„Eu sunt ceva pe lumea asta prin ceea ce sunt, nu prin titluri”

Interviu cu prof. univ. dr. Ioana Grigoraș, președintele Senatului Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, șefa secției Anestezie-Terapie Intensivă a Institutului Regional de Oncologie.

Nimeni nu-și dorește să ajungă pe un pat de spital, în secția de Terapie Intensivă, cu firul de păianjen atârnând de tavan.  Dar dacă soarta te aduce acolo, suflet debusolat aflat la granița dintre viață și moarte,  cu siguranță că ai prefera ca bătălia să o ducă pentru tine unul dintre cei mai buni medici ATI din România, doamna doctor Ioana Grigoraș. Și nu doar pentru că este un tehnician desăvârșit, pentru că și-a ghidat drumul după „Du kannst, denn du sollst”, ci și pentru calitățile umane speciale, pentru acele valori morale și spirituale primite prin educație pe care și le-a însușit de mică, ascultând, la gura sobei, poveștile familiei Herovanu sau privindu-și bunicul patern, preotul Aristide Cucu, mereu concentrat asupra cărților și caietelor sale. De la tatăl său, medicul pneumolog Pavel Cucu, autorul primelor bronhoscopii, bronhografii și angiopneumografii din România, a învățat că valoarea umană și profesională este dată și de modestie, iar de la mamă, apreciata chimistă Rodica Herovanu-Cucu, a învățat să calce pe cărbunii încinși ai vieții cu grație și optimism. Un fel de „Noblesse oblige” – noroc, dar și obligație, pe care a purtat-o tot timpul cu mândrie, așa cum își poartă premianții coronița și care i-a dat puterea de fiecare dată să zâmbească condescendent în fața nedreptăților lumii.

Știu că o să vi se pară ciudat și poate patetic, dar aș vrea să încep interviu cu dvs. cu o poezie.

„Un fir de păianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.
În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite și
Scara la cer – zic,
Mi se aruncă de sus.
Deși am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc ca trupul meu
Este totuși prea greu
Pentru scara asta delicată.
– Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs!”

Este „Scara la cer”, scrisă de Marin Sorescu, dar nu am început astfel pentru că este o elegie extraordinar de frumoasă, ci pentru că este un pretext de a vorbi despre bunicul dvs. patern, preotul Aristide Cucu, care a scris o carte de rugăciuni intitulată la fel: „Scară la cer”. Așadar de la bunicul patern vreau să începem povestea, pentru că eu cred că noblețea sufletească este imprimată și pe harta ADN, vine și de la strămoși.

Am multe amintiri foarte frumoase despre bunicul patern. Era un om falnic, un om cu o ținută foarte dreaptă și un om frumos. Avea părul alb, niște sprâncene voluminoase, un nas ușor acvilin. Provine dintr-o familie cu rădăcini grecești, de aici și numele cu rezonanță grecească: îl chema Aristide, avea un frate Teofil și o soră Elena. A fost preot, un om cu o personalitate oarecum severă, dar cred că pe atunci această severitate era de fapt o reflectare a unei educații și autoimpuneri, adică respectarea regulilor: a fi corect, extrem de atent la ce se întâmplă în jur, a face, a spune lucruri corecte. Cred că de aici deriva acest aspect de severitate, când, de fapt, ca bunic, era o persoană foarte caldă. Culmea, eu îmi aduc aminte cum uneori seara se juca cu mine și avea un râs specific, ca un gâlgâit. Amintirea aceasta mi-a rămas în minte, cum eu îl gâdilam, apoi mă gâdila și el și râdeam în hohote amândoi. Cred că era o autoimpunere această rigoare în ținută și în modul în care te prezinți în fața celorlalți.

Era și erudit.

Era și erudit, a făcut Institutul Teologic la Cernăuți, a studiat greaca veche și latina. Pensionar fiind și locuind în aceeași casă cu noi, studia cărți de școală de latină și greacă, în dorința de a-și reîmprospăta noțiunile. Și tot la această vârstă înaintată, 70-80 de ani, a reînceput să studieze limba franceză, pe care o învățase în tinerețe. Cred că mai am și acum Mauger, o carte vestită de învățat limba franceză, în patru volume, cu adnotările lui. Avea caiete în care făcea exerciții, își nota cuvinte, studia. Toate amintirile mele sunt legate de cărțile și caietele, asupra cărora se apleca bunicul meu.

Așa își ținea mintea sprintenă.

A avut o dorință extraordinară de a-și îmbunătăți în continuu spiritul. Cred că, din fericire, această dorință a fost prezentă în ambele familii, și cea paternă, și în cea maternă și probabil că prin educație ni s-a transmis și nouă. La urma urmelor, ce te îmbogățește în viață și îți dă o satisfacție extraordinară este să cunoști lucruri noi și să înțelegi lumea în care trăiești, prin toate fațetele sale, atât de multiple și atât de minunate. Lumea este tot timpul o provocare. Dacă încerci să o înțelegi și nu să o judeci, ci să tragi concluzii și să încerci să schimbi ceva în jur, cunoașterea îți dă o satisfacție excepțională. De aici derivă și dorința de a evolua ca persoană.

Bunicul dvs. a fost și autorul primelor manuale școlare de religie din România.

Da, am în bibliotecă unul din primele exemplare, manualul de religie pentru clasa a IV-a, a fost o premieră pentru acea vreme. Această carte se adresează unei vârste fragede într-un limbaj accesibil, încercând să implanteze câteva idei frumoase, pornite de la religie, evident, dar care au în spate niște valori morale general valabile, generoase, care-ți umplu sufletul de căldură și poate și de bunătate, de dorința de a face bine în jur. Iubea cărțile. Zece ani a lucrat la un dicționar teologic bisericesc, o premieră pe atunci, de fapt nici acum nu știu să existe în spațiul cultural publicistic românesc ceva similar. Această carte cred că a apărut ca o prelungire a dorinței lui nestăvilite de cunoaștere. Citea foarte mult și când întâlnea un termen nou, o noțiune de istorie, de lingvistică, de cultură, de geografie, imediat se ducea la surse. Căuta în dicționare, internetul nu era disponibil atunci. Țin minte cu câtă aviditate căuta să înțeleagă fiecare termen. Și mai mult decât atât, pentru a nu uita, lucra pe fișe. În timp aceste fișe s-au adunat. Când au reprezentat o cantitate semnificativă, au dus la hotărârea de a le aduna într-o carte. A ieșit o lucrare de câteva sute de pagini, pe care a multiplicat-o pentru un cerc extrem de strâns de prieteni. Evident că pe atunci nu se punea problema să publici o lucrare religioasă. Țin minte și acum că, tatăl meu a  găsit o dactilografă, care a dactilografiat-o în cinci exemplare, cu hârtie de carbon, la mașina de scris veche, care provine de la familia maternă. Două exemplare le-a păstrat, dar trei le-a dăruit unor prieteni foarte buni, preoți, de același calibru intelectual și dornici să folosească tezaurul de cunoaștere, pe care bunicul meu a reușit să-l dezgroape. Acum cinci ani, o editură din Botoșani publicat acel volum „Dicționar teologic-istoric bisericesc”. Avem și noi câte un exemplar din această carte, tardiv publicată, la mult timp de la dispariția bunicului meu.

Mai țin minte o întâmplare oarecum hazlie. În ultimii ani, auzul îl cam lăsase, astfel încât, ca să asculte radio, trebuia să dea sonorul foarte tare. Era o sursă foarte bună de cunoaștere și asculta foarte mult emisiuni culturale. Dar în fiecare seară asculta Europa liberă și, mai ales vara, când stătea cu geamul deschis larg, radioul era cu sonorul la maxim, iar noi, când ajungeam acasă, auzeam „Europa liberă” de la colțul străzii. Nu era chiar confortabil și mergeam la el și-l rugam: „Bunicule, dă un pic mai încet sau măcar închide geamul”. „Dar nu înțeleg ce vreți voi, acesta este volumul la care aud eu bine și dacă e vară, de ce să stau cu geamul închis?”

„Sunt animată de un optimism incurabil”

Vă simțiți norocoasă pentru că aveți o hartă genetică de excepție care cuprinde ambele familii, maternă și paternă, scrisă parcă în limbajul lui Dumnezeu?

Eu mă consider o persoană norocoasă și uite, fără să știi, ai ales cuvântul „norocoasă”! Cum ai intuit că este unul din crezurile mele în viață? Sunt animată, metaforic, de un optimism incurabil. Cred că viața este plină de provocări, dar până la urmă toate reprezintă o oportunitate să evoluezi. Iar viața și lumea sunt minunate prin diversitatea lor, cu lucruri bune sau cu lucruri rele, cu lucruri frumoase sau reprobabile. Tot acest amalgam în diverse proporții, care se schimbă tot timpul, ca lumina zilei… Viața ne oferă perspective, unghiuri diferite, cu amestecuri diferite, felii de realitate, reprezintă o minunată oportunitate de a te bucura de ea.

Și chiar cred că sunt norocoasă, că am pornit în viață sub un semn bun, Dumnezeu sau soarta m-a făcut să văd binele în viață, să prețuiesc oportunitățile și să-mi dezvolt în timp o foarte prețioasă abilitate, pe care mi-am șlefuit-o programatic: a trece undeva, într-o linie secundară, nenorocirile, greutățile, lucrurile chiar dramatice pe care le-am trăit în viață. Nu simt nevoia să le pun în primul rând al memoriei. Nu cred că ele mă definesc. Dimpotrivă. Oportunitățile pe care mi le-au creat și ceea ce am reușit să extrag și să devin. Am nenumărate povești din viață, care arată un noroc absolut ieșit din comun. Dar eu mai cred ceva. Că optimismul atrage norocul, binele și deznodământul fericit al provocărilor din viață. Astfel încât mi-am format în cursul devenirii mele această capacitate de a miza tot timpul pe cartea câștigătoare. Bineînțeles că orice situație, care se dezvoltă, poate să se sfârșească bine sau prost. Întotdeauna am pornit la un drum cu convingerea că va ieși bine, dacă sunt suficient de înțeleaptă, astfel încât să fac tot ceea ce depinde de mine ca rezultatul să fie bun.

Nu v-ați plâns niciodată de milă.

Refuz să mă plâng. Este o altă trăsătură, pe care mi-am dezvoltat-o în timp. Când te plângi, te victimizezi, iar eu refuz să fiu victimă. Cred că în majoritatea cazurilor suntem constant victimele propriilor gânduri, interpretări și decizii, nu victimele circumstanțelor. Bineînțeles că există circumstanțe exterioare, care te transformă într-o victimă reală. Numai că aceste circumstanțe, care nu-ți dau nici o cale de alegere, sunt excepțional de rare în prezent. În zilele noastre avem în față  tot timpul mai multe opțiuni, depinde cum alegem să rezolvăm o situație nefavorabilă, nefericită sau dificilă. Eu judec așa: primul lucru, pe care trebuie să-l faci, este să stai să meditezi și să vezi dacă acea realitate poate fi schimbată sau nu. Evident, nu pot să fac lumea un loc drept și minunat și corect din toate punctele din vedere. Dar, oceanul e alcătuit din picături.  Schimb în bine ceva, puținul, care se va adăuga la puținul, pe care-l face altul ș.a.m.d. Dacă nu poți schimba nimic, poți să te retragi din acele circumstanțe. În marea majoritatea a cazurilor, există această opțiune în lumea modernă. Dar orice realitate e alcătuită din bune și din rele. Pune-le în balanță. Dacă găsești părți bune, acceptă realitatea și nu te plânge!  Dacă accepți și rămâi în acele circumstanțe, atunci nu te plânge! Închipuie-ți situația aceea ca ploaia sau furtuna, vine și pleacă, trebuie să o accepți și să mergi mai departe. Eu nu mă plâng niciodată de vreme! Dimpotrivă. Plouă? Ce bine, nu a mai plouat de mult! Îmi aduc aminte din copilărie când era ploios și mă închipui într-un fotoliu cu o carte în mână. De ce să nu văd partea bună a lucrurilor și să mă plâng? Ninge și e frig? Ce bine, ce minunat, hai să ne bucurăm!

Optimistul acesta l-am regăsit și la „părintele anesteziei românești”, profesorul George Litarceck, care exact ca dvs. mărturisea, într-un interviu, că se bucură de fiecare lucru. Apropo de profesorul Litarceck, m-a trimis cu gândul la tatăl dvs. medicul Pavel Cucu. Aceeași modestie, ambii au fost pionierii în specialitățile lor, au fost nevoiți să învețe singuri, cu multe greutăți.

Pe prof. Litarceck l-am cunoscut personal și l-am admirat. Într-un fel pot să mă consider eleva lui. Primul an de secundariat l-am făcut la București, la Fundeni, unde era șeful catedrei de ATI. În decursul întregii mele vieți profesionale am avut legături constante cu el și a fost un  model pentru mine. Este considerat părintele anesteziei românești și este absolut un privilegiu să poți să fii contemporan cu pionierul în propria specialitate. Anestezia și Terapia intensivă este o specialitate modernă, apărută relativ recent. Dezvoltarea spectaculoasă a ATI în a doua jumătate a secolului XX a fost condiția pentru dezvoltarea altor specialități. Nu s-ar fi putut dezvolta chirurgia laparoscopică, chirurgia de transplant, chirurgia robotică, în lipsa ATI.

Spuneați că același gen de optimism l-ați întâlnit la domnul prof. Litarceck și mă gândeam dacă specialitatea în care am lucrat amândoi nu a fost, până la urmă, unul din factorii care au contribuit la formarea unei asemenea mentalități. Bineînțeles că ATI este o specialitate modernă, extrem de tehnologizată, dar în același timp extrem de provocatoare. Atât în sala de operație, cât și în salonul de Terapie Intensivă suntem frecvent pe buza prăpastiei. E metaforic spus și în niciun caz nu vreau să dramatizez, dar multe situații sunt la limită. Ori, exersarea îndelungată profesională a acestor situații limită, capacitatea de a-ți păstra rațiunea și de a lua o decizie adecvată într-un interval extrem de scurt, probabil că te formează. De asemenea, în această specialitate pierdem foarte mulți bolnavi, se moare în Terapie Intensivă. Încercăm să salvăm cât mai mulți pacienți, dar este iluzoriu și nerealist să spunem că-i salvăm pe toți. Deci, trebuie să accepți moartea. Vrând, nevrând, în timp îți faci o filosofie în a înțelege sfârșitul vieții, în a înțelege imuabilul morții, în a-l accepta. Pentru a evita dezamăgirea că după o luptă aprigă, intensă, fie ca un foc, o explozie, fie pe parcursul a zile și săptămâni, până la urmă pierzi bătălia, îți trebuie putere ca să-ți încarci bateriile. Sentimentul de bătălie pierdută este constant prezent și poate fi dramatic. Orice viață reprezintă pentru noi o valoare extrem de importantă, orice ființă umană și orice suflet pe lumea asta. Acesta este modul în care noi suntem antrenați să luptăm pentru orice clipă de viață. Dar, dincolo de pierderea în sine, este o înfrângere personală, este lupta pe care TU ai pierdut-o! Atunci îți trebuie o modalitate prin care poți să redevii pozitiv, să poți să continui. Probabil că filosofia „supraviețuirii” în asemenea momente e să vezi acea pierdere ca pe ceva plin de semnificații și învățăminte. „Am învățat ceva, am făcut tot ce puteam”, poate că data viitoare, pentru următorul pacient, în aceeași situație, voi putea face mai mult, voi ști mai mult.

Asta se numește eșec? Sau nu-l poți numi eșec, atunci când ai făcut tot posibilul să câștigi lupta?

Până la urmă e un eșec. Cuvintele le folosim după punctul de vedere din care evaluăm acea situație. Încă o dată, orice moarte în medicină este, cu siguranță, un eșec. Dar trebuie să o vezi și ca pe un câștig. Țin minte, într-un interviu, pe care l-am acordat în urmă cu mulți ani, am fost rugată să povestesc un caz pe care l-am salvat miraculos. Nu aș spune miraculos, dar, bineînțeles, că sunt foarte multe succese „nesperate”, în pofida oricăror previziuni. Ca printr-o ironie a sorții, în momentul în care am încercat să trec în memorie cazurile spectaculoase, mi-au venit în minte cazuri pe care le-am pierdut după o bătălie extrem de intensă și îndelungată. Și am spus că păstrez în memorie pacienții pe care i-am pierdut pe un loc la fel de important, dacă nu mai important decât cei pe care i-am salvat. De ce? Pentru că în primul rând simt că le datorez aceasta. În ciuda eșecului, această luptă cu siguranță m-a învățat foarte mult. Și dacă eu am devenit alta și am învățat mai mult, înseamnă că le datorez acest câștig și de aceea, rămân în memoria mea.

Pentru această specialitate îți trebuie un echilibru interior extraordinar, iar rădăcinile echilibrului cresc, se dezvoltă, în copilărie, cu ajutorul familiei.

Cred că am crescut într-un mediu de echilibru. Familia este extrem de importantă în devenirea oricui și așa am crescut. Îmi spuneai mai devreme că m-am născut norocoasă cu un astfel de bagaj genetic… Poate da, dar cred că mai important decât bagajul genetic este ceea ce mi s-a transmis prin educație, principii morale profunde și practicate, transpuse în viața de zi cu zi, în micile întâmplări ale vieții. Principiile morale nu trebuie exersate în situațiile extreme: dreptatea, corectitudinea, cinstea, altruismul… Acestea sunt valorile fundamentale ale ființei umane și ale omenirii. Cred că prețios și transmis prin educație în familie, pe ambele linii, este faptul că aceste valori morale nu trebuie „practicate” doar în situațiile extreme, când viața te provoacă în fel și chip. Ele trebuie „exersate” în fiecare zi, în cele mai mici gesturi și acțiuni, în cuvintele pe care le spui, pentru că și cuvintele pot răni sau pot face o nedreptate.

Și atunci, cu aceste principii, cum ați rezistat în breasla medicilor al căror păcat major este vanitatea?

Pentru că, dacă îți impui, poți să vezi lucrurile din jur fără să faci o dramă. Poți să observi slăbiciunile omenești și să zâmbești.

Cum evaluați oamenii? După calitățile profesionale sau umane?

În primul rând, după calitățile umane. Nu trebuie să avem respect numai pentru cei de o seamă cu noi sau cei care sunt deasupra noastră din punct de vedere social sau pe orice scară ați dori. După mine, valoarea unui om nu este dată de poziția profesională sau socială, ci de aderența la acele valori morale despre care vorbeam mai înainte. Respect profund și, metaforic zic: „Jos pălăria”, pentru oricine îmi arată că este o persoană corectă, morală, educată. Am mult respect pentru competența profesională, dar și mai mult pentru calitățile umane.

Dar cum judeci un om care s-a purtat cu tine ireproșabil, poate chiar te-a ajutat într-o situație, dar care știi că e un ticălos, că a făcut foarte mult rău altora?

Nu mi-am pus niciodată problema. Am să comentez reversul. Au fost oameni care mi-au făcut rău prin vorbe sau atitudini și am reușit să mă comport ca și cum nimic nu s-a întâmplat și după aceste evenimente. Și de aici cred că-mi extrag puterea. Să nu ai resentimente înseamnă putere. Ideea că un ticălos mi-a făcut un bine? Dacă mi-a făcut un bine, înseamnă că nu este numai ticălos, iar orice om este, până la urmă, în diverse proporții, un amestec de bune și de rele. Și eu inclusiv. Nu trebuie să mă împăunez și să-i judec pe ceilalți de undeva de sus, pentru că nimeni nu e perfect.

„Mama, mai povestește-ne de când erai mică”

Vreau să revenim la familia Herovanu. Am găsit un amănunt, în biografia dvs. V-ați născut în același an și lună în care a murit fratele bunicului, Eugen Herovanu, mare avocat și fost primar al Iașului.

Alfons, bunicul meu,  a avut un frate – Eugen și două surori, Lucille și Valentine – proveneau dintr-o familie franceză. Eugen și Alfons au făcut Dreptul, Eugen a fost profesor la Facultatea de Drept de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a fost și decan și a scris foarte multe lucrări valoroase. Nu spun doar eu, în calitate de descendent al acestei familii. Cred că în urmă cu zece ani a fost o manifestare la Palatul Culturii, inițiată de Facultatea de Drept în care au celebrat personalitatea lui Eugen Herovanu, tocmai pentru prețiosul material didactic, pe care el l-a redactat în cursul anilor cât a fost profesor la Iași. A fost si primar al Iasului, oras despre care, mai târziu, a scris o carte, „Orasul amintirilor”. Alfons Herovanu, bunicul meu, era extrem de erudit și o mare personalitate, în schimb a ales să fie avocat pledant, nu a ales cariera didactică. De altfel, a fost și senator PNȚCD, motiv pentru care a avut mult de tras în viață. Iarăși, este o poveste pe care o știu din familie… Toate poveștile astea pe care le știu sunt simbolice, ele de fapt sunt încă o dată reflectarea în circumstanțe a ceea ce vorbeam, a lucrului cel mai prețios pe care mi l-a transmis familia, credința în valori. Era în perioada în care legionarii erau la putere în România și în care bunicul meu, cu spiritul neabătut de dreptate pe care-l avea și pe care-l practica nu numai în meserie, dar și în viața personală, a ascuns evrei în casă. Într-o seară a primit un telefon să plece de acasă, că vor veni după el să-l aresteze. S-a dus la surorile lui. l-au arestat pe fiul lui, Radu Herovanu, student la medicină, ulterior șef de promoție, altă personalitate excepțională. Bineînțeles că a doua zi dimineața Alfons s-a dus și s-a predat. După ceva timp a fost eliberat. Timpurile au progresat și au venit comuniștii, care l-au arestat și ei, pentru că fusese senator PNȚCD. De data aceasta probabil că ar fi murit în închisoare, așa cum s-a întâmplat cu mulți din elita intelectuală a perioadei interbelice, dacă mama mea nu ar fi intervenit. Înainte de război, când muncitorii înscriși în Partidul Comunist erau arestați și prigoniți, bunicul meu avea un număr de cazuri „pro bono” pe an, apăra oameni fără posibilități financiare. Astfel a apărat un muncitor, nu a reușit să evite condamnarea, în schimb i-a ajutat familia cât timp a fost în închisoare. Acel muncitor, Marin Florea Ionescu, a ajuns președintele Marii Adunări Naționale, după venirea comuniștilor la putere. După arestare mama s-a dus la București și i-a cerut audiență. Aflând situația, de față cu mama l-a sunat pe Teoharie Georgescu, ministru de Interne, care i-a promis eliberarea bunicului meu.

Eu am puține amintiri cu el, cred că una sau două imagini, pe hol, dar nici măcar nu sunt sigură dacă nu sunt create de mine din fotografiile pe care le știu. Bunicul meu era o persoană nu numai cu spiritul dreptății, era o persoană cu foarte mare grijă la propria atitudine: cum vorbea, cum stătea pe scaun. Bunicul meu nu stătea decât foarte rar picior peste picior, ca să nu-și boțească dunga impecabilă a pantalonilor – era o parte esențială a ținutei. În anii de după război, când era o foamete extraordinară și când tatăl meu făcea gărzi la Spitalul de Psihiatrie, plata pentru gărzi era  o bucată de mămăligă făcută la tavă. Aducea mămăliga aceea pentru toată familia. Bunicul meu mânca din acea mămăligă în sufrageria pe care ați văzut-o, cu mobila pe care ați văzut-o, îmbrăcat impecabil și cu șervet alb la gât. În acea vreme, în casă au fost aduși în toate camerele tot felul de chiriași. Familia noastră formată din cinci persoane locuia în două camere, tolerate în propria casă. Unul dintre chiriași era muncitor la Salubritate, un om care strângea gunoiul, rudimentar și obraznic. Avea grijă ca atunci când bunicul meu era la masă, în sufrageria din mijlocul casei, să treacă cu oala de noapte din camera lui înspre baie. Era un gest de afront direct, dar să nu credeți că această chestiune a stârnit vreodată cea mai mică reacție din partea bunicului meu. O atitudine admirabilă! Orice vorbă, orice încercare de a-l face pe acel om să conștientizeze inadecvarea gestului, nu ar fi făcut decât să-i fi dat aceluia satisfacția că a reușit să rănească o persoană cu alt standard de educație.

Și nu în ultimul rând, circula despre el o anecdotă povestită într-una din cărțile despre personalitățile Iașului. Răspunsul unui cetățean la o întrebare îl caracterizează cel mai mult pe bunicul Alfons: „Du-te la Herovanu, e om cinstit, măcar ca e avocat!”.

Toate aceste povești le știți de la mama?

Știți cum erau serile noastre? Stăteam la gura sobei – în casa veche aveam niște sobe minunate de teracotă: o sobă albă, o sobă roz – șerbet de zmeură, o sobă vernil și-i spuneam mamei: „Mama, mai povestește-ne de când erai mică”. Și începeau poveștile, de tot felul. Iar aceste povești despre încercările prin care a trecut familia mea nu erau spuse niciodată tragic, ci simbolic, ca să învățăm ceva din ele. Nu ca să vedem, vai, ce-a mai suferit familia noastră și ce răi sunt cei din jur. Nici vorbă! Ele erau povestite senin, pentru că și greutățile fac parte din viață. Erau spuse ca o modalitate de a ilustra acele lucruri profunde de care vorbeam și pe care unui copil i le transmiți prin exemple.

Când a murit mama dvs., domnul profesor Constantin Romanescu a scris un „text plecăciune” la adresa familiei dvs., o scrisoare încărcată de admirație și respect pentru familia Herovanu.

Da, spiritul acestei familii a fost extraordinar. Tatăl meu, împreună cu alți patru colegi au locuit câțiva ani în această încăpere care era bucătăria vechii case. Erau colegi ai lui Radu, fratele mamei, colegi la Facultatea de Medicină. Pentru că erau săraci, au fost găzduiți de bunicul meu. Bun, tata era fiu de preot, dar i se stabileau din an în an taxe tot mai mari, ca să îl facă să renunțe la studii. Ca să poată plăti taxele, „strângea cureaua”și se descurca cu masa și casa cum putea. Ei, ca să ții niște colegi ai fiului tău ani de zile arată un spirit altruist, pe care am încercat și eu în alte circumstanțe, mult mai puțin dramatice, să-l transmit. Eu am un fiu și sora mea are o fetiță care, crescând în aceeași casă, sunt ca frații. Fiul meu a terminat Universitatea de Arte din Iași, a fost cadru didactic, preparator și asistent la Facultatea de Arte – secțiunea Foto-Video-Multimedia, după care s-a înscris la London Film School la Masterat și acum este director de imagine de film la Londra. Când era student, camera lui era punctul de întâlnire pentru mulți colegi. Rămâneau zile în șir lucrând împreună sau discutând târziu în noapte. Dormeau și mâncau la noi. Ilinca, fetița Doinei, a terminat Dreptul la Sorbona și lucrează la Paris. Cred că am reușit să le transmitem copiilor noștri ceva din acest spirit al familiei, cred că aceste lucruri, sper eu, vor fi transmise mai departe.

Pornisem cu nu știu ce  idee, am pierdut-o pe parcurs…

Eu sunt „young at heart” sau, vorba neamțului „Junges Herz”.  De ce? Pentru că eu cred că mai am încă mult de parcurs în procesul meu de devenire. Încă vreau să învăț să fiu în fiecare zi altfel, versiunea mea mai bună. Totul e perfectibil. De aceea mă consider tânără…

Domnul profesor Litarceck avea porecla Kaltes Hertz, Inimă rece.

Nu, eu nu sunt așa. Chiar dacă profesional sunt destul de cerebrală. Mai ales, cer foarte mult privind respectarea politeții și a corectitudinii în tot ceea ce facem. Cu toate că, poate, sunt inflexibilă privind respectarea regulilor, mă strădui să-i ascult pe cei din jur și să-i înțeleg.

Sunteți văzută ca un profesor exigent, dar în același timp sunteți foarte simpatizată, iubită de studenți, iar această simpatie se regăsește chiar și în diplomele de „cel mai tare profesor”.

Care sunt cele mai prețioase realizări ale mele. Am primit titlul de „Profesor Bologna”, care a fost acordat la nivel național, o inițiativă a Alianței Naționale a Organizațiilor Studențești din România. Alegerea laureaților s-a făcut nu numai prin votul studenților din universitate, dar au trimis studenți din alte universități din țară, care au asistat incognito la cursuri și care, au votat și ei. dând o măsură de obiectivitate. Acest titlu de „Profesor Bologna”, dar și titlul de „Cel mai bun profesor” acordat în trei ani la rând de către Societatea Studenților Mediciniști din Iași îmi sunt foarte dragi. Pe studenți nu poți să-i păcălești. Simt imediat cât valorezi profesional și uman. Cred că atitudinea intransigentă, dar umană, dublată de o foarte mare corectitudine îi cucerește. Nu vor să închizi ochii la slăbiciunile și greșelile lor, ci, de fapt, vor să-i înveți. Nu numai profesional, ci și uman.

Plus că sunteți decan de promoție, de suflet.

Am avantajul că țin cursurile la toate seriile de limba română și limba engleză. Încerc să nu mă îmbăt cu apă rece…

Vreau să se întoarcem puțin la mama dvs…

Pentru mine, atât mama, cât și tata, reprezintă modele. Mult timp mi-am spus că modelul meu în viață este tatăl meu. Este medic, așadar nu este întâmplător că mi-am ales această profesie. În casă, țin minte de când eram copil, la masa de prânz, erau discuții medicale – mama a lucrat la Spitalul Sf. Spiridon, iar tata la Spitalul de Pneumoftiziologie. De ce tatăl meu a fost un model pentru mine? A fost un excepțional profesionist. Are nenumărate premiere naționale în medicină, a fost un om care toată viața era la spital, citea, a dorit tot timpul să facă lucruri noi. Profesioniști în medicină am întâlnit foarte mulți – l-am cunoscut pe profesorul Litarceck, am fost eleva profesorului Stratan, un alt mare profesionist – cu păcatele lui, dar nu mai are importanță. Dacă eu sunt astăzi un profesionist bun, cu siguranță că-i datorez foarte mult și nivelului lui profesional, din care am învățat enorm. Dar tatăl meu mai avea ceva în plus: era o persoană extraordinar de echilibrată și un om modest, care nu simțea nevoia să arate lumii cât este de bun. Nu a avut niciun pic de vanitate. Și-ți trebuie foarte multă putere ca să nu apelezi niciun pic la vanitate.

M-am mirat cum un om ca tatăl dvs. nu a ajuns cadru didactic, nu a ajuns șef de clinică…

Tatăl meu nu a acceptat niciodată să fie membru de partid. I s-a propus să fie șef de clinică, deci, și în UMF, dar numai dacă devine membru PCR. Nu a acceptat..  Știa, și nu a uitat, prin ce trecuseră în tinerețe atât el, cât și familia soției sale. A fost alegerea lui. Coloană vertebrală… A fost din umbră mâna dreaptă a tuturor șefilor de clinică care au fost acolo.

În ultimii ani am înțeles însă din ce în ce mai mult cât de mult îmi este model mama mea. Și acum descopăr cât de mult îi urmez exemplul și cât de importantă este în viața mea. Poate, când eram mai tânără și aveam mai puțin timp să meditez, nu-mi dădeam seama, dar acum îmi dau seama că semăn enorm cu ea, la fire și chiar fizic – m-am făcut blondă, cum era mama mea. Descopăr tot mai multe lucruri pe care am ajuns să le fac cum le făcea ea, cum le trata și reacționa ea.

Dați-mi niște exemple.

Mama a fost un spirit tonic și eminamente optimist și avea o personalitate debordantă. Era o femeie inteligentă, cu educație și cu experiența interesantă a unei vieți petrecute în două lumi diferite: înainte și după venirea comuniștilor la putere. Știa 5 limbi străine învățate la pensionul Notre Dame de Sion. Era un profesionist de excepție, extrem de apreciată în lumea medicală – era un punct de reper, cine voia să-și facă analize bune, și pe atunci analizele se făceau cu pipeta și cu dozarea reactivilor, se ducea la doamna Cucu la Clinica a III-a Medicală. Cu toate acestea făcea zacuscă, făcea dulceață, torturi de bezea. Era o extraordinară gospodină, ceea ce era remarcabil, având în vedere că în mica copilărie a crescut cu menajeră, bucătăreasă și șofer. A ajuns să fie o rafinată bucătăreasă și-și găsea timp să le facă pe toate. În toată copilăria mea a fost singura care a dus toată casa, muncea extraordinar și casa era ținută impecabil. Avea puterea ca după-amiaza să se îmbrace elegant și să iasă la plimbare. Era spiritul petrecerilor, pentru că avea o replică acidă, era plină de glume și de veselie și cea mai bună dansatoare din grupul de prieteni și familie. Întotdeauna a fost puternică și optimistă, în ciuda tuturor greutăților. Când mă gândesc la ea, mi-o amintesc râzând. Cred că această atitudine tonică este cea mai prețioasă moștenire pe care o am de la ea. Mergând până la faptul că am învățat să spun și eu: sunt o persoană mult prea ocupată ca să fiu dezordonată, nu am timp să strâng după mine, țin casa ordonată, așa cum am învățat de la mama. Casa reprezintă ceva foarte profund, dincolo de lucrurile fizice. Iar acea sufragerie, care este păstrată cu mobilierul de la bunicul meu, este un alt mod în care eu simt că păstrez tradiția acestei familii. Vărul meu drept, arhitectul Bogdan Herovanu, fiul lui Radu Herovanu, mi-a spus acum câțiva ani: „Oana, de ce păstrezi camera aceea cu mobila de la bunici? Hai să-ți fac eu un concept modern”. „Bogdan, nici vorbă, nu vreau să schimb nimic ce-i acolo. Asta este ce am primit și vreau să transmit mai departe”. Copiii noștri au crescut cu toate sărbătorile din familie făcute în această încăpere. Toate Crăciunurile, toate sărbătorile de Paște, aniversările noastre… Cu bradul de Crăciun, cu o tradiție, poate,  caraghioasă, de ce să nu recunosc – niciodată nu deschidem cadourile până nu cântăm în fața bradului niște colinde, cu vocile noastre tremurătoare de vârstă și de viață. Acum, în ultimii an, când ne-am împuținat, eu, Doina și cu tata suntem principalii cântăreți, iar soțul meu și soțul Doinei simbolic ne mai ajută din când în când zâmbind. Și noi râdem, dar păstrăm această tradiție pentru sufletul nostru și pentru cei care nu mai sunt, nu o facem pentru nimeni altcineva.

 

De Crăciun avem o tradiție, poate, caraghioasă, de ce să nu recunosc – niciodată nu deschidem cadourile până nu cântăm în fața bradului niște colinde

 

„Du kannst, denn du sollst”

Ați fost toată viața o „tocilară”.

Da, sunt absolut de acord. Eu râd de mine, că nu am avut imaginație să fiu și altfel decât prima. Pe frontispiciul Universității Harvard scrie „Du kannst, denn du sollst”. L-am descoperit târziu, când am vizitat Harvard. Atunci mi-am dat seama că principiul, pe care îl urmez în viață fusese pus în cuvinte atât de minunat de Immanuel Kant. Autoexigența: dacă poți, nu ai nici o scuză de a nu face. Dacă poți, trebuie să-ți îndeplinești potențialul. A fost modul, în care am acționat o viață.

Când ați știut că o să dați la Medicină? Tatăl dvs. mărturisea că și-ar fi dorit ca și sora dvs. să urmeze medicina.

Poate că a fost așa. În același timp, nu ni s-a impus niciodată nimic. Am fost întrebate: Ce vreți? Același lucru l-am făcut cu fiul meu. Cred, că cel mai bun mod de educație este să oferi modele, nu decizii cu degetul în sus. Fii ceea ce dorești să devină copilul tău, fii modelul lui și astfel va avea toate șansele să devină. Dacă îi ții doar lecții verbale, declarative, dar în viața de zi cu zi te abați, cu slăbiciune omenească, de la ceea ce vrei să devină copilul tău, va fi foarte greu să se îndeplinească. Doina a moștenit de la mama iubirea pentru limba franceză, iar eu, prin exemplul pe care l-am văzut în casă, mi-am dorit să fac medicina. Recunosc că, fiind în clasa a XII-a – eu am terminat Liceul Vasile Alecsandri, era numit „liceul din Hală”, nu avea o reputație foarte bună, dar era aproape de casă și timp de câțiva ani a devenit liceu de limba germană. Din clasa a V-a până în casa a XII-a am făcut intensiv germana, 14 ore pe săptămână de limbă și literatură germană și mai multe obiecte în fiecare an studiate în germană: biologie, istorie, chimie. E interesant, acest liceu a apărut în Iași, un spațiu care nu are tradiție în utilizarea limbii germane, așa cum este Transilvania. Mi-a plăcut foarte mult ce făceam atunci. Știam bine germană, traduceam texte vechi, îmi plăcea foarte mult Balada Nibelungilor. Plăcându-mi atât de mult și Doina fiind la Filologie, la Universitate, mi-am pus problema să fac germana. Pe urmă mi-am spus: Nu, hai să faci medicină, că și asta îți place, îți va da satisfacția unei meserii altruiste, pentru că așa am văzut-o noi în familie, nu ca o posibilitate de a-ți face un titlu, ci ca o posibilitate de a dărui în jur și de a face bine. Din păcate, foarte mulți ani nu am mai practicat germana în niciun fel, pentru că nu se vorbește în acest spațiu. Mult mai târziu, când am început să merg în străinătate, vorbeam germana o dată, de două ori pe an, dar deja fluența se pierduse.

Și la facultate ați intrat tot prima?

Nu, și mai râd și acum de această istorie. M-am pregătit încă de la începutul clasei a XI-a pentru medicină și am învățat după compendiu. Am învățat foarte mult în plus și nu am avut înțelepciunea să învăț doar manualul de biologie de clasa a XI-a, după care s-a făcut corectarea. Cu toate că eu știam mult mai mult, la Anatomie și Fiziologie am avut cea mai mică notă, 7. În schimb, la fizică și chimie, unde am învățat doar după manual, am avut peste 9 și 10. După ce am dat admiterea, am plecat la mare cu sora mea înainte de a afla rezultatele. Ea era mai mare cu patru ani și o însoțeam. Întotdeauna am fost o parte a grupului ei de colegi de școală, de facultate, eram acceptată. Chiar Crăciunul acesta discutam despre motivele pentru care eu, o „mucoasă”, eram acceptată la petrecerile lor, în excursii, în tabere. Deci, eram la mare și așteptam ca mama și tata să-mi transmită intrarea la facultate când se afișau listele. Mi-au spus că am intrat, dar mi-au spus și notele. Țin minte și acum, cum plângeam de-mi sărea cămașa că am luat 7 la anatomie. Colegii Doinei, mai mari, care erau aproape de absolvire, cu înțelepciunea studentului hârșâit, care privește notele cu ironie, râdeau de mine. Povestea asta arată că sunt totuși „om”, nu numai tocilară. Nu am intrat prima la medicină!

Apoi v-ați scos pârleala.

Mi-am scos pârleala. De exemplu, examenul de specialitate s-a dat la București cu toți absolvenții din țară ai Secundariatului în ATI. Am avut cea mai mare medie.

„Am stat trei ani medic de țară la Dancu”

Din momentul în care ați terminat facultatea, au trecut câțiva ani până v-ați dat secundariatul.

Mulți, șapte. Am făcut parte din generațiile sacrificate, pentru că după facultate a fost primul an în care s-a inventat sistemul de stagiatură timp de trei ani. Erau trei ani pierduți din progresul profesional. Era diferit de sistemul de internat, nu lucram în spitale și nu lucram într-o anumită specialitate, ci câte șase luni am făcut obstetrică, medicină de familie, chirurgie și încă ceva, nu mai țin minte. După care a avut loc repartiția pe posturi la țară. Fiind șefă de promoție, am luat repartiția la cel mai apropiat post de Iași – în cartierul Dancu, care atunci făcea parte din comuna Holboca. Am stat trei ani medic de țară la Dancu. Era un cartier de blocuri, dar tramvaiul încă nu ajungea până acolo. Mergeam până la capătul Tătărașului și de acolo continuam drumul pe jos, iarna prin zăpadă până la genunchi. Când am ajuns acolo era un cartier de blocuri în construcție, nu exista cabinet medical. În primele luni urcam dealul până la dispensarul din Holboca și oamenii veneau acolo pentru consultație. Mi-au dat de la Primărie un apartament la parterul unui bloc, l-am dotat și am făcut un cabinet medical cu sală de așteptare, cabinet de consultație adulți, cabinet de consultație pediatrie și cabinet de consultație gravide. Bucătăria am transformat-o în sală de tratament. Partea nostimă era că eram singurul angajat, încât eu făceam trei consultații la adulți, mă duceam alături și consultam copiii, apoi mă duceam în camera alăturată și consultam o gravidă. Mobilierul din acest dispensar erau lucrurile scoase la casat de Spitalul de Recuperare, care patrona acel cabinet medical. Aveam scaune, mese, canapele de consultații toate vechi. Aveam un unchi care era inginer constructor și care a venit și a reparat și aranjat cabinetul cum a putut. După câteva luni mi-au angajat o femeie din sat să fie femeia de serviciu, ea mă ajuta și îmi scotea fișele medicale. Când am plecat peste patru ani de acolo, deja se construise blocul în care era proiectat cabinetul medical pentru cartierul Dancu. Când am plecat, erau zece oameni angajați ai cabinetului medical: un medic pediatru, un stomatolog, încă un generalist, moașă, 2-3 asistenți medicali. Dar începuturile au fost poetice și timp de un an am fost singura angajată, până când am avut și o asistentă medicală. Am niște amintiri absolut excepționale din acea perioadă!  Cred, că într-o măsură mult mai mică și mai puțin dramatică, am reușit să urmez exemplul tatălui meu, care a construit dispensarul de la Ruginoasa. După vreo zece ani am vizitat dispensarul medical din Dancu și am văzut pe perete același afișier de educație a populației, cel pe care-l făcusem eu.

La terminarea facultății, tatăl dvs. a prins perioada tulbure de după război – anii ‘50, iar dvs. cei mai cumpliți ani ai comunismului – anii ’80.

Am învățat enorm la Dancu, pentru că am avut dintr-o dată contactul cu o altă realitate socială, pe care altfel o cunoști doar indirect. Am intrat în casele unor oameni îngrozitor de săraci, care locuiau la bloc și care fuseseră transplantați dintr-o viață la țară la oraș, fără educația minimă de adaptare. Povești dramatice, dar pe care trebuie să le privești cu înțelepciune. Sunt realități, nu trebuie să judeci oamenii, trebuie să te întrebi de ce sunt așa și dacă au avut oportunitatea să fie altfel. În acel cartier am cunoscut muncitori – era perioada de glorie a zonei industriale din Iași. Unii aveau casele foarte dichisite – cu mobilierul acela comunist, cu covoare, gospodărie aranjată, toți având cam aceleași venituri. Și în apartamentul de alături, o sărăcie și o mizerie… Totul ține de educație și de ceea ce ai văzut în familie și poți să reproduci. Drame. Dar toate te învață ceva.

Nici țărani, nici orășeni.

Da, oameni dezrădăcinați și cărora nu li s-au oferit foarte multe puncte de reper. Cine a avut exemple în familie a reușit să meargă mai departe, cine nu, a intrat în derivă. Se bea în Dancu… Barul în cartier s-a deschis înainte de cabinetul medical. Eu eram încă în cabinetul improvizat și bineînțeles că trebuia să merg și la bar, să văd dacă se respectă regulile de igienă. Barmanița din Dancu, care lucrase înainte la barul de la Select, mi-a zis: „Dumnezeule, nu mi-am închipuit niciodată – și o viață am lucrat la bar, că se poate bea cât se bea în acest cartier”.

Cum ați ales specialitatea?

Timp de patru ani am fost medic de familie și am pus foarte mult entuziasm în tot ceea ce am făcut, dar nu am neglijat în niciun fel învățatul continuu și pregătirea pentru a intra în specialitate. Inițial am vrut să fac cardiologie, mi se părea specialitatea cea mai spectaculoasă din medicina internă. Nu am considerat că sunt de chirurgie. Nu „datul din mâini” mă entuziasma, ci gândirea medicală și asta o practicai de zor în medicina internă. Șederea noastră la țară însă s-a prelungit, pentru că în toată această perioadă nu s-a dat nici o intrare în specialitate, toți eram medici de familie. Tot timpul învățam așteptând un concurs de intrare în specialitate. În timpul celor patru ani s-a schimbat de trei ori programa de secundariat. Le-am învățat pe toate, tot o reîmprospătam. Pentru că lucrurile se tot prelungeam și pentru că eu nu am vrut să mă rup în totalitate de spital, în ultimul an am decis să mă duc la Spitalul „Sf. Spiridon” să fac în timpul liber voluntariat – fără forme legale. Voluntariatul nu exista pe vremea aceea. Îmi plăcea cardiologia, care era spectaculoasă. Făcusem 6 luni de stagiatură în Clinica a III-a Medicală – clinica profesorului Enescu și țin minte că făceam de gardă și stăteam noaptea pe marginea patului, într-o încăpere mică în pod, unde medicii de gardă aveau un pat pentru odihnă. Eu nu dormeam, ascultam cum intră salvările în spital, cu sirena aprinsă și opreau în fața clinicii, iar eu mă întrebam: „Doamne, a venit infarctul pe care eu acum trebuie să-l tratez?” Și mi-era groază că e grav și n-am să fac față. Vizavi era clinica ORL și speram să fie salvarea pentru ei, să fie epistax-urile. Având în vedere că în cardiologie urgențele erau provocarea maximă, trebuia să faci dovada imediată a abilităților și cunoștințelor tale, așa că m-am gândit că ar fi bine să mă duc la Terapie Intensivă, unde se tratau cazurile cele mai grave. Și ca să fiu bine pregătită pentru urgențe, m-am prezentat la domnul dr. Iulian Stratan, care era șef de secție și l-am rugat să-mi permită să vin în timpul meu liber să lucrez în clinică, ca să învăț și eu ceva. A fost de acord și m-a luat nu numai în Terapie Intensivă, m-a luat și în sala de operație. În timp a ajuns să plece și să mă lase pe mine să supraveghez anestezia. A văzut că îmi place și că poate avea încredere în mine. Țin minte și acum groaza pe care am simțit-o când am intrat prima dată în sala de operație la un bolnav sub anestezie. Nu înțelegeam, cum acum stai de vorbă cu el și peste trei minute e lemn și-l tai și nu reacționează. Dar asta, să zicem, e mai ușor de înțeles. Dar la sfârșitul operației, când dintr-o dată se trezește și vorbești cu el, ți se pare absolut seducător, mai ales când ai foarte puține noțiuni teoretice să înțelegi tot ce se întâmplă. Și al doilea mare mister mi se părea aparatul de anestezie. Nu sunt o fire foarte tehnică, mi se părea o provocare extraordinară, nu înțelegeam și chiar îmi era frică de acest aparat de care depinde major viața pacientului. Cursul meu de anestezie începe cu un citat din Marie Curie: „În viață nu trebuie să te temi de nimic, trebuie doar să înțelegi”. La fel, am considerat aparatul de anestezie o provocare, am început să citesc și când am înțeles, nu m-am mai temut. Între timp s-au scos niște posturi la concurs și am participat cu toții. Eram patru serii de absolvenți care am participat, concurența era extraordinară ca să intrăm în specialitate, era după patru ani de pauză. Șeful de clinică de la Pneumoftiziologie m-a contactat, fusesem totuși șefă de promoție, și mi-a zis că este post la ei și că m-ar vrea acolo. Șeful de la oncologie m-a contactat de asemenea, dar era post și la anestezie în „Sf. Spiridon”. Îmi plăcea foarte mult, dar mi-am dat seama că-i foarte greu și nu știam ce să aleg. Am dat concursul și așteptam rezultatele. Bineînțeles că în timpul acesta mergeam în continuare la dispensar, iar în timpul liber la Clinica ATI de la „Spiridon”. În dimineața în care s-au deschis tezele și s-au afișat rezultatele, eram în sala de operație și se opera un chist hidatic. Pacientul a făcut șoc anafilactic, iar domnul doctor Stratan nu era în sală. Hipotensiune bruscă, pericol vital imediat. Cu noțiunile pe care le învățasem pentru secundariat, am știut să acționez imediat. Bineînțeles, că l-am chemat pe domnul dr. Stratan, dar până a ajuns în sală, eu făcusem ceea ce era indicat și bolnavul se redresase, era deja într-o stare stabilă. Mi-am zis că este un semn al sorții. Alegerea posturilor s-a făcut după-masă, eu am venit direct de la Spiridon și iar, am avut prima medie, deci, am ales prima postul. I-am spus soțului meu, care mi-a fost coleg de facultate: „Mihai, ce fac, aleg ATI? Nu voi fi acasă, am să fiu tot timpul la spital.” Și Mihai mi-a răspuns: „Dacă asta-ți place, asta e, te voi susține întotdeauna”. Și așa am ajuns in ATI. Și așa m-a susținut o viață.

Dacă acel pacient ar fi murit, ați mai fi ales ATI?

Eu știu? Poate că aș fi considerat-o o provocare, nu știu.

„Am avut oportunitatea să-i cunosc pe profesorul Litarczek și pe profesorul Tulbure”

Ați stat un an la Fundeni?

Era primul an când s-a făcut grupă de medici secundari ATI la Iași. Am fost trei: eu, doamna dr. Anca Isoi și domnul dr. Filip Onoriu. Eu am vrut totuși să merg în anul de curs la București, considerând important să vin în contact cu experiența de la Spitalul Fundeni și cu expertiza catedrei ATI conduse de profesorul George Litarczek. După an m-am întors și am continuat la Iași.

Nu v-ați gândit să rămâneți la București?

Nu. Mai târziu ni s-a oferit posibilitatea să ne mutăm la București. Soțul meu era radiolog, el a făcut de la început specializare în computer-tomografie. Și el a fost extrem de ambițios. Și el a făcut anul de curs la Fundeni. A început specializarea cu radiologia clasică și în decursul timpului și-a luat competența în modalitățile imagistice noi apărute: ecografie, computer tomografie și ulterior, RMN. A făcut parte din prima serie de computer-tomografiști din Fundeni, elevi ai profesorului Georgescu. Era un tânăr specialist foarte apreciat și i s-a oferit șefia de secție la Spitalul Municipal din București. Cu siguranță că mi-aș fi putut găsi și eu loc de muncă în București. Am stat și ne-am gândit. Amândoi suntem ieșeni, din familii cu tradiție, iubim acest oraș. Cred că iubirea nu trebuie să fie o chestie declarativă, ci să te simți legat profund de locul respectiv. Amândoi am decis să rămânem în Iași, nu era prioritatea noastră șefia de secție, avansarea rapidă în carieră. Amândoi am fost șefi de secție ulterior, dar în locul în care ne-am format și căruia, cred, simbolic, că-i datorăm ceva. Amândoi suntem formați în spiritul Iașului, metaforic vorbind.

Ce ați învățat la București mai mult decât ce v-a arătat sau v-ar fi putut arăta profesorul Stratan aici la Iași?

Nu aș face această comparație directă. Eu am văzut plecarea la București ca pe o completare. Lucram deja de un an de zile în „Sf. Spiridon”, știam că secundariatul mi-l voi termina aici și că aici voi lucra o viață. Am vrut să fie și altceva. Și cred că a fost un câștig. Nu mi-a fost ușor. Gândiți-vă că eu toată școala și toată facultatea am stat acasă. La București, eu și soțul meu, care era secundar de Radiologie, am ales să stăm la cămin, la Spitalul Fundeni, cu toate că am fi putut sta în centrul Bucureștiului, pe bulevardul Dacia sau la Piața Romană, la rude apropiate. Am ales căminul, pentru că noi ne-am dus să învățăm și să nu pierdem timpul cu drumul. Stăteam până seara în spital, iar noaptea mergeam să urmărim bolnavii. A fost o experiență extrem de interesantă. Se făceau în vremea aceea, la Fundeni, o serie de lucruri în plus față de ceea ce se făcea la Iași, astfel încât și eu, și Mihai, am ieșit foarte câștigați. Am avut oportunitatea să-i cunosc pe profesorul Litarczek și pe profesorul Dan Tulbure, cu care am lucrat un an și iarăși mă consider privilegiată pentru că în decursul acestor colaborări s-au făcut și niște legături care te îmbogățesc și sunt dincolo de câștigul profesional. Țin minte și acum emoția îngrozitoare când, secundar de anul I fiind, profesorul Tulbure mi-a propus să fac gărzi singură la Fundeni, ceea ce nu se mai întâmplase. Eram pur și simplu îngrozită, dar el știa foarte bine ce face. Eu de fapt, aveam deja un an de ATI, făcând voluntariat în „Sf. Spiridon”, iar profesorul știa asta. Și mi-a dat curaj, mi-a zis că-l găsesc la telefon, ne sfătuim, orice ar fi, vine imediat. A avut curajul acesta. Tot așa, nu dormeam nopțile, gândindu-mă cu groază că nu voi fi la înălțimea așteptărilor. Dar toate aceste provocări te întăresc. De asemenea, experiența de la București mi-a dat ocazia să-l cunosc direct pe profesorul Dan Setlacec, o personalitate absolut minunată. Lucrând cu profesorul Tulbure, în fiecare zi eram în sala de operație a profesorului Setlacec. În momentul în care intra, pur și simplu umplea încăperea. Profesorul Setlacec era destul de buruienos la vorbă, iar eu, în virtutea educației, niciodată nu am spus cuvinte urâte. Nu e un moft pedant, ci pur și simplu așa am fost construită și nu pot vorbi urât. În sala de operație un câmp foarte înalt separă chirurgia de anestezie. Eu am fost învățată din Iași să mă uit tot timpul în plaga operatorie. Acest obicei l-am învățat de la dr. Stratan. Poate, și de aceea sunt un anestezist bun. Tot timpul am urmărit intervenția chirurgicală și am învățat ce fac chirurgii: cum se fac rezecțiile, anastomozele, cum arată țesuturile prost perfuzate… Într-o zi stăteam cu ochii mari uitându-mă peste câmp și profesorul Setlacec mi-a aruncat o privire, după ce a spus o vorbă colorată: „Duduie, ai vreo problemă cu vorbele urâte?” Eu am avut prezența de spirit și i-am răspuns: „Dacă sunt cu spirit, nu”. Ceilalți au înghețat. O „mucoasă” de secundară de anul I răspunde profesorului. I-am zis-o cu zâmbetul pe buze, bineînțeles că a râs și am rămas prieteni.

Avem tendința să idealizăm trecutul și pe cei care au fost, dar și înainte erau medici mediocri și oportuniști. Cei care au trezit însă un respect ieșit din comun și care sunt pomeniți mereu făceau parte dintr-o categorie care acum este pe cale de dispariție: medicul intelectual. 

Acum medicul este un profesionist, un „tehnician” în ale medicinei. Probabil că asemenea personalități mai complexe ajungeau să se impună și să fie văzute ca modele și atunci rămân și persoane de referință. Dar cu siguranță profesiunea de medic a predispus, prin formația intelectuală, în a păstra un contact constant cu arta, cultura.

 

European Board of Anaesthesiology meeting, Iasi 2019

 

„Trebuie să înțelegi că Terapia Intensivă nu a desființat moartea”

Prof. Vladimir Buțureanu, referindu-se la chirurgi – dar se poate aplica și la celelalte specialități, spunea: „Chirurgul trebuie să fie un intelectual. Cultura, arta, îi dezvoltă, îi amplifică și îi șlefuiește modul de gândire, capacitatea de sinteză și stăpânire a cunoștințelor profesionale, ducând spre perfecțiune însuși actul operator”.

Cu siguranță că ai nevoie de cultură și de artă. În această meserie e important nu numai să aplici cât de bine poți toate datele tehnice de diagnostic și tratament ale unei boli. Meseria asta are o parte atât de importantă, de profundă și de umană. Dacă vrei să meditezi la înțelesul lucrurilor, trebuie vezi pacientul din fața ta nu numai ca pe-un obiect al muncii, ci ca pe o provocare complexă. Acea persoană se uită la tine și investește în tine încredere, emoție, frică, speranță, prospecțiunile lui de viitor. Dacă înțelegi cu responsabilitate greutatea acestei provocări, probabil că vei practica medicina bine, dincolo de aspectele tehnice. Să vezi pacientul ca pe un tot, cu niște nevoi emoționale, spirituale, chiar și cognitive, pentru că trebuie să-i explici lucrurile pe înțelesul lui. Or această interacțiune complet diferită și nouă de la un pacient la altul, este o provocare continuă. Cred că trebuie să înveți să meditezi mai profund la ceea ce înseamnă medicina, așteptările unui pacient și interacțiunea cu pacientul și familia, decât strict ceea ce reprezintă tehnic o îndatorire profesională.

Dar dacă îl vezi ca pe un obiect, nu te protejezi pe tine, ca medic?

Ba da. E o întrebare la care am meditat mult în decursul profesiunii mele. Întotdeauna mi-am spus: dacă tu ai fi într-o situație critică și ai fi pe un pat în Terapie Intensivă, ce fel de medic ai vrea să te îngrijească: un medic extraordinar din punct de vedere profesional, dar care are puterea să se detașeze și să nu pună niciun sentiment – pentru că sentimentele ne pot face slabi și vulnerabili? Sau un medic căruia îi pasă de tine dincolo de obligația profesională, care face din bătălia pentru viața ta o chestiune personală, în care se implică dincolo de orele de serviciu? Bineînțeles că am ales cea de-a doua categorie, să știu că nu are liniște și nu doarme noaptea gândindu-se cum să mă facă bine. Și tot mie mi-am spus: „Dacă ție ți-ar place să fii îngrijită de un asemenea medic, înseamnă că tu trebuie să fii un asemenea medic”. Astfel încât m-am învățat să pun mult foarte mult suflet în cazurile foarte provocatoare și în care, realmente, trebuia să decid pe muchie de cuțit ce fac mai departe ca să salvez un pacient. M-am străduit întotdeauna să dau mai departe, ceea ce cred eu că am câștigat sau construit prețios în devenirea mea profesională. Să-i învăț pe cei din jurul meu: medici tineri, asistente medicale, toate categoriile de personal, să le transmit și să-i învăț să vadă pacientul ca pe un om, și nu ca pe un obiect al muncii. Să lupți pentru fiecare pacient ca și cum ar fi un apropiat de-al tău, o persoană dragă. Des mi-am pus întrebarea dacă, transmițându-le crezul meu, nu le fac rău, nu-i încarc cu o greutate emoțională îngrozitoare. Răspunsul meu subiectiv este că așa e bine, așa e uman, așa cred că meseria de medic e completă. Răspunsul în valoare absolută nu-l știu. Nu sunt eu judecătorul lumii. Atât mă duc pe mine puterile și mințile, asta cred și este crezul, în care m-am format. Sunt foarte mândră, pentru că cred că am reușit să insuflu asta elevilor mei. Și am să vă dau un exemplu. Într-o seară, plecam târziu de la spital și m-am întâlnit cu două rezidente care erau în haine de stradă. Le-am întrebat: „Dar ce căutați la spital, că nu sunteți de gardă?” „Am venit să-i aducem de mâncare pacientului Arpașu”. Era un pacient cu neoplasm esofagian cu complicații postoperatorii grave, care a stat șase luni în Terapie Intensivă. Cu greu reușisem să îl punem pe „o linie de plutire” și era trecut pe salonul de Chirurgie. Au venit de acasă să-i aducă de mâncare pentru că se legaseră de el. Pentru că în șase luni n-a venit nimeni din familie să-l viziteze și în tot acest timp noi am fost familia lui. Și-au însușit acest mod de a vedea lucrurile. M-am simțit extrem de fericită. Și cred că și ele au fost, pentru că au făcut-o din proprie voință.

Dar ați avut prieteni care v-au fost pacienți și care s-au pierdut?

Am avut persoane foarte dragi, apropiate. Mult timp, mai ales în ultimii ani, a trebuit să-mi asum rolul de a trata cazurile cele mai grave și să iau responsabilitatea deciziilor. Da, cu siguranță au fost, dar viața merge înainte.

Statistica arată că, dintre sinuciderile din rândul medicilor, pe primul loc sunt anesteziștii, chiar înaintea chirurgilor. Oricât de echilibrat și de puternică ai fi, cum sunteți dvs., nu au fost momente când ați fi avut nevoie de un ajutor specializat, psihologic?

Nu. Nu cred că am avut momente majore de cumpănă. Cu siguranță că au fost momente de disperare, de deznădejde, cauzate de eșecuri. Dar, încă o dată, de-a lungul timpului mi-am făcut un mecanism psihologic, pe care l-am întărit în timp: trebuie să înțelegi că Terapia Intensivă nu a desființat moartea! Este o bătălie în care trebuie să valorificăm la maxim șansele, dar decizia finală o are cineva de sus sau, științific vorbind, capacitatea de răspuns a organismului, de a răspunde la tratament și de a ieși din circumstanțe dezastruoase. Trebuie să înțelegi că moartea face parte din viață și că eșecul este asumat prin această specialitate. Dacă ai făcut tot ce știai și puteai, și ai pus și un pic de suflet și ți-a păsat cum se sfârșește fiecare caz, cred că ai făcut tot ceea ce trebuia să faci.  Trebuie să folosești eșecul ca pe o experiență de învățare, data viitoare vei putea face mai mult. Iar relativ la persoana pe care ai pierdut-o, poți să-ți spui liniștit: „Tot ce era în datoria și puterea mea să fac, am făcut”. Poți trece mai departe. Asta încerc să transmit în contrapartidă colegilor mei mai tineri, pe care, am spus, îi învăț să se implice emoțional, dar trebuie să le dau și armele ca să reziste. Încerc să fiu atentă cu cei din jur și descopăr când unii sunt vulnerabili sau după un eșec devin vulnerabili. De câte ori am avut cunoștință de asemenea situații, am stat de vorbă cu ei și am încercat să-i întăresc. Am avut puterea să-i chem din nou și prin discuții să-mi dau seama dacă lucrurile s-au îndreptat sau nu. Am avut frecvent situații în care colegi mai tineri au venit să-mi vorbească despre greutățile lor psihologice și am  stat de vorbă repetat, cât timp a fost nevoie, ca să simt că au depășit momentul dificil. Iar dacă am simțit că lucrurile nu-și găsesc un făgaș de echilibru, eu am fost cea care am recomandat schimbarea specialității.

 

Președintele României i-a conferit doamnei profesor Ioana Grigoraș Ordinul „Meritul Sanitar” în grad de Cavaler, 1 decembrie 2020

 

În specialitatea noastră îți trebuie ceva în plus: englezul spune „to have guts”

Ce deosebește un medic ATI bun de unul mediocru?

Ce deosebește un medic bun de un medic mediocru? Ce deosebește un om bun de unul mediocru? Ne întoarcem la acele valori fundamentale, care impun autoexigență. Vei munci astfel încât să fii bun în meseria ta. Să nu te mulțumești cu puțin, să nu te mulțumești cu nivelul de cunoștințe mediocru, ci să vrei mai mult. Apoi, vorbim de conștiință și responsabilitate. Diferența între un medic mediocru și unul bun este trăirea intensă a responsabilități enorme pe care o ai față de fiecare pacient. Nu numai în situații spectaculoase de urgență maximă. Orice pacient, orice caz, oricât de anodin, reprezintă o responsabilitate. Dacă poți să-ți trăiești această responsabilitate, în fiecare zi, cu fiecare caz, ușor sau greu, nu te vei mulțumi în a fi mediocru, vei încerca să fii mai bun. Cred, totuși, că în specialitatea noastră îți trebuie ceva în plus: englezul spune „to have guts”, capacitatea de a înfrunta riscul cu mult curaj, cu asumare. E drept că aici nu e vorba de riscul propriu, ci de riscul altuia, dar am spus că un medic bun trebuie să fie tot timpul dispus să se așeze în papucii pacientului, să se transpună mental în situația lui.  Așadar îți trebuie puterea – care se învață ca orice altă abilitate de pe lumea asta, nu trebuie să te naști așa – să accepți riscul, să vrei să-l înfrunți, să-ți păstrezi în acele momente judecata limpede și capacitatea de a acționa exact așa cum trebuie. Toate acestea se învață. Bineînțeles, că există un fond profund, care predispune la performanță în această privință. Întotdeauna am spus, glumind, că nu îmi trebuie bungee jumping. Am ATI! Am adrenalină cât cuprinde! La alții asumarea deciziilor și responsabilității în momente de criză este paralizantă sau „piatră de moară”. Nu judec pe nimeni. Lumea e minunată prin diversitatea ei, ar fi atât de plicticos să fim toți la fel. Putem fi minunați prin alte moduri, decât să ne placă riscurile și deciziile pe muchie de cuțit. Și să știți că, în fiecare an, cel puțin unul dintre tinerii medici rezidenți bate la mine la ușă cu frică, spunându-mi că vrea să-și schimbe specialitatea. Și-l pun să-mi explice ce se întâmplă: „Ți-e frică? Ți-e greu? Te apasă moartea?”. Apoi îl încurajez: „Dar nu trebuie să fii necăjit, dimpotrivă, te felicit, ești un om care ai meditat asupra realităților. Ai puterea să spui, că acest lucru nu ți se potrivește. Ești minunat, ești un om puternic, de ce te consideri slab? Știi care e omul slab? Cel care rămâne în circumstanțe nefavorabile și suferă prostește! Și va avea și performanțe slabe! Tu ai înțeles, că această specialitate nu răspunde așteptărilor tale și modului, în care-ți vezi viața profesională. Găsește-ți ramura în care să înflorești, dar ai grijă să alegi cu atenție a doua oară!”. Celor care sunt la o lună-două de la începutul specialității, le zic: „Știi, e prea devreme de vorbit de schimbatul specialității. Ne vedem luna viitoare, ne vedem peste două luni, și peste șase luni. Dacă sentimentele rămân la fel, atunci într-adevăr vorbim de schimbarea specialității”. Și să știți că mulți dintre cei care ezită la început – pentru că începutul este înspăimântător, reușesc să se echilibreze și, ulterior, le place foarte mult această specialitate. Cred că spaima inițială e, de fapt, un semn de trăire intensă a responsabilității, iar cei care o depășesc vor fi medici buni. E un semn bun.

Anestezistul lucrează în echipă.

Este baza abordului în specialitatea noastră.

Și atunci când în echipă este o verigă slabă, nu este frustrant?

De ce? Trebuie să o întărești. Un om care e mai slab profesional sau cu slabe abilități de comunicare, ajută-l. Nu-i da în cap. Nu ai să-i crești performanța, atunci când îi arăți acuzator propriile limite.

Nu ați fost niciodată în situația în care să fiți revoltată de calitatea actului medical?

Revoltată? Foarte des, dar nu trebuie să fii revoltată pe dinafară. Pe dinăuntru, da. Dar dacă e ceva revoltător, trebuie să-ți pui întrebarea: De ce? Probleme de cunoaștere, de interacțiune, de comunicare, de educație? Lucrurile pot fi schimbate. Dacă ai o verigă slabă, fii suport: arată-i drumul și arată-i pașii prin care poate deveni dacă nu veriga cea mai puternică, dar măcar să o întărești. Nu acuza fără să oferi sprijin, pentru că nu vei face decât să șubrezești și mai tare acea verigă. Dacă vezi o slăbiciune, ajută-l și oferă-i calea pentru a se îndrepta.

Dumneavoastră nu ați prins perioada când chirurgii erau Dumnezei.

Cum să nu? Ba da, am trăit toată viața printre Dumnezei, și e foarte frumos. De aceea am un zâmbet larg pe figură tot timpul, pentru că toată viața mea am trăit printre Dumnezei mai mari sau mai mici.

Istoria transplantului ieșean se leagă și de numele dvs.  Înaintea înființării Centrului de transplant, primele prelevări de ficat au avut loc la Clinica a III-a Chirurgie, condusă de prof. univ. dr Cristian Dragomir, în anii 2004 și 2005. „A fost această intenție la a III-a Chirurgie și am început să începem prelevările de organe, ceea ce mi s-a părut un mare succes. Mi-aduc aminte de doamna profesor Ioana Grigoraș cum pendula între Spitalul Sf. Spiridon și Neurochirurgie, de unde erau donatorii. E mare lucru să aduci pe cineva în moarte cerebrală de la un spital la altul, să-l menții în viață, cu toți parametrii acceptabili pentru prelevare.”, povestea, cu ocazia unei conferințe despre transplant care a avut loc la UMF Iași, prof. univ. dr. Cristian Dragomir. Domnul profesor Dragomir, unul dintre marii chirurgi ai Iașului,  v-a fost și conducător de doctorat.

Am un mare respect, admirație și afecțiune pentru domnul profesor Dragomir, pe care-l consider un extraordinar profesionist și un extraordinar om. În atâția ani de colaborare am avut ocazia să-l cunosc profund. Am avut o colaborare minunată și am învățat cu siguranță foarte multe lucrând împreună. Da, am lucrat împreună în pionieratul activității de transplant în Iași și iarăși am marea satisfacție să spun că am reușit să desțelenim un teritoriu nearat. Am început activitatea, a fost mult mai greu decât în alte centre universitare, pentru că la noi Neurochirurgia – de unde provin principalii donatori, este un spital separat față de Sf. Spiridon, unde se puteau face menținerea și prelevarea sau aici au fost persoanele hotărâte să promoveze această activitate. Au fost multe greutăți, dar până la urmă, dacă ești suficient de hotărât și dacă vrei într-adevăr ceva, găsești căile de rezolvare. Identifici greutățile și le depășești.

În 2012, după 23 de ani, ați plecat de la Sf. Spiridon și ați venit la IRO, marcând o nouă etapă profesională.

Da, a fost o mare provocare profesională. Când se plănuia înființarea Institutului Regional de Oncologie la Iași, am fost contactată pentru serviciul ATI și am zis că o să fiu doar consilier, ca să așezăm serviciul pe baze bune și să le împărtășesc din experiența mea, dar nu voi părăsi Spitalul Sf. Spiridon. Acolo m-am format, este patologia cea mai diversă, cea mai mare provocare. Nu mi-am dorit niciodată să-l părăsesc. De-a lungul anilor, am fost invitată să fiu șefa ATI la mai multe spitale din Iași și întotdeauna am refuzat pentru că mi-am zis că nu șefia de secție definește activitatea profesională a cuiva, ci cazuistica pe care o tratezi, ori Spiridon-ul avea cea mai generoasă ofertă profesională. Dar, dacă inițial am acceptat colaborarea cu planificarea IRO ca consultant, și cum aceste consultări au durat câțiva ani, am ajuns să-mi reconsider atitudinea și să-mi spun că am în față o oportunitate unică, de a lua un serviciu de la zero și de a-l construi după niște principii corecte, care nu pot fi depășite într-o structură deja existentă, cu limitările ei materiale și organizatorice. Mi-am făcut curaj și am acceptat această provocare și nu regret absolut deloc. Sunt extraordinar de fericită, că am luat această decizie! În primul rând sunt foarte mândră de colectivul, pe care am reușit să-l formez și de toți colaboratorii mei: colegii mei medici anesteziști, corpul de asistenți, infirmierele, brancardierii,  secretarele, și alții…

Ați avut posibilitatea să vă alegeți echipa și să o formați de la zero.

În primul an de la deschiderea IRO, primul spital public nou construit din România de decenii (poate jumătate de secol???), a fost vizitat de foarte multe oficialități, inclusiv de toți miniștrii Sănătății. Țin minte că într-una dintre vizitele oficiale a fost a prim-ministrului de atunci, Victor Ponta. A vizitat Terapia Intensivă și s-a exprimat apreciativ asupra clădirii, dotărilor, aparaturii, iar eu i-am spus: „Nu sunt mândră de aparatură și clădire, cât sunt de oamenii cu care lucrez și cred că acesta este principalul câștig al acestei secții.”

Este o întrebare care v-ar fi plăcut să v-o adresez în decursul dialogului nostru?

Eram în Aulă, cu vreo trei sute de studenți, care au venit să participe la o acțiune organizată de ei. Au făcut o serie de prelegeri dedicate stilului de viață: nutriție, odihnă, vicii… Și am fost contactată de organizatori, care mi-au oferit mai multe subiecte și am ales managementul stresului. Foarte interesant și provocator subiect! Nu am citit niciun fel de teorie, doar m-am gândit ce mi-aș dori să transmit studenților mei. A ieșit o prezentare interesantă, care cred că a răspuns așteptărilor lor. Un abord extrem de uman, înțelegând slăbiciunile, care ne fac victimă sigură a stressului. Nu oferind soluții teoretice inaplicabile, mult prea ambițioase. Le-am vorbit despre autodisciplină, managementul timpului, păstrarea simțului umorului, hobby-uri, lucruri extrem de umane și general valabile. S-a terminat expunerea mea, după care am avut o lungă discuție cu studenții, țin minte că se făcuse seara târziu și întrebările nu mai terminau. Cea mai mare provocare a venit de la un student prin întrebarea: „De unde vă vine puterea și entuziasmul?” M-am speriat, că nu știu ce să răspund. Nu meditasem niciodată la asta. Și am spus primul lucru care mi-a venit în minte ca o revelație: „VIAȚA E FRUMOASĂ!” Mă bucur de ea! Mă bucur de viață în fiecare moment al ei, cu bune și cu rele! De aici îmi vine puterea!

În 1994 ați devenit asistent. Era un curs firesc să urmați și cariera didactică.

Da, eram în clinică universitară și cred că faptul că faptul că am intrat în învățământul universitar a reprezentat o extraordinară oportunitate de devenire profundă, nu de titluri. Pe ușa mea de la cabinetul din spital scrie Șef de secție și atât. Nu scrie numele meu, pentru că eu temporar ocup acel cabinet. Nu simt nevoia să-mi pun pe ușă: Prof. univ. dr. Ioana Grigoraș. Nu cred că asta mă definește. Eu sunt ceva pe lumea asta prin ceea ce sunt, nu prin titluri.

Ileana Vulpescu scria într-o carte: „Eşti domnul profesor doctor cât viaţa altuia depinde de tine,  pe urmă nu mai eşti nimic”. Se referea la faptul că lumea are tendința să uite ușor, să te uite, oricât de important ai fi fost cândva.

Cred că, până la urmă, dacă am reușit să sădesc în jurul meu ceva bun, rămâne acolo și nu trebuie neapărat să poarte numelui meu. Rămâne un bun sădit, care va înflori și va merge mai departe. Eu mă pregătesc pentru uitare.