„Așa numita cercetare fundamentală este un fel de Cenușăreasă, susținută slab spre deloc”

În CV-ul greu al unui cercetător și cadru didactic pasionat și asumat cum este profesorul Gheorghe Popa poți descoperi și nuanța cronologic, geografic sau profesional etapele unei vieți arse, aproape în totalitate, pentru știință. Pentru că în domeniul său de cercetare a făcut pași importanți, cu lucrări de pionierat citate și astăzi în literatura de specialitate. Poate că pentru un profan în fizica plasmei clarificarea naturii aşa-numitelor instabilităţi iono-acustice, de exemplu, considerate multă vreme unde iono-acustice staţionare, nu este un „breaking news” care să-l trezească din amorțeala cotidiană. Dar orice cititor va înțelege, parcurgând acest interviu-portret, a cărui fir este o viață trăită în comunism și în haotica și precara democrație de după 1989, dar și o analiză dură a sistemului de învățământ de dinainte și de după 1989, că are de a face cu un personaj care aparține unei categorii de oameni pe cale de dispariție. Oameni care sunt în stare să se sacrifice pentru o idee sau ideal, oameni pentru care munca este mult mai mult decât o prelungire a lefei, ci este o contribuție reală la progresul societății, oameni cu ținută morală, pentru care cuvântul dat este sfânt, oameni cărora nu le e frică să spună răspicat adevărul, indiferent de consecințe. Oameni de onoare.

 

V-ați născut în Lucăcești, un sat de lângă Moinești, cu o istorie interesantă.

Este un sat istoric, menționat în scris la 1408, pe vremea lui Alexandru cel Bun și cunoscut ca locul de unde se extrăgea păcura. Dar descoperirile arhelogice de pe dealul Cetățuia, la poalele căruia se află satul, arată că, între secolele II î.Hr și II era noastră, pe vârful dealului a fost o cetate dacică. În secolele 19 și 20 zona Moineștiului a devenit foarte cunoscută pentru zăcămintele de petrolul de mică adâncime de unde petrolul putea fi extras folosind un fel de fântâni, numite hecne. În istoria orașului este menționat faptul că prima rafinărie de petrol din țară, unii susțin din Europa, a fost construită în Lucăcești la 1840. În octombrie 1957, elev fiind în prima clasă a liceului din Moinești, am participat la inaugurarea primei expoziții în aer liber amenajată în curtea interioară a clubului peroliștilor din Lucăcești, situat la 100 m distanță, în fața casei în care am văzut lumina zilei. Aici erau prezentate echipamente și instalații folosite în industria petrolului de-a lungul timpului, inclusiv fotografii ale rafinăriei din Moinești construită la 1857! Pe de altă parte, „Istoria petrolului din România” continuă să susțină că prima rafinărie de perol ar fi fost inaugurată la Băicoi în 1858! Ce să mai înțelegi? Nici asupra acestui subiect nu pot românii să lase orgoliile locale deoparte și să stabilească adevărul! Astăzi, partea din satul Lucăcești în care m-am născut aparține de Moinești și este la o distanță de circa 2 km de centrul orașului, devenind, practic, un cartier al acestuia.

La școală ați prins de la început reforma învățământului din 1948, sistemul sovietic.

Exact. Am trăit din plin consecințele reformei din 1948 în învățământ. Dar trebuie să mărturisesc că atât în școala primară, cât și în gimnaziu și liceu am avut norocul să primesc educația de la învățători și profesori pregătiți înainte de război. Între ei au fost și profesori tineri, dar care veneau de asemenea din familii educate în vechiul sistem, asta pentru că în anii ’50, într-un orășel ca Moineștiul, primeau repartiție absolvenții care nu aveau un „dosar” prea bun. Reforma din 1948 avea ca scop clar distrugerea școlii românești și crearea unei școli pe modelul sovietic. Metodele utilizate erau cele cunoscute și experimentate în fosta Uniune Sovietică. Vârfurile intelectualității și școlii naționale au fost duse și parțial exterminate la Canal, o altă parte condamnate sau deportate în regiuni în care se organizau „șantiere ale patriei”. Dar la catedre a rămas baza, alcătuită din educatori și profesori care au asigurat supraviețuirea și refacerea școlii românești în perioada anilor ’60. Aș cuteza să afirm că politrucii „democrației populare” n-au reușit să creeze omul nou. Din păcate, situația avea să se schimbe din nou după 1971, când politica desenată de Nicolae Ceaușescu avea să ducă la o politizare excesivă a tuturor formelor de pregătire din sistemul de învățământ, circa 30% din disciplinele prevăzute în programul de pregătire fiind destinate noțiunilor socio-economice și politice, cu precădere a „tezelor secretarului general al partidului”.  

„Să reducem birocrația pornind de la simpla reconsiderare a «cuvântului»”

Dar ce s-a întâmplat după 1990?

Deseori îmi îngădui o comparație între cele două tranziții mari din învățământul nostru, cel menționat, din 1948, și cel din 1990.. În ianuarie 1990, ca urmare a schimbării sistemului politic, prima modificare majoră a fost scoaterea disciplinelor politice din programele de învățământ din toate structurile, urmate de multe alte schimbări așteptate de toată lumea dar care s-au dovedit fie insuficiente, fie inconsistente, dominate de lipsa unei gândiri coerente și mai ales a unei voințe clare pentru schimbare. A existat o luptă surdă între structurile din teritoriu, mai ales a celor din învățământul superior, unde se dorea autonomia universitară, și cele ale ministerului educației care trebuia să asigure finanțarea! Consider că procesul de schimbare început în 1990 se dovedește mult mai dificil și opinia mea este că nu s-a încheiat.

Care ar fi cauza?

Din păcate este greu de găsit o singură cauză. Este o problemă de sistem, de voință politică și în primul rând de oameni. Or oamenii îi formezi prin educație începând cu familia, școala și desigur societatea în ansamblul ei. Toate acestea determină inerția sistemului, iar scara de timp la care se manifestă această inerție se poate întinde pe durata a cel puțin o generație. Trecerea de la un regim dictatorial, puternic politizat, cum a fost la noi până la 22 decembrie 1989, la un regim democratic, presupune să asculți opinii avizate, elaborarea unui program coerent vizând elementele esențiale ale societății, urmate de acțiuni concrete și coerente conduse de persoane cu principii morale incontestabile. Pentru ca societatea să accepte criteriile și paradigmele unei societăți democratice, trebuie să convingi oamenii. Omul este dispus să asculte, dar depinde cine și cum îi prezintă această societate nouă și mai ales care sunt rezultatele concrete ale noii democrații. Mulți cetățeni au fost foarte nemulțumiți când un cunoscut politician al anilor ‘90 a declarat că ar fi nevoie de cel puțin 20 de ani pentru construcția noii democrații Or constatăm acum, după 30 de ani, că elementele unei societăți democratice sunt încă firave. În multe situații acțiunile clasei politice sunt incoerente și lasă impresia unei anarhii, așa încât s-ar putea ca nici cei 40 de ani biblici să nu fie suficienți pentru a ajunge la scopul pentru care tinerii s-au sacrificat în 1989. De ce așa? Răspunsul îl găsim în calitatea actuală a oamenilor, educația lor și valorile lor morale.

Vorbim de o anarhie în care s-au amestecat valorile cu nonvalorile.

Exact! Așa că lucrurile nu au mers cum ne-am fi dorit. Cauza principală fiind, cum spuneam mai sus, omul cu gradul lui de ințelegere, educație, profesionalism și ținută morală. Îmi vine în minte aforismul lui Goethe spus nouă prin replica lui Mefisto: „Rătăciți degeaba prin labirintul științei în toate cotloanele lui, căci fiecare învață doar ceea ce poate”. Și o să întrebați: „De ce?” Cred că răspunsul, sau o parte a acestuia îl avem tot în sistemul de educație. Așa cum am arătat mai sus, mai ales în învățământ, în toată perioada de după război s-au petrecut multe lucruri care au afectat și vor afecta încă viitorul întregii societăți. Am menționat mereu omul ca punct de plecare și vă rog să vă gândiți la următorul aspect. Înainte de 1989 spiritul de libertate, caracteristic ființei umane, și-a găsit exprimarea mai ales în alegerea profesiilor. Această alegere a fost, de cele mai multe ori, o combinație dintre opțiunea proprie a tânărului și respectiv recomandările sau sfaturile din partea părinților. Mai ales în perioada anilor ‘80, alegerea unei școli de meserii sau a unei facultăți era orientată, în primul rând, spre acele profesii care asigurau o pregătire în domenii cerute de economia țării dar, al doilea element, care din păcate, din multiple motive nu este luat în considerare și analizat, a fost, mai ales în cazul studiilor universitare, cel al gradului de politizare, începând de la selecția candidaților, studiile în sine și desigur cariera în profesiunea aleasă. Din această pricină, foarte multe creiere bune, valoroase, au ales anumite domenii, chiar dacă structural ar fi dorit și ar fi fost interesate de altceva. Sunt numeroase exemple în care tânărul ar fi preferat să facă filosofie sau istorie dar, din motivele discutate mai sus, și nu numai, au decis să urmeze o facultate tehnică, de științe exacte sau medicină. De aici vă las pe dumneavoastră să dezvoltați subiectul și să vă răspundeți la multiplele întrebări legate de consecințele în timp, inclusiv ale situației actuale.

Așa este, cele mai strălucite minți dădeau la UTI sau la Medicină.

Fiindcă insistați aș adăuga câteva elemente care sunt greu de acceptat și lumea încă nu este dispusă să asculte o remarcă celebră: „Adevărul îl poți nega dar nimeni și nimic nu te poate salva de consecințele lui”. După 1990 tinerii care, anterior, din motivele arătate, ar fi migrat spre alte profesii, acum aveau libertatea să aleagă facultăți care considerau că le vor asigura pregătirea pentru profesii care le vor da satisfacții. Desigur un lucru natural și de dorit dar, din păcate am asistat și încă mai asistăm la ceea ce aș îndrăzni să spun, o pierdere dublă. Astfel, cel puțin științele exacte și mai ales fizica au fost văduvite de a mai avea studenți și viitori specialiști foarte buni și calitatea pregătirii a suferit. Pe de altă parte, pentru cei care s-au dus la facultățile dorite, unele cu totul noi, s-a pus și încă trebuie să fie pusă întrebarea: „Exista și există capacitatea de a-i pregăti? Acei tineri foarte buni au putut beneficia de pregătirea coresponzătoare nivelului actual de cunoaștere?” Răspunsul îl avem și acum când asistăm, aproape neputincioși, cum elevii aleg, încă din liceu, să urmeze facultăți în universitățile din străinătate. Așa au pierdut și unii, și alții și, în final, țara. Astfel că ce se întâmplă acum, pentru mine cel puțin, nu este de mirare. Este ușor de spus și de arătat cu degetul mai ales spre cei de vârsta mea: „Dar voi ce ați făcut, în perioada anilor ’90 ?” La o astfel de întrebare se cere un răspuns argumentat și cât mai clar. Numai că acesta necesită o dezvoltare care nu este posibilă în acest interviu. Să vă spun doar de unde și cum am început eu. Una dintre primele mele încercări din poziția de rector a fost să invit colegii din Biroul Senat lărgit, la care participau și domnii decani: „Să reducem birocrația pornind de la simpla reconsiderare a «cuvântului»; dacă după discuții sunt luate hotărâri, acestea sunt consemnate în nota de ședință și se trece direct la fapte”. Cu oarecare ezitare propunerea a fost acceptată. În aceeași ședință au fost câteva hotărâri și era de așteptat să vedem curând faptele. Trece o săptămână, trec două și niciun ecou. La următoarea ședință a Biroului Senat lărgit întreb: „Domnilor, în ședința precedentă am hotărât cu toții să facem anumite lucruri și așteptăm rapoartele.” S-a lăsat tăcerea unei clase de elevi cu temele nefăcute. Tăcerea a fost întreruptă de intervenția timidă a unui coleg decan: „Dar ne-ați trimis scris?” Atunci mi-am dat seama că subiectul poate fi considerat închis. Tarele istorice erau prea puternice și teama de schimbare era omniprezentă, dincolo de declarațiile și așteptările foarte optimiste.

După revoluție, probabil că era un zgomot infernal în universitate. Nu cred că v-a fost prea comod, din poziția de rector.

N-a fost ușor, dar mi-au plăcut provocările, așa că nu am de ce să mă plâng. Fapte și întâmplări sunt multe, dar cred că despre ele ar fi bine să vorbească și colegii…

Ca rector am avut câteva obiective pe care le-am urmărit. Unul a fost de încurajare a libertății de exprimare și asumare a celor spuse. Reținerea, discutarea și susținerea ideilor bune, urmărirea lor încât să conducă spre ceva novativ în folosul lumii academice și al întregii societăți. Un element dominant a fost cel al deschiderii spre exterior. Universitatea noastră a avut o poziție cumva mai specială față de alte instituții similare din țară și asta cerea o anumită conduită, atât în interior, cât mai ales în afară, unde erau de asemenea așteptări mari de la UAIC, ca primă universitate modernă a țării. Asta se datorează unor circumstanțe speciale și unor persoane speciale. Universitatea noastră a avut, înainte de 1989, o conducere lăudabilă. Domnul academician Viorel Barbu, rector în două mandate până în noiembrie 1989, și-a asumat căteva răspunderi de care lumea de astăzi pare să uite. Rectorilor Mihai Todosia și Viorel Barbu li se datorează, într-o bună măsură, faptul că universitatea noastră era printre puținele instituții de învățământ superior, dacă nu cumva singura din țară, care avea câteva legături, mai mult sau mai puțin oficiale, cu universități străine. Legături susținute puternic de români aflați, după cum ne place să spunem frecvent astăzi, în diaspora și care au permis multor profesori și cercetători din universitatea nostră și din țară să beneficieze de stagii de documentare și pregătire în universitățile partenere.

Și dvs. ați beneficiat de aceste legături.

Și eu, pe lângă mulți alți profesori și cercetători de la facultățile de fizică, matematică, litere și istorie. Acest lucru a contat foarte mult în mediul academic al vremii și obligă și astăzi conducerile vremelnice să țină seama de ele. Aceste lucruri nu trebuie uitate. După 1989, am încercat să continui pe aceeași linie. În Senat și Biroul Senat a existat o preocupare constantă pentru dezvoltarea continuă a schimburilor și acordurilor internaționale. Au fost încheiate numeroase acorduri bi și multilaterale noi iar cele „istorice” (Freiburg, Konstanz, Innsbruck) au fost reînnoite. În cadrul acestora, numărul profesorilor și cercetătorilor care au beneficiat de stagii de pregătire și cercetare în instituții partenere a sporit de la an la an. De mare folos au fost programele TEMPUS si Erasmus în cadrul cărora studenții au beneficiat de stagii de pregătire în universități europene. Un moment important a fost în toamna anului 1996, când Biroul Senat a decis ca, pentru următorul program european (ERASMUS), care avea o dimensiune instituțională, să fie aleasă o echipă formată din personal didactic tânăr, fiind reprezentate toate facultățile și condusă de domnul prof. dr. Henri Luchian, sub coordonarea prorectorului cu relații externe. Această echipă a clădit în timp, an de an, cele mai mari programe de schimburi internaționale din universitățile românești. Este cazul să arăt cu această ocazie cum o decizie a Senatului universității nostre a dus la dezmorțirea birocrației europene. Echipa Erasmus amintită mai înainte lucrase un an de zile pentru scrierea primului proiect instituțional. Din multe motive a fost un lucru dificil și echipa reușise să facă un proiect foarte bun care a fost bine apreciat și aprobat pentru finanțare. Dar, ca la orice lucru nou, finanțarea promisă de Bruxelles a întârziat fără a ni se comunica ce este de făcut. Cursurile începuseră în majoritatea universităților partenere și studenții noștri se temeau că nu vor mai putea pleca și se va pierde șansa de a face studii in străinătate. Era în joc cuvântul atât al universității noastre cât și al universităților partenere care garantaseră prin contractele de studii încheiate prin proiect. În aceste condiții am solicitat Senatului Universității ca, din fondurile în valută constituite de-a lungul timpului, să avansăm bursele Erasmus, urmând a ne recupera banii când aceștia vor sosi de la Bruxelles. Senatul a înțeles urgența și spre onoarea lui a aprobat. Ca urmare am anunțat oficiul Erasmus de decizia noastră și în câteva zile studenții au plecat. Obiectivul nostru a fost de a trimite cât mai multă lume, profesori, cercetători și studenți în universitățile partenere să cunoască și să înțeleagă cât mai de timpuriu ce înseamnă o societate deschisă, o societate democratică matură. Totdeauna am avut convingerea că, în acest fel, puteam crea condițiile ca la revenirea lor în universitate să fie accelerat procesul de schimbare a societății.

Toată lumea spune că acesta a fost cel mai mare câștig, că s-au deschis porțile.

Cu siguranță, acesta a fost un câștig esențial, dar nu este suficient. Pentru ca experiența câștigată de fiecare beneficiar al bursei Erasmus să fie valorificată în țară trebuie ca sistemul din interior să dorească acest lucru. Or, din păcate, schimbările dorite declarativ nu sunt susținute în fapt și asistăm la un proces continuu de migrare a forței de muncă și a specialiștilor spre țările în care sunt reguli și legi care apreciază munca și în care românii se adaptează foarte repede. Întrebarea la care trebuie să răspundem cât mai repede este: „De ce nu sunt susținute schimbările necesare?” Nu se știe cum sau nu se vrea?

„Popa, nu vrei să dai meditații la matematică?

Aș vrea să ne întoarcem puțin la copilăria dvs. în perioada sovietică. Părinții dvs. ce ocupație aveau?

Mama a fost casnică, venea dintr-o familie numeroasă a cărei existență era asigurată numai din munca câmpului și creșterea animalelor. Dintre copii doar ultimul, cel mai mic, a făcut studii superioare, ceilalți au urmat doar școala primară. Toți frații și surorile mamei au fost crescuți și educați în cultul muncii. Pentru exemplificare am să vă relatez un fapt la care am fost martor. Era în toamna anului 1990, imediat după ce frații și surorile mamei, toți cu vârste de peste 60 de ani, primiseră titlurile de proprietate pentru terenurile recuperate de la gospodăriile colecive. Era o întâlnire de familie. Nicolae, unul dintre frații mamei, a avut o exprimare pe care cei prezenți la masa au primt-o, aș putea spune, cu sfințenie: „Ne-am primit pământul strămoșesc, obligația nostră este să-l lucrăm. Nu avem voie să-l lăsăm pârloagă”. Și l-au lucrat până în ultima zi a vieții lor. Copil fiind, uneori, mai cu seamă în zile de sărbătoare, când treburile casei se limitau la strictul necesar, mama își îngăduia să ne mai povestească din copilăria ei. Avea respect deosebit în voce atunci când aducea vorba de părinți și vremurile trecute. Abia mai târziu aveam să înțeleg de ce făcea deseori trimiteri la relațiile dintre oamenii din acea vreme a copilăriei sale. Familia Arhip, din care venea mama, avea gospodăria în satul Ardeoani, așa că bunicul trebuia să meargă 17 km până la Moinești de unde cumpăra bunurile necesare casei. De cele mai multe ori nu avea bani, dar avea un fel de credit deschis la negustori și, în momentul în care vindea o pereche de boi sau produse agricole, bunicul se ducea și achita datoria. Nu era nevoie de contract scris, doar cuvântul era suficient. Acum poate se înțelege de ce prima încercare a mea ca rector a fost redescoperirea valorii cuvântului dat!

Acum este o birocratizare excesivă, mai ales în universități.

De fapt este un mijloc de acoperire, cumva, o fugă de responsabilitate. Printr-o suprareglementare și prin proceduri care îngreunează mersul firesc al lucrurilor, se dezvoltă de fapt un control strict al documentelor și faptelor asociate, înlocuind responsabilitatea efectivă prin reducerea ei la respectarea unor proceduri și completarea unui noian de formulare. Omul devine un fel de robot. De fapt, această racilă birocratică nu este numai la noi, ea este specifică societăților în general, numai că în unele cazuri aceasta lucrează eficient, în alte cazuri, așa cum precizam mai sus, este un mijloc de acoperire a multor disfuncționalități, ca să ne limităm numai la atât. Până la urmă, mai ales persoanele de decizie, trebuie să aibe curajul să-și asume hotărârea luată, mai ales atunci când problema ivită cerea o „interpretare” a situației și să nu caute, prin diferite tertipuri de exprimare, să acopere nepriceperea, ezitarea sau complicitatea.

Observația dumneavoastră a deturnat povestea începută, așa că aș reveni la copilărie. Îmi aduc aminte de mama, care a fost sufletul familiei. Cum am mai spus, avea numai patru clase, dar recita cu plăcere poezii și ne spunea povești.  Și era neîntrecută la exerciții simple de matematică. A fost doritoare de școală dar, în perioada dintre cele două războaie mondiale și cu atâtea probleme din numeroasa familie, nu a putut urma decât cele 4 clase. Asta a motivat-o să se ocupe mult de pregătirea noastră, a celor patru surori și a mea, fiind principala susținătoare ca să urmăm școlile vremii. Tata venea din Poduri, alt sat aflat la circa 4 Km de orașul Moinești. A făcut o școală de brigadier silvic și ceva mai tărziu de tehnician. Mama fusese căsătorită, soțul i-a murit în război și a rămas cu o fată. Tata fusese și el căsătorit și avea trei fete. Soția lui s-a stins la începutul războiului. În toamna anului 1941 tata a fost rănit foarte grav pe front, la Odessa și a fost pensionat cu invaliditate de gradul II. În 1942 era în convalescență la ocolul silvic din Lucăcești, a întâlnit-o pe mama și s-au căsătorit. După 9 luni am venit eu pe lume. Am fost singurul lor copil, așa că am avut patru surori din două familii diferite. Cu toate greutățile legate de perioada anilor de după război și instalarea, treptată, a „democrației populare” și mai apoi a „democrației socialiste”, în familie nu am auzit certuri, cuvinte urâte sau alte lucruri nepotrivite. A fost o familie în care s-a muncit de dimineață până în noapte să crească cei cinci copii. Eu eram cel mai mic, și fiind singurul băiat, cred că m-am bucurat de ceva mai multă atenție din partea celor din familie.

Cum era să fii elev în acele vremuri?

Îmi aduc aminte cu plăcere și nostalgie de anii de școală. Școala primară am urmat-o într-o clădire veche, de pe vremea lui Spiru Haret. Este și acum în sat dar nu mai este funcțională, pentru că nu mai sunt copii. În toamna anului 1950 am început școala primară, primind an de an premiul I. În clasa a III-a învățătorul Vasile Antohi m-a chemat și mi-a dat două cărți premiu din biblioteca personală. Una dintre ele era „Neamul Șoimăreștilor”, de Sadoveanu, pe care am citit-o cu mare bucurie și pe care o țin cu sfințenie între miile de cărți adunate de-a lungul timpului în biblioteca familiei. În același an am asistat, primăvara, la un moment care m-a tulburat și-mi revine din memorie ori de câte ori este vorba de Stalin. Acest nume îl asociam totdeauna cu frica. În drum spre școală trebuia să trec printr-o intersecție unde era și încă este o troiță. În acea dimineață rece de început de martie, în fața troiței erau oameni care se închinau, din șoaptele lor am înțeles că murise Stalin. Acum își făceau cruce că au scăpat.

Gimnaziul l-am urmat la aceeași școală din Lucăcești, unde am avut norocul să întâlnesc profesori tineri, Gherman la matematică și Lupașcu la geografie. Amândoi au contribuit mult să prind drag de aceste obiecte. Asta m-a ajutat mai ales în vara anului 1957 când am susținut examenul de admitere la liceul din Moinești. Am reușit cu o medie foarte bună, care mi-a asigurat o anumită poziție în clasă. La liceu norocul s-a repetat beneficiind din nou de profesori foarte buni la matematică, fizică, chimie, biologie, limba română și limba franceză. În clasele a 8-a și a 9-a am fost un amestec de naționalități, cinci fete din Grecia, trei evrei, doi ciangăi, un țigan și restul români. Un adevărat șoc l-am avut imediat ce a început primul an de liceu, în toamna anului 1957, la primul careu săptămânal ținut sâmbăta la prânz, în curtea școlii, cu toate clasele. Pe lângă conducerea școlii la întâlnire luau parte, cred că autoinvitați, două personaje. Unul mai în vârstă, gras și cu o înfățișare cel puțin nepotrivită. Avea un ochi acoperit, o pălărie cu boruri largi pe cap și un pistol la brâu. Cel de al doilea, destul de tânăr, îmbrăcat decent, cu un costum ceva mai mic decât ar fi trebuit, căuta să se facă remarcat prin referiri la „Laplace” (pronunțând exact cum se scrie!). Amândoi au vorbit pe un ton impunător, reușind mai curând să ne înfricoșeze decât să ne emoționeze pozitiv. Era vremea când se pregătea marea prigoană pusă la cale de Gheorghiu Dej. Erau căutați „bandiții” care încă îi mai așteptau pe americani. Dar asta era doar începutul. În toamna lui 1957, acțiunile de presiune asupra populației au continuat și intensificat. Din cauze civile sau din acuze de uneltire împotriva regimului democrat popular, multe inventate, au fost arestați mii de oameni și duși în pușcării pentru ani grei.

Se practicau înscenările…

Am amintiri puternice din acea perioadă. Se întâmpla în vara lui 1958. Mai aveam câteva zile până la vacanță. Venind acasă de la școală am găsit-o pe mama plângând. Sora cea mai mica locuia cu soțul în aceeași casă cu părinții mei. Se căsătorise în februarie și era însărcinată. Lucra în aceeași întreprindere de petrol cu soțul ei și aflase că acesta fusese arestat de la locul de muncă. Era acuzat de „clevetire împotriva regimului” și în luna noiembrie, când soția lui trebuia să nască a primit sentința definitivă de condamnare la 10 ani de pușcărie. Cineva îl denunțase că asculta „Vocea Americii”! Casa ne-a fost confiscată, urmând să fim evacuați. A fost o perioadă foarte grea. Tata intrase și el în vizorul securității. Fiind invalid de război s-a recurs la cauze civile și condamnat. A executat o lună și grațiat, dar a pierdut pensia de invaliditate. Toate aceste procese au durat tot liceul, până în vara anului 1961, când am susținut examenul de maturitate. În ciuda greutăților materiale și a stresului continuu, am susținut cu bine examenul și mă pregătem pentru concursul de admitere la facultate. În toată această perioadă mama a fost cea care a ținut echilibrul casei, primind ajutorul unor oameni care ne-au fost alături în acele vremuri de restriște.

Profesorii mei, pentru care am tot respectul, știau ce se întâmplă și m-au încurajat cât au putut. La matematică am avut unul dintre cei mai buni profesori din regiunea Bacău, doamna Bădulescu Ala. Într-o zi m-a întrebat: „Popa, nu vrei să dai meditații la matematică?” Am rămas surprins. Probabil s-a gândit la un ajutor onorabil. Așa m-am trezit preparator, elev fiind, într-o clasă cu vreo 10 – 12 oameni dintre care unii erau mai bătrâni decât tatăl meu. Ulterior am aflat că toți erau activiști de partid și elevi la seral. Am făcut cu ei matematică. La un moment dat, într-una din zile, văd că „elevii mei” se scotocesc prin buzunare și au adunat o sută de lei în bancnote de câte unul și trei lei! Erau primii mei bani câștigați prin munca de „preparator”.  Eram tare mândru și mulțumit când i-am dat mamei. M-a îmbrățișat și printre lacrimi mi-a urat sănătate și mi-a mulțumit!

Activitatea din liceu m-a motivat și m-a ajutat să trec peste toate aceste încercări. Eram olimpic la matematică și fizică. Mă pasionau mai ales romanele istorice pe care le împrumutam de la biblioteca clubului petroliștilor din Lucăcești, vis-a-vis de casa noastră! În liceu era o activitate sportivă remarcabilă. Echipa de handbal în 11 a liceului a fost doi ani campioană școlară națională și când a venit rândul seriei noastre am fost campioni naționali la handbal în 7. Eu eram interul stânga al echipei de handbal a liceului. Era vremea când echipa de handbal a României devenea campioana mondială!

Nu știu amănunte dar nu pot să uit că în acele condiții școala a apreciat rezultatele mele profesionale și mi-au acordat bursă în clasa a 9-a de liceu.

Ce oameni deosebiți, și-au riscat propria pielea…

În acele vremuri, este foarte posibil … Au fost oameni care au fost alături de familie, care ne-au ajutat să salvăm casa de exemplu…

Toamna și primăvara mergeam de două ori pe săptămână la muncă patriotică. Vara trebuia să mergem în tabere la curățat pădurea după ce se executa defrișarea totală. Pe atunci funcționau un alt fel de multinaționale, care se chemau sovromuri. Cele de la Moinești aveau misiunea ca România să-și plătească, și cu petrol și lemn, datoriile de război către Uniunea Sovietică.

Aș mai adăuga o informație din acea perioadă. Acasă nu era prea mult timp de joacă. Pe lângă temele de școală era nevoie să ajut părinții la treburile curente și nu de puține ori eram solicitat să ajut la întreținerea tehnică a unor motociclete găzduite în curtea noastră. Așa mi-am descoperit abilitățile practice și dezvoltarea unui interes pentru mecanică.

Așadar aveți și amintiri plăcute, luminoase… Câștigați bani frumoși din meditații, vă plimbați și cu motocicleta…

Da, acestea au fost copilăria și adolescența. Eram deja spre sfârșitul liceului și lucrurile păreau să se calmeze. Trei surori erau căsătorite și aveau famiile lor. Sora mai mica, care născuse o fetiță, locuia cu noi, iar tata nu era încă angajat, încât resursele finaciare erau limitate doar la salariul surorii mele a cărui soț era deținut politic. În ultima clasă de liceu tata mi-a adresat singura rugăminte din cei 90 de ani de viața: „Dacă vrei să continui studiile la facultate, te rog să cauți să obții bursă”. Am avut din nou noroc. Începând cu acel an 1961, au fost acordate mai multe burse în baza notelor obținute la examenele de admitere, înlocuind în parte sistemul de burse de Sfat Popular și de întreprindere. Dar acest lucru l-am aflat abia toamna, după ce cererea mea pentru o bursă la facultatea de mecanică fusese respinsă la Sfatul Popular din Moinești. Reușisem însă, cu o medie foarte bună a celor 6 probe, la concursul de admitere la facultatea de matematică și fizică de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

„Din acel moment mi-am scos din minte «visul de luceferi mecanici»”

Ați avut noroc de niște profesori speciali și la facultate.

De multe ori se spune că norocul ți-l faci singur și nu vine de la sine. Eu cred că adevărul este la mijloc. Șansele de mai bine pot apărea, dar dacă nu ești motivat și pregătit să-ți iei șansa, norocul te părăsește. Așa că din nou pot spune că am avut noroc și în facultate. În anul I am încercat să mă transfer la facultatea de mecanică, la care visasem de când reparam motocicletele din curte. Terminasem sesiunea de examene din iarnă cu trei note de 10 și un 9, încât domnul prof. Gheorghiev, decanul facultății de matematică și fizică nu mi-a aprobat transferul, iar profesorul Martiniuc de la facultatea de geografie mi-a amintit o zicală care mi-a decis drumul în viață: „Dacă unui om îi este hărăzit să facă ceva în viață, el va face ce trebuie și acolo unde soarta îl duce și nu neapărat unde ar fi vrut el să ajungă”. Din acel moment mi-am scos din minte „visul de luceferi mecanici” și m-am concentrat pe ce aveam de făcut la facultatea la care, de fapt mulți colegi și profesori din școală se așteptaseră să o urmez! Nu judec acum dacă cele întâmplate în anul I de facultate a fost noroc sau nu, dar ce pot spune cu siguranță este faptul că în anul II am avut marea șansă să ajung la cercul științific condus de profesorul Mircea Sanduloviciu. Era un om foarte plăcut și m-a impresionat foarte mult ce studia, „instabilitățile din descărcările în gaze”.

Așa a început povestea cu fizica plasmei.

Ucenicia începută în primăvara anului 1963, continuată apoi ca cercetător în colectivul coordonat de profesorul Sanduloviciu a durat decenii, chiar și după 1986 când începusem să dezvolt un colectiv propriu de cercetare.

Profesorul care v-a fost mentor a fost profesorul Sanduloviciu, care la rândul său îl urma pe profesorul Mihul…

Da, domnul Sanduloviciu a lucrat cu profesorul Mihul o perioadă. Având însă opinie diferită privind natura oscilațiilor unei descărcări luminescente cu anod de suprafață mica, a continuat studiile separat. În teza sa de doctorat Sanduloviciu a propus un model cu totul nou pentru explicarea oscilațiilor, asociind sistemului o rezistență negativă. Modelul a fost și este recunoscut ca o deschidere în fizica descărcărilor în gaze datorată multiplelor implicații în cunoașterea fenomenelor periodice, de la dinamica straturilor duble cu plasmă până la fenomene de auto-organizare.

Profesorul Mihul era din Basarabia. Mi s-a părut interesant că a terminat seminarul teologic.

Da, profesorul Mihul făcea parte din grupul de profesori de care am vorbit la începutul interviului nostru. Făcuse școala în, ceea ce am numit anterior, vechiul sistem, lucru ușor de constatat. Cât privește rolul seminarului teologic în educarea viitorului profesor universitar, l-aș include în trăsăturile generale de personalitate distinsă a prof. Mihul. Avea un program zilnic foarte riguros, o ținută foarte îngrijită, ni se adresa numai cu apelativul „tovarășe” sau „dumneavoastră”, după caz. Cursurile de optică erau totdeauna ilustrate cu experiențe pregătite cu mare atenție. Deși lucram efectiv cu prof. Sanduloviciu, teza de doctorat am susținut-o la prof. Mihul.

Au fost și la Fizică niște boieri…

Da, erau și vă recomand să citiți cărțile apărute mai demult sau în ultimii ani cu referire la facultatea de fizică. În acestea veți găsi multe relatări despre personalitățile facultății începând cu Ștefan Procopiu, Dragomir Hurmuzescu, Th.V. Ionescu, Ion Plăcințeanu, Horia Hulubei, Constantin Mihul, Vasile Tutovan, Ilie Bursuc, Valeriu Pop, Constantin Păpușoi și desigur Mircea Sanduloviciu. Toți pot fi socotiți ca boieri ai științei, unii fiind boieri și în sensul sugerat de dumneavoastră!

„Epopea trăită de mine în calitate de președinte al asociației Anelis Plus sper să apuc să o compun cât de curând”

Care erau principalele probleme cu care vă confruntați? Una dintre acestea era lipsa literaturii de specialitate?

În perioada studenției și până în anii ‘70, bibliotecile de fizică din universități și institute de învățământ superior din țară ale Institutelor Academiei Române sau ale Institutului de Fizică Atomică din București erau la un nivel satisfăcător. În 1977 a fost o reducere semnificativă a cheltuielilor privind achiziția de reviste științifice din țările dezvoltate, principalele biblioteci afectate fiind cele din universități. Situația era de neînțeles mai ales în anii ‘80, în condițiile în care documentele oficiale menționau că obiectivele conducerii superioare de partid și de stat cereau ca 90% din rezultatele științifice și tehnologice ale cercetării științiifice din țară să fie la nivel mondial și cel puțin 5% peste acest nivel! Spre sfârșitul deceniului 8, într-un document oficial emis la facultatea de fizică și ajuns la organele locale de partid, a fost menționat faptul că obiectivele de mai sus nu sunt realiste în condițiile în care lipsește literatura de specialitate și aparatura laboratoarelor este insuficientă și de un slab nivel tehnologic. Deoarece participasem direct la elaborarea documentului, am fost chemat să dau explicații. Ca răspuns am reiterat un exemplu pe care îl menționasem și cu alte ocazii. În biblioteca de fizică puteau fi găsite cele mai importante reviste de specialitate, ca Phys. Rev., Revue du Physique și altele apărute în cursul celor două războaie mondiale și care lipseau din bibliotecă noastră începând cu 1977. 

Cum s-a rezolvat problema cu revistele?

Ajungem la o temă care încă suferă. După revoluție, documentarea științifică a rămas să se rezolve la nivelul instituțiilor, fiecare să se descurce cum poate. Am detaliat acest aspect într-un articol apărut în Revista de Politica Științei și Scientometrie din 2016. Ca urmare, nu am să mai revin asupra subiectului.

Ce aș dori să spun este doar faptul că la acel moment 2011, când mă apropiam de pensionarea de la catedră mi-am „inventariat” problemele, evaluat posibilitățile și am ales prioritățile ca viitor pensionar. Să nu credeți că am abandonat pasiunea de o viață, cercetarea științifică. Aceasta am continuat-o, sigur nu ca la tinerețe, dar am continuat să fiu în laborator cu membrii echipei și să discutăm rezultate obținute sau idei noi! Am considerat însă, la acel moment al bilanțului , că în condițiile date, în problema documentării științifice trebuia continuat ce se realizase și era ceva la care puteam să mai construiesc  încă… Am apreciat că sunt create condițiile să se realizeze și la noi în țară un sistem comparabil celor existente în majoritatea țărilor dezvoltate, prin care să fie asigurat accesul la literatura științifică în format electronic. Ca urmare, în februarie 2011 m-am angajat în fața mea în primul rând și apoi în fața unui grup retrâns de colegi din țară că voi încerca să construiesc o Asociație a Universităților, Institutelor de Cercetare Științifică și a Bibliotecilor Universitare din România care să reprezinte instituția ce va continua și dezvolta activitatea începută în proiectul Anelis. Istoria acestei operațiuni este prezentată în articolul amintit mai sus și n-am s-o mai reiau acum. Asociația a fost înființată cu 47 de membri fondatori și în prezent are 102 membri. Doresc doar să precizez că Anelis Plus a derulat în perioada 2013-2016 un proiect finanțat de Guvernul României în cuantum de cel mult 80%, Asociația fiind obligată să asigure cofinațarea din contribuțiile instituțiilor membre și care a fost în cuantum de cel puțin 20% din valoarea totală a proiectului. Acești 20 % putea fi o sumă de circa 1,5 milioane euro, sumă de care eu ca președinte eram obligat să o colectez an de an de la membrii Asociației! Am întâlnit colegi din țară care mi-au spus direct că ce mi-am propus este o nebunie. Important este faptul că proiectul s-a încheiat cu bine și Asociația s-a consolidat de la an la an. Câteva cifre relevante ar fi, în primul an de activitate au fost înregistrate circa 4,5 milioane de accesări ale revistelor și cărților abonate, iar la finele anului 2016, când s-a încheiat primul proiect menționat mai sus, au fost semnalate peste 11 milioane de accesări. Până în acest moment, în cel de al doilea proiect finațat din nou din fonduri europene sunt deja înregistrate peste 16 milioane de accesări deși suntem la jumătatea perioadei de proiect. Acest rezultat n-ar fi fost posibil dacă n-ar fi fost o colaborare foarte bună cu toți membrii Consiliului Director ai Asociației, cu membrii Biroului Executiv și Comisiei de Cenzori, cu conducerile instituțiilor membre ale Asociației. Cu această ocazie aș vrea să mulțumesc pentru colaborare domnului prof. dr. Adrian Curaj, directorul UEFISCDI, care asigura derularea contractului și evidența fondurilor guvernamentale de 80% și nu în ultimul rând domnilor președinți ai ANCS, prof. dr. Dragoș Ciuparu și prof. dr. Tudor Prisecaru, care au înțeles rolul important și sarcina grea ale Asociației și au sprijinit activitățile acesteia. În 2019 mi-am încheiat cele două mandate de președinte al Asociației și m-am retras să-mi văd de sănătate! Epopeea trăită de mine în calitate de președinte al asociației Anelis Plus sper să apuc să o compun cât de curând, dacă sănătatea și Cel de Sus îmi va îngădui. Am bănuiala că cel puțin câteva persoane se roagă să nu reușesc! Știu eu cum va fi de data aceasta cu norocul?! Mă bucur că Adunarea Generală a Asociației a ales ca Președinte pentru următorii 4 sau 8 ani pe doamna prof. dr. Luminița Silaghi Dumitrescu, care are și calitățile și determinarea de a duce mai departe această povară onorantă pentru îndeplinirea obligațiilor actualului contract de finanțare.

„La Iași lucrurile se vedeau altfel și a încolțit suspiciunea că aș vrea să „fug”, suspiciune care nu numai că nu s-a stins ci, dimpotrivă, după circa 10 ani a fost materializată prin reclamații țintite!”

Înainte de 1989 ați reușit să plecați în străinătate, la stagii de perfecționare.

Da, prima ieșire în străinătate a fost în septembrie 1971, pentru o perioadă de 5 luni cu scopul specializării la Institutul de Fizică al Academiei din Praga. Acest lucru a fost posibil ca urmare a câtorva factori și anume: rezultatele științifice obținute și publicate de colectivul Prof. Sanduloviciu privind oscilațiile anodice, colectiv din care făceam și eu parte, erau recunoscute și apreciate de comunitatea științifică internațională; relațiile de colaborare științifică stabilite cu ocazia celei de a IX-a Conferința Internațională de Fenomene în Gaze Ionizate organizată la București în 1969, una dintre cele mai importante conferințe de fizică din lume la acea vreme; deschiderea politică și economică a României și, desigur, interesul deosebit al tuturor statelor dezvoltate pentru domeniul fizicii plasmei, generat îndeosebi de potențialul energetic al reacțiilor termonucleare. Bursa de specializare a fost suportată de Minsterul Învățământului, iar locul unde urma să fac stagiul de specializare a fost obținut cu sprijinul Academiei Române care avea acord de colaborare cu Academia de Științe din Praga. Specializarea avea ca scop însușirea tehnicilor optice și electrice folosite de colectivul prof. Pekarek și dr. Krejci în studiul undelor de ionizare. Concret am studiat rolul modului de excitare controlată a undei de ionizare în stabilirea parametrilor fizici de propagare a acesteia. Institutul de Fizică al Academiei din Praga, unde activa colectivul dr. Pekarek, autorul modelului teoretic al undelor de ionizare, era în acea perioadă unul dintre centrele mondiale pentru studiul acestor fenomene. Specializarea m-a ajutat în multe privințe. Pe de o parte, mi-am însușit elemente noi privind tehnica de lucru, însușirea modelului teoretic privind undele de ionizare și organizarea laboratorului, pe de altă parte mi-a permis o documentare amplă privind metodele de diagnoză a plasmei care constituia subiectul tezei mele de doctorat. La revenirea acasă în februarie 1972, cunoștințele însușite mi-au permis să contribui semnificativ la dezvoltarea cercetărilor din laboratoarele de fizica plasmei, coordonate de prof. Sanduloviciu, precum și la finalizarea și susținerea tezei mele de doctorat în 15 ianuarie 1974.

Fără reținere, pot să afirm că perioada acelor ani a fost extrem de prolifică și este în bună măsură consecința deschiderilor spre exterior dezvoltate cu curaj de conducerile universității noastre, care a folosit din plin circumstanțele oferite la nivel național. Astfel, tot în acea perioadă s-au pus bazele unei alte colaborări extrem de fructuoase care, sub forme noi, funcționează și în prezent și care, în ce mă privește, s-a finalizat cu al doilea stagiu de specializare, decembrie 1974 – iunie 1975, de data aceasta ca postdoc, la Institutul de Fizică Teoretică a Universtății din Innsbruck, Austria. Acest acord de colaborare are o istorie lungă și este plin de evenimente care, din păcate, nu au cum să încapă în acest interviu. Așa cum am amintit ceva mai devreme, cred că am datoria să precizez că acest acord a fost posibil să fie funcțional în perioade extrem de critice, numai cu exprimarea voinței, responsabilității profesionale și administrative, în unele privințe a curajului rectorilor Ioan Creangă, Mihai Todosia și respectiv Viorel Barbu și cu participarea și implicarea nemijlocită a prof. dr. doc. Mircea Sanduloviciu.

Poate cu altă ocazie se va putea scrie, și cred că avem mai mulți datoria să o facem, istoria acestei colaborări a facultății de fizică și Universității noastre cu Universitatea din Innsbruck, la a cărei reușită au contribuit zeci de profesori, cercetători, doctoranzi și mai ales studenți.

Așadar, cea de-a doua mea specializare în străinătate a început în dimineața zilei de 29 decembrie 1974 când, în baza acordului încheiat de cele două Universități și cu sprijinul direct al Academiei Române am ajuns în orașul Innsbruck unde am fost primit de profesorul Ferdinand Cap, directorul Institutului și mentorul meu pentru acea perioadă de specializare. Tema de cercetare consta în identificarea și caracterizarea instabilităților Kelvin-Helmholtz din plasma mașinii Q. La acea vreme plasma mașinii Q reprezenta un interes deosebit pentru studiul proprietăților fundamentale ale plasmei, în efortul internațional de găsire a condițiilor de control a plasmei termonucleare pentru obținerea energiei. În acest sens prof. Cap organizase la Institut un grup de cercetare format din trei cercetători tineri din Institut, la care au fost invitați prof. Allis din Statele Unite, teoretician de renume în propagarea undelor în plasmă și autor al diagramei CMA, prof. Noryoshi Sato de la Universitatea Tohoku, Japonia, specialist în studiul proprietăților undelor și instabilităților din plasma mașinii Q și subsemnatul, postdoc specialist în diagnoza plasmei cu ajutorul sondelor electrice. Au fost, în cele din urmă, aproape șase luni de studii experimentale și teoretice de neuitat. Am avut prilejul să cunosc și să audiez cursuri și seminarii conduse de personalitățile menționate ale domeniului și m-am familiarizat cu tehnici și metode moderne pentru studiul experimental a plasmei necolizionale. Rezultatele obținute au făcut subiectul a cinci lucrări științifice, publicate în reviste cu mare impact științific (Phys.Rev.Lett, Physics of Plasma, Phys.Lett. și altele) și alte două lucrări comunicate la două conferințe internaționale. Lucrările referitoare la instabilitățile de sarcină spațială ionică, respectiv cele referitoare la instabilitățile iono-acustice au fost și sunt apreciate și citate ca lucrări de pionierat în domeniu. Experiența trăită în această perioadă nu a fost scutită de perioade dificile, mai ales din punctul de vedere al aprobărilor așteptate de la partea română.

Aveau aparatură performantă?

La Praga am găsit echipamente specifice laboratoarelor din țările estice, inclusiv la noi în țară, doar că erau ceva mai moderne. La Innsbruck am găsit altceva, am lucrat pe mașina Q , care era o noutate în domeniul plasmei și am utilizat aparate de măsură performante, unele de ultimă generație la acea vreme. O parte dintre echipamente erau ale laboratorului, altele erau împrumutate de la NATO pentru un proiect finațat de acesată instituție și care viza studiul instabilităților din plasma mașinii Q!

Nu v-a bătut gândul să rămâneți?

Fragmentarea perioadei de specializare față de acordul inițial aprobat la nivelul conducerilor celor două universități și mai ales întârzierile cu care au sosit, pe parcurs, apobările de prelungire a stagiului, au creat neîncredere la Innsbruck. La Iași lucrurile se vedeau altfel și a încolțit suspiciunea că aș vrea să „fug”, suspiciune care nu numai că nu s-a stins ci, dimpotrivă, după circa 10 ani a fost materializată prin reclamații țintite! Niciodată nu mi-a fost mintea să plec. Am avut propuneri, și am avut ocazia chiar în vara lui 1975, dar n-am făcut acest pas, atât din convingere personală cât și din motive de familie și a respectului față de oamenii Universității care mi-au acordat încrederea lor.

Cred că merită să detaliez acest subiect din care putem înțelege situația dificilă în care m-am aflat mai ales la finalul stagiului de ședere la Innsbruck și de unde am putea înțelege diferențele de principii între cele două sisteme politico-economice. Eram deja în luna mai și sosise cea de a doua aprobare de prelungire a stagiului dar numai pentru cinci și nu șase luni cum fusese stabilit inițial, așa că la sfârșitul lunii trebuia să plec. În iunie, profesorul Cap, care susținuse financiar „sejurul” meu printr-un proiect pe care trebuia să-l raporteze în iunie, m-a rugat să fac tot posibilul să rămân pentru raporul final. Era o chestiune de bun simț și am rămas în continuare trei săptămâni „pe barba mea”, cum s-ar spune. Predarea în sine a fost o mare surpriză pentru mine. Recepția rezultatelor a fost făcută de o singură persoană. Aceasta primise raportul nostru scris și de îndată ce a început seminarul de predare s-a dus direct la tablă și cu creta în mână a reprodus rapid schema instalației cu care lucrasem. Au urmat discuțiile pe raport. Am constatat rapid că citise nu numai raportul, ci și lucrările pe care fie le publicasem și apăruseră deja, fie erau trimise spre publicare și aflate în manuscris. Era o persoană care cunoștea bine domeniul undelor și instabilităților în plasmă și căuta să înțeleagă rezultatele obținute sub toate aspectele, de la argumentația științifică, justificarea subiectului abordat, stadiul cunoașterii la zi, planificarea experimentelor și rezultatele obținute. Discuția a durat toată dimineața. În final rezultatele noastre au fost apreciate foarte bine, urmând ca prof. Cap, directorul de proiect, să primească un raport final de recepție din partea beneficiarului. Pe tot parcursul seminarului de predare a rezultatelor nu a fost pusă nici o întrebare cu privire la aparatura împrumutată. Totul a fost apreciat numai din perspectiva rezultatelor obținute!

Și atunci v-ați mai liniștit și dvs. …

Din punctul de vedere al obligațiilor mele față de Institutul gazdă și prof. Cap sigur că eram mulțumit și liniștit, dar față de depășirea celor 5 luni aprobate pentru stagiu, îngrijorările erau în creștere.

Vă era frică să nu aveți probleme?

Soția era studentă, părinții și rudele din țară, precm și colegii din facultate nu știau toate aceste detalii încât, odată revenit acasă am fost foarte bucuros că nu au fost consecințe de niciun fel. Lumea era cumva informată, încă de la plecarea mea la Innsbruck, că în acordul agreat între cele două instituții era menționată o perioadă de 6 luni. Or acestea încă nu trecuseră! Totul a intrat în normal. Abia după ceva timp câțiva colegi m-au întrebat referitor la „zvonul că nu m-aș mai întoarce în țară”. Vedeți dumneavoastră, se pare că nici după un secol lucrurile nu s-au schimbat! Acum mai bine de 100 de ani, Rădulescu-Motru remarca această trăsătură a poporului nostru căruia îi place zvonistica și ajunge să facă și politică după… ureche: „se spune că….., se aude că…”.

Nu ați regretat?

Nu, niciodată. Prieteniile stabilite în acea perioadă, în mod deosebit cu dr. Roman Schrittwieser și dr. Siegbert Kuhn la Innsbruck, respectiv dr. Vatslav Krejci la Praga și cu mulți alți fizicieni și nu numai m-au ajutat mult în înțelegerea lucrurilor de viață și întărirea speranței de schimbare.  Și iată că schimbarea a venit deja de 30 de ani! Totuși, la un moment dat, târziu, după revoluție, când și-a facut loc un fel de dezamăgire privind construcția societății democratice, mi-am pus doar întrebarea: „Ce ar fi fost dacă?”

„Imediat după revoluție am asistat cum poate fi distrusă o întreprindere care ar fi fost capabilă să facă față pieței libere”

Până la urmă s-au făcut și în condițiile acelea, în plină Epocă de Aur, și cercetare, și școală…

Observația dumneavoastră este provocatoare și aș avea rugămintea să o luați în considerare pentru o discuție mai detaliată, poate și cu alți invitați. Acum mi-aș îngădui să fac doar câteva precizări de ordin general și să prezint mai multe exemple concrete despre cercetarea științifică înainte și după 1989.

Despre învățământul parcurs de mine înainte de 1989, am vorbit deja  și parțial și despre cercetare prin specializare! Cât privește cercetarea științifică la care am luat parte cu toată pasiunea pot spune, fără reținere, că am traversat, înainte de 1989, două etapte. Fiecare etapă fiind caracterizată de specificul temelor de cercetare. Astfel, prima etapă își are începutul în 1963, când m-am înscris în cercul științfic studențesc și despre care am vorbit deja. Această etapă se referă la o cercetare științifică care se desfășura în cadrul unor teme de cercetare incluse în planul intern al catedrei sau facultății și erau susținute financiar de la buget prin obligațiile incluse în fișa postului ocupat în catedră. Planul era alcătuit de catedră și conținea, în proporție majoritară, teme care vizau studiul unor fenomene și procese fundamentale de fizică. Temele erau formulate ținându-se seama de competențele personalului, de direcțiile de dezvoltare a studiilor în țară și în lume, de dotarea materială și în bună măsură de tradiție! A doua etapă consider că își are începutul în jurul anului 1979, când cercetarea științifică desfășurată în cadrul unor contracte încheiate, pe baze economice, cu unități industriale, a devenit dominantă. De fapt, cercetarea științifică susținută financiar din contracte încheiate cu alte unități, fie ele industriale, de cercetare sau chiar de învățământ a început încă din 1969, când a fost introdus acest sistem de finanțare a cercetării științifice. În acel an prof. Sanduloviciu a încheiat primul contract de acest gen din facultate. Beneficiarul temei de cercetare era IFTAR București și avea ca obiectiv caracterizarea plasmei dintr-o sursă de ioni cu plasmă. Măsurătorile efective revenindu-mi mie, ca membru al echipei din contract și datorită faptului că ele erau legate de subiectul tezei mele de doctorat. Cum aveam să aflu mai târziu, sursa de ioni studiată era de fapt componenta unui motor ionic pentru corectarea traiectoriei sateliților, temă de mare interes și astăzi! Dintr-un anumit punct de vedere, introducerea contractelor pe teme de cercetare științifică a fost o soluție pentru susținerea acestei activități. În primul rând fondurile obținute prin contract puteau asigura atât costuri de personal cât și costuri pentru materialele necesare laboratorului, investiții în echipamente și desigur mentenanță. Printr-o alegere convenabilă a temelor de cercetare cerute de beneficiari, pe lângă rezultate cu potențial aplicativ, care interesau direct beneficiarul contractului, puteau foarte ușor să fie susținute și cercetări care vizau aspecte fundamentale ale proprietăților plasmei, de exemplu. În felul acesta, mai ales după 1979, când cercetarea contractuală a devenit dominantă, am lucrat în două direcții, una având ca obiectiv rezultatele aplicabile, care puteau fi valorificate și prin brevete de invenție, cea de a doua urmărind contribuția la cunoașterea aspectelor fundamentale de fizică care erau valorificate prin publicații științifice. Într-o discuție avută cu dr. Lawson, autorul criteriului ce-i poartă numele în reacțiile termonucleare și care ne-a vizitat laboratorul în 1988, auzind și văzând la fața locului preocupările și rezultatele obținute de noi, la un moment dat mă întreabă: „Credeți că cercetarea privind procesele fundamentale ale plasmei poate fi considerată un hobby?” „În condițiile date poate fi considerată și așa”, am răspuns eu. Acest lucru îl cred și acum pentru că, în prezent, așa numita cercetare fundamentală este un fel de Cenușăreasă, susținută slab spre deloc, deși rezultatele obținute de ea au constituit și constituie baza pe care a apărut și s-a dezvoltat așa numita cercetare aplicativă, concretizată prin dezvoltarea tehnică și tehnologică de astăzi.

Totuși, nu aș trece la alte etape fără a menționa încă un fapt care mi-a marcat puternic începutul de carieră universitară și de cercetare. În 1967 toamna s-a produs un alt lucru frumos. Academicianul Cristofor Simionescu dorea să introducă un domeniu nou de cercetare în Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”, reacțiile chimice în plasmă. Specialiști în domeniu nu erau și l-a contactat pe profesorul Sanduloviciu, care m-a delegat pe mine să mă ocup de acest subiect în cadrul unei colaborari mai mult colegiale. Din partea Institutului participa inginerul chimist Denes Ferencz. Împreună am reușit ca în scurt timp să construim instalațiile necesare: un generator de înaltă frecvență, instalația de vid și tot ceea ce trebuie ca să putem face descărcări de radiofrecvență. Apoi am inaugurat laboratorul, care era găzduit în adăpostul antiatomic al Institutului. În mai puțin de un an a apărut o primă lucrare cu reacții chimice de polimerizare în descărcări de curent continuu și apoi de radiofrecvență și două brevete de invenții. Așa am început și colaborările științifice cu specialiști din alte domenii și alte instituții.

Cred că am insistat prea mult pe această perioadă de început și ar mai fi încă foarte multe de spus legate de observația dumneavoastră încât, ținând seama de condițiile în care abordăm aceste probleme și de amploarea lor, am să mă limitez doar la enunțarea temelor principale abordate și studiile realizate în acea perioadă, separat ca cercetare aplicativă și respectiv fundamentală și câteva comentarii pe marginea lor. Astfel, între temele abordate în cercetarea aplicativă trebuie menționate următoarele. Studiile privind tratamentele de suprafață prin nitrurare ioncă. Aceste studii le-am început în 1976 și s-au concretizat printr-o colaborare amplă cu IFTAR București, colectivul domnului dr. Petre Croitoru, (în prezent pensionar în Germania), și punerea la punct a unor tehnologii de durificare a suprafețelor obiectelor din oțel și fontă. În 1989, un număr de 86 de instalații de nitrurare ionică cu puteri cuprinse între 15 și 450 KW, produse la IFTAR București, se aflau în funcțiune în mari unități industriale din țară (IM Reșița, Tractorul Barșov, Dacia Pitești, etc). Numai în orașul Iași erau 6 instalații (Intreprinderile Metalurgica, IPA, Tesătura, Nicolina, IMAMUS, CUG) la care împreună cu specialiștii din colectivul nostru le asiguram asistența tehnică de montare și exploatare, pregătirea personalului și a rețetelor tehnologice. Astăzi nu mai funcționeaza niciuna! O colaborare exemplară am avut-o cu FEPA Bârlad. În 1978 conducerea acestei întreprinderi, extrem de activă și deschisă inovării, ne-a solicitat și ne-a cooptat în efortul de introducere în procesul de fabricație a unor tehnologii noi la presiuni joase și plasmă. În acest scop, la facultatea de fizică au fost pregătiți studenți special pentru FEPA (ex. Vasile Pelin), iar în intreprindere a fost realizată o secție nouă care ajunsese în 1989 la 180 de angajați, în cea mai mare parte calificați la locul de muncă. Împreună cu membrii colectivului de plasmă de la facultatea noastră asigurând, acolo în întreprindere, cursurile de pregătire necesare, iar partea experimentală era reprezentată de activitatea curentă din noua secție. Au fost proiectate și realizate integral instalații de sudură cu fascicule de electroni, instalații de metalizare în flux continuu a foliilor din material plastic, folosind fie procedeu termic de evaporare (instalație produsă pentru și folosită în centrul de cercetări de la CFS Iași), fie pulverizare magnetron (instalație de 60 KW, finalizată în toamna anului 1989, recepționată și pregătită să fie transferată și pusă în funcțiune la CFS Iași). A fost definitivată și pusă în funcțiune linia de producere a traductoarelor de presiune capacitive pentru centrala nucleară de la Cernavodă, și altele. Imediat după revoluție am asistat cum poate fi distrusă o întreprindere care ar fi fost capabilă să facă față pieței libere. Pentru aceasta au fost folosite sindicatele care în scurt timp au cerut înlocuirea directorului general Ing. Valentin Antohe. Acesta era artizanul întreprinderii de la înființarea ei, în 1972. La bază era o tehnologie americană, pe care reușise să o asimileze complet. Astăzi aceste lucruri nu mai există și toată aparatura de măsură și control a presiunilor se importă! O altă temă studiată și introdusă parțial în fluxul de producție a fost cea referitoare la tratamentele de suprafață a foliilor și firelor din material plastic. Tratamentele fiind efectuate cu scopuri diferite, pentru creșterea adezitivității, funcționalizării, biocompatibilizării și altele. Aceste studii le-am început în a doua parte a anului 1975 printr-o colaborare cu prof. dr. Gelu Bourceanu care s-a ocupat de cinetica reacțiilor chimice în plasmă. Aceste studii le-am continuat în colaborare cu dr. Mariana Gheorghiu, care a fost angajată la unitatea de cercetare de tip C a facultății, venind cu experiența câștigată în cercetarea industrială. O bună parte din experiența câștigată în aceste studii au permis dezvoltarea, după 1989, a unor cercetări cu caracter fundamental în cadrul unor teze de doctorat și participarea la numeroase proiecte europene (Copernicus. FP5 și 6, COST) sau bilaterale încheiate cu Universități sau Institute din Europa. După 1989 aceste studii le-am diversificat prin introducerea descărcărilor cu barieră dielectrică (DBD) și cu participarea prof. Nicoleta Dumitrașcu. Ele au fost continuate și amplificate de dr. Ionuț Topală, dr. Gabriela Borcia, dr. Alina Chiper.

Ca teme de cercetare fundamentală, aș menționa în primul rând studiile întreprinse în colaborare cu prof. Sanduloviciu în stabilirea rolului emisiei secundare în fenomenele care au loc în regiunea luminii negative, respectiv a originii și mecanismului instabilităților anodice. Aceste studii au condus la rezultate originale publicate în numeroase lucrări științifice și teze de doctorat realizate și apărute înainte de 1989 (Prof. Mihai Toma și Prof. Leopold Biborosh și subsemnatul). Studii privind undele și instabilitățile de ionizare a căror rezultate au condus la numeroase colaborari științifice cu institute și universități din Cehoslovacia, RDG, Polonia și Austria. Aceste studii au condus la rezultate deosebite în înțelegerea mecanismului de generare și a stabiliității așa numitelor straturi duble (conf. Dumitru Alexandoaei). Ca o recunoaștere a acestor rezultate, în 1987 colectivul nostru a organizat cel de al III-a Simpozion Internațional de Straturi Duble în Plasmă. Simpozionul trebuia să aibe loc la Universitatea din Iași, dar prin grija unor „buni colegi”, cu o săptămână înainte de sosirea participanților din străinătate a trebuit să plec urgent la București și să solicit sprijinul conducerii Academiei Române (acad. Radu Voinea), care a acceptat să găzduiască și să asigure desfășurarea simpozionului la sediul Academiei în București! După 1989 aceste rezultate, completate cu altele obținute de prof. Nicoleta Dumitrașcu, prof. Lucel Sirghi și alți colegi și studenți, au condus la extinderea colaborărilor cu specialiștii din Franța, Olanda, Spania și mai ales Japonia. O altă direcție de cercetare fundamentală abordată în laborator înainte de 1989 și continuată cu mult succes și după revoluție a fost dezvoltarea metodelor și tehnicilor de diagnoză a plasmei. Am adus contribuții la îmbunătățirea modelelor teoretice (distribuții bi-maxweliene, Dumitru Ruscanu și Eugen Stamate), la metodele de obținere și prelucrare automata a caracetristicilor de sondă. Au fost susținute mai multe teze de doctorat, au fost publicate numeroase lucrări științfice, au fost stabilite colaborari cu specialiști din Austria, Franța, Olanda, Anglia și Japonia. Datorată experienței căștigate am fost invitat să particip la programul EURATOM, inclusiv ca expert în comisia de selecție și pregătire a candidaților posdoc, și numit în 2007 reprezentantul României în grupul de lucru pentru F4E, din programul amintit. Împreună cu colectivul de fizica plasmei (dr. Claudiu Costin și dr. Viorel Anița) am participat și încă mai particip la studiul fenomenelor și proceselor care au loc în regiunea de interacțiune a plasmei de fuziune nucleară cu suprafața divertorului. O altă temă începută de dr. Viorel Anița înainte de 1989 și continuată cu mult scces după 1989 este cea legată de plasma descărcării magnetron și aplicațiile acesteia. În ultima decadă aceste cercetări au fost orientate cu precădere spre magnetronul pulsat de mare putere unde au fost obținute rezultate deosebite, citate de literatura de specialitate și care au permis obținerea de brevete noi și stabilirea a numeroase colaborări interne și internaționale. Contribuții notabile fiind aduse de cercetătorii tineri formați în colectiv delungul anilor, Claudiu Costin, Vasile Tiron, Laura Velucu. De menționat studiile efectuate asupra plasmei focalizate (dr. Constantin Gavrilescu), respectiv studii privind plasma arcului termoionic cu aplicații în depuneri de straturi dure și motor ionic (dr. Vasile Tiron, dr. Ilarion Mihăilă)

Mai sunt și alte teme și rezultate, dar nu aș vrea să închei subiectul fără a preciza că satisfacția cea mai mare o am din parte celor care s-au format în laboratorul nostru și care acum fie că sunt în continuare în colectiv ca membri ai acestuia și menționați deja, fie că au plecat la alte colective din țară sau strainătate. Doar câteva nume: Tiberiu Minea prof. la LPGP Universitatea Paris IX, Eugen Stamate cercetător senior la Universitatea Tehnica din Copenhaga, Dr. Cătălin Vițelaru cercetător INOE București, etc.

„Rezultatul obținut în plasma mașinii DP este recunoscut ca lucrare de pionerat”

Care a fost cea mai mare satisfacție pe care ați avut-o din punct de vedere profesional?

Activitatea de cercetare îți poate oferi multe prilejuri de bucurie și din fericire eu le-am avut. Știu eu? Poate ca o compensare față de mulțimea problemelor care nu m-au ocolit! Pe de altă parte, cred că este nedrept să vorbim de satisfacții limitându-ne numai la cercetarea științifică. Să nu uităm că poziția pe care am ocupat-o în Unversitate a fost una didactică, în principal, și fie că vorbim de profesiunea la catedră, fie că vorbim de cea de cercetare în Universitate mai sunt și alte activități. Pe de altă parte trebuie să precizez că toate acestea nu pot fi într-un echilibru dacă nu ai o viață de familie care să-ți asigure energia, echilibrul și bucuria necesară. Trebuie să mărturisesc că norocul nu mi-a lipsit nici aici. M-am bucurat de o familie împlinită, soția mi-a fost alături de mai bine de 50 de ani și a înțeles efortul pe care îl fac, cei doi băieți ne-au înțeles de asemenea și ne-au înseninat zilele cu reușitele lor. Lor le datorez recunoștința și prețuirea mea.

Totuși, pentru a răspunde întrebării dumneavoastră, m-am oprit asupra unui singur experiment realizat în 1982, vreme de două săptămâni și care a deschis o altă viziune asupra înțelegerii mecanismului de reflexie a undelor iono-acustice. Nu este cazul să insist asupra fenomenului, precizez numai faptul că structura bipotențială propusă și realizată de mine reprezintă un sistem a cărui coeficient de reflexive poate fi controlat continuu între zero, lipsa reflexiei și 1 reflexie totală atât a undelor cât și a solitonului iono-acustic. Rezultatul obținut în plasma mașinii DP este recunoscut ca lucrare de pionerat, fiind prima care realizează acest lucru.

Ca cercetător, trebuie să te îndoiești tot timpul?

Sigur. Nu trebuie să pui la îndoială evidența, dar să te întrebi de ce este așa mi se pare firesc! Mai ales acum, în zăpăceala asta, când lumea își pierde reperele și nu mai discerne între ce e bine și ce e rău.

Este un haos informațional. Dar din perspectiva unui fizician, al unui om de știință, încotro se îndreaptă lumea?

S-ar putea să vă surprindă ceea ce urmează să spun. Fizicienii, prin pregătirea lor, sunt obișnuiți să pună întrebări privind natura ce-i încojoară, au căutat răspunsuri și au construit modele care, după cum se poate constata, au servit omului pentru a dezvolta tehnologiile actuale. Dar asta nu înseamnă că ei ar fi pretins că omul va deveni stăpânul naturii. Fizicienii nu au îndrăznit să fie atât de trufași, însă nu au încetat în a pune întrebările: „De ce?” și „Cum?”, încercând să înțeleagă care sunt și cum acționează legile naturii. Și chiar dacă au ajuns la o anumită înțelegere a lucrurilor, formulând principii și legi au lăsat loc și îndoielilor, ca o poartă deschisă pentru înțelegeri noi. Asigurând astfel o îmbogățire a cunoașterii.

Încotro mergem? Răspunsul este greu de dat și mă feresc să fac predicții, încerc să deslușesc ce vor politicienii care se întrec în predicții și promisiuni fără a da seama nimănui! Ce trebuie făcut? Să ne obișnuim cu cartea, cu documentarea din cărți de valoare și nu din ce ne cade în mână sau ni se servește de mass-media. Aceasta este o condiție necesară, dar nu și suficientă. Ce citim trebuie să fie și înțeles! Altfel, cum spunea Confucius: „A citi fără să înțelegi este timp pierdut”, dar, atenție tot el continua: „A gândi fără să citești este periculos”.