„Poți să ai sute de lucrări publicate, dar scopul cercetării este îmbunătățirea tratamentul pacientului”

Interviu cu profesor asociat Dan Duda, Harvard Medical School, director al Programului de Cercetare Translațională în Radioterapie pentru Tumori Gastrointestinale și cercetător principal la Massachusetts General Hospital (MGH), Boston, SUA

La sfârșitul lui septembrie, profesorul Dan Duda a părăsit câteva zile Mecca științei și a poposit la Iași, pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași. În urmă cu 28 de ani, era proaspăt absolvent al Facultății de Medicină Dentară,  dar vocația avea să și-o descopere abia peste câțiva ani, când a câștigat o bursă guvernamentală japoneză la Universitatea de Medicină Tohoku din Sendai. Atunci a aventura în lumea fascinantă a cercetării într-una dintre cele mai provocatoare specialități ale medicinei: oncologia. O poveste al cărei succes nu îl cântărește nici în funcțiile de conducere ale unora dintre cele mai prestigioase asociații științifice din lume, nici în numărul de articole publicate în reviste ca Nature, Nature Medicine sau Cancer Cell, ci în însăși motivația și esența cercetării: de a salva vieți.

Scurtă fișă de prezentare

Profesor Asociat Dr. Dan Gabriel Duda este absolvent al Facultății de Medicină Dentară din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași și Doctor în Științe Medicale (Chirurgie Gastrointestinală) al Tohoku University Graduate School of Medicine, Japonia. În prezent ocupă funcția de cercetător principal la Departamentul de Radioterapie-Oncologie si profesor asociat la Harvard Medical School (HMS), Boston, Massachusetts, SUA.  A ocupat funcțiile de Instructor, HMS și Asistent în Biologie, MGH între 2004 și 2007, Profesor Asistent, HMS, Cercetător Asistent, MGH în perioada 2007-2012 și Cercetător Asociat, MGH în perioada 2012-2016. Din anul 2016 este si director al Programului de Cercetare Translațională în Radioterapie pentru Tumori Gastrointestinale. Conduce secția de Cercetare Oncologică din cadrul Asociației Internaționale a Chirurgilor, Gastroenterologilor și Oncologilor (IASGO) din 2013 și a devenit Secretarul General al acestei organizații în 2015.

–––––-

CV-ul dvs. Impresionant cuprinde multe premii și distincții, dar cred că titlul de DHC oferit de UMF Iași va ocupa un loc special – nu numai că sunteți absolvent de UMF Iași, dar și părinții dvs. și-au tras seva cunoașterii medicale de aici. Părinții dvs., care nu mai sunt azi printre noi, au fost cei datorită cărora ați ales acest drum, al medicinei. Tatăl, Rene Duda,  a fost profesor de Medicina socială și directorul Institutului de Sănătate Publică, iar mama dvs., Gabriela Duda, specialist în microbiologie. Cum a fost copilăria dvs.?

Sunt câteva generații: bunicul, unchiul meu, acum și o nepoată – care face medicina în București, normal că are o semnificație cu totul aparte.

Iar tatăl a fost profesor…

Da, și-a dedicat zeci de ani din carieră Universității de Medicină. De aceea m-am gândit că este ceva special, această distincție, este ca o încununare a activității tuturor medicilor din familia mea.

Cum ar fi dacă v-ați întoarce în timp, în copilărie. Ați trăit într-o casă de medici, alegerea dvs. pentru medicină a venit de atunci?

Nu am știut exact ce voiam să fac in acea perioadă, mă gândeam la mai multe variante de carieră. Fratele meu era actor și asta mi s-a părut foarte interesant, apoi m-a atras cariera de arhitect. În plus, era destul de dificil de intrat la Medicină.

Când ați dat admitere?

În 1987, erau 12 pe loc și a fost de mare ajutor faptul că părinții mei, fiind medici, înțelegeau procesul și m-au stimulat. Dar a fost greu. Apoi am fost student, preparator universitar o perioadă la Medicină Stomatologică, nu mi-am imaginat ce traiectorie va urma cariera mea mai târziu.

Ați terminat Facultatea de Medicină Dentară. Pe 21 septembrie a fost ceremonia de absolvire pentru promoția 2021. Vă mai aduceți aminte de ziua absolvirii, în 1993?

Erau vremuri mai tulburi dar a fost o ceremonie frumoasă, cred că s-a făcut o petrecere la Unirea sau Moldova.

Spuneați că erau vremuri tulburi, revoluția v-a prins în anul II.

Da, când au fost transformări destul de mari.

Cu vânătoare de vrăjitoare, cu avânt revoluționar…

Da, dar au fost și lucruri bune. Nu vreau acum să mă axez pe ce a fost negativ, că știm cu toții. De exemplu s-a înființat la UMF o asociație a studenților stomatologi, pe care am afiliat-o european, și așa am reușit să ajung la Congresul European al Asociațiilor Studențești, care s-a ținut în Anglia la Leeds în 1992. 

„În Japonia am primit titlul de doctor în științe medicale”

După ce ați terminat, ați profesat pe specialitate timp de patru ani.

Da, iar după acești patru ani a fost o schimbare foarte mare. Am primit o bursă de un an în oncologie în Japonia și acolo am decis să rămân să fac și doctoratul în continuare, patru ani.

Absolvenții din acest an au avut parte de o surpriză din partea profesorului Cristian Apetrei, specialist în virusologie, cercetător și cadru didactic la Pittsburgh. Acesta și-a rugat colegi și prieteni – cercetători renumiți din diferite colțuri ale lumii, să le adreseze câteva îndemnuri. Unul dintre aceștia, profesorul Preston Marx, de la Universitatea Tulane, le-a vorbit studenților despre oportunitate, risc și recompensă. Și m-am gândit că dvs. faceți parte din acei oameni pasionați, care au avut o oportunitate, și-au asumat riscurile – sunteți, așadar un risk-taker și recompensa a venit în timp, după ani de muncă în cercetare. De fapt, povestea dvs. a devenit fabuloasă din 1997.

Totdeauna e un risc, dar nu numai, e important de înțeles că sunt proiecte de durată. Rezultatele nu se văd după doi, trei ani. În Japonia am primit titlul de doctor în științe medicale în 2001 – dar a fost doar un pas în carieră, a făcut parte din educație și recompensele au început să apară după 10, 15 ani de muncă susținută și consecventă într-o direcție. 

A fost un soi de „uimire și cutremur” la început, când ați ajuns la Tohoku, cu bursa Monbusho?

Bursele erau destul de competitive la vremea aceea, erau burse guvernamentale japoneze. Iar eu veneam dintr-o sferă cu totul diferită. Și ei și-au asumat un risc cu mine.

Cum i-ați convins?

Unul dintre colegii mediciniști mei din Iași (dr. Lucian Lozonschi) făcea un internat pe chirurgie la spitalul universitar de acolo și el mi-a spus despre posibilitățile astea, m-a ajutat să aplic. Am avut noroc și am primit vestea bună în august, 1997, iar de la 1 octombrie am început. A fost dificil și un șoc cultural, fără discuție, dar ceva bun. Societatea japoneză este probabil cea mai civilizată din câte am văzut, cea mai bine organizată. Ermetică, în anumite zone, dar într-o perfectă ordine. Pentru mine a fost un moment de respiro, la două, trei luni după ce am ajuns acolo, pentru că în România eram obișnuit să alerg, să încerc să rezolv lucruri care poate că nu erau cele mai importante, dar care îmi luau toată ziua. În Japonia puteam să mă concentrez pe studiu, în plus erau multe alte lucruri pozitive, și alimentația…

Bănuiesc că este o experiență care te schimbă în profunzime.

Da, m-a schimbat și pe mine. Cariera mea s-a schimbat dramatic, nu avea nicio legătură cu ce făceam aici. La început am intrat la chirurgie buco-maxilo-facială pentru câteva stagii, dar apoi am renunțat, am rămas pe tumori gastro-intestinale, cercetare de bază, dar într-un departament de chirurgie.

Ce v-a atras spre acest domeniu?

Erau noțiuni si concepte noi, extrem de interesante, de care nu auzisem. În România învățam multă teorie, dar pe partea de cercetare, mai ales de biologie moleculară, nu se studia în anii aceea, cred că s-a introdus mai târziu, eu, cel puțin, la Medicină Dentară, nu studiasem. Apoi, din păcate, în al doilea an de când eram în Japonia, l-am pierdut pe tata, și a fost o motivație în plus de a studia oncologie.

V-ați refugiat în cercetare?

A fost mai mult decât un refugiu, a dat un sens la ceea ce făceam, din acel moment a devenit personal. Când ai pe cineva care se pierde cu această boală și nu poți să faci nimic, este o motivație puternică. A fost o experiență transformatoare pentru cariera mea.  

A fost o perioadă foarte productivă din punct de vedere științific, ați scris foarte multe articole.

Da, a fost. Cred că și pentru ei am fost o surpriză, pentru că nu știau mai nimic despre cultura si educația românească, decât generalități. Mai ales că veneam dintr-o altă specialitate, dar între timp au început să mă respecte și am rămas în legătură strânsă cu foștii colegi din Japonia până în ziua de azi, suntem în aceleași organizații pe care acum le conduc eu. Am rămas conectați, mulți dintre ei conduc departamente mari din Japonia. Câteodată lucrurile bune se așază singure, nu poți să planifici așa ceva.

„Cei care sunt înrădăcinați într-o anumită disciplină și lucrează foarte concentrați pe ceva, de multe ori nu mai au viziunea globală a lucrurilor”

În medicină, mai mult decât în oricare altă profesie, ai nevoie de un maestru, de un profesor care să-ți transmită mai departe înțelepciunea dobândită în specialitate. Cum e să ai mentor un japonez, cum ați avut dvs.? Mă refer la profesorul Makoto Sunamura.

Era o persoană foarte diferită de japonezul de rând. Extraordinar de erudit, se plimbase în toată lumea, nu făcea cercetare să copieze pe cineva, știa întotdeauna unde este vârful cercetării și voia să fie acolo. A fost o șansă fantastică și ne-a susținut eforturile de cercetare extraordinar, și financiar, și personal. Or scopul mentorului tocmai acesta este, să te inspire în muncă, să o faci cu plăcere, creativ.

Profesorul de radioterapie Christian Chiricuță spunea că este o mare deosebire între România și Germania din acest punct de vedere, al relației discipol – maestru. Că acolo este conceptul acesta, când un profesor acceptă să lucrezi pentru el, din acel moment îl reprezinți, ești de fapt acel „profesor”, oriunde te-ai duce. Bănuiesc că așa este și în Japonia.

E ca și cum îți crești copilul, același proces, trebuie să înțeleagă lucrurile bune și să găsească o cale, așa e și cu mentorul. Și în America la fel… Am avut șansa să ajung imediat după ce am terminat doctoratul în Japonia, la Boston, Harvard Medical School, la Departamentul de radioterapie oncologică de la Massachusetts General Hospital, și am lucrat cu mentorul cu care lucrez in colaborare și acum, după 20 de ani. Profesorul Rakesh K. Jain este unic, este singura persoană de la noi care e membră în cele cinci academii din Statele Unite ale Americii, și e de formație inginer. Când ai contact și ești sfătuit de asemenea persoane, sigur că altfel ți se deschid ochii.

Nu ați vrut să rămâneți în Japonia? 

E dificil, pentru că Japonia este o societate destul de ermetică, nu foarte deschisă la emigrație. Au fost extraordinar de primitori cu noi, însă pentru cei care au rămas acolo, nu a fost atât de simplu. Când am terminat doctoratul, pentru că am publicat și pentru că lucrările erau de bună calitate, mi s-au oferit multe slujbe, chiar de la Harvard am avut vreo cinci oferte. Indiferent cât de bine ar fi fost în Japonia, asta mi s-a părut o oportunitate de nerefuzat. Plus că doream să ne stabilim undeva, iar în Japonia ar fi fost mai greu, viața e foarte scumpă…

Erați cu familia?

Da, primul băiat e născut în Japonia, are 22 de ani, acum termină colegiul. Au fost vremuri bune, boeme, toată lumea voia să aibă grijă de noi, în ideea asta, că era un șoc cultural și toți voiau să se asigure că ne adaptăm. Dar era în ordine, nu avea ce să nu fie, cu lucrurile bune te obișnuiești destul de repede.

Vreau să revenim la mentorul dvs. din America, la profesorul Rakesh K. Jain, o personalitate în domeniul său.

Profesorul Jain a absolvit în India la un institut celebru de inginerie și apoi a venit în SUA, la Universitatea din Delaware, unde a urmat un master, apoi doctorat. O persoană cu o viziune extraordinară. A început în anii ‘80 cu studii care sunt acum clasice. Și el venea din inginerie, deci a avut aceeași experiență de schimbare de carieră ca și mine – ajungând într-un mediu de oncologi, și a avut și el probleme să fie ascultat, la început.

Care ar fi diferențele între cei doi mentori, profesorul Sunamura și profesorul Jain?

Diferențele sunt multe, dar ceea ce-i aseamănă e mai important: ambiția și priceperea de a induce studenților interesul pentru cercetare. Au avut experiențe total diferite în carieră, dar ceea ce au în comun este că au venit din afara specialității: unul era chirurg de pancreas, altul era inginer chimist, dar au văzut mult mai departe decât specialitatea lor. Unul făcea terapie genetică, tot felul de chestii care nu aveau o legătură directă cu chirurgia, iar Jain la fel, are o mie și ceva de publicații cu mult în afara sferei lui de educație inițială.

Un fel de aventurieri ai științei, dar în sensul bun al cuvântului.

Nu doar aventurieri, dar exemplul lor aduce o perspectivă diferită. Cei care sunt înrădăcinați într-o anumită disciplină și lucrează foarte concentrați pe ceva, de multe ori nu mai au viziunea globală a lucrurilor. E nevoie uneori să vină cineva care are mai puține păreri preconcepute și să vadă altfel problemele. Mai ales că în oncologie sunt in continuare probleme foarte mari. Sunt anumite tipuri de cancere care nici în ziua de azi nu sunt vindecabile. Sigur, există tratamente, intervenții chirurgicale, dar multe tipuri de cancer sunt foarte dificil de tratat. Mă refer la cancerele de pancreas, de ficat…

Profesorul Lucian Miron spunea, când și-a ales specialitatea, că era văzută ca o antecameră a morții.

Am vorbit cu mulți colegi din generațiile precedente. Ei, când au început în oncologie, nu era nimic. Acum au foarte  multe, dar în continuare sunt probleme, iar costurile sunt foarte mari.

Da, acum chiar dacă sunt tratamente și radioterapii revoluționare, de exemplu protonoterapia, sunt extrem de scumpe, făcându-le inaccesibile bolnavilor de rând. Se discuta, în 2019, să deschidă și în România un centru de protonoterapie la București.

Da, discuțiile sunt foarte multe, am mai auzit și eu. Sunt posibilități, dacă se implică guvernul și se găsesc fonduri. Pentru că sunt centre de radioterapie cu protoni în toată Europa, în Austria, vreo două în Italia, în Franța, Germania, și de ioni de carbon…

„Este o lipsă de viziune pe termen lung. Lumea a fost axată pe rezolvarea problemelor acute, iar proiecte de durată, de 10, 20, 30 de ani, am văzut rar să se facă în România”

La dvs. s-a deschis primul centru de protonoterapie?

Nu, cred că în Anglia, și apoi la noi. Cred că primii pacienți au fost tratați în 1999, înainte să ajung eu acolo. Acum sunt două centre de tratament in spital.

Ce diferență, au trecut mai mult de 20 de ani și în România nu avem un astfel de centru.

Pentru că trebuie să vină cineva cu viziune, dar la protoni mai este altceva, costul este foarte crescut. Dar există nișe unde se justifică pentru că poate fi folosită cu beneficii într-adevăr mai mari. În America una dintre nișe o reprezintă cei foarte bogați, cei de la Hollywood, de exemplu… În general terapia cu protoni se crede că are mai puțin efecte secundare și atunci e greu de justificat diferența de preț.

Dar măcar pentru copiii bolnavi?

Da, pentru copii este o altă discuție… Pentru copii, fiind mai precisă, și deci mai puțin toxică pentru țesuturile normale, terapia cu protoni este acoperită de asigurare, în America…

Și cum vede acum, după atâta timp, un cercetător din America, român, România?

S-au schimbat foarte multe. Eu am lipsit o perioadă de vreo zece ani, din 1997 până în 2007, dar de atunci am început să vin mult mai des, am început unele colaborări, și am văzut transformări multe. Dar sunt multe transformări în toată lumea, iar România este influențată, și nu numai în bine. Văd multe lucruri pozitive, dar și multe altele care ar trebui îmbunătățite.

E vorba numai de bani?

Nu cred că e vorba doar de lipsa banilor, asta nu m-a frapat niciodată, dimpotrivă, cred că e o lipsă de viziune pe termen lung. Pentru că noi nu am fost educați în sensul ăsta, lumea a fost axată pe rezolvarea problemelor acute, iar proiecte de durată, de 10, 20, 30 de ani, am văzut rar să se facă aici. Dar am văzut și povești de succes în diverse întreprinderi, în medicină am văzut câteva spitale particulare în București de care am fost foarte impresionat, dar, sigur, bănuiesc că la un cost destul de prohibitiv pentru majoritatea pacienților.

Sigur, tot pentru oamenii cu bani…

Da. Sistemul american e privat, inclusiv asigurările, eu sunt la curent cu stilul acesta, nu e ceva special. Nu cred că se poate realiza un sistem sanitar de cea mai bună calitate pentru absolut toată lumea, nu cred că există nicăieri în lume.

Tot profesorul Chiricuță trăgea un semnal de alarmă că în România nu sunt suficienți specialiști pe radioterapie.

Problema e că mulți cei care se specializează merg în străinătate și rămân acolo. Am avut și eu o experiență de genul acesta, m-a rugat un colaborator din Germania să întreb în România dacă sunt rezidenți interesați să meargă acolo și să se specializeze, dar când am întrebat aici, s-au supărat pe mine. Într-un fel e de înțeles aceasta reacție, dar specialiștii nu pot fi ținuți cu forța în România. Sunt unii care au cariere foarte bune în medicină in Romania, dar sunt perioade de început când sigur că e atracția este de a merge în afară. Important e sa li se ofere șansa si motivația de a reveni și a face cariera in radioterapie.

Și nu e vorba numai de salarii.

Nu, sunt și alte probleme. Viața de zi cu zi, condițiile de lucru… Dar acum trendul general nu mai este de a pleca, mi se pare că e în direcție opusă. Mai este și experiența. Pentru noi a fost altfel, că am plecat înainte, am văzut despre ce este vorba, dar pentru cei care-și imaginau că pleacă în Canada și America și totul se va rezolva imediat, au avut dezamăgiri destul de mari. E dificil, dezrădăcinarea și găsirea unei traiectorii nu sunt simple. Eu am avut o șansă extraordinară…

Am mai vorbit cu studenți în ani terminali și este un trend să nu se mai arunce înspre specialitățile grele, și gândesc așa și studenții cei mai buni, să aibă timp și de viața de familie,  nu se mai îndreaptă spre chirurgie, spre specialitățile care sunt cronofage și care te absorb cu totul.

În America soluția a fost că au venit străini, au surse de candidați din toată lumea. Foarte mulți dintre chirurgii noștri sunt din Italia, din Mexic și au ajuns lideri mondiali în specialitatea lor, dar nu sunt neapărat americani. Da, au avantajul că foarte mulți străini sunt interesați să vină și să-și facă o carieră, mai ales în centrele mari. Cel puțin în departamentul nostru, mai mult de jumătate sunt educați în altă parte.

Da, dar e interesant totuși, o oază de multiculturalism.

Da, e un amalgam de culturi care te îmbogățește. Dar ceea ce vreau să spun este că americanii au acest avantaj. În fine, dacă România s-ar deschide la Asia, și ar exista un interes al, știu eu, celor din India, din China, să vină… Dar nici asta nu mai există, pentru că s-au schimbat lucrurile în lume. China, de exemplu, a evoluat extraordinar de mult, cel puțin ca infrastructură este cu mult avansată față de majoritatea celorlalte țări. Sunt centre pe care le-am văzut, și în Beijing, și în Guangzhou, și în Hangzhou, fantastice. Totul este făcut la dimensiuni de zeci de ori mai mari, din cauza numărului de pacienți. Sunt spitale private, spitale de stat, e o dezvoltare absolut explozivă acolo.

Programul de Cercetare Translațională în Radioterapie pentru Tumori Gastrointestinale

Din 2016 sunteți director al Programului de Cercetare Translațională în Radioterapie pentru Tumori Gastrointestinale. Puteți explica în ce constă, mai pe înțelesul celor care nu sunt de specialitate, acest program?

A fost un program inițiat cu mulți ani în urmă, chiar când am devenit cadru didactic în 2004, de a aduce rezultatele de laborator cât mai aproape de clinică. Deci asta a fost o mare problemă, nu numai în America, ci peste tot. Comunicarea între cercetarea de bază și clinică. Din mai multe motive. Uneori cercetarea de bază era prea fundamentală, alteori clinicienii aveau pretenții ca totul să fie validat și folosit imediat. Trebuie să fie o comunicare, să vedem cum trecem de la anumite descoperiri – care sunt multe, la o aplicație clinică și asta mi s-a părut o problemă. Am lucrat în domeniul acesta – studii pe pacienți, de radiologie, de biopsie, probe de sânge, să putem prelua de la pacienți și să folosim, în studiile noastre, împreună cu cele de bază, pentru validare. A fost de mare succes și acum este de „mainstream”, se face peste tot.

Aveți o echipă mare?

Acolo e o echipă mai mult de tehnicieni, sunt lucruri de rutină care trebuie făcute pacienților și în rest cercetători post-doctorali care fac ambele, și de bază, și clinică. Suntem într-o permanentă comunicare cu clinicienii de la noi, cu radioterapeuți, oncologi, chirurgi și avem studii, multe dintre ele bine finanțate. Iar din 2016 a devenit program, ceea ce a ajutat foarte mult, mai ales în privința finanțării.  Acum e bine definit, cu zeci de trialuri, unde obținem aceste probe. În momentul de față imunoterapia este cea mai interesantă arie de cercetare.

Care ar fi acum cele mai revoluționare tratamente?

Este imunoterapia cu inhibitorii punctelor de control imun, care a avut un succes fantastic în ultimii ani, însă sincer vorbind, privind impactul asupra tumorilor, mai ales al celor gastro-intestinale, nu a fost, din păcate pe măsura așteptărilor. La cancerele de piele, de exemplu, rezultatele au fost spectaculoase. Melanomul avansat, care nu avea niciun tratament curativ, acum este 70% tratabil. În rest, impactul a fost mai scăzut… Însă se folosește imunoterapia, așa cum noua direcție este combinația cu alte tipuri de terapie. Și noi lucrăm in aceasta direcție, știm că multe tumori sunt foarte rezistente și încercăm să combinăm protoni, chimioterapie, cu terapii țintite, ca să le facem să răspundă la imunoterapie, să înțelegem ce le oprește să răspundă la imunoterapie. Încercăm să țintim aceste mecanisme de rezistență. Însă e dificil, pentru că sunt și costisitoare.

Dar în vreme de Covid, care au fost, sunt problemele?

Anul trecut au fost patru-cinci luni în care spitalul a fost închis complet dar, de când s-a deschis, cred că au de două ori mai mulți pacienți. Nu a afectat prea mult studiile clinice. Sigur, există măsuri de siguranță, multe operații au fost amânate, dar lucrurile nu au stagnat.

Cum decurge programul unei zile obișnuite?

Din păcate, în ultimul an și jumătate, am lucrat mai mult de acasă, pentru că spitalul preferă persoanele ca mine, care nu trebuie să lucreze direct în laborator, să nu se expună.

Dar cum vă împărțiți timpul?

E dificil, pentru că lucrul de acasă e cu totul altceva, e mai greu de concentrat pe muncă, dar e mai flexibil programul. Nu mai stau în trafic, ceea ce e un lucru bun.

Cât timp pierdeați în trafic?

Și două ore. Și locuiesc aproape, sunt doar zece kilometri. Acum, din cauza Zoom-ului, sunt foarte multe întâlniri online, care sunt foarte dificil de suportat. Înainte, când mergeam la birou propriu-zis, stăteam opt-zece ore și poate că aveam o întâlnire pe zi, dar acum de dimineață până seara, sunt patru-cinci întâlniri. E un alt gen de activitate.

Ca secretar general, ați purtat mesajul IASGO peste tot în lume.

Da, am încercat anul acesta să demarăm un congres în persoană, și avem o întâlnire la Las Vegas, în noiembrie, care va fi ținută in mod hibrid. Însă majoritatea evenimentelor sunt online. Nici congresul nostru mondial, care este în Taiwan, în noiembrie, nu se poate ține în persoană. Doar experții taiwanezi vor fi acolo.

Dar am participat acum în persoană la o conferință foarte bună la București, un simpozion organizat în fiecare an, intitulat Stop Cancer. Participarea este excelentă, sunt foarte mulți oameni din Diaspora care veneau anual, dar am fost doar doi sau trei veniți anul acesta. În fine, era un studio făcut acolo, la hotel, însă marea majoritatea erau online. Și au fost probleme de conexiune, s-a întrerupt legătura…

Și noi avem CONFER-ul, un eveniment cu o participare extraordinară.

Exact, la CONFER am participat anul trecut, tot online. Asta e problema, se pierde foarte mult din contactul uman, care este cel mai important. În primul rând este o ocazie pentru cei tineri să se întâlnească cu maeștri, să învețe de la ei, să-i cunoască personal. Plus că e mai greu să te concentrezi. Dacă este o conferință de zece ore, îmi închipui că nu stă nimeni atâta timp să se uite la prezentări, mai ales că majoritatea sunt înregistrate. Însă pentru noi a fost important să ne menținem activitatea, misiunea noastră, a IASGO, este globalizarea celor mai bune practici medicale. Într-un fel, avantajul a fost că am reușit să atingem toate punctele geografice prin sistemul acesta online.

De ce v-ați axat pe cancerele pancreasului, ficatului, care sunt cel mai dificil de controlat?

Într-un fel a fost o șansă, pentru că era specializarea grupului căruia m-am alăturat în Japonia. Și marea majoritatea a lucrărilor pe care le-am publicat au fost pe cancerul de pancreas, iar câteva pe cancerul de ficat. Când am ajuns în SUA am făcut cercetări pe foarte multe alte tipuri de tumori, pe cancer de sân, cancer de prostată. Însă din punct de vedere al carierei trebuie să te axezi pe o anumită specializare, pentru că nu poți fi expert în toate. Tumorile sunt foarte complicate, au caracteristici specifice și ținând cont de educația mea din Japonia, de cât de grav și dificil rămâne acest diagnostic, cred că mi s-a părut că e nevoie de lucrat în acest domeniu al tumorilor gastrointestinale.

Pentru tratamentul acestor tipuri de cancere este nevoie de o combinație: chirurgie, radioterapie, medicamente.

Da, managementul este multidisciplinar. La ficat este dificilă implementarea radioterapiei, dar încercăm cu protoni. Majoritatea pacienților au și alte probleme hepatice, ciroză și atunci e dificil de tratat cu radioterapie.

Ați avut o colaborare și cu profesorul Irinel Popescu.

Da. Cred că prima participare a mea la IASGO a fost în 2007, când Congresul mondial a fost la București, organizat de profesorul Popescu. Și atunci am pus bazele unei colaborări care a demarat mai dificil, dar între timp ei au pus bazele unui centru de cercetare translațională foarte bine finanțat, mai ales pe partea structurală, dar și pe partea de proiecte și am încercat să-i ajut cu sfaturi. Am publicat foarte mute lucrări de bună calitate și mai sunt multe proiecte la care lucrăm împreună.

Și cu cei din Iași?

Cu cei din Iași am început tot prin intermediul IASGO, am semnat un memorandum de colaborare cu UMF Iași în 2019. Sigur, pandemia ne-a încetinit activitățile, dar nu le-a oprit. Avem în proiect un volum despre colon, în special chirurgie, unde profesorul Viorel Scripcariu va fi editor, împreună cu doi colegi de-ai mei, un profesor de la Harvard și unul de la Tokyo, care va demara în curând, sub egida IASGO și vrem să vedem dacă putem să demarăm și alte proiecte de cercetare sau specializare.

„Adesea noi descoperim ceva în laborator și rămâne într-o lucrare de foarte mare anvergură și nimic mai mult”

Dacă ar fi să scrieți o poveste SF despre cum va arăta cercetarea peste 20 de ani, ce idei ați dezvolta?

E greu de prevăzut. Cred că diagnosticul va avansa extraordinar. Mai ales în domeniul oncologiei, vor fi teste specifice de radiologie, de biologie moleculară, inteligență artificială, nano-terapii, care vor permite clasificarea tumorilor și alegerea tratamentului cel mai eficient. Dar vor rămâne și foarte multe de făcut. Nu vreau să sun pesimist, s-au făcut multe avansuri, destul de mari, chiar și în chirurgia de pancreas, chimioterapia pancreasului, sunt unele studii foarte promițătoare. În 20 de ani cred că se vor maturiza și atunci personalizarea tratamentului va fi mult mai precisă. Ideea există, însă nu avem mijloacele de a personaliza. Pentru că ai nevoie de o caracterizare a întregii tumori și de un tratament țintit care să meargă. Eu am lucrat pe studii preclinice, șoareci ș.a.m.d. Unele dintre ele sunt greu de aplicat la pacienți acum. Sunt studii de bază, înțelegem anumite mecanisme, dar tot pe pacienți trebuie testate pentru a fi aplicabile. Iar testările la pacienți sunt întotdeauna mult mai complicate, de aceea am și început programul de care vă spuneam, pentru că  fără un efort coordonat, este imposibil un progres in acest sens. Pentru că adesea noi descoperim ceva în laborator și rămâne într-o lucrare de foarte mare anvergură și nimic mai mult.

Și se pierd…

Nu, dar rămân în eter fără o aplicație.

E o stagnare. V-ați dori, firesc, să se accelereze acest proces, de la descoperire, până la punerea în practică.

La partea de descoperire pot să spun că am avut mai multe studii de succes, care au fost publicate în reviste prestigioase și care au fost citate de alții, dar ne dorim mai mult.

Care a fost cea mai citată lucrare a dvs.?

A fost o lucrare care a apărut în jurnalul „Nature Medicine”, în 2004, un studiu clinic pe cancerul de colon și rect, odată cu introducerea terapiei anti-angiogenice. Era ceva foarte nou la ora aceea, acum este de rutină. Dar a fost primul studiu care a descoperit exact mecanismul de acțiune. O lucrare scurtă, de vreo trei pagini, dar care a fost citată de peste 2000 de ori. E o lucrare cu care mă mândresc. Pentru că este exact despre ceea ce vorbeam, de adus pe partea clinică ce credem noi la nivel de cercetare fudamentală. Apoi, următoarea care a fost foarte bine citată a apărut într-un jurnal care se cheamă „Cancer Cell”, în 2007, tot un studiu clinic pentru tumori de creier care sunt foarte dificil de tratat și care a fost citată de 1800 de ori până acum. Însă acestea sunt, cu siguranță, realizări de care sunt mândru, dar ceea ce aș vrea eu să văd este poveste de succes: am luat studiile, le-am validat în pacienți, am făcut teste de tratament pe șoareci, și acum avem un nou tratament pentru pacienți. Și avem două studii de genul acesta în desfășurare: unul este un studiu de faza a treia, terapie cu protoni în ficat, unde ne axăm pe un marker biologic care poate fi folosit pentru a selecta pacienții și al doilea e un studiu pe cancerul de pancreas, specific pe metastazele hepatice, minuscule, care nu se pot vedea și care, de cele mai multe ori, ucid pacienții – încercăm să le țintim cu niște tratamente noi.

În mare, în ce ar consta aceste tratamente?

La ora asta mergem pe ideea că de cele mai multe ori când tumora de pancreas se rezecă, aceste metastaze există deja în ficat – ceea ce s-a arătat în Japonia, de altfel, în studii clinice, în autopsii, cam în 90% din cazuri, și atunci încercăm cu terapii țintite care recunosc o proteină pe suprafața acestor celule și se țintește cu chimioterapie aceste celule. Rămâne să vedem. Am început o colaborare cu o companie japoneză din California, Tanabe Research Laboratories – ei au dezvoltat un tratament de acest fel, noi am publicat ceva legat de proteină și acum încercăm să colaborăm. Deocamdată facem teste pe șoareci, avem un model de metastaze hepatice – încercăm să validăm pe șoareci, și apoi să trecem la pacienți. Asta ar fi o reușită imensă, pentru că nu există  terapie, în momentul când se rezecă aceste tumori. Chimioterapia sistemică nu merge foarte bine și oricum, operațiile de pancreas sunt atât de extinse, e atâta morbiditate încât tratamentele de după operație sunt foarte dificil de făcut. Însă anticorpii aceștia sunt  țintiți, deci există posibilitatea de a fi folosiți fără efecte secundare. Acestea ar fi cele două studii mai aproape de clinică. Altminteri, poți să publici, să ai sute de lucrări, factor de impact mare, dar scopul final cercetării este tratamentul pacientului. Așa mi-am început cariera, cu această idee și nu vreau să mă îndepărtez. Pentru asta facem cercetare, dacă nu avem un impact la pacient… Așa, doar de dragul de a mai ține câte o conferință, nu e foarte satisfăcător.