2001 au avut un deces la un donator și asta a fost sfârșitul programului. De atunci au început să se ferească, să facă tot mai puține operații. Stăteam de vorbă de curând cu un sirian, care m-a întrebat dacă la noi se face. Da, se face și îmi spunea că vrea să trimită niște oameni la noi la specializare, pentru că nu mai are unde în altă parte din Europa.

Revenind la întrebare, singura noutate remarcabilă este aparatul care se cheamă ”Liver assist”. Noi suntem obligați să folosim destul de mult ficatul marginal, ficatul care nu-i perfect, nu-i de la un tânăr motociclist.

Îl aveți la Fundeni din 2015, nu?

Da. Și la un moment dat ficatul era ca o loterie, nu știai dacă va funcționa sau nu. Or de când există acest aparat, avem șansa să testăm înainte ficatul și dacă nu funcționează pe mașină, să nu-l folosim și să evităm non funcția primară.

Un alt progres care la noi nu a ajuns sunt așa numiții donori cu oprire cardiacă și unii sunt tineri. Vin în camera de gardă cu stop cardiac în contextul unor traumatisme sau chiar a unor alte tipuri de afecțiuni și masajul rămâne ineficient. Mai sunt unii în stări vegetative la care familia solicită întreruperea ventilației, deci sunt mai multe categorii de donori cărora li se oprește inima – nu e moarte cerebrală, e oprire cardiacă, dar de la care se pot preleva, în anumite condiții, organele. Anglia-i campioană în domeniul ăsta, și în  Spania a crescut donorilor. La noi ar fi loc pe segmentul acesta, se cheamă non heart-beating donors. E o muncă pe care generația tânără să sperăm că o va face.

Mai ales acum, când este un moment greu pentru transplant.

Un moment greu și critic, orice pas în sensul ăsta poate fi luat exact invers.

Dar în domeniul medicamentației ce noutăți sunt?

Nimic special, foarte puține lucruri la nivelul imunosupresiei față de cele două imunusupresoare clasice, inhibitori de calcineurină – Ciclosporina și Tacrolimusul. Au apărut inhibitorii mTOR care, teoretic, ar putea să însemne un progres la bolnavii cu cancer. Noi transplantăm din ce în ce mai mulți bolnavi cu cancer hepatic și imunosupresia postoperatorie evident că e un factor de risc pentru ei. Acești mTori inhibitori au reputația de a avea și activitate antiproliferativă, ar fi buni și pentru a controla rejetul, dar și de a împiedica apariția recidivelor neoplazice. Din practică, până acum nu am observat această aserțiune teoretică, dar poate asta ar fi noutatea importantă la nivelul imunosupresiei, după cum o altă noutate – dar tot așa, suntem destul de departe, ar fi  inducerea toleranței și renunțarea la medicație. Se poate, mai ales la copii, sunt multe cazuri, dar și adulți care la un moment dat nu au mai vrut ei să ia medicația – unii au pierdut ficatul, au trebuit retransplantați sau au murit, unii însă nu l-au pierdut. Sunt niște mecanisme destul de bine descrise  prin care se poate ajunge la toleranță, dar nu sunt uniforme și încă nu se știe calea prin care am putea s-o obținem la fiecare pacient, în mod constant.

În ianuarie 2017, corespondența dintre Thomas Starzl și Irinel Popescu se încheia cu o ultimă scrisoare – ”Dear Dr. Popescu, Thank you for your holiday greetings which brought back warm memories of our times together in Bucharest. I don’t know anyoane who came under my influence of whom I am more proud”. În martie, Thomas Starzl s-a stins din viață, la vârsta de 90 de ani.