„În abordul unui pacient oncologic, cea mai de temut este autosuficiența”

Interviu cu prof univ. dr. Eugen Carasevici, oncolog, fondatorul Disciplinei de Imunologie la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași și promotorul unor consecutive laboratoare și centre de cercetare în imuno-oncologie.

Ați absolvit medicina în 1969, în același an în care, la Cluj, profesorul Ion Chiricuță a înființat Institutul de oncologie. Din câte am auzit, acel institut s-ar fi putut ridica la Iași. Cunoașteți povestea?

Da, există o poveste legată de înființarea unui institut de oncologie în Iași în acea perioadă. Întâmplarea datează încă înainte de a fi dat eu examenul de admitere la Medicină, în 1963. Ar fi existat un plan de investiții  pentru un astfel de obiectiv la Iași, dar opoziția puternică din partea corpului medical ar fi favorizat orientarea fondurilor către Cluj. Nu știu cât este de adevărat, dar mai târziu, când am ajuns în Clinica Radiologică din „Sf. Spiridon”, am găsit foi de observație vechi intitulate „Institutul Oncologic Iași”. Așadar lucrurile evoluaseră destul de mult, dar n-a fost să fie. La Cluj a existat un institut oncologic încă din 1929, iar profesorul Chiricuță a ajuns directorul său în 1958. Corpul nou al institutului a fost finanțat și construit la mijlocul anilor ’60.

Invidia medicorum pessima est…

Da, profesorul Ion Chiricuță, chirurg reputat, era originar din Bârlad, și se specula că ar fi dorit să ajungă la Iași ca director al institutului. Nu știu dacă chiar așa este, pentru că în Clinica Radiologică activa și profesorul Ion Iancu, șeful catedrei de anatomie. Profesorul Iancu chiar opera în Clinica Radiologică unde funcționa o sala de operație la vremea când eram deja acolo. În plus, efectua aplicațiile locale de cobalt radioactiv în cancerul de col uterin. De fapt, Clinica Radiologică era și oncologică și avea la început 60 de paturi, iar mai apoi 100 destinate tratamentului malignităților, exclusiv leucemiile. Când am ajuns  în clinică ca medic secundar în radiologie, radioterapia prevala ca modalitate terapeutică, iar denumirea subînțeleasă de „oncologică” nu era agreată. La vremea când am intrat în această specialitate, ea integra atât radiodiagnosticul, cât și radioterapia. În fine, șefii clinicilor din Iași au convenit că nu exista oncologie, ci fiecare specialitate deține propria sa patologie tumorală.  Era în totală opoziție cu Clujul, unde conceptul profesorului Chiricuță susținea că diagnosticul și tratamentul neoplaziilor este multimodal și intricat, impunând o echipă complexă, în timp ce, în paralel, dezvoltarea cercetării în cancerologie este indispensabilă. Am fost toată viață mea adeptul acestor principii. În anii care au urmat au mai fost tentative de înființare a unui spital de oncologie. A existat chiar un proiect întocmit pentru o clădire ce ar fi urmat să fie plasată lângă Spitalul Parhon, sau un altul pentru extinderea clinicii radiologice în spațiul din curtea spitalului „Sf. Spiridon”. Toate proiectele s-au oprit undeva, înainte de a fi începute în mod real. Tot timpul am avut impresia că ieșenii abandonează prea repede proiectele esențiale pentru comunitatea umană a unei foste capitale. Sigur, în context, am avut și eu inițiativele mele pe care le credeam potrivite și fezabile. Astfel, prin anii ’80, i-am propus profesorului Cotuțiu, profesor la histologie, care ajunsese directorul Direcției Sanitare, să facem un centru oncologic integrat în interiorul „Spiridonului”. Astfel am fi satisfăcut convingerile de atunci ale șefilor de clinici care concurau în a considera neoplaziile maligne ca fiind prezente în toate specialitățile. Am configurat structura, circuitele, funcționalitățile, în sensul înființării unui serviciu decizional pentru stabilirea diagnosticului,  tratamentului complex, multimodal, și urmărirea cazurilor, precum și consemnarea acestora într-un registru de spital, chiar dacă pacienții rămâneau internați  în clinici diferite, fiecare cu profilul său. Ideea nu a fost agreată de Ministerul Sănătății, care a pretins că sistemul propus ar reprezenta doua spitale suprapuse.

Și IRO s-a născut foarte greu.

Cu adevărat foarte greu. Clădirea principală, institutul clinic, a fost ridicată în peste 17 ani. „Arheologic” pot fi identificate materiale și instalații din diverse perioade ale construcției. Destinația  a fost schimbată de mai multe ori. Mai întâi era spital de urgențe, apoi o combinație urgențe-oncologie, în final oncologie. La câteva discuții cu diverși decidenți politici locali am participat și eu. Îmi amintesc că a apărut la un moment dat întrebarea dacă 30 milioane dolari vor fi de ajuns. Le-am spus că 30 milioane sunt o picătură pe o piatră încinsă. N-am mai fost convocat de atunci la nici o altă astfel de întâlnire. Oricum, convertirea în Institut Regional de Oncologie a fost anevoioasă. A fost necesară extinderea construcției și amenajarea de buncăre pentru echipamentele de iradiere. Prin 2010-2011, dr. Vasile Cepoi, director al Direcției Sanitare de Sănătate Publică, m-a rugat să vizitez și să-mi spun părerea despre deja consfințitul obiectiv medical de oncologie. Am remarcat aspecte care indicau o lipsă de cunoaștere a specificului și funcțiilor unor spații: o sală de operație cu destinația stranie de transplant de măduvă hematopoietică, sau celule stem hematopoietice, o zonă total neadecvată de anestezie și terapie intensivă. Mai târziu, întreaga zonă de terapie intensivă a fost fondată și organizată de d-na profesor Ioana Grigoraș, iar destul de recent a fost creat un sector de transplant celule stem hematopoietice în cadrul clinicii de hematologie. Ce este însă de remarcat a fost decizia dr. Vasile Cepoi de a finanța o activitate de cercetare oncologică. Am întocmit o listă de echipamente de bază, care au și fost achiziționate după obținerea unei finanțări destul de consistente. Clădirea veche a clinicii de chirurgie din fostul spital de urgențe „Sf. Ioan”, clădire de patrimoniu din secolul XIX, a fost complet renovată și lărgită cu fonduri europene – peste 10 milioane Euro – printr-un proiect la care am avut o contribuție determinantă. A fost fondat astfel Centrul de Cercetare Fundamentala și Dezvoltare Experimentală în Medicina Translaționala – TRANSCEND.

„Medicina nu cunoștea apelativul «tovarăș»”

Voiam să ne întoarcem puțin în timp. Sunteți ieșean, dar v-ați născut totuși în localitatea Gârbova. 

Sunt ieșean get-beget, dar m-am născut în refugiu, părinții mei erau studenți. Tata la Medicină, iar mama la Istorie, la Litere, pe vremea aceea. Erau în refugiu și au trecut munții spre Alba Iulia – Universitatea era in refugiu acolo – pe  viscol,  chiar dacă era luna martie, și m-am născut, să zicem, pe acest drum,  la Gârbova, în casa unui medic neamț, pe 10 martie. Am fost prematur, dar am supraviețuit.

Și profesorul Victor Tacu își aduce aminte de acea perioadă, pe care a prins-o ca student.

Da, profesorul Victor Tacu a fost coleg de an cu tata.

Părinții și-au dorit să urmați medicina?

Nu neapărat. Dar se pare că am ajuns la sfârșitul liceului pe făgașul ăsta fără să mai încerc alte opțiuni. Ce-i drept am făcut profilul real, pentru că la o adică, daca eșuam, aș fi putut da la Politehnică, unde erau locuri destule. Acuma, eu nu am strălucit la științele exacte, așa că poate nici la Politehnică nu aș fi intrat. Aveam mai curând înclinații umaniste, mi-ar fi plăcut să fac istorie, ca mama. În casă erau multe cărți de istorie pe care le citeam cu plăcere. Totuși un anume motiv îmi consolida opțiunea pentru medicină. Medicina nu cunoștea apelativul „tovarăș”. Acolo deveneai „domnul doctor”. Cred că acest fapt a contat pentru mine. Așa că, în toamna lui 1963, am dat admiterea la Medicină și am intrat.     .

Mai rămăseseră, indiferent de prigoana comunistă, profesori din vechea gardă.

Erau profesori de mare renume pe care nimeni nu putea să-i dea deoparte.

Au încercat cu unii, de exemplu înscenarea cu pistolul făcută profesorului Vancea, sau arestarea profesorului Vladimir Buțureanu…

Cu profesorul Buțureanu m-am văzut o vreme, șase luni am fost intern la Clinica I Chirurgie, la sfârșitul lui ’69, începutul lui ’70. Era la pensie, dar avea cabinetul lui. Am intrat în operație cu el, pentru că încă opera. Îmi amintesc că mă chema să-mi arate diapozitive din Paris și se mira că recunosc clădirile și locurile. Le știam din ce citisem sau văzusem în albume. La chirurgie am fost activ, cei de acolo credeau că voi alege chirurgia ca specialitate.

Profesorul a murit în 1979.

Da, a făcut greva foamei, constatase că se deteriorează mental și nu a mai vrut să trăiască. Tot mare chirurg era și profesorul Chipail. Păi ce se făceau comuniștii dacă dispărea un chirurg cu o astfel de mână?

Și nomenclaturiștii se îmbolnăveau.

A circulat o poveste. La profesorul Chipail, în clinica a III-a Chirurgie, la un moment dat a venit controlul muncitoresc. Era în noiembrie, membrii acelei comisii de control erau în paltoane, cu ghete, urcau scările. Și profesorul Chipail tocmai cobora de la vizită: „Ce-i cu ăștia?”. „Păi noi am venit în control”. Profesorul Chipail s-a răstit către cel din ușa clinicii : „Vasile, dă-i în brânci pe scări, la vale!” Și păzitorul intrării, care tocmai fusese depășit cu insolență de controlul muncitoresc, i-a dat afară în brânci, la propriu. Nu au avut ce să-i facă, erau persoane de care nu prea puteai să te atingi.

Ați avut o pleiadă de profesori impresionantă.

Da. L-am prins și pe profesorul Ion Enescu, de medicină internă, academician, o altă personalitate, dar eu am făcut cu profesorul Negoiță. Erau persoane cu totul și cu totul speciale. Erau alte vremuri, pe care eu mi le amintesc cu nostalgie, în ciuda împrejurărilor, a cuvântărilor și a steagurilor roșii fluturate. Erau profesori de ținută. Nu puteai spune „Tovarășe Negoiță”, așa ceva nu exista…

Repulsia față de regim, întrupată de acel „tovarășe”, v-a determinat să dați la Medicină?

Nici la „Negruzzi”, la liceu, nu am prins formularea „tovarășe”. Iar când o auzeam, aveam un soi de crispare, nu suportam chestia asta. Acesta a fost unul dintre motive. Apoi, pur și simplu a fost un drum care m-a adus la medicină. A fost oarecum o decizie deja luată înainte de a mă pregăti pentru examen.

A fost greu concursul?

Era foarte greu. Nu era doar scris, erau și examene orale: anatomie, fizică, chimie… Scris am dat chimie și anatomie. Nu mai țin minte câți erau pe loc, dar am avut și noroc. Niciodată nu poți pretinde că știi toată materia. Pe vremea aia nu se învăța cuvânt cu cuvânt, cum s-a întâmplat  în anii care au urmat. Se lua o carte de anatomie de dificultate medie, dar nu-ți cerea nimeni ca tu să știi slova unei cărți anume. Noi am dat pe 100 de locuri, am absolvit însă 80. Cei 6 ani au fost dificili, dar nu imposibili.

Care au fost cele mai dificile examene?

Mi-e greu să mă pronunț, pentru că fiecare disciplină a avut dificultatea sa. La fiziologie, de exemplu,  aveam 60 de cursuri de învățat. Un pic neplăcut, pentru că puteam să învăț din cărți, dar ar fi fost riscant. Profesorul Cărare dicta, și tu umpleai caiete, caiete… În dimineața examenului, disperat – pentru că nu puteam fi decât disperat cu acea cantitate imensă de informații, am citit hipotalamusul… Ce să mai citesc, nu am mai citit nimic, și am tras biletul și mi-a căzut hipotalamusul. Trebuie să ai și oleacă de noroc. Dificile au fost si examenele la anatomie patologică, deși această disciplină mi-a plăcut foarte mult.

Ați picat vreun examen?

Da, cum să nu. Bunăoară, la endocrine, s-a întâmplat să avem în sesiune doar două, trei zile de învățat și l-am întrebat pe un coleg cu un an mai mare, mai târziu profesorul Ianovici de la Neurochirurgie: „Măi, cum e la endocrine?” „A, e simplu de tot. Începi o frază, și o să-ți zică să treci mai departe, la subiectul următor”. Nu poți să ai tot timpul noroc, iar în ziua examenului doamna profesor Vera Pencea se pare că nu a avut aceeași dispoziție, așa că i-am zis că o să mai vin altădată… Și la Infecțioase am avut probleme, deși doamna profesor Alla Vâță a fost o persoană la care am ținut enorm. În momentul în care, la cazul clinic, era un copil, i-am spus că are rujeolă, mi-a replicat: „Păi, asta știe și mama”. Nu așa se începea, trebuia să prezinți cazul, elementele, simptomele. Mi-a fost rușine și i-am spus: „Doamnă, simt nevoia să plec… ”.

„Situații de vindecare pe care astăzi le înțelegem din punct de vedere molecular, genomic, nu aveam cum să ni le explicam pe atunci”

Examenele din timpul facultății nu s-au comparat însă cu Internatul, care era unul dintre cele mai dure concursuri. Marele profesor Pius Brânzeu mărturisea că „toate celelalte concursuri pe care le-am susținut în viață, toate, împreună, nu mi-au cerut un efort atât de mare ca pregătirea Internatului.”

Erau doar 9 locuri la Internat, pe vremea mea. A fost un concurs într-adevăr dur, care consta într-o teză și prezentarea unui caz clinic, iar profesorul Victor Tacu a fost șeful comisiei… Eu nu știam că, în același timp cu mine, un alt coleg din concurs primea același caz. Țin minte că am reușit să expun cum se cuvine acel caz clinic, nici lucrarea nu a fost foarte proastă și am reușit să ocup un loc. Asta însemna că nu eram repartizat la țară, dar doi ani de zile, din șase în șase luni, am făcut un stagiu de chirurgie și trei de medicină internă, unul după pe altul. În mintea mea îmi alesesem specialitatea de medicină internă. Pe vremea mea nu erau specialități conexe: nefrologie, hematologie, sau cardiologie… La concursul de secundariat în București, tot așa am avut: teză de tip fluviu și caz clinic – la Colțea, apoi alegerea locurilor. Însă pentru medicină internă era un loc la Negrești și mai era un loc la Parhon, în Iași, pe care-l luase înaintea mea o colegă. De aceea am ales Clinica radiologică.

Condusă de domnul profesor Gheorghe Chisleag…

Da. În mintea mea nu era nicio scindare între radiologie și radioterapie, totul era la un loc. Consideram radiologia o disciplină clinică și cu valențe oncologice dat fiind radioterapia. Am ales acest post și profesorul Chișleag mi-a zis: „Măi, tu ai fost intern, du-te la saloane.”. Erau 60 de paturi de oncologie-radioterapie, în clădirea unde, demult, a fost Epitropia „Sf. Spiridon”. La un moment dat, mi-a spus: „În lume există și chimioterapie… Vezi și tu care e treaba”. Pe vremea aceea, pacienții oncologici făceau numai radioterapie.

Pe atunci oncologia nu era văzută ca o antecameră a morții? Nu era o specialitate foarte vânată.

Nu aș spune că era văzută altfel, cancerul era un prilej de panică. De aceea nu se comunica diagnosticul pacientului. Se spunea familiei că atât am putut face…  Dar dacă nu ar fi existat cazuri vindecate, nu aș fi rămas. Situații de vindecare pe care astăzi le înțelegem din punct de vedere molecular, genomic, poate imunologic, nu aveam cum să le înțelegem pe atunci. Era un fapt surprinzător și în același timp un soi de sentiment de neputință. Îmi amintesc o situație care mi-a rămas întipărită în minte: am avut la un moment dat două paciente – parcă le văd și acum în paturi vecine – cu boală Hodgkin, un limfom malign cu anumită caracteristică histopatologică. Aceeași vârstă, acelasi stadiu clinic, aceeași variantă histopatologică la biopsie, același tratament, o schema dedicată de polichimioterapie. După un start bun pentru amândouă – aceasta modalitate de tratament pe care am adoptat-o și care oferea un răspuns mai bun decât radioterapia – au început să apară diferențele. Până la urmă una dintre paciente s-a prăpădit, iar cealaltă s-a vindecat. În boala Hodgkin se obține chiar vindecarea, dar adesea evoluția rămâne neinfluențată de tratament. Cauza este biologia particulară a acestei boli și răspunsul diferit la terapie. Același lucru se întâmplă și cu alte neoplazii.  Lumea s-a întrebat de ce mor cei cu pneumonie după SARS‑CoV‑2? Păi moartea nu survine pentru că e virusul pe primul plan, ci din cauza unui răspuns inflamator exacerbat. Răspunsul imunologic este câteodată mortal. Așa se întâmplă și în limfoamele maligne, în particular în limfomul Hodgkin – cazul pacientei care a murit –  survine o furtună citokinică , nu puteai să o stăpânești cu nimic. La vremea aceea cunoștințele de biologie tumorală și relația tumoră-gazdă erau mai curând precare. Sigur, ne străduiam să identificăm factorii prognostici, între ele și vârsta sau agregarea familială a cazurilor. În acea perioadă prevalau factorii prognostici clinici. Cred că era important și flerul de a percepe particularitățile cazului, fler care se dezvolta prin observația și urmărirea atentă a  bolnavilor. Exista o variabilitate largă  a răspunsului la tratament în oncologie. Azi știm că variabilitatea în expresia clinică și rezultatul terapeutic are o bază moleculară. Și apoi tumorile au componente structurale și funcționale ce provin de la gazdă și realizează așa numitul micromediu tumoral. Este un organ nelegitim cu care confruntarea este dificilă și necesită cunoaștere. De aceea cercetarea oncologică este atât de importantă. Sloganul utilizat azi este „de la patul bolnavului la masa de laborator și din laborator la patul bolnavului”.  Este definiția medicinii translaționale.

După internat, ați intrat pe poarta IMF-ului ca asistent, iar în 1975 ați plecat cu bursă DAAD la Heidelberg. Cred că experiența germană a fost esențială în cariera dvs. Atunci vi s-a trezit pasiunea pentru cercetare?

Și astăzi mă întreb de ce m-am întors în România.

Asta era următoarea întrebare, dacă nu vă pare rău că nu ați rămas în Germania.

Viața e viață, asta s-a întâmplat.  În momentul în care am completat formularele pentru bursa DAAD nu știam germana, așa că am început să o învăț cu râvnă. Am realizat că germana este o limbă frumoasă, dar deloc simplă.  În germană există trepte succesive de cunoaștere și utilizare a limbii. Totuși până la urmă m-am adaptat și am ajuns să vorbesc chiar binișor.

Nici domnul profesor Ostin Mungiu nu știa engleză, înainte de apleca în America. Poveștile dvs. sunt asemănătoare.

Eu o brumă de engleză știam la vremea aceea, am fost mai mulți convocați la București pentru testări de limbă în vederea candidării la burse Fulbright. Bursa DAAD din Germania a apărut însă mai repede și cred că am fost printre ultimii, în 1975, lăsați să plece la specializare o perioadă mai îndelungată. Bursa respectivă era inițial pe terapii cu energii înalte, betatron, primul model de accelerator circular de particule. La Heidelberg erau astfel de echipamente pentru radioterapia oncologică.

Cred că a fost un șoc cultural extraordinar când ați văzut ce aparatură au nemții, față de cea rudimentară de la noi.

Era cu adevărat rudimentară, tehnologic și ca aplicație medicală, nu ne puteam compara cu ei.  Ca organizare însă clinica era tot de radiologie – Universitäts Strahlenklinik –  tradus: clinica universitară de radiații. Profesorul Chișleag era cunoscut acolo pentru că obținea frecvent burse DAAD de scurtă durată și pleca vara acolo. Se practica și chimioterapia, încă una agresivă, cu scopul de induce un răspuns complet. Era oarecum bizar pentru mine pentru că deja observasem că o tumoră poate fi doar aparent anihilată, evoluția fiind reluată la un moment dat, în timp ce efectele toxice asupra pacientului erau importante. Cu timpul am ajuns la concluzia că e de dorit să stabilești un echilibru între tumoră și gazdă urmărind permanent ca procesul neoplazic să nu evadeze, iar pacientul să nu fie debilitat excesiv. Desigur exista și răspuns complet real, de durată. Am paciente și pacienți absolut „free of cancer” la mulți ani de la încheierea tratamentului. Mă bucur când întâmplător îmi întâlnesc foștii bolnavi și văd că practic au și uitat de acea epocă de spaimă și nesiguranță. După cum memoria păstrează amărăciunea eșecului pentru cei  care nu au supraviețuit cu toate eforturile făcute. Am învățat că bolnavul oncologic trebuie urmărit îndeaproape. Am apelat la alternanța citostaticelor în regimurile de chimioterapie. În fine, am ajuns la concluzia că de multe ori e necesar un tratament de întreținere de lunga durată. Multe din acestea au fost ulterior confirmate și adoptate în conduita terapeutică în cancer.

Este important de subliniat că încă de pe atunci vă puneați astfel de întrebări.

Păi trebuia să te întrebi: Ce ispravă am făcut? Vanitatea, infatuarea medicului în fața acestei  boli, pe oricâte cunoștințe s-ar baza, este un risc pentru pacient. Pleomorfismului tumorilor maligne, povara mutațională care se amplifică neașteptat  în cursul bolii te expun unui proces biopatologic greu de cuprins și imposibil de dominat. În abordul unui pacient oncologic, cea mai de temut este autosuficiența… Dumnezeule, boala asta, de unde să o apuci, cum să o ții? Trebuie să cobori la resorturile sale moleculare  și să cauți să înțelegi mecanismele prin care ceva care debutează ca non self ajunge să se convertească într-un self  agresiv necontracarat de sistemul imun, a cărui menire este să discrimineze între self și non self. Concluzia este că progresul în oncologia clinică este dependent de cercetarea fundamentală. Fapt e că n-am rămas la Universitäts Strahlenklinik. Am căutat un loc la cercetare la noul, pe vremea aceea, institut german de cercetări în cancer – Deutsches Krebsforschungszentrum (DKFZ). Aveam 30 de ani și în avântul de atunci îmi ziceam că imunologia tumorala ar putea ascunde cheia care să deschidă calea spre înțelegerea unei abordări terapeutice raționale în cancer. A practica oncologia în întuneric, doar după intuiție și bazându-mă pe o experiență niciodată îndeajuns, mi se părea insuficient.

„La noi există finanțări pe proiecte, dar nu au anvergura bugetară, profunzimea conceptuală privind tematicele, probitatea evaluărilor,  pe care le regăsim la țările cu cercetare vizionară”

Se poate spune că pasiunea dvs. pentru cercetare a debutat cu lucrarea de licență.

Cei șase ani de medicină i-am încheiat cu o lucrare de diplomă în virologie la profesorul Mihai Duca. Mai apoi, în Clinica Radiologică, m-am aflat într-un trio entuziast, un fel de „trei muschetari” – împreună cu cei care vor deveni profesorii Cezar Daniil și Eduard Bild. Ne-am înțeles foarte bine, nu căutam vreo faimă anume, niciun orgoliu nu ne umbrea elanul, eram doar preocupați de pacienții noștri, îi examinam complet, inclusiv radiologic, le stabileam tratamentele. M-am înscris la doctorat la profesorul Chișleag , dar având încă viu în minte timpul petrecut în laboratorul  de virologie al profesorului Duca, mi-am dorit un doctorat la interfața a două domenii, încât în final am ajuns să susțin o teză intitulată „Contribuții la studiul relației dintre efectul radiobiologic și imunitatea antitumorală în cancerul experimental”. Practic, dat fiind abordarea, majoritatea experimentelor le-am realizat la Institutul „Victor Babeș” din București cu un sprijin puternic din partea dr. Andrei Sulica, șeful laboratorului de imunologie celulară și coordonatorul, pe vremea aceea, a unui program de studii al limfocitelor NK  (Natural Killer). Era un program româno-american, și așa am avut ocazia să lucrez cu materiale trimise din Statele Unite, de negăsit altfel în România. În lipsa sursei americane – la începutul anilor ’80 – nu ajungeam să fac nici o teză. Cu rezultatele obținute am fost cooptat în echipa care a mers în America în ’83 la a II-a conferință Româno-Americană. Profesorul Chișleag m-a lăsat să fac ce vreau eu, inclusiv să plec la București  câteva luni.

Dar pe profesorul Chișleag îl depășea tema aleasă de dvs.

Da, pentru dumnealui lucrurile astea nu prea aveau înțeles. Dar foarte important a fost că m-a lăsat să perseverez în această direcție, care la drept vorbind era total neobișnuită pentru o teză în radiologie. Radiobiologia nu constituia nici pe departe un câmp de investigație la noi, iar alăturarea ei cu răspunsul imun antitumoral era cu siguranță un angajament riscant pentru încheierea cu bine a unui doctorat.

Până la urmă ați încheiat cu bine această aventură.

Da, am fost norocos. După ce m-am întors din Germania am participat la o reuniune națională de imunologie și am prezentat ce lucrasem la Heidelberg. Așa m-au cunoscut cei de la Institutul „Victor Babeș” și așa am ajuns să-mi fac teza la ei în laborator. Evenimentele se înlănțuie câteodată în mod neașteptat în viață. Cu gândul la un subiect de cercetare m-am dus la Centrul German de Cercetări în cancer – Deutsches Krebsforschungszentrum  – o clădire masivă cu 8 etaje. De fapt nici nu știam ce urmează să fac. În ascensor, în dreptul etajului 8, era menționat „Imunologie Tumorală”. Ajuns la etajul 8, dezamăgire. Nici nu erau instalați. Spațiu liber, pe stânga, pe dreapta, camere, laboratoare goale, nu era nimeni. Într-un târziu, am găsit, într-un birou, o persoana care mi s-a părut tânără. Pe ușă scria „Profesor Klaus Eichmann”. În mintea mea profesor ar fi însemnat o persoană mai în vârstă. M-a întrebat: „Pe cine cauți?” Cu gândul să-mi iau tălpășița de acolo și neștiind ce conversație aș fi putut avea cu acel personaj tânăr, am răspuns: „Pe profesorul Klaus Eichmann”. Eram convins că îmi va răspunde: „Nu este aici”. Răspunsul m-a luat prin surprindere: „Eu sunt.”

Este vorba de directorul prestigiosului Institut de imunobiologie și epigenetică „Max Planck”, pe care l-ați adus ulterior la Iași, în 1992, când ați organizat cursul internațional de imunologie „John Humphrey”.

Așa este, atunci l-am cunoscut. Eu am rămas în ușă perplex pentru că, după standardele noastre, ar fi trebuit să fie mai în vârstă. „Ce dorești?” „Vreau să lucrez aici.” „Dar ce știi să faci?” „Nimic.” „Fii atent aici”. Și-mi umple o tablă cu un experiment. Deși eram cufundat în abis, am zis că sunt interesat. Și am lucrat acolo, cu multă transpirație, dar bine. Am reușit să-mi dovedesc mie însumi că sunt capabil să mă descurc la masa de lucru într-un experiment mai curând complicat. La sfârșitul șederii mele în Heidelberg și în laboratorul sau, profesorul Eichmann a solicitat directoratului centrului o invitație pentru încă o perioadă de timp, urmând să-mi caute o sursă de finanțare. Dar până a găsi finanțarea, nu mai aveam nici o resursă. Ar fi urmat să mă reîntorc din România imediat ce ar fi identificat un suport financiar. Din păcate, numai eu știam că, odată întors acasă, va fi foarte greu să mai plec. Și chiar a găsit o soluție. Mi-a oferit în 1979 o bursă Humboldt. Toate demersurile au fost însă inutile, n-am mai putut pleca.

După acea bursă, din 1975-1976, v-ați reîntors în 1982, dar pentru o scurtă perioadă.  

Da o vizită scurtă de două săptămâni, apoi încă una, în 1988. În fine, altele, după ’90. Chiar în acel scurt interval de timp am lucrat în laborator. Mi-am dat însă seama că în timpul scurs avansaseră și tehnologic și ideatic, astfel încât cu greu aș fi putut recupera, daca ar fi fost să rămân.

Unde suntem noi acum în materie de cercetare fundamentală, în biomedicină, la nivel de biotehnologii? Cu cât rămâi în urmă și nu te miști, cu atât se îndepărtează ceilalți cu viteza luminii. Azi, între noi și cei din țările dezvoltate este o distanță enormă, de neacoperit fără import masiv de tehnologii și personal competent, hiperspecializat.

Lipsa resursei umane în domeniul cercetării este o problemă, la noi.

Da, este o catastrofă. Practic nu există politici reale de dezvoltare a științelor și cercetării și nici înțelegerea că cercetarea și produsul său reprezintă bogăția primordială a unei nații.

De aceea se blochează proiectele. Și nu se concep proiecte pe termen lung, să te gândești să sădești semințele și să ai răbdare să crească.

Poate există proiecte ce-și propun obiective extraordinare, dar neexistând mediul propice de creștere, și nici resursele umane antrenate să interacționeze, rezultatele rămân modeste. La noi există finanțări pe proiecte, dar nu au anvergura bugetară, profunzimea conceptuală privind tematicele cercetării, facilitarea accesului la tehnologii de vârf și tehnici sofisticate, probitatea evaluărilor, predictibilitatea sesiunilor de granturi pe care le regăsim la țările cu cercetare vizionară. Tendința la noi este, pe de altă parte, de recul, de abandon în fața unui proiect de calibru.

Direcțiile de cercetare pe care le-ați urmat au fost imunologia tumorală și oncologia. În Germania v-a crescut interesul pentru imunologia tumorală?

Adevărul este că departamentul Profesorului Eichmann se numea „Imunologie tumorală”, dar de fapt era imunologie la modul extins, preponderent imunologie celulară. În acea perioadă și până nu demult, lumea imunologilor nu era prea încrezătoare în aceasta perspectivă de cercetare. Abia azi a avut loc o explozie în domeniu, iar regimurile de tratament oncologic sunt populate din abundența de intervenții imunologice. Eu însumi am lucrat acolo interacțiuni idiotip: anti-idiotip. Idiotipul este particularitatea structurală unică din regiunile variabile ale imunoglobulinelor sau a receptorilor limfocitelor T, implicate în specificitatea de legare a antigenului.

Înainte de a pleca în Germania, profesorul Chișleag îmi dăduse voie să fac un laborator  în subsol, într-un spațiu pe care l-am delimitat dintr-o încăpere mai mare. Mai târziu, la mijlocul anilor ’80, când șeful clinicii era profesorul Galeșanu, și când director la Direcția Sanitară era profesorul Cotuțiu, am organizat întregul subsol. Pe atunci eram foarte mândru, pentru că realizasem un laborator dintr-un loc în ruină. A trebuit să dublez pereții, să las loc pentru aerisire, să fac tavane false. În felul acesta, în 1992 a existat amenajarea care a primit investiția consistentă a UMF, grație rectorului de atunci, profesorul Sava Dumitrescu. În același an a avut loc primul curs internațional de imunologie „John Humphrey” și s-a înființat disciplina de Imunologie. Pe atunci în laborator veneau studenți, medici absolvenți, interesați să participe la întruniri și discuții. Dintre absolvenți, pe unii i-am trimis în străinătate, pe alții i-am recrutat pentru nou înființată disciplină.

Întâlnirile de la Journal Club, cu studenții și medicii interesați de imunologie și imunologie tumorală

Apropo de studenți, trebuie să discutăm și despre Journal Club, un cerc studențesc de tip occidental, atipic în perioada comunistă.

Journal club a reprezentat o preluare a ceea ce văzusem eu în străinătate.  Acolo sunt două tipuri de întâlniri: „work in progress” și „journal club”. În sensul că la „work in progress”, când îți vine rândul după o lună, două, spui ce ai lucrat, ce rezultate ai obținut în acel moment și cum te gândești să continui, în timp ce „journal club” este o întâlnire pentru a te antrena în studiu, discuții, prezentare și raționament.

Era un fel de club de lectură de specialitate?

Cineva aducea, de exemplu, un articol, din care tipărea unele fragmente, dar eluda paragrafe întregi din secțiunile „metodă”, „rezultate”, „discuții”, „concluzii”. Cei de față trebuiau să imagineze cu ce să completeze spațiile albe. Era un exercițiu de gândire, dar în același timp de informare în domeniul abordat. Așa că am practicat acest tip de întâlniri cu un grup de studenți și medici  entuziaști.

Cum se făcea acea documentare, având în vedere că revistele din străinătate erau prohibite?

Foarte greu. Totuși un acces, chiar dacă firav, exista. Mai scriam cărți poștale către autori, mai primeam extrase, mai primeam din București de la „Victor Babeș”.  Acolo mai primeau reviste de imunologie. După ’90 lucrurile s-au schimbat în bine și, încet, încet, informațiile au început să sosească cu oarecare regularitate. Dar la noi Journal Club însemnă și dezbatere a unor cunoștințe deja consacrate privind mecanismele din sistemul imun așa cum erau ele atunci cunoscute sau cum se modificau în urma a noi descoperiri. Și trebuie spus că imunologia a fost și a rămas o știință dinamică în continuă transformare.

Se discutau cazuri, mergeați pe deducția logică.

Da, iar întâlnirile erau în engleză. A avut o valoare mare exercițiul acesta, pentru că a existat în 1988, la Poiana Brașov, un curs internațional de imunologie: „Răspunsul imun deviat”, cu mulți participanți din străinătate și bineînțeles din țară, de la toate facultățile de medicină, plus securiștii adiționali. Și am mers cu acești studenți si medici, care au fost remarcați pentru cunoștințele lor si pentru modul activ în care au participat la discuții.

Cine făcea parte din grup?

Era Călin Dumitru – care acum lucrează în SUA, în domeniul biotehnologiei – Ioana Grigoraș, care după aceea a preferat ATI, Traian Mihăescu – de la Pneumologie, Harry Segal si el azi in Statele Unite și Florin Zugun, care este azi unul dintre membrii importanți din centrul TRANSCEND, recunoscut pentru vastele sale cunoștințe în imunologie, biologie moleculară și patologie celulară, frecvent consultat de către ceilalți din centru în momentele de impas experimental.

„Eu văd întemeierea unui centru de științe biomedicale aplicate și biotehnologie sub auspiciile UMF-ului”

Societatea de imunologie, pe vremea lui Ceaușescu, se numea comisie, cu filiale în marile centre universitare.

Comisia de Imunologie a avut un succes neașteptat printre medici. A reușit să reunească atât cercetători și oameni de laborator cât și clinicieni. A generat o mișcare amplă care a impus imunologia ca o știință transversală care se regăsește în toate specialitățile. Era o mișcare animată de dorința de nou și de realizare a unui progres. Reuniunile naționale anuale erau foarte animate, cu participări numeroase și activități pe secții diferite. Dar miezul, nucleul comisiei de imunologie, era la Institutul „Victor Babeș”, reprezentanții cei mai proeminenți și până la urma fondatorii în anii ’70 ai acestei organizații fiind profesorul Ioan Moraru, Victor Gheție, Andrei Sulică, Cornel Medesan, cu siguranță și alții, institutul fiind renumit pentru personalitățile din cercetare ale acelor vremuri.  Acestora li se alăturau personalități din Institutul de seruri și vaccinuri Cantacuzino, aflat gard în gard cu Victor Babeș. Îmi amintesc de Geza Szegli, Andrei Olinescu și de Grigore Ghyka, zis „Prințul”, pentru că era descendentul ultimului domnitor al Moldovei. Pot spune că au fost vremurile de glorie ale imunologiei în România. După 1990, când Comisia a fost convertită în Societatea de Imunologie din România, entuziasmul și participarea s-au diminuat. Și Institutele Victor Babeș și Cantacuzino nu mai sunt ce erau când le frecventam asiduu. Sigur, se poate ca vârsta să-mi animeze nostalgia pentru vremurile trecute. Pe vremea când mi-am lucrat teza de doctorat în „Babeș”, se întâmpla ca din cauza unor experimente lungi să dorm în podul institutului, sau într-un sac de dormit adus pentru mine de Mioara Manciulea, biochimist în laborator. Mulți din cei de atunci nu mai sunt azi în viață. Oameni și ctitori. Institutul Cantacuzino înființat în 1921 a ajuns în scurt timp să fie comparabil cu Institutul Pasteur din Paris, era institutul de seruri și vaccinuri al României. Avea filiale în Iași, Cluj, Timișoara. Azi totul e praf și pulbere. Te întrebi cum e posibil că o instituție de importanță strategică pentru țară să fie suprimată.  Pandemia SARS-CoV-2 ne-a arătat ce important este să ai capacități biotehnologice pentru a construi vaccinuri. Azi tehnologiile sunt extrem de sofisticate și complexe, iar noi n-am dezvoltat nimic în ultimii 30 de ani. Vaccinologia nu cuprinde numai bolile infecțioase. Azi domeniul se extinde și în oncologie cu vaccinuri preventive și terapeutice. Domeniul este la început, dar se dezvoltă. Iar România stă și privește în gol.

Credeți că am putea noi rivaliza vreodată cu marile institute de cercetare din lume?

Pentru a rivaliza e necesar a înființa. Pur și simplu s-o punem la cale și să fondăm odată acea super industrie care este biotehnologia. Nu e cazul să punem problema imposibilității de a concura cu lumea dezvoltată. Pur și simplu a înființa, a edifica, a genera, a avea voința de a progresa tehnologic și mental, de a nu abandona sub motivul că proiectul e prea ambițios. Avem obiceiul de a nu conduce gândul până  la faptă. Ezitarea este caracteristica noastră. Dacă ar fi să mă gândesc la Moldova, care aparent a fost lăsată vraiște, cu toate cele prăbușite, cu tot ce înseamnă infrastructură năruit, cu fantoma doar a unei industrii surpate, sub asaltul țevilor de eșapament și a civilizației de supermarket nu-mi vine în minte decât un singur răspuns: totul a fost făcut cu intenție ca să nu existe o fațetă europeană, dezvoltată, civilizată, atrăgătoare și pentru cei de dincolo de Prut. Conexiunile cu Moldova din stânga Prutului nu sunt foarte constructive, persistă în cotidian o rudenie de bazar și forfota de doi bani a comerțului ilicit. Asta îmi amintește de o întâmplare, ca dovadă că am pierdut trenul. În 1992, am fost invitat  la un curs de biopatologie celulară și moleculara NATO la Erice, în Sicilia. Și acolo erau participanți din toate țările, printre care și o rusoaică din Chișinău. Mi-a spus: „Sigur o să ne unim cu România, e inevitabil, pe copiii mei i-am  dat la școala românească, cred că e normal să gândim așa”. În 30 de ani de istorie pierdută nu s-a întâmplat nimic.  Acea rusoaică își făcea planurile de viitor în ideea că România crește, devine o țară europeană dezvoltată.

Mă tot gândeam în ultima vreme la așa zisa regiune de Nord-Est și la Agenția ei de Dezvoltare. În mintea mea Biotehnologia ar fi un proiect excepțional de dezvoltare. Cu condiția ca guvernul dâmbovițean să nu restrângă atribuțiile acestei Agenții, așa cum am auzit că s-ar putea întâmpla. Recunosc că efortul ar fi enorm. În primul rând importul de competente științifice, economice, antreprenoriale. Bioantreprenoriale, în acest caz.  Cu siguranță UMF Iași ar fi în prim plan. Fonduri cred că vor exista, în principal cele europene nerambursabile. Eu văd întemeierea unui centru de științe biomedicale aplicate și biotehnologie sub auspiciile UMF-ului.

Este deja o viziune avangardistă.

Nu stiu dacă avangardistă. Mie mi se pare firească. Nu știu câtă viziune am avut când am făcut un laborator în subsolul clinicii Radiologice. Ceva intuiam, probabil, de vreme ce m-am hazardat în renovarea și zidirea unui spațiu în ruină.

„În 1987 ieșisem din UMF, iar profesorul Sava Dumitrescu m-a rechemat în 1992: «Îți dau bani pentru laborator, dar intri la UMF și îți faci o disciplină». Așa s-a născut la UMF disciplina de imunologie”

La fel a fost și cu disciplina de imunologie, prima din țară. Totuși nu înțeleg de ce s-a înființat atât de târziu.

Nu era prea târziu. În 1992, când a fost înființată la UMF, componentele teoretice fundamentale ale imunologiei, valabile și azi, abia se consolidaseră, fiind probate de numeroase experimente efectuate în lumea „bună” a imunologilor. Imunologia apăruse relativ recent în învățământul medical universitar din străinătate, încât putem spune că am fost oarecum contemporani. Eu ieșisem în 1987 din UMF de la disciplina de Radiologie și mă dedicasem chimioterapiei (îmi luasem și a doua specialitate, de oncologie chimioterapie), iar în subsol tocmai instalasem un laborator numit de imunologie tumorală și oficiam întrunirile de Journal Club. După 1990, la UMF, a fost rector profesorul Sava Dumitrescu. Universitatea nu mai trimitea la minister resursele valutare și astfel beneficia de fonduri de dezvoltare. În 1992 profesorul Sava Dumitrescu m-a chemat și m-a întrebat dacă am o idee de cât aș avea nevoie pentru laboratorul din subsol. Aveam chiar o idee foarte precisă, alcătuiam tot timpul liste cu echipamente și prețuri. I-am răspuns cu destulă reținere că aș avea nevoie de vreo 300.000 dolari. Răspunsul m-a lăsat perplex: „Îți dau banii ăștia, dar revii la UMF și-ți faci o disciplină”. Erau banii universității și nu puteam spune decât că accept cu bucurie propunerea. Astfel mi-am cumpărat echipamentele de bază, unele fiind chiar expuse de reprezentanții firmelor cu ocazia primului curs John Humphrey. (A existat și al doilea curs John Humphrey pe care l-am organizat în anul 2000, la Sinaia.) Cât despre disciplina de imunologie, ea a fost consecința acelei întâmplări cu rectorul Sava Dumitrescu.

Apropo de viziune și în ce ar trebui investit. Profesorul Dan Duda vedea astfel viitorul cercetării în domeniul oncologiei: „teste specifice de radiologie, de biologie moleculară, inteligență artificială, nano-terapii, care vor permite clasificarea tumorilor și alegerea celui mai eficient tratament. Dar vor rămâne și foarte multe de făcut. Nu vreau să sune pesimist, s-au făcut multe avansuri, destul de mari, chiar și în chirurgia de pancreas, chimioterapia pancreasului, sunt unele studii foarte promițătoare. În 20 de ani cred că se vor maturiza și atunci personalizarea tratamentului va fi mult mai precisă.” De fapt, acesta este cuvântul cheie în cercetarea oncologică: „personalizarea”.

Putem evoca cazul celor doua paciente pe care le-am pomenit mai devreme. Aceeași vârstă, aceeași formă de boală, aceeași variantă histopatologică, același tratament, dar cu soarta diferită. Aceasta a fost o situație unde se impunea personalizarea. Este pe de altă parte o situație unde alternanța schemelor de chimioterapie nu are efect. Este situația în care e necesar să apelezi la terapii moleculare orientate pe profilul antigenic al afecțiunii. În boala Hodgkin, bunăoară –  cazul pacientelor menționate – imunoterapia este foarte utilă și reprezintă o manieră de personalizare terapeutică. Personalizarea nu este întotdeauna la îndemână. Esențială este încadrarea pacientului, cât mai riguros,  într-o anumită categorie clinică și moleculară. Biomarkerii tumorilor corespund mai multor entități biologice și sunt genetici, epigenetici, proteomici, glicomici și imagistici. Ansamblul lor poate fi utilizat pentru personalizare, pentru definirea corectă a prognosticului și predicției răspunsului la tratament. Biomarkerii pot fi identificați în țesutul tumoral, iar în mod ideal, azi pot fi testați în biofluide, cum ar fi sângele sau serul, modalitate numita biopsie lichidă. Chimioterapia, asociată cu imunoterapia, a dobândit azi o bună reputație, combinațiile noi au o dezvoltare ascendentă și asigură cursul spre personalizarea tratamentului.

Tratament combinat, înseamnă că nu se merge doar pe un singur element.

Într-adevăr, combinat înseamnă construcția unor regimuri terapeutice complexe. Atât în chimioterapie, cât și în imunoterapie, sunt urmărite mai multe ținte farmacologice, adică entități biochimice, cum ar fi proteine, proteine receptor, enzime, transportori sau ADN. Elaborarea unei combinații vizând o terapie personalizată depinde, într-un mod nebănuit poate la prima vedere, de analiza retrospectivă taxonomică a numeroase alte cazuri cu aceeași specie tumorală, încadrare clinică stadială, profil molecular al biomarkerilor și răspuns terapeutic. Analiza unei baze de date rezultată din stratificarea evoluțiilor longitudinale a unor astfel de cazuri oferă un ghidaj puternic pentru pacientul tocmai aflat în tratament. De exemplu, când la un moment dat în evoluția cazului apare o situație neprevăzută, un episod nedorit, sau o reluare de evoluție după un răspuns inițial bun, identificarea unor evenimente similare în baza de date poate dirija corect intervenția, eventual cu evitarea unor erori anterioare. De aceea instituirea unui registru de spital ar fi obligatorie. Ar permite și o analiza a eficientei serviciilor medicale.

Practic este nevoie de o bază de date complexă.

Da, un registru de spital nu este echivalentul registrului teritorial sau național de cancer. Este mult mai complex. Administrarea unei astfel de baze de date este posibilă prin folosirea inteligenței artificiale.

Nu există în România, dar în lume există.

Da, în lumea avansată tehnologic, unde au fost create platforme de stocare și procesare a datelor biomedicale rezultate în urma studiilor clinice și experimentale, includerea și protejarea lor într-o bază internațională care favorizează analizele comparative și consolidarea unor concluzii cu impact final în diagnosticul și terapia personalizata a neoplaziilor maligne. Înțelegem că toate acestea reprezintă apariția unei noi  ramuri de activitate: bioinformatică. Bineînțeles că dacă am fi atenți la aceste aspecte am putea și noi dezvolta astfel de servicii. Este adevărat că bioinformaticienii registratori medicali care ar fi implicați în aceste modalități de operare  au nevoie de pregătire medicală prealabilă pentru a evalua corect semnificația datelor obținute prin inteligență artificială.  În același timp, astfel de servicii de bioinformatică ar însemna un stimulent extrem de util pentru cercetare.

Este vorba de medicină translațională, de fapt ce v-ați propus și cu Transcendul, Centrul de cercetare fundamentală și dezvoltare experimentală în medicina translațională  – unul din cele mai de anvergură proiecte de cercetare din ultimii ani. Vă văd însă ușor dezamăgit, reticent în legătură cu acest proiect. 

Reticent, poate. Nu atât dezamăgit, cât îngrijorat. Un concept, odată conturat și înființat, trebuie să se dezvolte, să evolueze. La un moment dat, în 2007, am câștigat pentru UMF o finanțare de peste un milion de euro, de la Ministerul Educației, pentru așa numita „Platformă interdisciplinară de Medicină Moleculară”. Ce s-a ales de acest proiect?  A decăzut, s-a degradat. Am cumpărat atunci echipamente, am făcut platforma funcțională, de la biologia moleculară până la investigația celulară, am fost monitorizați timp de 5 ani de zile, am organizat doua programe POSDRU pe acest suport tehnologic, s-au produs câteva teze de doctorat, și apoi platforma a intrat în declin și s-a stins. Nici măcar service pe acele echipamente nu a fost asigurat.

Când s-au terminat banii de la minister, s-a terminat și proiectul.

Da, într-un fel. Proiectul trebuia susținut. Este greu la noi să întreții aparatura și să promovezi dezvoltarea unei astfel de investiții doar din granturi romanești. Aproape imposibil. Platforma Interdisciplinara de Medicină Moleculară era a întregului UMF și mulți au profitat de existența ei. În opinia mea ar fi trebuit asimilată ca o unitate nucleu (core unit) a UMF-ului. Preocuparea mea este ca centrul de cercetări TRANSCEND, la apariția căruia cred că am avut o contribuție determinantă, să aibă o evoluție ascendentă și să devină nu numai vizibil, ci și să producă cercetare biomedicală de vârf.  TRANSCEND, care reprezintă o realizare în contextul zonei, în contextul medical al acestui oraș, în contextul oncologiei, ar trebui să aibă o perspectivă de creștere. Să fie originea unui centru nou, un centru de științe biomedicale aplicate capabil să genereze produse cu valoare translațională, de la fundamental la valorificabil în clinică. Din punctul meu de vedere, ar trebui ca acele facilități – cum sunt CEMEX-ul și TRANSCEND, sau poate și alte entități pe care nu le știm din Iași, să fie racordate într-o masă critică de dezvoltare explozivă. Contextul nou, pandemic,  se pretează la dezvoltarea virologiei și epidemiologiei moleculare, a vaccinologiei. Am reînvia acele laboratoare de virologie ale profesorului Mihai Duca, care la vremea când îmi făceam lucrarea de diploma în ultimii ani de facultate era centru OMS pentru gripă.

Dintr-odată, din Cenușărese, virusologii au ajuns vedetele medicinei.

Virologii au fost întotdeauna vedetele medicinei. Poate mai puțin la noi. Ca în toate celelalte domenii cu care România n-a binevoit să-și bată capul. Acum vom fi obligați să importam specialiști.

Dar TRANSCEND-ul a câștigat anul trecut un proiect –  Horizon 2020 Era-Chairs – pentru dezvoltarea unei echipe de cercetători științifici în domeniul nanomedicinei, care vor fi integrați în laboratorul de nanotehnologie.

Centrul TRANSCEND este în funcție din 2016. Putem spune că, până la urmă, este la început de drum. Totuși, la 6 ani de la darea în funcțiune, ne punem problema cât de susținută și coerentă va fi evoluția sa ca centru de dezvoltare. Proiectul TRANSCEND a fondat structura de bază, tehnologică și umană, a unui centru destinat cercetării  fundamentale și promovării  conceptului translațional în experimentul biomedical. Proiectul câștigat – denumit ESEI-BioMed (Enhancing and Strengthening the Excellence în Interdisciplinary Biomedical Research at TRANSCEND) – a fost realizarea dr. Brîndușa Drăgoi, chimist cu experiență în cercetare și nanomateriale. Finanțarea este importantă, în total 2. 800.000 Euro pentru un parcurs de 6 ani. Câștigarea acestei finanțări a sosit în cel mai potrivit moment, când era neapărat necesar un impuls pentru a nu ne plafona în stagnare. Accesul la fondurile europene este esențial pentru consolidarea obiectivelor primare de la care a plecat conceptul TRANSCEND și generarea bionanomedicinei ca domeniu nou de integrare translațională. Proiectul va permite  crearea și consolidarea unei echipe de cercetători de elită cu care să poată fi atinse obiectivele propuse. Aceasta echipă va fi creata și condusă de către un cercetător leader (denumit de către Comisia Europeana ERA-Chair holder) cu rezultate remarcabile la nivel mondial în domeniul științific ales.

Proiectul este extrem de important, având în vedere că nanomedicina pare a fi viitorul medicinei.

Pare să fie. Domeniul științific ales pentru acest proiect este de interes în cercetarea științifică europeană și mondială datorită potențialului real în soluționarea multor probleme ale bolilor cronice pentru care medicina caută încă un  răspuns. Pentru proiectul și centrul nostru, nanomedicina va fi orientată înspre dezvoltarea de nanomateriale cu potențial translațional pentru diagnosticul și tratamentul cancerului.

În nanomedicină americanii deja au investit enorm și au avut viziunea asta de acum 20 de ani.

Cu siguranță noi ne aflăm abia la începuturi. Avem punctul de plecare, sunt încă cinci ani de acum înainte. Extrem de important este ce urmează apoi. Încheierea proiectului trebuie să însemne deschiderea altora ca să și putem păstra cercetătorii angajați și performanți. Proiectul trebuie să genereze noi competențe și noi direcții de cercetare. Să sperăm că așa vă fi.

De unde totuși reticența asta?

E mai curând teama de stagnare. România este expertă în împotmoliri. Și românii sunt inconciliabili din principiu la idei noi. Îmi amintesc din nou de acea platforma interdisciplinară de medicină moleculară și la eșecul avut pentru eficientizarea să maxima. În 2008 la Freiburg, profesorul Roland Mertelsmann (și el, ca și profesorul Eichmann, Doctor Honoris Causa al UMF Iași) un personaj plin de avânt și realizări, mi-a propus să înființăm un institut germano-român de biomedicină. Bineînțeles că m-am gândit imediat la instruirea prin masterat a unor tehnicieni cu studii superioare a căror diplomă să garanteze cunoașterea unor tehnici și tehnologii de vârf. Am întocmit programe de învățare, iar profesorul Dragomir, rector pe atunci, a iscălit protocoalele de colaborare cu Universitatea Freiburg. Am prezentat în aulă proiectul. Rumoarea iscată a fost începutul procesului de abandon a acestei  inițiative.

Aveți vreun gând cu care ați vrea să terminați interviul?

Există un anume prag al orgoliului medical de care nu trebuie să trecem în fața omului bolnav. Nu suntem infailibili. Iar lecția asta o înveți foarte ușor într-o clinică de cancer. La un moment dat, mai devreme sau mai târziu, realizăm că suntem doar datori, pentru a nu greși, să cuprindem cât mai mult cu putință din profesia noastră. Este cât se poate de limpede că natura, care înseamnă și boală, ne pune la încercare și nu putem să pretindem că noi suntem imbatabili. Aici este nevoie de un anumit grad de modestie, care în același timp îți alimentează și compasiunea.