UNIVERSITATEA – Considerații privind provocările actuale din învățământul universitar românesc

Cu ocazia festivității de deschidere a Zilelor UMF Iași, pe 6 decembrie 2024, profesor emerit Gheorghe Popa, membru de onoare al Academiei Române, reputat fizician și fost rector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a fost invitat să prezinte conferința „Universitatea. Considerații privind provocările actuale din învățământul universitar românesc”. Din cauza evenimentelor politice care au „tulburat” întreaga societate, domnia sa a renunțat la prelegerea pregătită, optând în schimb pentru un discurs liber, „o lecție la prima impresie”.

Astăzi publicăm textul conferinței pregătită inițial de prof. univ. dr. Gheorghe Popa, o analiză lucidă și onestă despre parcursul învățământului superior românesc începând cu perioada comunistă, când  „comunitatea academică a cunoscut un proces de epurare politică”,  continuând cu „haosul” de după 1989, marcat de dezvoltarea „haiducească” a universităților private, și ajungând până în zilele noastre, la „minunată lume nouă”, dominată de inteligența artificială.

 

Rezumat

Sunt analizate cele două elemente principale ale vieții academice din universitate, pregătirea profesională și cercetarea științifică, în condițiile societății actuale și a progresului tehnologic. Provocările ce stau în fața universităților românești, inclusiv a unui posibil conflict militar. 

Când ne propunem să vorbim despre universitate, mai întâi ne punem întrebarea: ce este universitatea? În dicționare găsim următorul răspuns: ”Universitatea este o instituție de învățământ superior organizată în facultăți care conferă grade academice”. O formulare neutră, ca să nu spunem rece. O exprimare lipsită de orice fel de sentiment față de conținutul special al instituției definite. Faptul că universitatea este o instituție vie, al cărei nucleu este comunitatea academică formată din profesori, cercetători și studenți, care, prin munca lor, au construit în timp de secole o cultură proprie, bazată pe încredere, respect și recunoaștere a valorii individuale. O cultură care o diferențiază de orice altă instituție publică sau privată. O comunitate conștientă de menirea ei, exprimată atât de plastic și convingător de marele fizician Ștefan Procopiu în discursul inaugural, ținut la 1 noiembrie 1933, cu ocazia începutului de an universitar, în prezența regelui României: ”Misiunea oricărei Universități nu este numai de a răspândi știința, dar și de a ajunge să creeze ea însăși valori, insuflând vocații și întreținând focul sacru la generațiile care i se prezintă”.

De-a lungul istoriei, misiunea universității a rămas neschimbată, dar formele și mijloacele prin care aceasta a fost și este îndeplinită au variat în funcție de nivelul dezvoltării sociale și de condițiile istorice. Totdeauna acestea au generat provocări la care universitatea a trebuit să facă față.

Într-o instituție ca universitatea, în care misiunea este de a educa și instrui oameni, deosebit de importantă este calitatea celor care compun comunitatea ei. De calitățile morale și profesionale ale acestora, depinde gradul de împlinire a misiunii ei și puterea de a face față provocărilor și încercărilor ce au apărut în decursul istoriei sale. Universitățile din țară și cele din întreaga lume au trecut de multe ori prin încercări, mai mari sau mai mici, dar calitățile morale și profesionale ale comunității academice au asigurat supraviețuirea lor, chiar dacă societatea în care au ființat a suferit schimbări radicale.

Iată că în iarna anului 2024, țara noastră și, desigur, universitățile ei sunt în fața unor încercări majore, și suntem cu toții preocupați de modul în care vom reuși să le facem față. Calea pe care noi și generațiile viitoare își vor continua existența depinde de mulți factori, între care esențială este calitatea membrilor generației actuale. Lucrurile sunt în desfășurare, și a evalua șansa ca actuala generație, responsabilă pentru luarea celor mai potrivite măsuri pentru un viitor democratic și prosper, este nevoie să privim cu realism nu doar în prezent, cât mai ales în urmă, la trecutul care a produs actuala generație. Acțiunile noastre sunt într-un prezent rezultat din trecutul nostru. Întrebarea este: până unde ar trebui privit în acest trecut pentru a desluși prezentul? Am fi tentați să răspundem: Decembrie 1989. Acesta fiind momentul declarat al schimbării sistemului social-politic prin care întreaga societate, inclusiv universitatea, era de presupus că va suferi o schimbare majoră. Schimbarea a avut loc având specificul nostru, al jumătăților de măsură, ale căror consecințe le trăim și astăzi.

După părerea mea, o limitare în timp la decembrie 1989 este nu numai nerealistă, ci chiar periculoasă. Prin omiterea perioadei anterioare lui decembrie 1989 se vor elimina multe elemente importante din istoria vremii și riscăm să nu găsim adevăratele motive pentru care lucrurile au evoluat într-un anumit fel în cei 35 de ani de după acel decembrie 1989. Pe de altă parte, ne lipsim de șansa de a înțelege de ce societatea actuală reacționează în felul în care vedem astăzi și care ne produce dezamăgire și o întoarcere la eterna abandonare în fața greutăților. Sentiment însușit și sintetizat prin fatidica sintagmă: ”ce să-i faci, asta e”! Expresie intrată în limbajul cotidian ca o reflectare a unei însușiri, care paralizează inițiativele și ne pregătește să ne acceptăm soarta. Singura reacție constând, eventual, într-o atitudine de cârtire și exprimare, mai mult în privat decât oficial, a unor nemulțumiri și invocarea unor eventuale cauze externe pentru neîmplinirile noastre. Totdeauna alții au fost sau sunt vinovați, noi având neapărat intenții și soluții bune, dar, fiind mereu neînțeleși și împiedicați de ceilalți, mai bine așteptăm. O scuză care avea darul să liniștească conștiința și să ne împiedice să reacționăm prin fapte. Această atitudine a constituit, cred, una dintre provocările majore ale societății noastre înainte de decembrie 1989.

Din păcate, această comportare o regăsim în societate și după această dată. Este adevărat, în circumstanțe substanțial diferite, când libertatea câștigată a scos la suprafață multe elemente importante în societate între care și acele persoane foarte vocale și doritoare de putere, dar cu calități morale cel puțin îndoielnice. Fenomen care s-a amplificat în timp și care cere o analiză mai detaliată. Astfel, printr-o angajare curajoasă a unor persoane din media au fost scoase la iveală mai multe exemple de personalități angajate politic, cu responsabilități importante ale căror calități și performanțe profesionale nu pot fi dovedite formal de documente oficiale. Totuși, dacă există aceste documente oficiale și uneori chiar într-un număr impresionant de diplome și titluri, dobândite în urma unor studii greu de probat, ele nu corespund competențelor probate practic de persoanele în cauză. După cum am precizat, îngrijorător este faptul că, după decembrie 1989, numărul acestor persoane pare să fie în continuă creștere, acestea ocupând funcții importante în societate și reușind să domine, făcând neauzite și neștiute pozițiile adevăraților profesioniști și ale majorității tăcute adusă din nou în situația de a concluziona ca în vechiul regim, „ce să-i faci, asta este situația”. Ca urmare, cred că a urmări faptele pentru o perioadă de trei sferturi de secol de istorie ar fi mai nimerită pentru înțelegerea prezentului. O perioadă extrem de încărcată în care întreaga societate și desigur și universitățile noastre au cunoscut multiple încercări și provocări.

La nivel general, este bine de precizat că, după cel de al Doilea Război Mondial, interesul puterii politice a acelor vremuri de a-și consolida poziția și de a face față provocărilor interne și mai ales internaționale, a determinat o evoluție oarecum specifică țării noastre care, privită din perspectiva a trei sferturi de secol, aș rezuma-o ca având loc în două etape mari. Într-o primă etapă s-a pus accent pe alfabetizarea populației, cu scopul declarat de a face accesibilă literatura de partid și însușirea noii ideologii, în speranța formării „omului nou”. Politică urmărită continuu până la căderea, în 1989, a sistemului politic, chiar dacă în anumite perioade istorice, cum ar fi mijlocul deceniului șase, acest proces a fost de mai mică intensitate. În a doua etapă s-a pus accentul pe industrializarea economiei pornind de la naționalizare și desființarea proprietății private, dublată de un agresiv și forțat proces de colectivizare a agriculturii. Aceste procese desfășurate la nivel național vreme de aproape jumătate de secol au avut consecințe majore în schimbarea structurii societății și în generarea unei noi mentalități în care bunurile erau declarate ca fiind proprietatea tuturor și, de fapt a nimănui sau, mai bine zis, în sistemul birocratic al unui regim totalitar acestea erau în folosul grupului aflat la putere. Lucru ieșit clar în evidență cel puțin prin două fenomene extrem de periculoase produse înainte și după decembrie 1989. Înainte de 1989 era răspândită mai ales mica corupție și fenomenul de însușire, pe căi ilicite, din bunurile comune, de oricine avea intenția și determinarea să o facă, dezvoltându-se o economie paralelă. După 1989, așa numita privatizare a economiei a fost un proces de înstrăinare și de distrugere a bunurilor publice și cu acestea a economiei naționale, pentru care, în buna lecție însușită de interpretare a legii, prea puține persoane, mandatate să răspundă de acest proces, au dat seamă societății până în zilele noastre.

Cât privește mediul universitar, la finele anului 1947, imediat după abdicarea regelui și instaurarea regimului de „dictatură a proletariatului”, comunitatea academică a cunoscut un proces de epurare politică, desfășurată cu maximă intensitate, urmată de o reorganizare și atomizare a sistemului universitar. Proces dublat de o reformă de inspirație sovietică care a urmărit diminuarea importanței universităților comprehensive, tradiționale și înființarea de institute de învățământ superior pe domenii distincte învățământ politehnic, medicină, agricol și arte combinat cu introducerea unui control ideologic, și nu numai, în toate structurile interne ale universităților. S-a urmărit un control strict și un dirijism ministerial care desființa practic autonomia universitară, ajungând în deceniul al optulea la blocarea sistemului de promovare profesională și orientarea elementelor de evaluare și recunoaștere a performanțelor academice aproape exclusiv pe criterii politice și fals economice. În aceste condiții membrii comunității academice s-au retras într-o activitate profesională pe domenii limitate evitând, pe cât posibil, ingerințele politice și făcând față, cu mare dificultate, lipsei mijloacelor de informare, a schimbului de idei în și în afara universității, căpătând în bună măsură caracterul unui sistem închis.

Viața academică a avut mult de suferit și, cu mici excepții, mai curând individuale de cât ca forme colective au avut loc acțiuni de protest și au fost încercări de rezistență și reacțiune la regimul politic. Această atmosferă a fost resimțită și în comunitatea studenților care, în unele centre universitare și în anumite momente istorice, Timișoara 1956, București 1968, Iași 1987 au reacționat, dar lipsa de coordonare, absența colaborărilor cu alte structuri și medii sociale din cauza prezenței continui și active a personalului instituțiilor de forță au făcut ca în România să nu existe, la momentul istoric 1989, o masă critică de persoane capabile să preia și să coordoneze activitatea de reconstrucție a societății și mai ales să fie suficient de credibilă și motivată să explice populației ce trebuie și de ce trebuie acționat într-un anumit fel. Lipsind această componentă, societatea s-a găsit într-o situație vulnerabilă fiind descoperită și nepregătită, neștiind ce să facă cu starea de libertate dobândită cu sacrificii umane. Din acest punct de vedere cred că universitățile noastre au partea lor de vină și este de datoria noastră să recunoaștem acest lucru, inclusiv a derapajelor care au urmat după 1989 și care, iată continuă să se manifeste în societate.        

Cu patru ani în urmă, într-un interviu dat reporterului Universității de Medicină „Grigore T. Popa”, am făcut câteva considerații legate de încercările prin care au trebuit să treacă universitățile românești la această trecere de la regimul ceaușist la o societate democrată. Arătam între altele că, pe lângă schimbările efectuate imediat în programele de studiu, prin eliminarea disciplinelor cu conținut  politic, au urmat schimbări în organizarea și administrarea instituțiilor. Schimbarea importantă, cu efecte substanțiale și de durată a venit odată cu finalizarea examenului de admitere pentru noul an  universitar 1990/1991. Aceasta a marcat începutul modificării în timp a componenței calitative a studenților începând cu anul întâi de studii. Proces care urma să se propage natural și într-un ciclu de 5 ani, cât durau atunci studiile, toate seriile ce-i urmau aveau să dobândească o nouă compoziție a calității. După cum se va vedea în cele ce au urmat acestei schimbări, noua structură a generațiilor de studenți a fost  o primă provocare importantă pentru universități. Schimbarea produsă a avut menirea să repare o mare distorsiune care se manifesta în procesul de alegere liberă a viitoarelor calificări de către elevii care doreau să urmeze studiile universitare. Schimbarea era necesară și a avut desigur un efect pozitiv dar și câteva consecințe nedorite, identificate dar, din varii motive nerezolvate în timp util și, ce se întâmplă astăzi, cred că trebuie judecat și în această cheie.

Concret, înainte de decembrie 1989 și mai cu seamă în perioada 1971-1989, când învățământul a devenit puternic politizat, ca de altfel întreaga societate, s-a manifestat o reacție naturală a societății. Neputând acționa explicit, oamenii au căutat soluții pentru a ocoli sau măcar a diminua efectele acestui proces de îndoctrinare ideologică. Părinții, rudele și tinerii în cauză, care doreau să urmeze studii  universitare, se orientau spre un prim grup de facultăți cu caracter tehnic, științe exacte sau medicină, în care natura viitoarei profesii conducea la ocuparea unor poziții cerute de o societate în curs de industrializare și în care controlul ideologic era mai puțin elaborat și în forme mai puțin agresive. Ca urmare, încă de la alegerea facultății acționa un fel de preselecție voluntară prin care mulți elevi buni, pasionați pentru profesii dintr-o a doua grupă de științe umaniste, economice sau juridice, nu-și urmau chemarea și îmbrățișau calificările menționate în prima grupă de facultăți. Acestea au fost cele care au beneficiat de un procent mai mare de elevi cu o pregătire din liceu mai bună. Facultățile pentru științe umaniste, economie, arte, drept au avut candidați fie foarte pasionați pentru acele domenii, fie din categoria elevilor care nu ar fi făcut față examenelor de admitere, mai dificile, de la facultățile din prima categorie. Mai mult, la unele facultăți din această grupă se adăuga și o selecție legată de originea socială a candidatului, dar acest criteriu, deși practicat, nu a fost totdeauna unul explicit și arareori acei studenți au putut fi identificați de colegi.

După revoluție acest proces n-a mai avut loc și elevii s-au distribuit liber spre examenele de admitere pentru toate facultățile, fiecare alegând calificarea ce corespundea așteptărilor sale.  Rezultatul, calitatea studenților de la științe exacte, inginerie și medicină a scăzut, dar, cel puțin în parte ar fi trebuit să crească la celelalte facultăți. Această situație a fost o provocare pentru universități și într-o oarecare măsură efectele negative indicate mai sus au fost diminuate de un al doilea proces care a avut loc în perioada care a urmat revoluției din decembrie 1989. El a constat într-o creștere a numărului de locuri și implicit a numărului studenților mai ales la facultățile umaniste, drept și economie. Dar, în condițiile în care numărul de profesori la catedră nu avea cum să crească, deoarece aceste profesii fuseseră, cu ani în urmă, înainte de 1989, reduse ca număr în societate și universități, nu era de unde să fie recrutat personalul necesar acoperirii corespunzătoare a sarcinilor specifice din universități. Pe total a fost o pierdere a calității pe toate seriile și cu unele excepții la majoritatea facultăților. Fenomen care s-a menținut în timp și, începând cu mijlocul anilor ’90, s-a accentuat din cauza universităților particulare care s-au constituit într-o puternică provocare, nu numai pentru universitățile de stat cât mai ales, pentru întreaga societate. Fenomen prea puțin analizat și luat în considerare atât ca dimensiune cantitativă cât mai ales calitativă, după cum vom vedea din desfășurarea evenimentelor.

Universitățile particulare au beneficiat tacit de un masiv sprijin politic motivat, explicit sau nu, prin trei argumente principale, fără să fi fost ascultate și luate în considerare efectele negative. Sistemul universitar privat are desigur valențele sale pozitive dar numai în condițiile în care acesta se dezvoltă natural, la cererea societății și este controlat de criteriile de calitate ale unei democrații funcționale, consolidate. Lucru probat în țările în care  acest proces a început cu secole în urmă.  Din păcate, în cazul nostru sistemul universitar privat a luat ființă și s-a dezvoltat, cel puțin în prima fază, într-o manieră haiducească, fiind considerat de inițiatorii și promotorii lui mai curând ca o oportunitate pentru afaceri rentabile, contribuind din plin la scăderea calității învățământului și vulnerabilizarea societății.

Argumentele care au fost utilizate, explicit sau nu, în susținerea învățământului universitar privat au fost: i) Numărul mic de studenți. În acea perioadă România avea unul dintre cele mai mici numere de studenți la mia de locuitori. Bugetul de stat nu-și putea permite o creștere prea mare a numărului de locuri la învățământul de stat încât, universitățile noi, particulare, ofereau soluția pentru creșterea acestui număr. Un argument desigur real dar folosit mai ales politic fără nicio preocupare pentru calitatea lui. ii) Numărul de șomeri. Universitatea particulară oferea, unui număr mai mare de tineri, posibilitatea de a urma studii superioare, ceea ce ducea implicit la diminuarea presiunii asupra cererii de locuri de muncă și la micșorarea numărului de șomeri, în condițiile în care tot mai multe unități economice își încetau activitatea. iii) Cheltuielile pentru învățământ. Salariile în învățământul de stat, ca în întreaga societate erau mult sub nivelul celorlalte state din Europa. Sistemul universitar privat oferea o soluție pentru creșterea veniturilor profesorilor din învățământul de stat. Aceștia au fost solicitați și au putut ocupa una sau mai multe norme didactice, în universitățile private contribuind astfel la diminuarea nemulțumirilor din învățământul de stat subfinanțat. Au fost complet neglijate efectele negative produse în ambele sisteme în condițiile în care se ajunsese ca profesorii din învățământul de stat să facă naveta la sute de kilometri pentru a acoperi aceste obligații noi, inventând organizarea unor forme de predare care eludau criteriile de calitate.

Societatea a reacționat slab și în unele cazuri, tacit sau explicit, chiar a sprijinit funcționarea acestor universități particulare care eliberau cu mare larghețe diplome de absolvire a unei forme de învățământ universitar în condiții departe de rigorile unui învățământ de calitate, creând iluzia unei pregătiri superioare și emițând diplome fără o acoperire reală a pregătirii profesionale. Reacția universităților de stat a fost fie prea slabă, fie neluată în seamă de instituțiile răspunzătoare de această formă de învățământ. După circa un deceniu, perioadă în care au absolvit câteva serii de tineri, au fost adoptate măsuri de reglementare, într-o primă etapă la examenul de absolvire și într-o etapă ulterioară printr-un proces de evaluare și acreditare a acestor universități. Cu siguranță că sunt și cazuri în care învățământul privat s-a ridicat la performanțe corespunzătoare și ar fi de mare ajutor pentru înțelegerea situației actuale din societatea noastră, efectuarea unei analize a procentului de ocupare a pozițiilor din administrația publică și din multe instituții publice de către absolvenții universităților private cu nominalizarea acestora și desigur a universităților de stat în care aceștia au susținut examenele de licență.    

În lipsa unor reglementări corespunzătoare ale învățământului privat, cel puțin în perioada de început, a avut loc o scădere și mai accentuată a calității prin eliminarea examenului de admitere și mutarea centrului de greutate în criteriile de selecție a elevilor numai spre notele din școală. Efect încă mai grav pentru că, la nivelul școlii, profesorii de gimnaziu și liceu au fost supuși presiunii părinților pentru a acorda copiilor note mari, fără ca acestea să mai corespundă, în multe cazuri, pregătirii reale a elevului. A urmat o altă suită de schimbări generate, fie prin legi noi ale învățământului, fie prin ordine de ministru, fiecare fiind o provocare care nu totdeauna a putut fi înțeleasă și aplicată corespunzător,  generându-se o atmosferă de schimbare continuă. În căutarea unei forme nedefinite clar de învățământ academic și menținerea unui centralism ministerial, din păcate susținut, uneori explicit, de o bună parte a conducerilor universităților publice, autonomia universitară și-a făcut greu drum spre ce ar trebui să fie. Acest lucru a fost o provocare cvasi-permanentă valabilă și astăzi, pentru că nici universitățile și nici societatea în ansamblul ei, nu par a fi pregătite pe deplin să-și asume fiecare o asemenea responsabilitate.    

Or, dacă urmărim ce s-a întâmplat în societate în toți acești 34 de ani este ușor de constatat că seriile de studenți din această perioadă reprezintă, în bună măsură, bazinul din care s-au selectat persoanele prezente astăzi în formațiunile politice și care ocupă diferite funcții importante în diferite instituții ale societății.  Avem astfel  răspunsul la dilemele de astăzi. Acum asistăm la provocări mari la nivelul întregii societăți. Universitatea dependentă de structurile statului prin sistemul de finanțare de la bugetul de stat, sub lozinca unui învățământ gratuit, pare nemotivată să reacționeze justificându-se prin principiul neangajării politice. Au fost și sunt membri ai comunităților academice universitare care, urmând prevederile Cartei Universitare, în nume personal s-au angajat în activități politice și/sau publice dar, prezența lor în aceste structuri pare să nu fi fost și încă nu este cu rezultate vizibile și de durată.                   

Reluând considerațiile de ordin general, putem spune că universitatea se caracterizează prin două trăsături pregnante, aparent contradictorii. Prima trăsătură este legată de nevoia conservării elementelor ce asigură continuitatea în procesul de instruire, respectiv de descoperire și transmitere, de la o generație la alta, a cunoștințelor dobândite. Cealaltă trăsătură este de fapt un simbol al progresului pentru că, universitatea este locul în care iau naștere și se dezvoltă idei noi. Aceste trăsături s-au consolidat în timp și atâta vreme cât activitatea universității n-a fost împiedicată major de factori externi și n-a fost distorsionată de relații neprincipiale între membrii comunității academice ce o alcătuiesc, universitatea a fost și rămâne un reper al societății fiind respectată, atât ca instituție cât și prin membrii ei. Mai mult, statutul ei s-a diversificat și îmbogățit în timp. Catastrofele naturale, epidemiile sau conflictele armate au afectat viața comunităților academice universitare ducând la diminuarea și, în cazuri limită, chiar la dispariția lor. Mai mult, chiar și în perioade de relativă liniște și pace, când era de așteptat o activitate de maximă creativitate, din cauza unor abordări neprincipiale și subiective în interiorul universității, care au putut altera atmosfera academică, s-au putut înregistra scăderi ale calității activităților desfășurate, mergând până la a le pune în pericol chiar existența. Situații de acest fel pot să apară oricând, doar formele în care se manifestă pot fi diferite încât, eventualele relații nefirești în interiorul comunității academice pot constitui o provocare și un pericol pentru existența universității.

Revenind la cazul concret al situației din țara noastră trebuie recunoscut și conștientizat faptul că perioada anterioară lui decembrie 1989 a produs mari distorsiuni în climatul din interiorul universităților mai ales în ce privește cea de a doua caracteristică menționată mai sus. Prin presiuni politice și prin ingerința puterii, autointitulată ”democrat populară”, procesul educativ și dezvoltarea de idei în domenii considerate sensibile filosofie, psihologie, pedagogie, istorie și social-economic au fost controlate și dirijate strict. Cât privește domeniul dreptului și aplicarea legii acesta a ajuns sub controlul deplin al puterii politice, încât nu aveau cum să fie uitate, în primul rând selectarea și formarea specialiștilor în învățământul universitar și apoi, în procesul de instruire a studenților accentuarea ideii că legile sunt interpretabile. A fost astfel creată o bază pentru judecarea cauzelor și găsirea acelor soluții care să răspundă mai curând unor interese de grup sau unor comenzi politice sau de alt ordin decât slujirii adevărului.

Istoria ne arată că forța unei universități constă în capacitatea comunității sale academice de a se autoevalua, de a identifica și recunoaște punctele sale slabe, întărită de voința găsirii cauzelor care au condus la eventuala stare de criză și determinarea cu care este dispusă să aplice măsurile pentru rezolvarea ei. Dacă după al doilea război mondial comunitatea academică din universitățile românești a fost supusă unor schimbări specifice regimurilor totalitare care caută să-și impună ideologia, în cazul de față pe cea de clasă, venind ca o continuare a ideologiei de rasă manifestată pentru o perioadă ceva mai scurtă din perioada războiului și premergătoare acestuia, cu totul alta a fost situația după decembrie 1989.

Libertatea câștigată la sfârșitul lui decembrie 1989 a pus comunitatea academică în fața unor situații inedite. Ea a fost și în continuare este supusă unor provocări care, de cele mai multe ori au menirea de a deturna energiile și forța de care dispune spre probleme, de cele mai multe ori minore sau, în cel mai bun caz, spre problemele interne ale sistemului universitar și izolarea acestei categorii sociale de problemele mari ale întregii societăți. Această izolare, dublată de o campanie desfășurată cumva subversiv prin varii mijloace și metode de discreditare a valorii universității în societate, constituie în prezent cea  mai mare provocare care stă în fața comunității academice. În cele ce urmează îmi propun să prezint câteva forme și mijloace prin care se realizează cele de mai sus, în speranța că voi stârni nu doar interesul pentru adevăr, cât mai ales dorința de a conștientiza aceste lucruri și de a găsi motivația să restabilim încrederea în ce poate fi o comunitate academică responsabilă.      

De asemenea, mă voi referi la câțiva factori care pot constitui, în prezent și în viitorul apropiat, provocări majore în viața universităților. La necesitatea găsirii soluțiilor pentru adaptarea la nevoile societății și la condițiile concrete, aflate în continuă schimbare lăsând, în mare parte, la voința comunității să găsească aceste soluții, cum și când vor putea fi puse în operă. Pentru universitățile românești factorii care trebuie luați cu precădere în considerație se referă la următoarele componente ale activității sale:  i) pregătirea studenților – mijloacele și metodele utilizate, structura domeniilor și a programelor de pregătire profesională în condițiile noilor tehnologii, cu deosebire a inteligenței artificiale, respectiv ii) cercetarea științifică – tematică, organizare și valorificarea rezultatelor cercetării științifice. Din nefericire, realist și nu alarmist la acești factori trebuie adăugat acum și iii) conflictul militar ca pericol posibil.

Referitor la prima problemă avută în vedere, pregătirea studenților – mijloacele și metodele utilizate, structura domeniilor și a programelor de pregătire profesională în condițiile noilor tehnologii, cu deosebire a inteligenței artificiale.

Un prim element pe care îl consider acum o provocare pentru Universitate, l-aș numi sugestiv dar neacademic, „materia primă”. Mai precis, calitatea tinerilor admiși în sistemul universitar de pregătire. Nu putem vorbi de obiectivele, nevoile și efortul necesar asigurării calității pregătirii în universitate fără a lua în seamă nivelul pregătirii elevilor admiși la această formă de pregătire. Au trecut mai mult de trei decenii de când societatea noastră a trecut de la un regim dictatorial la unul democratic și, încă, sau poate chiar mai des, auzim remarci de genul, „ei, seriile de candidați de dinainte de 1989 erau altfel”, clamate pe un ton de ușor regret și nostalgie. În prima parte a acestei prezentări am luat în considerare acest subiect și am văzut care au fost elementele specifice acelei epoci. Acum mă voi referi doar la câteva caracteristici ale noilor serii de studenți din primul an de studii și provocările legate de acest factor. Elementele și mărimile luate în discuție în general sunt atât notele obținute de absolvenți la examenul de bacalaureat cât și rezultatele de la testele de evaluare a performanțelor profesionale. Valorile mediilor pe serii de elevi obținute la examenul de bacalaureat diferă de la un an la altul și de la un domeniu la altul. O primă constatare este că seriile sunt mai neomogene, existând diferențe mari între aceste note, reflectând grade diferite în pregătirea elevilor, în funcție de școala urmată, de mediul social din care provin elevii și, nu în ultimul rând, de familiile lor. Mai mult, odată admiși la studiile universitare, mediile de absolvire a liceului nu confirmă întotdeauna calitatea reală a elevilor deveniți studenți. Sunt desigur cauze obiective ale acestei situații dar rezolvarea trebuie căutată la alt nivel, în sistemul de învățământ preuniversitar și în societatea de astăzi.

Suntem martorii unui fenomen, care afectează direct situația universităților, legat de tendința de creștere a numărului de elevi care, încă din perioada studiilor liceale și după finalizarea acestora, caută să continue studiile în școli și universități din alte țări europene, cu precădere Olanda, Regatul Unit sau Franța. Fenomen care devine o provocare pentru universitățile noastre puse în fața unei asemenea realități. Este necesară căutarea cauzelor și a soluțiilor pentru motivarea elevilor să continue studiile în țară, lucru care depinde atât de universitățile noastre prin calitatea pregătirii profesionale și a condițiilor sociale pe care le oferă studenților, cât și de societate în măsura în care aceasta oferă condiții de angajare și continuare a unei activități decente după terminarea studiilor universitare.  

Deocamdată, măsurile luate de unele universități pentru îmbunătățirea calităților profesionale ale studenților începând cu primul an de studii, pot fi rezumate astfel: i) introducerea examenului sau a unui test pentru admitere la facultate. Măsură practicată în unele universități, de regulă pentru facultățile cu mulți candidați pe loc. ii) Organizarea diferențiată a activităților, pe grade de pregătire ale elevilor admiși la facultate. Metodă folosită la facultățile cu puțini candidați pe loc. Printr-o muncă suplimentară și într-un climat deosebit în interiorul acelei comunități academice această soluție a condus la rezultate bune iii) Organizarea unui an de studii recuperatorii, metodă aplicată cu succes în unele țări cu potențial economic și cu o altă organizare a învățământului universitar, în care cheltuielile sunt partajate student-universitate. La finele anului suplimentar, organizat și desfășurat după înscrierea pentru studii universitare are loc o selecție pentru a continua studiile într-o anumită facultate. La noi ar fi o soluție nerealistă, mai ales din cauza structurii societății și a posibilităților actuale ale universităților.

O altă provocare importantă pentru universități este legată de, să spunem, produsul finit. Între criteriile pentru selecția viitorilor lucrători, tot mai mulți angajatori precizează numele școlii și/sau universității preferate de aceștia în pregătirea viitorului angajat. Acest lucru face ca universitățile să acorde o atenție deosebită alegerii și promovării domeniilor și programelor cerute de piața muncii și respectiv a calității pregătirii în cadrul acestora. Mai mult, sunt țări în care grupe de companii contribuie cu fonduri la înființarea și desfășurarea, în universități sau institute, a unor programe de pregătire în profesii specifice lor. Acest proces creează o dinamică deosebită în domeniu și necesită o analiză atentă, nu numai a domeniilor de pregătire a studenților ci și a direcțiilor în care să se orienteze cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologiilor și care sunt nevoile tehnice din piață. Trebuie reținut faptul că această problemă cere o flexibilitate deosebită la nivelul universității, care să-și orienteze politica internă spre introducerea rapidă a disciplinelor necesare noilor direcții de pregătire a studenților și să lase la alegerea acestora desenarea viitoarei calificări. Pentru aceasta este nevoie de un efort financiar mai mare și o dinamică adecvată, inclusiv în politica de recrutare și angajare a personalului didactic. O astfel de abordare, în care responsabilitatea socială a universității se împarte cu a viitorului absolvent sau/și a angajatorului oferă un răspuns și la cererea tot mai clară de specialiști, să-i numim policalificați.

Cu douăzeci de ani în urmă, aici la Iași, la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”, am participat la un seminar științific internațional, organizat de regretata profesoară Gabriela Atanasiu, privind alegerea profesiilor de calificare în domeniul tehnic. Au fost prezentate diferite opinii ale specialiștilor veniți din peste 20 de țări între care, reprezentanți din trei țări dezvoltate SUA, Japonia și Germania au accentuat necesitatea pregătirii unui tip de inginer ”generalist” care să posede cunoștințe și abilități combinate, de exemplu mecanică, electronică și automatizare. Astăzi, aceste policalificări cerute sunt mai diversificate, majoritatea cu o componentă marcantă spre informatică. În Iași pot fi identificate suficiente elemente care arată că sunt necesari specialiști la intersecția domeniului tehnic cu medicina,  biologia, fizica și altele. Este de asemenea evidentă situația în care domeniile de cercetare științifică necesită cel puțin colaborări, dacă nu specialiști policalificați la intersecția dintre matematică, informatică, chimie, fizică, automatică, medicină, biologie și alte domenii. Este de salutat și încurajat inițiativa colegilor de la fosta Universitate de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Iași de a-și nuanța profilul dezvoltând o infrastructură adecvată colectivelor pluridisciplinare și redefinind-o ca Universitatea de Științele Vieții, care arată o deschidere și disponibilitate remarcabile pentru colaborări științifice și nu numai.

Această nevoie de competențe multiple constituie de asemenea o provocare pentru universități. Consider necesară și posibil de realizat o punere de acord și stabilirea unor colaborări pentru o reformă a programelor de studiu ale studenților unor facultăți la nivel de municipiu. Dacă o fuziune a tuturor universităților din municipiul Iași într-o singură Universitate, care să ofere acea flexibilitate și multidisciplinaritate de care aminteam mai sus, rămâne un obiectiv îndepărtat, să încercăm, într-o primă etapă, să oferim posibilitatea migrării și alegerii de către studenți a unor cursuri, la libera lor alegere, de la alte facultăți, din alte universități pentru asigurarea pregătirii în aceste domenii de intersecție.

Ca rector al Universității „Alexandru Ioan Cuza”, am experimentat un proces de acest fel, oferind studenților posibilitatea să obțină credite la două discipline alese liber de la oricare facultate din Universitate. Disciplinele trebuiau alese dintr-un pachet de discipline, stabilit la nivelul universității, destinat formării culturii generale a studentului. A fost o experiență dificilă din punct de vedere organizatoric și mai ales financiar din cauza plăților încrucișate între facultăți, care adoptaseră deja autonomia bugetară, dar care a meritat efortul. Mărturie sunt declarațiile unor absolvenți din cele trei sau patru serii care au beneficiat de această posibilitate și care au mărturisit că evoluția lor, după terminarea studiilor, a fost decisă tocmai de faptul că, atât cunoștințele și competențele dobândite pe durata studiilor, cât și faptul că, în foaia lor matricolă erau incluse acele cursuri la alegere. Din păcate, regulile impuse prin legislațiile adoptate pe parcurs n-au mai făcut posibilă menținerea sistemului permis de acele credite transferabile.   

O altă provocare, la care voi poposi mai mult, este legată de impactul major al domeniului digitalizării în pregătirea nu numai a specialiștilor din domeniu sau domenii conexe, ci a întregii populații. Digitalizarea oferind capacitatea de achiziționare, stocare, vehiculare și a prelucrării unor volume tot mai mari de informații. De asemenea, o parte tot mai mare a populației are nevoie să acceseze informațiile de interes public sau de specialitate. Dezvoltarea fără precedent în ultimul deceniu a ceea ce se înțelegea, până de curând, prin informatică și digitalizare a condus la apariția unui nou domeniu, cel al inteligenței artificiale. Aceasta pătrunde cu o viteză greu de anticipat în toate domeniile, inclusiv în activitatea domestică, cotidiană și face să devină legitimă nevoia unei atenții speciale dezvoltării domeniului așa încât societatea viitoare să rămână în continuare umană și nu una artificială. Afirmație care a fost invocată, cu câteva săptămâni în urmă, de cei mai puternici oameni de pe planetă, la reuniunea Asia Pacific de la Lima.

Vă rog să-mi îngăduiți să zăbovesc ceva mai mult pe acest subiect care, după percepția mea, se dezvoltă foarte rapid depășind capacitățile individuale de însușire a valențelor acestor produse informatice noi, în condițiile în care aceste capacități sunt marcate tot mai mult de comoditățile lumii actuale încât, cred că se trece prea ușor peste ce este și ce poate deveni inteligența artificială. Nu-mi este în obicei să fiu alarmist dar, urmărind cum evoluează lucrurile, îndrăznesc a spune că, omenirea, în forma ei actuală, este la un moment de răscruce. Sunt două provocări, ca să nu spun pericole majore pentru civilizația actuală, războiul nuclear și inteligența artificială. Primul pericol, potențial prezent, se pare că este conștientizat la cel mai înalt nivel încât, numai iraționalul sau nebunia îl va putea activa. Caz în care toată civilizația actuală se va schimba radical și foarte probabil viitorul planetei va fi cu totul diferit decât îl poate presupune mersul de până acum. Să sperăm că rațiunea va învinge și civilizația își va continua dezvoltarea, încercând să poată controla evoluția celui de al doilea element semnalat ca un pericol potențial, inteligența artificială. După cum vom vedea în continuare, aceasta poate conține pericole mai ascunse, de care nu putem fi, deocamdată, conștienți.

Atenția trebuie să fie îndreptată în cel puțin două direcții, prima este legată de dezvoltarea în sine a domeniului, care acum cochetează cu mecanica cuantică ce poate fi un alt semnal de alarmă. A doua direcție, menționată mai sus, a modului în care intră IA-ul întră în societate acaparând atenția tinerilor de la vârste foarte fragede și făcându-i dependenți de ea, ca un drog, este o provocare la fel de periculoasă. Suntem martori zi de zi la evenimente nedorite și cu potențial tot mai periculos la adresa educației generațiilor tinere. Atenția trebuie îndreptată spre toate cele trei componente care participă și determină comportamentul social al tânărului: familia, școala și societatea în ansamblu care poate influența tânărul continuu, prin toate componentele de mediu stradă, televiziune, teatru, piață, etc. Așa numita inteligență artificială se poate insinua în procesul de educație prin toate aceste elemente.

Un exemplu la îndemână este cel al familiei. Aceasta, angajată în grijile cotidiene, în care părinții, sub presiunea sarcinilor de la locul de muncă, ajunși acasă, deseori nu mai au energia și disponibilitatea de a se ocupa și de copiii veniți de la școală. Aceștia, dornici de joc și libertate, dar locuind într-un apartament, ce oferă un cadru foarte limitat, sunt chiar bucuroși să primească din partea părinților permisiunea de a se juca pe calculator, telefon sau pe alte dispozitive. Având acces la rețele informatice care, interesate de profit, nu întotdeauna au abordări oneste și respect pentru normele morale și  informațiile vehiculate pe aceste rețele devin dominate de produse ce determină creșterea continuă a  profitului. Proces care alterează fundamental menirea acestor rețele, în cazul de față, produsele vehiculate de rețelele informatice pot determina schimbarea relației părinte-copil. Sunt cunoscute numeroase exemple în care copiii tind să se izoleze și să devină prizonierii unei lumi artificiale creată de acest mediu virtual. Se ajunge la stări în care părinții nu mai pot face față situației și se îndreptă spre psihiatru, psiholog sau chiar preot. Întrebarea este: ce pot face aceștia într-o astfel de situație? Greu de spus, cel mai sigur răspuns este să încercăm să prevenim și să nu ajungem aici, dar asta înseamnă o grijă continuă privind structura societății și considerația acordată problemelor omului. Cred că aceste probleme legate de efectele inteligenței artificiale asupra individului și, în general, în societate, trebuie abordate cu toată determinarea și considerate ca adevărate provocări și pentru universități, în efortul acestora de a răspunde nevoilor societății.  

Revenind la subiectul propus, există un al doilea motiv major pentru care inteligența artificială este un subiect de interes major și o provocare pentru universități. Dezvoltarea domeniului inteligenței artificiale necesită a activitate de cercetare științifică extrem de complexă, care se desfășoară cu mare viteză și cu participarea majorității domeniilor de interes științific ce se află în portofoliul mediului academic. Iată doar un foarte scurt istoric. Conceptul definit prin inteligență artificială a apărut la mijlocul deceniului cinci din secolul trecut, pentru a nominaliza ideea replicării inteligenței umane într-o mașină creată de om, folosind tehnologiile existente la acea vreme. Idee lansată de eminenți specialiști în informatica vremii: Herbert Simon, Marvin Minsky și John McCarthy. O definiție îndrăzneață a domeniului o găsim mai târziu, în 1983, când Kai-Fu Lee, artizanul unui Google chinezesc, susține examenul de admitere la doctorat în informatică și care afirma: „Inteligența artificială este elucidarea procesului uman de învățare, cuantificarea procesului uman de gândire, explicația comportamentului uman și înțelegerea misterelor care fac posibilă inteligența. Este ultimul pas al omului înspre a se înțelege pe sine…..”. Era o afirmație îndrăzneață la acea vreme și care a suferit între timp unele reformulări.

La acel moment, 1983, comunitatea informaticienilor era deja împărțită în două grupuri care vedeau dezvoltarea inteligenței artificiale pe două căi diferite. Membrii unui grup, să-i numim tradiționali, luau în seamĂ o abordare „bazată pe reguli”, în care calculatoarele urmau o serii de reguli logice numite și „sisteme simbolice” sau „sisteme expert”. Această cale a dat rezultate și a fost folosită o vreme pentru crearea jocurilor simple. Folosirea ei în cazuri mai complicate, întâlnite în probleme reale, cerea consultarea unor experți în acea problemă și scrierea unor coduri pentru mașina de calcul urmând regulile modului de gândire și luare a deciziilor de către experții consultați. Această abordare a condus la situația în care mulți utilizatori, puși în situația de a folosi un astfel de program existent, urmând să-l dezvolte cu scopul rezolvării unei probleme noi, preferau să scrie un program întreg nou, după reguli proprii, refuzând să învețe regulile folosite de predecesor și să îmbunătățească programul existent. Acest proces a condus la o multitudine de programe pentru aceeași problemă, sau probleme similare, generând un fel de babilon în domeniu.

Cealaltă grupare de specialiști propunea o cale nouă, revoluționară care nu căuta să afle și să utilizeze regulile folosite de creierul unui expert ci o abordare radicală, mergând direct la sursă propunând reconstrucția creierului uman. Calea a fost numită a „rețelelor neuronale”. Cum avea să rezulte mai târziu, acest lucru presupunea construirea unor structuri 3D de neuroni artificiali care pot primi și transmite informații într-un sistem similar rețelelor neuronale ale ființelor vii. Sistemului astfel creat i se dau foarte multe exemple legate de fenomenul sau obiectul avut în vedere de programator, cum ar fi: imagini, sunete, voce, jocuri etc. și nu reguli de urmat. Un proces similar celui folosit de noi, oamenii când învățăm copiii arătându-le de mai multe ori același obiect sau obiecte similare, repetându-le cuvintele și expresiile folosite și alte acțiuni care conduc la memorarea lor în rețeaua neuronală vie. În cazul unei probleme noi, rețeaua neuronală artificială, ca și cea naturală va identifica tiparul ce va corespunde cu cel al datelor furnizate pentru identificare. Cu cât numărul exemplelor furnizate este mai mare cu atât crește probabilitatea de a se afla un tipar mai apropiat de ce poate întâlni într-un caz concret încă necunoscut. Deocamdată, putem spune că avantajul rețelei neuronale naturale constă în faptul că aceasta poate învăța și reguli ce trebuie urmate.

Noua abordare, care folosește rețele neuronale putea deveni funcțională dacă rețeaua însăși, formată din circuite electronice specializate, este cât mai extinsă și acesteia să i se transfere cât mai multe informații, de exemplu sub formă de imagini, alcătuind un sistem de calcul de mare viteză și de mare putere pentru memorarea și procesarea acestor informații. Tehnologiile noi din domeniul componentelor hard din această perioadă, fie fuseseră, fie erau în curs de rezolvare a problemelor puse. Iar algoritmii de calcul pentru prelucrarea acestor cantități mari de informații erau deja în atenția specialiștilor din varii domenii.

Astfel, fizicienii de la CERN se confruntaseră cu probleme similare în experiențele de identificare a bosonului Higgs și în 1990 puseseră bazele a ceea ce astăzi se folosește în mod curent, internetul. Sistem care permite achiziția și transferul unor cantități enorme de date: imagini, videoclipuri, texte, date etc. Inventat de fizicieni, internetul a fost rapid preluat de antreprenori care, văzându-i valențele și potențialul de utilizare în comunicare, l-au adaptat și extins rapid la scară planetară facilitând astăzi comunicarea instant între persoane din orice regiune a lumii. Ca exemplu, în 2013, peste 2,4 miliarde de oameni (35% din populația lumii), foloseau internetul pentru ca, în 2023 numărul acestora să ajungă la 5,4 miliarde (67% din populația globului). Un astfel de sistem asigură condiții foarte bune pentru antrenarea rețelelor neuronale. Așadar, una dintre probleme era, în bună măsură, rezolvată având condiții pentru ca soluția să fie îmbunătățită în continuare.

În același timp au fost obținute rezultate remarcabile în miniaturizarea componentelor electronice care compun circuitele electrice ale sistemelor de calcul folosind tehnologii la scara micro și, nu de mult timp, la scară nano, ceea ce a condus la micșorarea dimensiunilor echipamentelor, la scăderea consumului de materii prime necesare realizării componentelor și a energiei consumată de sistem și, ce este mult mai important, la creșterea vitezei și implicit a puterii de calcul. Astfel și a doua problemă era rezolvată și calea spre dezvoltarea rețelelor neuronale a fost deschisă. Acest proces, aflat în plină desfășurare, ne întărește convingerea privind nevoia de colaborare între specialiști din domenii diferite pentru a asigura dezvoltarea ideilor noi. Această concluzie o putem considera o provocare pentru sistemul nostru de educație și de cercetare științifică mai ales în sistemul universitar implicat în tot acest proces de dezvoltare și utilizare a inteligenței artificiale.

Până la obținerea performanțelor menționate mai sus, rețelele neuronale artificiale au parcurs, destul de rapid, o istorie interesantă care, urmărită întărește concluzia menționată mai sus referitoare la complexitatea temei și a nevoii de colaborare între multiple domenii ale științei. Astfel, până la crearea rețelelor neuronale de astăzi, într-o primă fază, a fost folosită o singură rețea neuronală, să zicem plană sau structură 2D, dar succesul obținut prin folosirea ei s-a dovedit insuficient pentru rezolvarea problemelor complexe. Era nevoie de un sistem mult mai elaborat alcătuit din straturi suprapuse de rețele neuronale, care să comunice între ele, cum spuneam mai sus, structuri 3D similare creierului biologic. Soluția noii probleme a fost găsită și propusă în anul 2000 prin modelul lui Geoffrey Hinton, care a introdus conceptul de „învățare profundă” ca atribut al rețelelor neuronale artificiale. De fapt Hinton, la rândul lui a pornit de la modelul propus  de psihologul american Donald Hebb care, în 1940, arăta că „în creier procesul de învățare are loc prin întărirea (reinforcement) legăturilor dintre neuroni”. Aceste elemente au fost luate în considerare de comitetul pentru acordarea premiului Nobel în fizică pentru anul 2024 lui John Hopfield, profesor la Universitatea Princeton și lui Geoffrey Hinton profesor la universitatea Toronto, pentru descoperiri și invenții fundamentale care permit învățarea automata cu rețele neuronale artificiale (“for foundational discoveries and inventions that enable machine learning with artificial neural networks”). 

Așadar, acordarea premiului Nobel pentru fizică este o recunoaștere a unui proces complex în care, laureații Nobel, inspirați de structura creierului și bazându-se pe mecanica statistică, au dezvoltat instrumentele esențiale pentru elaborarea tehnologiei folosite în inteligența artificială. Matematica ce guvernează, în acest caz, rețeaua neuronală, este similară celei folosite în descrierea sistemului de spini din materialele magnetice, unde aranjarea lor corespunde unei energii minime, ca în orice sistem fizic. Așa încât, Graham Taylor, fost student al lui Hinton și informatician la universitatea Guelph a propus denumirea „model al energiei minime” pentru funcționarea rețelei neuronale.

Acordarea premiului Nobel pentru fizică din acest an este cel mai elocvent exemplu pentru a demonstra specificul interdisciplinar al învământului universitar și al ceretării științifice din zilele noastre. Exemplu din care trebuie înțeles și acționat în identifcarea, organizarea și desfășurarea activității de cercetare științifică, inclusiv pentru utilizarea și dezvoltarea inteligenței artificiale.

Concret, începând cu anul 2023, asistăm la o răspândire a utilizării unei platforme informatice, care se prezintă ca o formă a inteligenței artificiale, cunoscută ca ChatGPT sau Chat Generative Pre-trained Trasformer. Un chatbot lansat cu doi ani în urmă ca un demo al platformei informatice ”OpenAI” fondat cu nouă ani în urmă de grupul Sam Altman, Greg Brockman, Elon Musk, Wojciech Zaremba și John Schulman. Care, în numai cinci zile de la lansare, a avut peste 1 milion de accesări. Analizând echipa care a lansat noua platformă informatică constatăm că ea reunea competențe din domenii diferite (antreprenoriat tehnologic, învățarea automată și inginerie software) punând bazele unei instituții pentru dezvoltarea inteligenței artificiale într-o formă care să fie accesibilă comunicării într-un limbaj natural, fără să fie nevoie de studii de specialitate pentru utilizarea ei.

Scop, desigur, generos dar utilizarea liberă a acesteia fără definirea și asumarea de responsabilități, ascunde multe provocări pentru societate și pune în fața omenirii o provocare care trebuie conștientizată și rezolvată înainte de a produce efecte ireversibile. Poate că succesiunea evenimentelor, într-o societate aflată în plină evoluție, în final selecția naturală, va restabili echilibrul prin includerea în sistemul inteligenței artificiale a unor criterii de responsabilitate inexistente în această etapă a copilăriei sistemului. Regăsind, într-un fel, opinia emisă de astrofizicianul Lee Smolin care, referindu-se la modul în care s-ar putea interpreta echilibrul local în universul ce ne înconjoară, în care am apărut și evoluat ca homo sapiens, că acesta nu este altceva decât un rezultat al selecției naturale într-o competiție la scară cosmică.

Dar, revenind pe Pământ, constatăm că ChatGPT-ul foloseste deja limbajul natural în numeroase limbi, inclusiv limba română. Oricine poate accesa liber produsul și dialoga cu platforma ce poate fi percepută ca un interlocutor aflat undeva, la celălalt capătul al rețelei de comunicare sau internet. Această platformă ajunsă deja la nivelul 5.0 și accesibilă cu restricții majore, însă accesibilă liber la nivelul 2.0, parțial la 3.0 și contracost la 4.0, oferă numeroase servicii cum ar fi: redactarea unei scrisori, traduceri, sau intocmirea unor documente etc. La cererea celui aflat în fața calculatorului ce are dechisă aplicația ChatGPT, pe anumite teme, în baza unor cuvinte cheie, poate solicita aplicației, de exemplu, compunerea de poezii sau scrierea unor eseuri. Tentația în rândul elevilor, studenților și, de ce nu a celor pasionați de titluri de doctor în diferite științe, mai ales o celor intrați în cercurile politice de a folosi această platformă urmărind scopuri nu totdeauna onorabile, devine foarte probabilă. În aceste condiții devine o sarcină aproape imposibilă pentru profesori sau coordonatori ai unor proiecte să identifice falsurile. Sunt țări în care au fost luate deja măsuri de descurajare a acestui fenomen și sunt școli în care a fost interzisă folosirea calculatoarelor electronice la clasă. Acest fenomen devine o provocare cât se poate de reală pentru întreg sistemul de învățământ și sunt necesare reglementari urgente în domeniu. Cred că nu este suficient să ne limităm la folosirea doar a altor programe create pentru identificarea falsurilor. O soluție la îndemână și mai sigură este revenirea la examinarea orală în comisii de specialiști, cel puțin în evaluările care ridică probleme sensiblie.

Asistăm acum la o dublă provocare. Pe de o parte, cecetătorii, dominați de curiozitatea lor înăscută și de plăcerea de a duce înainte cunoașterea, secondați de antreprenorii gata să prea noile descoperiri care le pot rotunji veniturile, fac eforturi de dezvoltare a acestui domeniu nou în direcția deschiderii lui spre publicul larg, format din persoane cu cunoștințe minime de utilizarea a acestor mijloace suport a ceea ce este inteligența artificială. Se creează condițiile dezvolatării unei societăți în care membrii ei să fie tentați să desconsidere ceea ce astăzi încă mai înțelegem ca o pregătire generală de bază, crescând o populație care, poate pune întrebări acestei inteligențe artificiale, dar care s-ar putea să nu mai înțeleagă răspunsul, ca în cazul oricărui analfabetism functional. Această situație deja se manifestă și se constituie într-o provocare majoră pentru sistemul de educație în întregul ei cu accent major pe școală, înțelegând acum prin aceasta și universitatea. Fără a ofensa pe cineva aș sugera o întrebare pentru fiecare dintre noi: câți dintre noi am avut, până la momentul acestei prelegeri, curiozitatea să încerce un dialog cu inteligența artificială folosind platforam ChatGPT chiar și într-o formă rudimentară? Vă rog să încercați și apoi să vă exprimați opinia. Sunt sigur că veți reflecta mai mult asupra momentului și a celor ce ne pot aștepta dacă nu înțelegem consecințele informatizării societății.

Importanța informatizării societății a fost înțeleasă de peste trei decenii. Au fost create instituții și legalizate organizații internaționale care să se ocupă de utilizarea calculatoarelor în multiple sectoare de activitate și în primul rând în administrație, în procesul formării de speciliști și respectiv un mecanism de monitorizare a acetor operațiuni. A luat ființă IEA sau International Association for the Evaluation of Education Achievement (Asociația internațională pentru evaluara performanțelor educaționale), un organism internațional care, după cum îl recomandă numele, asigură evaluarea procesului de educare în domeniu. Începând cu anul 2000 IEA întocmește periodic rapoarte privind situația introducerii și folosirii tehnicii de calcul, inclusiv în sistemul de educație în școli și procesul de alfabetizare in domeniu a populației. Rapoartele sunt publice și sunt întocmite în baza studiilor făcute într-un număr de 35+1 de state din întreaga lume, între care și România. Sunt urmărite mai multe activități din care se poate constata că, din păcate în ultimul rapor din 2023, în mai multe componente evaluate România nu se situează nici măcar în prima jumătate a clasamentului ci o regăsim, printre ultimele țări, după noi urmând Oman, Kosovo, sau Azerbaigean. Rezultatul primului tur pentru candidații la președenția României, în care sistemele informatice de la mai multe instituții au fost implicate într-un mod cel puțin discutabil, cred că este un exemplu foarte bun pentru a înțelege, pe de o parte forța acestora și, pe de altă parte nevoia luării unor măsuri pentru evitarea influențelor negative în societate. Câteva măsuri urgente ce trebuie avute în vedere, inclusiv în univerități sunt: i) alfabetizarea populației în utilizatea și interpretarea informațiilor vehiculate pe rețelele informatice, ii) reglementări privind modul în care sunt folosite rețelele informatice și iii) responsabilizarea celor care folosesc aceste rețele, abuzând de principiul exprimării libere a opiniilor.

Trebuie să înțelegem și să luăm în considerare un lucru mai profund. Dacă etapa actuală a dezvoltării mijloacelor informatice și a inteligenței artificiale ne arată că o civilizație dezvoltată natural, bazată pe carbon, a reușit să creeze o alternativă artificială a ei, bazată pe siliciu, aflată deocamdată la o vârstă a copilăriei dar cu unele proprietăți net superioare și care se dezvoltă rapid, să nu ne mire că aceasta, foarte curând, ne va putea domina. Mai mult, astăzi se vorbește de calculatorul cuantic, o paradigmă nouă care mărește, din mai multe puncte de vedere, cu ordine de mărime performanțele calculatoarelor actuale și deschide perspective greu de imaginat în această etapă de pionierat în domeniu. Dar asupra acestui lucru ar trebui o discuție și o analiză separate, tema depășind cadrul acestei intervenții.

În continuare mă voi referi, în termini generali, la cercetarea științifică vizând tematica, finanțarea și organizarea ei, făcând câteva considerații privind provocările actuale ce pot fi întâlnite în această activitate atât de specifică omului, cu unele trimiteri la universitățile din municipiul nostru.

Universitatea a fost și continuă să fie instituția în care cercetarea științifică a găsit mediul cel mai potrivit pentru a se dezvolta. Până în urmă cu circa un secol, ea a fost principala instituție care susținea  activitatea de cercetare dar, odată cu succesul tehnologiilor și mașinilor inventate de om, în sprijinul activităților acestuia și creșterea volumului și mai ales a calității cunoștințelor obținute de societatea umană, cercetarea, ca exprimare concretă a curiozității native a firii umane, a câștigat noi valențe și sensuri care au necesitat o particularizare și i s-a adăugat apelativul ”științifică”. Precizând astfel că această activitate presupune mai mult decât ”inspirație” în găsirea unei soluții la o problemă ivită și cercetată în activitatea de zi cu zi, cum se desfășuraseră lucrurile timp de mii de ani în istoria omenirii.

Astăzi, cercetarea științifică este recunoscută ca o activitate necesară și obligatorie pentru a face față ritmului în care persoanele individuale și comunitățile caută să dezvolte o societate în care omul să poată trăi cu efort minim, beneficiind de comodități multiple care, din păcate, sunt subiective și nu dau răspuns la rostul omului în viață. Comodități foarte diverse care, nu de puține ori, presupun amenajări și modificări radicale față de condițiile naturale ale mediului în care a apărut și a evoluat societatea umană. În aceste condiții cercetarea științifică a devenit o activitate foarte complexă, care necesită eforturi umane și materiale din ce  în ce mai mari, depășind posibilitățile unui individ și chiar a unor comunități academice dintr-o universitate. În majoritatea țărilor din lume au luat ființă institute specializate în care cercetarea științifică, orientată pe anumite teme este activitatea de bază și rezultatele obținute în lume, în ultimul secol au arătat că aceasta poate fi abordată ca o afacere. Proces care a stimulat inițiativa privată și apariția unor investitori care au dezvoltat un sistem economic complex bazat pe o structură de cercetare științifică, înconjurată și susținută de unități și producții materiale care valorifică rezultatele cercetării. Un exemplu tipic este desigur Elon Musk și reușitele lui în domeniul cercetării în domeniul spațial sau în introducerea inteligenței artificiale în industria auto.

Apare întrebarea, în aceste condiții care mai poate fi rolul universității. Fără a greși sau exagera răspunsul este că universitatea își păstrează rolul central. Chiar și din simplu motiv că majoritatea personalului specializat dintr-un complex de cercetare științifică – producție industrială – aplicații, de tipul celei amintite mai sus, este format în universități și o bună parte a acestora continuă să lucreze sau să colaboreze cu personalul acestor unități. Astfel de sisteme complexe au funcționat în perioade critice cum a fost al doilea război mondial când în Statele Unite a fost elaborat programul Manhattan pentru realizarea bombei nucleare, respectiv în lansarea așa numitului proiect pentru realizarea armamentului necesar în eventualul „război al stelelor”. În ambele cazuri lucrările s-au desfășurat cu colaborarea și în jurul unui nucleu de specialiști, în mare parte din universități, care au efectuat cercetări și au găsit soluțiile științifice și tehnice la problemele puse.

În perioada anilor 80, în Statele Unite a fost finalizat programul Apollo, un program foarte complex care vreme de două decenii a avut o componentă majoră de cercetare științifică în varii domenii ale științei și tehnicii în care s-a reușit dezvoltarea unei întregi industrii pentru producerea mijloacelor în vederea aselenizării omului. Program lansat de președintele J.F. Kennedy la începutul deceniului șase, ca răspuns la realizările surpriză ale Uniunii Sovietice privind zborurile spațiale. Programul Apollo a contribuit din plin la finalizarea studiilor și găsirea soluțiilor științifice și tehnice, cu costuri foarte mari asigurate exclusiv din bani publici.

După finalizarea cu succes a acestui program a fost lansată o amplă dezbatere privind politica cea mai potrivită care ar fi trebuit urmată în finanțarea cercetării științifice în Statele Unite în deceniile care urmau. Au fost două opțiuni, continuarea unei politici de finanțare a unor proiecte mari cu obiective ce urmau să fie fixate, asemănătoare programului Apollo, sau revenirea la politica de succes a unei lungi perioade în care au fost finanțate proiecte numeroase, în principal din universități și institute de cercetare, având ca principal argument faptul că progresul remarcabil al întregii societăți, în multiple direcții, este rezultatul ideilor apărute în această mulțime de laboratoare. Un alt argument era legat de riscurile mari în primul caz când, investind într-un singur program foarte mare, în cazul unui eșec, pe lângă pierderile financiare importante, mai grav ar fi fost pierderile cauzate de nefinanțarea colectivelor care ar fi adus contribuții numeroase la cunoaștere în ansamblul ei.

Asistăm astăzi la un sistem, am putea spune hibrid. În bună măsură universitățile continuă să beneficieze de finanțări pentru cercetare științifică din bani publici, în urma participării la competiții de proiecte propuse de agenții naționale responsabile de această activitate și câștigând coordonarea sau participarea în consorții de instituții. Cum menționam mai sus, proiectele ample care necesită fonduri importante, încep să fie susținute și de sectorul privat. Această schimbare nu schimbă statutul universităților referitor la accesarea fondurilor pentru cercetarea științifică.

În cazul universităților noastre, fondurile pentru activitatea de cercetare științifică pot fi obținute de acestea din câteva surse și anume: i) din fonduri proprii, în măsura în care universitatea reușește să-și constituie aceste fonduri din activitățile proprii de cercetare (brevete, regii, etc.), sau alte surse, ii) prin participarea colectivelor și specialiștilor din universitate la competițiile de proiecte lansate de Agenția Națională pentru Cercetare, respective Agențiile regionale pentru utilizaea fondurilor europene iii) prin participare la proiecte internaționale finanțate de diferite Agenții Europene sau ale unor state ca Norvegia, Elveția și altle, iv) contracte încheiate cu unități industriale sau de altă factură, interesate în rezolvarea unor probleme specifice.  Pentru accesarea acestor fonduri, universitatea, prin specialiștii pe care îi are și baza materială de care dispune poate și trebuie să-și stabilească o strategie și un anumit plan de acțiune în baza cărora compartimentul specializat din administrația universității își poate organiza activitățile specifice acestuia (documentare, contractare, raportare și valorificare a rezultateloor cercetării) prin care acesta vine în sprijinul specialiștilor și laboratoarelor care execută efectiv cercetarea științifică și obțin rezultatele prevăzute în proiect.

Funcție de strategia elaborată la nivelul conducerii universității, specialiștii acesteia se pot orienta spre participarea la teme și proiecte de interes local, regional, național sau internațional.

Provocarea majoră pentru universități constă tocmai în stabilirea celei mai potivite strategii în domeniul cecetării științifice. De dorit este să fie abordate teme de cercetare care să corespundă și să pună în valoare potențialul de care dispune, să-i asigure dezvoltarea cantitativă dar mai ales calitativă și să vizeze domenii de mare interes pentru cunoaștere și dezvolare tehnologică.

În cazul centrului universitar al municipiului Iași, consider că există condiții pentru elaborarea unei strategii comune, care să reunească parte din potențialul științific și tehnologic al fiecărei universități publice în abordarea unor teme și elaborarea unor proiecte în domeniul sănătății, al inteligenței artifciale și a unor tehnologii. Teme și proiecte care să intereseze și să beneficieze de capacitățile unităților economice ale municipiului și de colaborările internațioanle multiple ale universităților. Cred că această problemă este o adevărată provocare a perioadei actuale când se dechide perspectiva ca, într-o perioadă relative scurtă, municipiul Iași și zona de Nord-Est a țării să beneficieze de o rețea de autostrăzi care să-I permită o comunicare mult mai eficientă cu restul țării și nu numai.        

Această abordare comună nu împiedică fiecare universitate să-și continuie strategia proprie de abordare și a altor teme și să participle la colaborări naționale și internaționale, respectiv la proiecte majore cu finanțare europenă. Provocarea constă în aceea că, în general, teme majore nu pot fi abordate decît în colaborări de anvergură. România face deja parte și colaborează cu instituții care alcătuiesc astfel de structuri complexe, în care se efectuează studii în domenii de vârf ale științei și tehnologiei. Astfel, ca exemplu faptul că țara noastră este membră a CERN, EURATOM sau EUROCHAMP-2020 au fost create condițiile ca cercetători de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza să participe la aceste proiecte majore de cercetare beneficiind de o vizibilitate corespunzătoare și o finanțare  a unor teme de cercetare din surse externe.

În aceste condiții, o provocare pentru universități rămâne motivarea și realizarea  condițiilor  pentru consolidarea școlilor de cercetare științfică din diferite domenii și înființarea de școli noi în care să fie antrenați cât mai mulți studenți și motivați pentru însușirea activității de cercetate științifică.

Domeniul sănătății este unul dintre cele mai promițătoare și rezultatele obținute de colectivele alcătuite în cadrul Universității de Medicină și farmacie din Iași în acest domeniu sunt o dovadă că se poate și ele pot constitui o adevărată provocare pentru toate univesritățile din Municipiul nostru.

Vă urăm suces și vă mulțumesc pentru atenție. 

 

Prof. univ. emerit Gheorghe Popa,
membru de onoare al Academiei Române

Iași, 6 decembrie 2024