„Universitatea mea este acea instituție cu tradiție, cu istorie, cu reputație, cea care a generat medici foarte buni în țara asta!”

Interviu cu prof.univ.dr. Dorin Chiseliță, unul dintre cei mai reputați oftalmologi din România, șeful Disciplinei Oftalmologie din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” Iași și șeful Clinicii de oftalmologie din Spitalul de Urgenţă „Sf. Spiridon“.

---

A fost președinte și vicepreședinte al Societății Române de Oftalmologie,  președinte al Societății Române de Glaucom. Este membru în Board-ul Societații Europene de Oftalmologie și al Societății Europene de Glaucom, membru al mai multor organizații profesionale internaționale, precum Societatea Europeană de Glaucom, Societatea Internațională de Traumatologie, Asociația Europeană de Chirurgie Refractivă si a Cataractei și Academia Americană de Oftalmologie. A efectuat numeroase stagii de perfecționare în străinătate (Munchen, Ierusalim, Louisville, Leuven).  A fost desemnat investigator principal în cadrul a 14 contracte științifice internaționale. A scris două monografii, două cursuri pentru studenți (revizuite periodic) și un ghid de lucrări practice, este cordonatorul tratatatului românesc de patologie chirurgicală în oftalmologie, editor și coautor al unei serii de 5 cărți despre glaucom, autor sau coautor la 175 comunicări științifice naționale și internaționale, autor sau prim coautor la 65 lucrări publicate în extenso (dintre care 13 în reviste de circulație internațională) și 46 lucrări publicate în rezumat (dintre care 30 în reviste și programele unor congrese internaționale). A precizat pe baza unui studiu propriu că trabeculectomia (operația standard în glaucom) este mai eficientă dar mai puțin sigură decât sclerectomia profundă nepenetrantă; această concluzie a demontat o dogmă „la modă’’și a devenit opinia oficială a tuturor societăților internationale de glaucom. A efectuat peste 35 000 de operații privind toate gradele de complexitate în special pentru patologia corneii, cristalinului și pentru glaucom. În 2004 a realizat, în premieră națională, un trasplant de cornee de la ochiul drept la cel stâng și transplant de cristalin.

 

Academicianul Ion Enescu spunea într-un interviu acordat revistei studențești Symposion că „medicina umanizează pe omul adevărat fiindcă îl pune în legătură cu suferința celorlalți”. Interviul l-a acordat în 1970, aveați 18 ani, pe atunci, erați necopt, suferința celorlalți vă era străină. De ce ați ales medicina? Pentru prestigiu, datorită unui model familial sau dintr-o întâmplare?

Cred că alegerea este circumstanțială, ca să fiu cinstit. La 18 ani, în clasa a XII-a, am decis să fac Facultatea de Medicină. În liceu obținusem o bună performanță în chimie și fizică, eram în lotul național de chimie și fizică.

Sunteți din Botoșani.

Da, eram elev la Liceul „Mihai Eminescu” din Botoșani.  Această performanță îmi dădea posibilitatea să pot să-mi aleg și altceva și gândul meu era la Biochimie, o facultate care în România nu exista și pentru care  trebuia să aplic în Uniunea Sovietică. Întîmplarea a afăcut ca în anul respectiv să nu se dea concurs – se organiza  concurs din doi în doi ani. M-am gândit atunci ce aș putea să mai fac. Înclinația mea era spre o meserie liberală: judecător, avocat, doctor, mai puțin preot…

De ce liberală?

Pentru că unul dintre principiile care m-au călăuzit tot timpul în viață a fost să fiu liber, să gândesc liber, să fac ceea ce vreau eu, mai puțin să fiu încastrat în niște norme care înseamnă timp –  că începem programul la ora 8 și-l terminăm la ora 16.00, cu plan, cu producție…

Voiați să fiți propriul șef.

Nu neapărat. Decizia era cumva aleasă în subconștient, din două motive. Primul este legat de un moment din copilărie, când electricianul care schimba niște becuri în casă m-a întrebat ce vreau să fiu. I-am răspuns că judecător. Mi-a spus că nu e în regulă, pentru că o să dau dreptate unuia, dar celălalt o să creadă că l-am nedreptățit și, una peste alta, nu ai cum să faci bine în totalitate. Al doilea motiv este legat de părinți. L-am întrebat pe tatăl meu ce crede că ar trebuie să devin eu în viață. Iar răspunsul a fost realmente genial –  că e bine să ajung șef.

Tatăl dumneavoastră era șef?

Părinții mei erau de o foarte modestă condiție financiară, dar niște oameni formidabili, cu niște principii strămoșești de viață. Inteligenți. Nu am mai văzut un om cu atâta perspicacitate, cu atâta simț al perspectivei și al inteligenței ca mama.

Să revin la sfatul tatălui meu. Am analizat în mintea mea de copil ce vrea să spună, nu am reușit și l-am întrebat ce înseamnă să fii șef. „ – Să vină cineva la tine cu o cerere pe care să o semnezi, da sau nu”, mi-a răspuns. De aici am dedus, ulterior, că meseria pe care mi-aș dori să o am este cea care îmi va da posibilitatea să mă dezvolt și să iau decizii în folosul unora. Nu neapărat să conduc o colectivitate, ci să pot lua decizii. Și atunci pot să explic dorința mea de a fi doctor din aceste două perspective: să fiu liber și să pot lua decizii, care s-a transformat mai curând în „să pot să ajut”.

Frumos, dar la realizarea acestei dorințe a stat și capacitatea dumneavostră intelectuală. Ați fost de nota 10 întotdeauna?

Am fost un muncitor de când mă știu. Nimeni, niciodată, nu m-a întrebat dacă am învățat, cât am învățat, ce am de făcut. Mi-amintesc că atunci când am dat concurs pentru intrarea la liceu – eu fiind  de la țară, după ultima probă, la care am luat 10, în loc să mă duc acasă, m-am dus să joc fotbal. Evident că părinții erau cumva agitați că nu aveau un rezultat. Nu discutam despre telefoane, atunci, despre posibilități de comunicare facile prin care aș fi putut să-i anunț. La un moment dat, văzând că nu mai vin, m-au căutat și m-au găsit pe terenul de fotbal. Mama m-a întrebat ce am făcut, iar eu i-am întins foaia matricolă în care era trecută nota 10. Mama a tăcut, a luat foaia și peste un sfert de oră a revenit pe terenul de fotbal  și mi-a adus de mâncare.

Am intrat primul la liceu. De aici încolo, lucrurile au mers în matca lor, realmente plăcându-mi munca. La un moment dat în viață începi să știi ce vrei, întocmai ca un navigator care, înainte de drum, trebuie să știe în primul rând portul în care trebuie să ajungă, după care își caută vântul prielnic. Eu am știu exact portul în care trebuie să ajung. Acel port este profesiunea.

„Dacă în viață operezi cu câteva principii, nu multe –  să fii cinstit, să fii drept, să muncești, e în regulă”

Ați avut obstacole?

Revenind la întrebarea dvs., acela a fost momentul cînd m-am decis să urmez Facultatea de Medicină, după care nu m-am gândit nicio secundă că nu voi intra. Nu m-am gândit nicio secundă că îmi voi face familia de râs. Fac parte dintre naivii care cred în muncă, iar munca nu mi-a jucat niciodată feste. Obstacole pot spune că nu am avut, pentru că efectiv efortul meu intelectual nu-mi dădea timp să mă gândesc că aș putea să am dificultăți legate de un examen, de un concurs. Sigur că au rămas situații  care pentru mine, în momentul de față, mi se par hazlii. Îmi amintesc că în anul II de facultate terminasem cu 10, dar la acel moment Educația Fizică era facultativă. Am avut curajul, într-o ședință de ASC, să afirm că dacă este facultativă, înseamnă că pot să mă duc sau nu la ora respectivă, neînțelegînd de fapt fondul problemei, că era vorba și de posturi, de promovări, dar eu judecam foarte îngust: dacă e facultativă, nu mă duc. Evident că a trebuit să dau examen. Mi-amintesc că la una dintre probe trebuia să fac 20 de flotări – pentru nota 6. Am făcut 80 de flotări și mi s-a pus nota 8. A fost singura notă de 8 din facultate.

Nu, nu pot să mă plâng că am avut obstacole în parcursul meu profesional, iertată-mi fiind lipsa de modestie. Au mai fost mici declicuri, de exemplu la vremea când urma să fiu promovat profesor – am devenit, la 45 de ani, cel mai tânăr profesor la o disciplină  clinică din universitate – mi s-a pierdut dosarul. Țin minte și acum, s-a întâmplat în  1998. Senatul era forul tutelar care decidea promovările și mi-am făcut dosarul, în care trebuiau îndeplinite alte condiții:  practic trebuia să strângi un maldăr intreg de hârtii cu ce ai făcut tu efectiv în toată viața ta. Vă imaginați că pentru dosarul de profesor erau cam zece kilograme de materiale. Și luni sunt anunțat de unul dintre prorectorii universității că nu se găsește dosarul meu. Soluția era să-mi refac dosarul până vineri, când se întrunea Senatul. Evident că a trebuit să dau niște telefoane, să le explic unor profesori universitari din afara Iașului că trebuie să-mi scrie aprecierile din nou și așa mai departe… Sigur, vineri după-amiază dosarul a fost complet și a fost aprobat. A fost cumva și o încercare de a arăta cine sunt. Nu pot să cred nici în momentul de față – după aproape 20 de ani, că pur și simplu a fost o greșeală sau o neglijență. Refuz să cred acest lucru. Evident că și înainte de a ajunge profesor nu eram un personaj foarte agreat de conducerea universității, dintr-un motiv foarte clar și foarte simplu. Studenții care treceau la Oftalmologie trebuiau să știe carte. Iar lucrul acesta nu se înțelegea la vremea respectivă de către toată lumea. Acum, după atâția ani, consider că a fost o virgulă într-o frază mai lungă, care nu mi-a schimbat atitudinea nici față de muncă, nici față de universitate, nici față de rectori… Nu vreau să devin filosofic, dar dacă în viață operezi cu câteva principii, nu multe –  să fii cinstit, să fii drept, să muncești, e în regulă. Nu trebuie să fii sclipitor, nu trebuie să fii ultrarafinat, nu trebuie să fii bogat, nici vorbă… Trebuie să ai câteva principii care să te ajute să fii un om normal.

 

„Nu pot vorbi despre profesorul Vancea fără să-l numesc <Maestrul meu>”

Fiecare dintre intervievații mei a evocat figura unuia dintre magiștrii care le-au influențat traiectoria profesională, oameni care se ghidau după aceste principii. Modelul dumneavoastră este profesorul Petru P. Vancea – fiul academicianului Petru Vancea – pe care de asemenea l-ați cunoscut, dar am înțeles că era mai rigid…

Da, mai milităros…

Și care din această cauză nu a fost foarte iubit. În schimb fiul său, Petru P. Vancea, căruia apropiații îi spuneau Nuțu,  nu era nu numai un profesionist desăvârșit, dar și un om special, deschis și care v-a influențat traseul profesional, poate și cel uman.

Eu aș face o distincție. Fără discuție, eu nu pot vorbi despre profesorul Vancea fără să-l numesc „Maestrul meu”. Dar eu nu am avut modele în viață, pentru că nu am dorit, am vrut să fiu eu. Sigur că în viața oftalmologică, slavă Domnului, m-am întâlnit cu o lume absolut deosebită, așa că evident că am vrut să mă inspir, să fur de la unul și de la altul câte ceva. Dar profesorul meu rămâne special pentru că era un om special. Înainte de toate, era un om liber, și asta mi-a plăcut teribil. Era atât de liber, încât la un moment dat era furat de știință, de idee, și uita de rigoare. Spre deosebire de tatăl dumnealui, care era un om riguros, scorțos, milităros, arțăgos, profesorul meu era de o bunătate formidabilă. Era inteligent, plăcut, carismatic…

Erați apropiați, îl vizitați și acasă?

Nu, nu ne găseam într-o relație de prietenie, era o relație extrem de civilizată, prietenoasă, aș spune, între șef și subaltern sau între maestru și ucenic. Tot timpul am păstrat o distanță, poate și din cauza structurii mele mai rigide, deși el era extrem de prietenos. Și cu niște idei în oftalmologie care nici în momentul de față nu sunt clarificate.

Dați-mi un exemplu.

De exemplu, și în momentul de față ne chinuim să vedem care este presiunea intraoculară a fiecărui pacient în parte, care ar fi presiunea normală. Profesorul a definit acest conceput cu cel puțin 50 de ani în urmă, a făcut chiar și un calcul matematic, pentru că era extrem de înclinat spre științele precise. Pentru mine a fost o mare curiozitate și a rămas o dilemă – înclinația sa spre matematică, spre fizică, spre lucrurile precise, și în același timp o stare de libertate, de aproximație în a-și consuma timpul. Unele dintre aceste concepții le-am îmbrățișat, altele nu. De exemplu, pe toată durata conviețuirii noastre profesionale, în clinică nu se făcea raport de gardă. Profesorul lucra până la 3 dimineața…   În calitate de chirurg, am simțit că ar trebui puțină ordine, puțină disciplină în viața noastră profesională… Dar era, în schimb, un medic care înțelegea pacienții. Atâta empatie față de pacienți nu am mai întâlnit. Sigur, se găsea într-o condiție materială bună, dar eu nu leg generozitatea, mila față de pacienți cu acest statut material, ci efectiv cu structura lui.

Era un tip foarte iubit și în comunitatea oftalmologică națională, era un foarte bun dansator, susținuse o trupă de teatru de la IMF – Seringa. De aceea mă aflam printre puținii care-i spuneam „profesorul, maestrul meu”, pentru că ceilalți îi spuneau Nuțu. Și pot să vă mai dau un detaliu care intră oarecum în zona intimă. L-am întrebat: „ – Vă deosebiți foarte mult de tatăl dvs., sunteți două structuri complet diferite”. Mi-a răspuns: „– Știi ce -mi doresc în viață, măi Dorin? Să nu fac greșelile pe care le-a făcut taică-meu”. Care, repet, era o somitate profesională, era academician, era un personaj extrem de important în oftalmologia românească și în același timp un personaj implicat în societate, în civism. Ei bine, profesorul meu tot timpul spunea că nu vrea să repete greșelile tatălui său, referindu-se la relația acestuia cu ceilalți colegi.

Știu că a fost un episod tenebros legat de o înscenare, tocmai din cauza rivalităților și a antipatiilor, niște colegi i-ar fi pus un pistol în sertar bătrânului Vancea.  

Nu știu detalii, dar știu că a fost un episod complet neplăcut în viața familiei și profesorul meu era în permanență tulburat de acel episod.  Spre deosebire de maestrul meu, extrem de prietenos și de amabil, academicianul Petre Vancea mai degrabă întreținea o stare de tensiune între colegi. Profesorului meu i-a trebuit multă vreme să se reașeze în matca normalități cu colegii lui, cu profesori de la București, de la Timișoara, de la Craiova, după ce au fost numeroase tensiuni între academicianul Vancea și o parte dintre oftalmologii care conduceau clinicile din România la vremea respectivă. Țin să menținez că amândoi au fost personalități marcante ale oftalmologiei românești și personaje care s-au impus cu idei, cu activitate, cu atitudini și în viața oftalmologică internațională. Pentru că de aici încolo, dacă mă veți întreba ce alți maeștri am mai avut, ce alte figuri luminoase mi-au călăuzit calea, răspunsul meu va fi foarte clar: niciunul în integralitatea lui.

 

„Asta a fost șansa vieții mele, să beneficiez de un concurs corect”

Spuneați într-un interviu că cel mai mult ați apreciat  la profesorul Vancea că v-a acordat libertatea de a face ce v-ați dorit

Ați văzut că era un om liber, gândea ca un om liber și atunci  șansa mea a fost legată de faptul că profesorul nu s-a împotrivit vreodată unor eventuale inițiative profesionale din partea mea. Vreau să fie extrem de clar, invidiez oamenii, profesorii care au viziune, care se gândesc pe termen lung, care-și fac proiecte. Nu fac parte din categoria lor. Nu că-i invidez, dar poate că nu-mi plac uneori nici pragmaticii, oportuniștii care se urcă în primul tren să-și rezolve problemele lor. Nu fac parte din astea două extreme. Nciodată nu m-am gândit la cariera mea, la parcursul meu profesional. Toate au venit ca elemente normale. Nu am cerut nimănui, niciodată, să fiu promovat. Le-am considerat ca elemente de normalitate.

Voiați să deveniți chirurg, când erați student, ca 99,99% dintre colegii dumneavoastră.

Da, ăsta era visul.

Ați ales oftalmologia pentru că, la un moment dat, chiar profesorul Vancea v-a asigurat că veți avea parte de un concurs corect. Ați avut colegi piloși, din cauza cărora dumneavoastră – care erați șef de promoție, ați avut de suferit?

Nu, nu am avut de suferit deloc. Cred că pot să vă povestesc două mici istorioare. Înainte de a da concurs la Oftalmologie, mă pregăteam să dau concurs la altă disciplină, tot una chirurgicală, unde eram înscriși mai mulți. Unul dintre profesorii vremii ne-a chemat pe doi dintre noi și ne-a spus: „ – Nu vă face bine să participați la acest concurs, pentru că nu este pentru voi”. Sigur că am avut amărăciunea acestei vești, dar am admirat și apreciez gestul acelui profesor terț, care voia să ne scutească de o experiență dezamăgitoare. Eu n-am mai participat, dar celălalt coleg a mers înainte și a picat. La Oftalmologie, am venit la profesorul Vancea și l-am întrebat dacă  pot să mă înscriu, el mi-a răspuns că da și că poate să mă asigure că va lua concursul cel mai bun. Eram patru înscriși și a fost un concurs suficient de dur și de strâns până la proba scrisă. Îmi amintesc că mi-a căzut subiectul „Insuficiența renală acută” iar șef de comisie era unul dintre marii profesori de Medicină Internă, profesorul Negoiță, care era și decan și care mi-a pus 10 la teză, în condițiile în care următoarea notă după mine a fost 8. Am luat  concursul, iar pentru mine a fost și un crez pentru viitor, astfel că toate concursurile la care am participat în calitate de profesor, de examinator, au fost concursuri în care s-au înscris cel puțin doi, dacă nu trei, dacă nu patru candidați, pentru că aveau cumva o certudine a imparțialității mele, a lucrului drept făcut și a deciziei corecte. De ce? Pentru că asta a fost șansa vieții mele, să beneficiez de un concurs corect, într-un moment în care se luau extrem de greu și, de ce să nu recunoaștem, foarte multe erau destinate.

Erau fii de ștabi care luat aceste concursuri?

Erau fii de tot felul.

Dar ați regretat vreodată alegerea făcută, oftalmologia?

Nicio secundă. Nu știam multe lucruri despre oftalmologie. M-am gândit că este o disciplină chirurgicală, înainte de toate. Mai știam că este îngemănarea dintre medicină, optică, fizică. Cumva percepeam oftalmologia ca o disciplină de graniță care-ți dă posibilitatea să fii și chirurg, și fizician, și puțin neurolog, și puțin cercetător. Aveam o pecepție extrem de generoasă vizavi de oftalmologie și clar, decizia mea a fost circumstanțială, a doua decizie circumstanțială din viața mea. Era singurul concurs la care puteam să particip la momentul respectiv, pentru că și înainte, dar mai ales după aceea, nu au mai fost concursuri. Ani de zile nu s-au mai ținut concursuri.

Da, dumnevoastră nu aveați nici 40 de ani cînd v-a prins revoluția ca asistent, dar aveați colegi cu zece ani mai în vârstă, care erau tot asistenți…

Exact. Repet, nicio secundă n-am regretat alegerea făcută.  Evident, odată cu trecerea timpului m-am bucurat din ce în ce mai mult și am zis că Dumnezeu ține la mine.

 

„Nicio secundă nu mă gândeam că aș putea urma un stagiu în străinătate”

Ați ajuns în universitate exact în anii ‘80, când granițele s-au închis de tot. Era greu să fii abonat la reviste străine, era o penurie de informații. Spre deosebire de colegii mai vârstnici, care reușiseră cât de cât, în anii ‘60, ’70, să plece la stagii în străinătate, dumneavoastră ați fost privat complet de această posibilitate. 

Din punct de vedere profesional cred că a fost perioada cea mai dură, pentru că era o închidere totală, o obtuzitate inimaginabilă, o lipsă de informare, de comunicare. Eu nu-mi amintesc ca, de la sfârșitul studenției și pe toată durata stagiului meu ca asistent universitar – până în 1989, să fi auzit, să se fi discutat că s-ar putea merge în străinătate. Nu exista niciun fel de informații, nu aveam nici un fel de portiță prin care să obțin nu știu ce informații din afară. Singura soluție pe care am aplicat-o la vremea respectivă a fost să găsesc un jurnal rusesc care se numea „Jurnal Internațional de Oftalmologie”,  în care oftalmologii ruși făceau niște rezumate mai largi a numeroase articole din reviste străine – jurnale americane, jurnale englezești, jurnale germane etc. Mă ajuta și o doamnă care era lector la Facultatea de Rusă – ea-mi dicta și eu scriam, de mână, traducerile acelor rezumate. Așa am trăit, cu această informație venită pe filiera rusească, pentru ca abia în 1987 să obțin prima carte de oftalmologie, în limba franceză, de la o verișoară de-a soției mele care fugise în străinătate. A fost perioada cea mai dură. Nicio secundă nu mă gândeam că aș putea urma un stagiu în străinătate, că aș putea pleca la vreun congres, nici vorbă.

Care era viața dumneavoastră cotidiană?

Era o viață strict profesională. De fapt prioritățile mele la vremea respectivă erau să mă încarc, să înmagazinez, să capăt experiență, să fac multă practică, să citesc și iar să muncesc. Singura critică pe care am primit-o după ce am început Facultatea de Medicină și mai ales când am ajuns asistent, era legată de lipsa experienței. Eram extrem de furios din această cauză, fiindcă mă întrebam de ce un tânăr normal, ca mine, căruia îi place să citească, să muncească, nu poate intra în competiție cu unul care are în spate ani de experiență. Consideram, la vremea respectivă, că mi se face o nedreptate, dar judecata mea era proastă.

La momentul acela nu-mi puneam în mod acut problema de a pleca. Îmi doream să merg la congrese, să citesc ce vreau eu, multă literatură oftalmologică, să mai văd ce fac alții, și sigur că, după 1990, Dumnezeu mi-a dat cu prisosință aceste lucruri, de nu le mai pot duce în spate. Pe de o parte eram marcat, începeam să simt neputința progresului, a dezvoltării mele, a parcursului meu oftalmologic. Dar nu m-am gândit nicio secundă la promovarea mea în universitate. Pentru că, pentru mine, ideea a fost extrem de simplă. Ce doresc eu de la viața asta? Să fiu un medic bun. Viața este o aventură pe care putem să o parcurgem muncind zi de zi, făcându-ne datoria. Nedevenind geniali, nerealizând unicate. Vedeți că nu mă plâng de obstacole, nu mă plâng de dificultăți, nu mă plâng de nimic. Pentru că aveam în minte o idee extrem de clară, la care adăugam și alta: dacă se întâmplă ceva – vorbeam de eșec profesional, să nu fie din cauza mea. Să nu fie din ignoranță, din suficiență, din lipsă de informare, din necunoaștere… Or, în condițiile astea, celelalte așa-zis obstacole sunt virgule puse într-o frază mai lungă și mai complicată care semnifică viața profesională.

 

„Suntem sclavii specializării și ai supraspecializării”

Am vorbit despre profesorul Vancea pe care  mulți îl admirau și pentru cultura sa, pentru faptul că era un intelectual adevărat. Cultura enciclopedică îi caracteriza pe majoritatea profesorilor de odinioară, de școală veche – profesorul Enescu, profesorul Buțureanu, profesorul Chipail,  de exemplu. Pe mulți nu i-ați mai prins, dar astăzi, în general, arhetipul medicului cu o astfel de zestre culturală a cam dispărut.

Eu pretind că fac parte din generația nouă. Nu mai există medicul encicopedist, cel cu viziune medicală extrem de largă. Suntem sclavii specializării și ai supraspecializării. E o practică pe care o cultiv și eu, pentru că aceasta este tendința mondială. Nu mai există nici oftalmologul  de tip renascentist. La prima vedere, oftalmologia pare o disciplină mică, îngustă, pe care poți s-o acoperi. Nu, nu este cazul. Tendința este de a face cât mai puține lucruri, cât mai bine cu putință. Spre deosebire de trecut, în momentul de față suntem invadați de extrem de multă informație. Medicina a încetat să mai fie o artă. Medicina este tehnică, pluridisciplinaritate și așa mai departe. Tot timpul, încă din liceu mi-a plăcut un proverb rusesc care zice așa: „Rața zboară, înoată, merge, dar toate le face prost. Vulturul doar zboară, dar o face perfect”. Bănuiesc că în sufletul nostru am dori să fim mai degrabă vulturi, decât rațe.

Să revenim la întrebarea dumneavoastră, care știu unde bate. „ – Dacă toată ziua oftalmologie, oftalmologie, oftamologie, spuneți-mi, alte preocupări extraprofesionale nu mai aveți?” Am. De exemplu sunt un împătimit al cititului oftalmologic, înainte de toate. Mă deosebesc de foarte mulți oftalmologi și profesori care citesc, cumva, doar din necesitatea de a fi informați, din obligație, cumva, or eu am trecut de acest moment sau, probabil, nu neapărat a trebui să-l dobândesc, ci a fost o chestie intrinsecă. Eu am o plăcere patologică de a citi oftalmologie, de a fi în permanență bine informat.

Când citiți?

Citesc noaptea, citesc sâmbăta și duminica. Citesc și între două operații, colaboratorii mei o pot confirma. Și sunt siderat de ideile geniale ale unor oameni care nu apelează neapărat la tehnologie dintr-asta ultrasofisticată, însă mă enervează în același timp că nu m-am gândit eu primul la acele lucruri.

De exemplu?

O metodă de dagnostic sau o metodă de evaluare a unui pacient care nu presupune o dotare de 500.000 de euro, ci efectiv o minte isteață, o idee genială…  În rest, citesc literatură, ascult muzică în permanență, în surdină, nu pot lucra, nu pot opera fără muzică, fără un fond sonor. De orice fel, de la Bach și Mozart, până la Rolling Stones și AC/DC sau folclor românesc autentic.

Apoi, iubesc extrem de mult sportul. Fac înot cam trei, patru reprize de câte o săptămână pe an și  tenis – de trei ori pe săptămână, de o viață. Când una dintre fiicele mele avea cununia civilă, eu am fugit la tenis, pentru că aveam programare. Le recomand studenților că este extraordinar, mai ales pentru sănătatea psihică, să ai o condiție fizică bună, în special pentru un chirurg. Sunt zile când stau câte opt ore în sala de operații, în condiții speciale, pentru că cele opt ore le fac sub microscop operator. Nu poți rezista, fără o condiție fizică dobândită. De aceea, dacă ar trebui să fac un clasament, oftalmologia e pe locul I, pe locul II tot oftalmologia. Probabil că pe locul III sau IV vine sportul. Un prieten, un mare actor, m-a  întrebat ce voi face în momentul când voi trebui să renunț la oftalmologie, la operații. I-am răspuns că doresc să devin un intelectual. S-a supărat și mi-a replicat, furios: „ – Dar tu ești un intelectual la cel mai înalt nivel! Iar voi, doctorii sunteți elita țării, sunteți primii între elite”.

Despre cine este vorba?

Despre Marcel Iureș. Și atunci percep acest fapt într-o altă partitură… Am zeci de albume de pictură, albume vechi, de o calitate extraordinară, pe care vreau să le studiez cu atenție. În anii ’90 am bifat cele mai mari muzee de pictură din lumea aceasta. Dar viața îți schimbă prioritățile.

 

O ofertă de nerefuzat, la o clinică faimoasă din Europa

După ’89 s-au deschis porțile, cum ați trăit acei ani post revoluționari?

Au fost niște ani extrem de învolburați, personal vorbind. Erai angajat într-o cursă continuă de a-i ajunge   din urmă pe cei cu care tu credeai că te-ai putea pune. Era deschiderea, dorința de a pleca să vezi ce fac alții și durerea, necazul când te întorceai acasă și vedeai că tu nu ai și nu poți face aceleași lucruri. Apoi decizia pe  care a trebuit să o iau foarte repede după ’90, dacă rămân sau plec.

Ce v-a ținut?

Suficient de multe lucruri. Este o istorie întreagă. La mine, o familie întreagă de veri primari au fugit și părinții mei au avut întotdeauna angoasa că și eu voi pleca. Era atât de mare frica, încât multă vreme eu le spuneam la telefon că m-am întors, nu-i anunțam niciodată că urma să plec. Dar decizia de a continua lucrurile aici am luat-o în iunie 1990, pentru că în martie am fost la Munchen împreună cu un foarte bun prieten, profesorul Pop de la București. Profesorul din München ne-a întrebat ce vrem să facem, iar noi i-am spus că suntem hotărâți să rămânem în străinătate. Într-o zi ne-a invitat la el acasă, am luat masa cu el și probabil că un pic stimulat și de un vin extraordinar de bun, ne-a avertizat: „ – Băi, băieți, v-am simțit, sunteți foarte buni, voi o să faceți carieră unde vreți. Dar vreau să vă spun un lucru. Ori de câte ori, în străinătate, o să cereți ceva, o să vi se reamintească că sunteți străini, venetici”. A fost un prim semnal, de care nu prea am ținut cont.

La sfârșitul stagiului din Germania, profesorul ne-a chemat din nou și ne-a informat că urma să vină o cunoștință foarte bună de-a sa din Spania care-și face o clinică privată și care își dorește doi medici primari foarte buni. Profesorul i-a spus că are la stagiu doi tineri care pot să-i rezolve toate problemele de  acolo. Ne-a chemat, am discutat, toată lumea a fost încântată, ne-a prezentat proiectul – o clinică privată, la Barcelona,  care în momentul de față este faimoasă în Europa. Și acolo noi trebuia să mergem pe post de Oberarzt – medic primar. Nu mai vorbim de salarii, nu mai conta nimic, eram super excitați de proiect.

Ne-am întors acasă și am așteptat. Am tăcut, din superstiție. Ca pe 20 iunie 1990 să primim amândoi din partea Ministerului Spaniei: „Din cauza situației politice din țara dvs., ne pare rău, nu putem să vă dăm dreptul de muncă în Spania”. Se refereau la mineriade. Un răspuns extrem de scurt, motivat, moment în care decizia mea a fost extrem de clară.

Vă considerați o victimă a mineriadelor?

Nu, deloc. O să mă întrebați ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi rămas acolo și ce am făcut dacă am rămas aici. Cred că nu-i o diferență mare de rezultate profesionale, ba cred că aici  am avut libertatea să muncesc mai mult și mai bine. Probabil că acolo aș fi dobîndit o reputație internațională mai pregnantă. Una peste alta, cred că și asta a fost o șansă a vieții mele, decizia de a continua aici.

 

Bucătarul lui Iorga și cadoul său neprețuit

Ați continuat aici și v-ați construit  o carieră frumoasă, ați devenit unul dintre cei mai căutați medici oftalmologi din țară. Apreciați într-un interviu că ați relizat peste 30.000 de operații – cât populația din Târgu Frumos și că ați consultat peste un milion de persoane. Cum se simte succesul, cînd ați simțit prima dată satisfacția profesională?

Un lucru la care am ținut teribil de mult a fost să fiu un medic bun. Iar pentru mine a fi doctor bun nu înseamnă să fii un doctor de succes. Pentru mine, cuvântul „bun” a însemnat, mai degrabă, să fii valoros, să faci bine și probabil că rezultanta sumează ceea ce faci zi de zi. Eu am fost în permanență într-o competiție cu mine însumi. Nu am avut, nu am căutat și nu mi-am construit modele. Sunt îndârjit cu mine însumi, de foarte multe ori sunt supărat, deși un principiu filosofic spune că trebuie să te iubești prima dată pe tine, ca să-i poți iubi pe ceilalți. Eu în continuare am probleme cu mine, cu performanța mea profesională. Dacă zi de zi realizezi ceva, ești în această competiție cu tine însuți, celelalte lucruri sunt normale. Niciodată nu m-am gândit să inventariez ce am făcut, cât am făcut. Numai dacă am fost forțat, să zicem, într-un Curriculum Vitae. Tot așa cum în viața asta nu am tânjit după stele, ci am vrut în fiecare zi să mai fac câte ceva util. Și acest ceva înseamnă să ajut pe pe cineva, acest ceva derivă și din ce mi-au insuflat părinții mei – mila. Și am mai dobândit ceva pe parcursul timpului: că trebuie să fiu umil. Mulți chiar au spus că nu este bine să fii grozav de modest în viața asta. Eu cred însă că în relația cu pacientul, care vine într-o situație critică, nu trebuie să-ți arăți forța, superioritatea, vizavi de suferința lui. Ci să-i oferi încrederea, înțelegerea și, cel mai important, să-l ajuți.

De aceea, la întrebarea cum m-am simțit, vă răspund că nu știu, nu am simțit în niciun fel chestia asta. Mult mai mult mă marchează eșecurile. Îmi creează insomnii, chiar stări de disperare, sunt acele așa-zis coșmaruri. Sunt coșmarurile noastre profesionale care ne marchează mult mai mult. Nu vreau să cuantific, dar o sută de binefaceri nicicum nu compensează o singură suferință. Aceasta este problema, nu este o relație cantitativă. E adevărat că structural sunt mai pesimist, dar tot timpul m-au marcat aceste eșecuri –  am curajul să le numesc eșecuri, deși unele dintre ele sunt legate de limitele meseriei, de  boală și, uneori, de proasta noastră judecată.  Evident că poate că și viața mea profesională se desfășoară cumva într-o zonă pe care o putem duce spre paranoia, din dorința ca lucrurile întotdeauna să iasă bine și foarte bine. Al doilea lucru foarte important este că atunci când mă trezesc într-o ușoară stare de relaxare față de situația unui pacient, îmi vine în cap că pacientul pot fi eu, poate fi tata, poate fi o cunoștință de-a mea. Și atunci în mod automat reintru în tensiune maximă, ceea ce ca aspect, ca stare de sănătate, nu-i normal, nu e bine pentru mine, dar foarte bună pentru ceea ce trebuie să fac pentru pacient. Dar în permanență am avut această judecată, să fiu umil în relația cu pacientul, cumva să mă pun în situația lui.

Dar legăturii acesteia despre care vorbiți, firului empatic, afectiv între cel aflat în suferință și cel care deține puterea de a-l ajuta, și care este esențial în actul vindecării, nu i se mai acordă importanța cuvenită. Prestigiul medicului în societate a scăzut din cauza mass-media, dar și din cauza acestei lipse de empatie pe care o vedem în spitalele românești.

Eu cred și le spun tuturor colaboratorilor mei că o simplă discuție de cinci minute cu pacientul echivalează, dacă nu cumva depășește, o bună consultație. Cu toții suferim din cauza lipsei timpului, cu toții suntem stresați, tensionați, dar este foarte adevărat că ne îndepărtăm de sufletul, de suferința pacientului, iar această situație nu este specific românească, se întâmplă peste tot. Este extrem de mult de lucrat în această direcție, dar mi-aș dori ca la un moment dat să pot să vorbesc mai mult cu pacienții mei, nu neapărat despre boala lor, dar și despre alte lucruri, poți afla lucruri formidabile. Îmi amintesc și acum cu plăcere un episod. Eram tânăr medic când s-a internat un pacient din Buzău care mi-a povestit că a fost bucătarul lui Iorga. Iar personalitatea lui Iorga l-a dominat atît de tare, încât omul a devenit un pasionat al istoriei.  Hazliu a fost că el, fiind un om de la țară și vrând să-și arate recunoștința față de doctorul curant, a venit și mi-a arătat unde a găsit pentru prima dată în cărțile lui numele Chiseliță. Era vorba de paharnicul lui Ștefan cel Mare, Radu Chiseliță, care era singura persoană care avea voie să ia paharul din mâna domnitorului când se îmbăta. De ce l-a ales pe el? Nu pentru că ar fi fost genial, ci pentru că era mai mic de statură decât domnitorul Moldovei și când încerca să-i ia paharul, Ștefan cel Mare îl bătea. Ce vreau să spun? Cât a contat pentru pacientul respectiv faptul că mi-a creat o bucurie spirituală și uitați că puteți să mă întrebați despre zeci de mii de pacienți despre care nu știu nimic, dar mi-a rămas în minte acest cadou.

 

„Am operat un pacient orb de zece ani. Când i-am luat pansamentul de pe ochi, s-a speriat că a văzut un om în fața lui”

M-a impresionat un caz semnalat de presă, al unei bătrâne de 96 de ani pe care ați operat-o de cataractă. Mă gîndeam că puțini medici acceptă să opereze pe cineva în etatea asta, din cauza riscurilor aferente vârste. De ce ați făcut-o?

Și structural, dar am învățat și de la profesorul Vancea, că trebuie să ai curaj, ca medic chirurg. Apoi, fără discuție că la un moment dat intervine și acest orgoliu profesional, atunci când un pacient spune „ – Am umblat prin toată țara și dacă nici dumneavoastră nu mă mai rezolvați, înseamnă că s-a terminat…”.  Te atinge pe această coardă a orgoliului profesional și atunci puțintel lași criteriile de siguranță la o parte și încerci să rezolvi o problemă. În general nu sunt un prieten al mass-mediei, cred că meseria noastră trebuie să se desfășoare într-un climat de modestie, de liniște și nu de publicitate. Dar miercuri (12 iunie 2017, n.r.) am operat un pacient orb de zece ani, având o suferință cardio-pulmonară foarte gravă. Toți doctorii cardiologi i-au spus că este absolut contraindicată orice fel de intervenție, pentru că moare pe masa de operație. Ultimul consult cardiologic făcut marți îmi spune același lucru, adică nu să nu operez, ci că riscul operator este foarte înalt. Miercuri dimineață l-am operat. I-am explicat care sunt riscurile și el mi-a zis că se va ruga. Am avut șansa să mă asiste și un medic urgentist, am realizat intervenția. Ieri, când a plecat acasă, vedea.

Câți ani are?

Peste 60 de ani. Era un mutilat psihic din cauza suferinței fizice. Nu vedea din cauza unei cataracte foarte vechi. Medicii i-au spus să nu se opereze, iar oftalmologii la care a fost i-au zis că nu se bagă nicicum, că e la zona nebuniei. Revenim la experiență, dar mai cred că atunci când vrei să faci bine, te mai ajută cineva. Mă întreabă unii dacă operez în zilele cu cruce roșie. Operez.

Sunteți credincios?

Sunt, dar nu  practicant. Operez, pentru că eu cred că o să-mi fie „admis” binele pe care-l fac. Și repet, în chirurgie trebuie să ai și curaj, pe de altă parte și statutul profesional pe care l-ai dobândit la un moment dat cumva te obligă în interior să faci ceva mai mult decât alții. Să miști roata, să se vadă că se întâmplă ceva în plus.

Dacă acel pacient era tatăl dumneaavoastră, îl operați?

Îl operam. Am operat-o și pe mama, de cataractă, când eram mult mai tânăr.

Ați avut emoții mari?

Da, au fost ceva griji și n-a mers cel mai bine cu putință, dar a văzut foarte bine până la 90 de ani, când s-a prăpădit.

Sigur, în cazul celălat,  îl operam demult, dacă era tatăl meu. Vă dați seama, a stat zece ani în întuneric, zece ani! Puțințel, mă și înfurii, nu că cineva ar fi vinovat. Dar vorbesc de viața lui, el  poate să pună întrebarea: „ – Ce s-a întâmplat în acești zece ani cu mine?”. Este un om cu o patologie cardio-pulmonară extrem de gravă, care ar putea să aibă zilele numărate. Dar sunt extrem de încântat că atunci când am terminat programul operator, m-am dus în salon și i-am luat pansamentul de pe ochi, s-a speriat că a văzut un om în fața lui. Astea sunt lucrurile cu care rămâi. Nu trebuie să fii bogat material, trebuie să fii mulțumit spiritual.

O filosofie de viață frumoasă, dar paradoxal, majoritatea articolelor despre dvs. subliniază aspectul material, se referă la averea dvs.

Pot s-o spun foarte răspicat, noi, medicii, avem o mare parte de vină. De ce, pentru că eu nu spun că în toată mass-media, dar în general corpul medical este poziționat în vecinătatea a ceea ce numim mită, corupție. Or, reacția noastră lipsește, noi nu luăm atitudine, nu în sensul de a spune că nu mai consultăm sau nu mai operăm, dar în sensul de a explica lucrurile foarte clar. Eu admit că și în corpul medical sunt oameni care nu au deontologia elementară, dar nu putem să punem etichete pe întreg corpul medical. Aici e problema mea, că noi nu avem reacția necesară, decentă de a demonstra că lucrurile stau cu totul și cu totul altfel. E adevărat că noi avem responsabilități extrem de mari. Vedeți că nimeni din presă nu este interesat de câte cazuri ai rezolvat, îi interesează doar cazul care cumva ți-a fost pus în cârcă ca neglijență. Nu este o judecată dreaptă. Eu nu spun că pe corpul medical trebuie pusă eticheta Albă ca Zăpada, dar nici întreg corpul medical să fie asimilat zonei de co

 

rupție, a îmbogățirii, a dorinței de îmbogățire sub orice chip, sub orice căi. E greu și vă spun că pierderea este reciprocă. Să nu aveți impresia că doctorul, în relația cu pacientul, nu are în cap sentimentul grijii care poate să degenereze în frică. Se gândește la ce s-a putea întâmpla dacă lucrurile nu merg bine, dacă situația respectivă va fi mediatizată și așa mai departe. Eu nu mă opun sub nicio formă unei informări civilizate, dar nu tendențioase, nu partizane, nu nejustificate. Câte performanțe medicale au fost relatate de presă și câte litigii, cazuri de așa-zis malpraxis le aflați din presă? Nu este cea mai curată balanță. În străinătate, medicul este respectat. Și la noi, înainte, mă găseam într-o stare de disconfort când aveam 30 de ani și paciente în vârstă, de peste 70 de ani, îmi spuneau „ –  Săru’ mâna, domnu’ doctor”. Niciun pacient, în momentul de față, când vremea a trecut și peste mine, nu mai repetă aceste cuvinte.

Nu-i o balanță corectă. Pentru că eu mă mândresc că suntem, așa cum îmi spunea prietenul meu, elita elitelor. Sănătatea este o problemă  extrem de gingașă. Toată lumea spune că nu-i nimic mai scump decât sănătatea. Și ce faci pentru ea?

Revenind la, dar și printr-o schimbare a patologiei.

În anii ‘80, când în clinică apărea un pacient cu o tumoră intraoculară – o vedeam toți, pentru că era un caz extrem de rar. Iar acum avem cel puțin un caz, săptămânal. Sau altele, îmi amintesc că văzusem un profesor universitar cu o afecțiune care se numește „degenerescență maculară neovasculară”. În momentul de față este cea mai importantă cauză de orbire în țările civilizate. S-a schimbat patologia dramatic, într-un interval de timp foarte scurt.

Tumorile intraoculare au cauze  cunoscute: efectul Cernobîl, de exemplu.

Da, dar s-au schimbat și alte patologii, care nu țin neapărat de adresabilitatea pacientului. Înainte erau infecții ale corneei, iar în momentul de față ne confruntăm cu niște infecții care în mod constant duc la pierderea ochiului – aceleași infecții ale corneei.

Care este explicația?

Alți agenți infecțioși rezistenți la terapia actuală, pacienți tarați, cu o rezistență extrem de scăzută și toate acestea contribuie la o patologie extrem de gravă. Copii cu tumori intraoculare – la fel, erau rarități, copii cu retinopatia prematurității – la fel, o problemă care devine socială, pentru că tehnologia actuală dă șansa recuperării eroice a nou-născuților cu greutăți inimaginabil de mici, or aceștia necesită o asistență specială, au patologii asociate. Realmente sunt patologii noi, mult mai frecvente și, repet, foarte grave.

 

„Nu cer nimic de la nimeni, nici măcar de la Dumnezeu”

Domeniul dvs. este foarte tehnicizat, chiar citeam că unii medici din străinătate își schimbă aparatura o dată la trei, patru ani – în special laserele. Din 2002 ați deschis clinica privată, unde ați investit într-o aparatură ultramodernă. Dar sunteți șef de clinică și la Spitalul Sf. Spiridon, unde aparatura performantă lipsește cu desăvârșire. Cum vă descurcați?

Fără să supăr pe mine, activitatea din spital este o activitate de rutină, care cumva trebuie să rezolve situațiile, neînsemnând că avem tot ce ne trebuie la dispoziție pentru aceste lucruri. Evident că oftalmologia este o disciplină înalt tehnicizată, sunt necesare fonduri, este necesară înlocuirea, upgradarea aparatelor ș.a.m.d., ceea ce se face cu multă dificultate într-un spital foarte mare și foarte renumit. Eu mă regăsesc cumva într-un gen de conflict filosofic între ceea ce gândesc eu despre acest spital și ceea ce este în realitate. Se dorește să fie un spital de urgență, iar eu îmi doresc să fie un centru terțiar, un motor al stării de sănătate din Moldova. Să fie spitalul unde se rezolvă cazurile cele mai grele, unde se face performanță, unde tehnologia e cea mai avansată și doctorii să fie plătiți în acord cu munca prestată. Aceasta este problema esențială. Cum lucrăm? Există o anume dotare satisfăcătoare  în clinică (microscop, tomograf ocular etc ) pe care o trebuie să o combin cu echipamente și instrumentar propriu. Pot să vă spun că eu lucrez cu un microscop operator care este proprietate personală. Că lucrez cu șase truse chirurgicale care sunt ale mele. Masa de operație este a mea. Sistemul de înregistrare al operațiilor îmi aparține. Dar nu mă plâng de acest lucru; din contra sunt mulțumit că pot să fac ceea ce trebuie făcut. Ați amintit de clinica mea privată. Un alt principiu după care m-am ghidat în viață a fost să am o soluție alternativă, să știu că, dacă plec de undeva, pot să fac altceva tot atât de bine. Zona privată mi-a dat posibilitatea să mă tehnicizez, pentru că este o competiție extrem de mare, nu mai poți să prezinți ca repere științifice lucruri cu o aparatură învechită, pentru că nu ți le mai ia nimeni în calcul. Constat și eu că supratehnicizarea te ajută în schimb foarte mult, îți precizează diagnosticele, îți dă mai multă predictibilitate în operație, în diagnostic ș.a.m.d.  Faptul că pot să-mi desfășor profesiunea, fără niciun fel de exagerare, exact ca în clinicile cele mai bune din lume, îmi dă posibilitate să fiu extrem de liber în spital și să rezolv cazurile grele, să ajut lumea în întregul sens al cuvântului.

Sistemul privat mi-a dat șansa să respir, să trăiesc ca lumea și aici să am obligația morală față de mine să ajut cât pot. Nu ați auzit niciodată, dar în fiecare an, în decembrie, operez zece pacienți de cataractă și  toate cele necesare – care înseamnă 15- 16 milioane  de lei pentru un pacient- le aduc eu. O fac cu bucurie, mă simt bine.

Sistemul privat mi-a oferit șansa de a munci de a câștiga cinstit si efectiv să ajut pe alți pacienți. Nu cer nimic de la nimeni, nici măcar de la Dumnezeu.

 

„Am fost etichetat ca un profesor exigent, dar nu nedrept”

Din 1981 sunteți asistent la UMF Iași, o viață de om, ați fost martor al diverselor etape prin care a trecut universitatea.

Eu nu am fost angajat nicio secundă în ceea ce se numește managementul universității, administrarea universitară. Atunci nu pot să privesc universitatea cu patimă, dar pot să fac diferența între universitate de medicină pe care am iubit-o și respectat-o și o parte din personajele universității, pentru că tot timpul am vrut ca disciplina de oftalmologie, clinica oftalmologică să fie un reper național. Am urât provincialismul, am urât clasamentele, or știam foarte clar că oftalmologia de la Iași trebuie să fie un reper în țara aceasta, și este. Acest lucru m-a preocupat pe mine. Dar, din nefericire, și viața noastră universitară a fost umbrită de episoade neplăcute. Foarte mulți ani am fost întrebat „ –  Ce se întâmplă la voi, ce-i cu diplomele alea?”, „ –  Am înțeles că rectorul este anchetat” sau „ –  DNA-ul este în curtea UMF-ului”. Au fost niște lucruri care realmente m-au întristat și am spus că eu nu fac parte, nu aceasta este universitatea mea. Universitatea mea este acea instituție cu tradiție, cu istorie, cu reputație, cea care a generat medici foarte buni în țara asta. Universitatea mea nu este cea în care un doctor pretinde unor studenți ceva, ca să treacă examenul. M-am distanțat total de acest lucru, dar fără discuție că nu trebuie pusă o  etichetă pe tot corpul profesoral. Am avut profesori foarte mari, oameni corecți, oameni cinstiți, de la care învățai și cum să dai „Bună ziua”.

Altfel spus, eu văd universitatea din Iași într-o dinamică crescătoare, nefiind de acord în totalitate cu toate hotărârile care se iau. Dau un exemplu: numărul de studenți, care crește de la an la an, în condițiile în care corpul universitar este redus. Niciodată  nu voi fi în favoarea cantității, în detrimentul calității. Nu mi se pare normal, la momentul actual, ca normele didactice să fie supraîncărcate, iar conducerea de doctorat – care mie mi se pare foarte important în destinul profesional, al cercetării, într-o instituție de calibrul universității, să fie renumerată la plata cu ora. Am refuzat lucrul acesta, nu am făcut  nici un pontaj pentru plata cu ora, nu poți să plătești pe bază de mercurial una din cele mai gingașe zone: dezvoltarea cercetării. Știu că universitatea primește fonduri în funcție de numărul de studenți, așa cum și spitalul este în funcție de numărul de paturi și de pacienți. Dar atâta vreme cât noi vrem calitate, trebuie să găsim soluția ca un asistent să facă un stagiu de calitate cu o grupă de studenți și nu cu trei, ca un stagiu clinic să se desfășoare la patul bolnavului, și nu într-o bibliotecă sau un amfiteatru, ca examenul să se desfășoare altfel.  Pentru că din dorința de a demonstra că suntem extrem de transparenți și obiectivi cu examenul, uităm un lucru elementar: viața practică, instrucția practică a studentului, relația lui cu bolnavul. Păi a dispărut o relație particulară între profesor: autograful examinatorului în carnetul de student; de ani de zile  nu mai venit nimeni cu carnetul să-i semnez nota. E hazliu. Din punctul ăsta de vedere suntem criticabili. O parte, să zicem, sunt elemente obiective. Dar nimic nu poate să scuze diluarea calității actului de învățământ.

Ce relație aveți cu studentul de astăzi?

Este o relație extrem de politicoasă, înainte de toate. Studenților mei mă adresez cu „Domnul doctor”, „Domnișoara doctor”. Ei știu că trebuie să citească la oftalmologie, că la  examen am o hiperalergie la influențe, pile, recomandări. Am fost etichetat ca un profesor exigent, dar nu nedrept. Sigur, s-a exagerat în această direcție, încât vreau să vă spun că toți rectorii m-au chemat – cu excepția ultimului, și mi-au sugerat, direct sau indirect, să fiu un picuț mai lejer în examinarea studenților. Ba unul dintre rectori m-a plimbat prin curtea UMF-ului și mi-a arătat Institutul de Anatomie – care era în reconstrucție, și mi-a zis că riscă să nu-l finalizeze pentru că eu nu promovez la examen studenții străini, cei care generează valută. Sunt comicării.

E adevărat că oftalmologia este o disciplină grea, ei trebuie să învețe. Apropo de acest lucru, nu m-am împăcat și nu am respectat niciodată o cutumă a așa-zisului standard minimal cu care studentul poate să treacă examenul – baremul de 5. Nu am ținut niciodată cont de acest lucru, iar dacă cineva a avut de comentat, l-am contracarat cu următoarea întrebare: „ –  Dacă ești sincer, spune-mi, ce ți-ai dori, ca tatăl sau mama ta să fie tratat de nota 9 ori 10 sau de nota 5?” Invariabil răspunsul era „de nota 9 ori 10„ și atunci am încheiat discuția. Sigur, sunt lucruri discutabile și aici; de exemplu  problema grilei, dacă nu cumva noi nu le exersăm memoria (căci așa poate să obțină un rezidențiat ) și  dacă mai degrabă nu  trebuie pus accentul pe componenta practică. După care, regulile acestea care se schimbă, nu le face bine lor, înainte de toate. Cum poți să dai examenul de oftalmologie și la sfârșitul anului VI, când ai terminat facultatea ?.

„Performanța în universitate ține și de cadrele didactice, de anvergura lor profesională, de calitatea lor”

Ați făcut vreodată parte dintr-o grup de influență al universității?

Nu, poate și de asta am deranjat pe foarte multă lume, pentru că nu puteau să-l asocieze pe Chiseliță cu nicio echipă, de niciun fel.

Dar au încercat aceste „echipe” să vă atragă de partea lor?

Categoric, nu a existat sesiune de alegeri la nivelul universității să nu mi se propună dintr-o parte sau alta diverse poziții, care mai de care mai tentante, pe care le-am refuzat cu decență și cu umor. Chiar le–am spus unora: „ – Vă imaginați că dacă cineva mă pune rector al universității, în prima zi fac trei lucruri: îi dau afară pe toți, scot dulapurile din cladire, le dau foc  și apoi chem popa?” Le-am spus că nici măcar eu nu m-aș vota. Au înțeles repede că nu sunt „croit” pentru slujbe ce țin de administrație.

Dar să revin la studenți sau rezidenți. În general au o stare de tensiune cu examenul de oftalmologie sau cu examenul de specialitate. Dar după ce termină, nimeni nu uită că a făcut oftalmologia la Iași. Nimeni nu uită cu cine a dat examenul și ce notă a luat. E o distincție. Un fost student de la Iași a luat post de specialitate la Timișoara și a vrut să se ducă la București. L-a întrebat pe profesor dacă îl acceptă și acesta l-a întrebat unde a făcut la facultatea , cu cine a dat examenul și cât a luat. Când a aflat că a luat 10 la mine, a fost de acord imediat cu venirea lui la București. Persoana respectivă este șef de lucrări la Universitatea de Medicină și Farmacie din București.

Pot să vă mai povestesc o altă drăgălășenie, din perspectiva mea. Cu ani buni în urmă, s-a făcut un studiu la nivelul universității – cred că a ieșit și o teză de doctorat pe treba asta, pe chestiuni de psihologie, și era și un chestionar adresat studenților de anul VI. La un moment dat sunt întrebați despre modele, pe care dintre profesorii vechi îi apreciază mai mult. Chiseliță a ieșit pe primul loc. Nimeni nu mi-a zis nimic despre studiu, dar am aflat întâmplător despre nervozitatea rectorului la acea vreme. „ – Cum adică, ca să fii bun trebuie să fii nebun ca Chiseliță. Trebuie să-i pici la examene, să fii sever cu ei și după aia ei te votează!”. A fost extrem de furios rectorul pe această situație statistică. „ – Hai să ne apucăm și noi să-i picăm, să-i lăsăm pe ăștia, că uite așa Chiseliță a ieșit pe primul loc”. Or nu asta era esența, ci că omul (studentul), când iese din starea de tensiune a examenului, apreciază lucrurile corect.

Eu cred că performanța în universitate ține și de cadrele didactice, de anvergura lor profesională, de calitatea lor. E ca-n viață. Cum îi crești, așa îi ai. Pentru că dacă studentul știe că la un examen trebuie să învețe, învață, pentru că nu are încotro. Dacă știe că la un alt examen poate fi mai liniștit, că poate cineva să intervină cu o vorbă bună sau așa mai departe, nu-i niciun fel de problemă. Sigur, puteți să mă întrebați și de calitatea studenților. Au fost și momente extrem de grele, când universitatea a fost dispusă să primească studenți chiar fără concurs de admitere. Aceștia sunt acum doctori, sunt medici specialiști și noi am uitat foarte repede ce am primit. În ideea să nu pierdem posturile, am acceptat orice fel de studenți. Știți că se discuta la un moment dat că nu-i mare nenorocirea nici dacă nu au bacalaureatul luat.

Când s-a discutat așa ceva?

Imediat după 90, când era o degringoladă, când nu veneau la Medicină…  Eu și atunci am spus că nu e niciun fel de problemă, o să rămână și o să iasă cei ce trebuie să iasă doctori cu adevărat.

Tot academicianul Ion Enescu spunea, în același interviu, că „medicul nu poate fi suprapus cu omul de știință” și că „practica medicală intensă adesea nu prea lasă răgaz cercetării de valoare”. Ce părere aveți?

La nivelul universității există așa-numita autoevaluare și evaluare a cadrelor didactice, cu un punctaj, calificative ș.a.md. De câte ori am primit aceste evaluări am scris în permanență că ele trebuiesc diferențiate între clinician și  preclinican, omul cu cercetarea. Pe universitate o interesează cercetarea ca problemă de învățământ, dar nu poți să pui pe aceleași talere, nu poți să ai pretenția ca cel care stă zi de zi la patul bolnavului sau în sala de operații să aibă același număr de articole ISI sau mai știu eu ce granturi cu cei din preclinic. Lucrurile trebuiesc adapate, indivizualizate. Dar care sunt lucrurile care te deosebesc pe tine de alți chirurgi, care este elementul de performanță pentru tine? Nimeni, nicăieri nu te mai întreabă de aceste lucruri. Te întreabă ce ai scris, cât ai scris, unde ai scris. Aud că pentru promovare un articol ISI poți să îl scrii și într-o revistă de  prelucrare a materialelor din construcții. Poți să scrii despre orice. Pentru mine sunt lucruri de neînțeles. Nu poți fi profesor de oftalmologie, publicând articole despre cu totul și cu totul altceva.

Fiica dvs. vă este coleg la clinica privată și am auzit că este un bun oftalmolog, nu afirm din complezență. Dvs. ați vrut să vă urmeze în specialitate?

Fiica mea a terminat șef de promoție la Colegiul Racoviță și i s-a luat atunci un interviu. A fost întrebată ce vrea să se facă și ea a răspuns „– Mama și tata sunt doctori, așa că eu ce pot să mă fac, decât tot doctor”. Am simțit așa un mic disconfort în răspunsul ei, dar am lăsat chestiunea închisă. A terminat apoi facultatea șefă de promoție și, prin concurs, a intrat preparator la Gastroenterologie. După cinci ani, când era deja asistent și  medic specialist gastoenterolog, m-a sunat pe când eram cu nevastă-mea în concediu și mi-a spus că se gândește să-și schimbe specialitatea și să urmeze oftalmologia. I-am explicat că decizia este a ei, ca de fiecare dată, dar că nu pot decît să mă bucur. A dat concurs de rezidențiat și a luat în primii cinci din țară dar culmea, fiind a doua specialitate, a fost un rezidențiat plătit.

Ce a determinat-o să-și schimbe specialitatea?

Nu știu, că nu am întrebat-o. Ce pot să spun este că e mulțumită de decizia luată și în același timp  nemulțumită, pentru că această stare de nemulțumire perpetuă vine din familia noastră, vă spuneam că eu sunt întotdeauna îndârjit cu mine însumi… Decizia a fost a ei în integralitate și este legată și de faptul că nu a dorit să-și continue activitatea universitară. Lucrează numai în sistemul privat, nu a dorit nicicum să fie legată de numele meu în spital.

Asta a fost problema ei?

În permanență a fost o mare problemă a ei. Faptul că nu a ales oftalmologia din prima își găsește explicația în această problemă, legată de mine, de eventualele interpretări. Sigur, mai sunt câteodată malițios și îi spun că și-a cheltuit câțiva ani din viață cu o altă disciplină, dar nu-i adevărat, pentru că a învățat altceva. Gastroenetrologia este ceva mai extinsă, îi oferă o altă viziune decât a mea, care e strict oftalmologică. Oricum, eu mă bucur de ea, după cum mă bucur și de celalată fată, care a ales alt drum, nu medicina.

Sunt multe lucururi de care am avut noroc în viață: o familie frumoasă, o soție inimaginabil de bună și de înțelegătoare, copii normali. Sunt un norocos.

Ce vă lipsește?

Timpul liber.

Ce nu doriți să vă lipsească?

În plan personal este dorința universală: să fiu sănătos. În plan profesional îmi doresc să nu îmi lipsească provocarea și frica – ca stare maximă de responsabilitate.

În clipa în care nu o să-mi lipsească nimic, pot să spun că e gata. Îmi doresc să nu  lipsească ziua în care nu am provocarea. Provocarea profesională cotidiană este pentru mine ca aerul. În afară de asta, nu vreau să-mi lipsească frica simțită ca vector al responsabilității actului medical. Am în continuare o grijă față de pacienții mei, față de parcursul lor. Mulți pacienți mi se plâng că le este frică. Eu le răspund că și mie. „– Atunci pentru ce am mai venit la dumneavoastră?” Și eu le explic că în momentul în care nu-mi va mai fi frică, va trebui să renunț și să nu mai intru în sala de operație.