„Un profesor traieste atat cat persista in memoria ultimului sau student”
25/11/2016
Oana Bugeag (14 articole)
0 comentarii
Distribuie

„Un profesor traieste atat cat persista in memoria ultimului sau student”

Interviu cu prof.univ.dr. Ostin Mungiu, profesor colaborator al Universității de Medicină și Farmacie ”Grigore T. Popa” și preşedintele Asociaţiei de Algeziologie din România

Înainte de toate, profesorul Mungiu este un colecționar împătimit. Colecționează străchini, amintiri, personaje, meri care bat în geam, spaime, înfrângeri, victorii, anecdote, țări… Și timp, timpul care trece pe nesimțite și trădează chiar și cel mai tânăr și jucăuș spirit. Căci au trecut nu puțini ani de când trupele române cucereau Odessa, data nașterii sale, iar viața s-a revărsat peste el ca un fluviu. ”Știi cum îmi spuneau studentele pe vremuri? Nu profu` de Farmacologie, ci de Farmecologie!”, glumește profesorul, căci asta este de fapt esența lumii sale fantastice. A știut să-și îmbrace cu umor atât victoriile, cât și înfrângerile și astfel și-a etalat în colecția sa cel mai valoros exponat: propria viață.

News@umfiasi: Vreau să încep interviul cu dvs. cu o recomandare de lectură pe care o fac în special studenților mediciniști. Este vorba de cartea autobiografică ”Călătorie între milenii. Pe băncile școlilor”, apărută în 2013, la editura ”Gr. T. Popa”. Și nu doar pentru că e scrisă cu un mare talent de povestitor, ci și pentru că pictați acolo niște portrete fabuloase ale dascălilor medicinei ieșene și ați reușit să îmbinați culorile potrivite de umor, nostalgie, respect…

Ostin Mungiu: Este foarte adevărat că trecând peste mine atâtea decenii –  nici nu știu cînd au trecut, ca să fiu sincer, mi se pare mereu că s-a întâmplat ieri, am cunoscut această universitate din copilărie. Pentru că și bunicul și tatăl meu au lucrat aici, taică-meu a fot laborantul și apoi tehnicianul lui Grigore T. Popa. Eu am cunoscut toate personajele, de la profesul Nubert încoace, căci pe profesorul Gr. T. Popa nu l-am prins, pentru că plecase la București. Tatăl meu vorbea cu mult respect și cu multă considerație despre patronul universității noastre, dar pe Nubert, pe profesorul Iancu și pe ceilalți profesori după aceia i-am cunoscut mai întâi în copilărie, pentru că veneau la noi în vizită, apoi când eram student și ulterior cadru didactic. Este cutremurător cum îți rămân în minte profesorii care au reușit să imprime ceva în tine nu prin faptul că au fost blânzi la examen, pe ăștia îi uiți, ci prin faptul că aveau o personalitate atât de puternică, încât reușeau să-ți transmită modele de viață, reușeau să-ți transmită ambiția de a fi și tu ca ei. N-aș vrea să cad într-un entuziasm dintr-ăsta maladiv și să spun că nu au existat și profesori care au fost modele negative și la care m-am gîndit că ”N-aș vrea să fiu ca el!”

Fiecare cu excentricitățile lui…

Atunci erau mai multe excentricități, își permiteau mai multe și din cauza asta, în carte, sunt povestite anecdotele legate de ei.

De exemplu cea legată de profesorul Chipail, m-a amuzat teribil…

Astăzi, cu sistemul ăsta matematizat, digitalizat, cu learningul ăsta, cu teste în care profesorul nu prea vede studentul, pur și simplu se poate întâmpla ca un student dintr-o serie să termine anul și să nu dea ochii cu profesorul decât cinci minute, la examen, și după aia ce să-și aducă aminte,pentru că și cursurile sunt facultative și pur și simplu zice ”Oare cu cine am făcut materia asta?” Asta este cel mai jalnic pentru că eu spuneam, și cred că am preluat din altă parte, ”un profesor trăiește atât cât persistă în memoria ultimului său student”. Asta înseamnă că trebuie să lași o amprentă în sufletele celor care stau în fața ta, în amfiteatru. Sunt nostalgic, dar de fiecare dată spuneam studentelor din băncile din față, la primul curs: ”Nu e drept, în fiecare an eu am un an plus și voi, cei din bancă, aveți tot timpul 22 de ani”. Și așa am zis până la ultima serie de studenți, în 2008, studenți care au fost excepționali, pentru că mi-au făcut cel mai frumos cadou la pensionare, m-au ales prin vot secret ”Cel mai tare profesor din universitate”.

ADMITEREA LA MEDICINĂ, ÎN 1958. ”UN CONCURS CUMPLIT ȘI STUPID”

Vă mai aduceți aminte de ziua în care ați dat concursul de admitere la Medicină? Erau 11 candidați  pe loc, se dădeau patru teze scrise și cinci probe orale.

Îmi aduc aminte, dar nu cu prea mare plăcere, era cu totul stupid, un concurs cumplit și nedrept. Se dădeau două examene, unul pentru cei așa ziși cu origine sănătoasă…

Fiii de activiști…

Pentru fiii de activiști, pentru care media de intrare a fost de 4.25 și cea mai mare medie a fost 5.25 sau 5.50 și era un examen pentru ceilalți, cei pe care i-ai amintit , care concurau 11 pe un loc. Erau 60 de locuri și 660 de candidați. Ce era cumplit și stupid – aveam patru teze și nu se anunța ordinea tezelor, și să ne vezi cum stăteam pe marginea bazinului de broaște – cam pe unde e astăzi fântâna arteziană, și unul citea fizică, unul citea anatomie, unul chimie și altul biologie. Încă am fost norocoși, într-un fel, pentru că cei cu un an înainte dăduseră examen și la limba rusă și limba română, și au fost mulți care au intrat pe baza notelor de la rusă și română, cu 1 la anatomie și 5 la rusă. Era o brambureală examenul. Al doilea lucru stupid în toată povestea asta a fost că se citeau listele, intrai la oral, se dădeau cinci oraluri – cinci materii în aceeași zi, trecând de la o sală la alta, era un haos total. Din tot Amfiteatrul Rectorat, care avea o sută de candidați, am intrat doi, eu și cu fată din Fălticeni, care apoi mi-a fost colegă de grupă, și care pur și simplu a a scris citeț o formulă la Fizică și eu nu eram sigur ce e ăla numărător și ce-i ăla numitor astfel că am lungit gâtul, am văzut cam care-i formula, am scris-o și am intrat numai noi doi. Cine știe, dacă scriam formula aia invers, poate azi nu discutai cu mine… Apoi, în facultate, am fost amândoi studenți foarte buni.

Dar când s-a citit la ora 22.00, noaptea, rezultatul, de la o fereastră, de sus, de unde acum e Rectoratul, și prima oară nici nu m-am auzit, așa eram de emoționat… Eram cu un prieten și am auzit numele lui, ca după aia, când s-a citit a doua oară, să văd că și numele meu era, și eram undeva pe la mijlocul listei. Dar atât de strâns a fost, încât cea mai mare notă era 7.49 și cea mai mică 6.89. Deci am intrat toți în interval de un punct. Loterie, nu altceva! Plus că nu exista bibliografie, fiecare citea după ce voia…

ANII COPILĂRIEI. REFUGIUL, DELAȚIUNILE, BOMBARDAMENTELE

Vreau să ne întoarcem în trecutul mai îndepărtat. Ați avut o copilărie grea, în perioada aia neagră, brăzdată de cicatricile războiului. Încă mai aveau loc atrocități, erau bande de tîlhari, se împușcau oameni pe stradă.

Când ești copil nu ești conștient, dar ce era în jurul meu atunci…  Rămăseseră multe arme și erau oameni fără căpătâi care jefuiau fără milă, erau bande…

Ați copilărit în Țicău.

Am copilărit la cîteva case mai încolo de bojdeuca lui Creangă.  Țicăul nu era unul dintre cele mai frumoase cartiere și acele bande care jefuiau prin oraș erau îngrozitor de îndrăznețe, adică nu se jenau să tragă și în polițiști și din cauza asta Poliția făcea descinderi în număr mare. Dacă erau schimburi de focuri, lăsau morții câteva zile pe stradă, ca să dea exemple. E una dintre amintirile cele mai negre pe care le am. A doua amintire neagră este că se murea de foame în 1946, 1947 și mureau pe strada mea cîte doi, trei și nu aveau cu ce să-i înmormânteze. Venea o dată pe săptămână o căruță de la primărie, îi aranja ca pe sardele și-i ducea într-o groapă comună, într-o margine a cimitirului Eternitate.

Contactul cu moartea a fost extrem de brutal, de un realism feroce.

Exact. După aia a venit epidemia de poliomelită, care a nenorocit o mulțime de copii, în mahalaua mea. Am avut noroc că am scăpat, era abia la început povestea cu vaccinul Salk, târziu ne-au vaccinat. Apoi mai era povestea cu poliția de tip nou, cu descinderi acasă la oameni complet aiurea… La cea mai mică reclamație a unui mahalagiu, te trezeai noaptea răscolit, răsturnat din pat, erau percheziții care se făceau la ora 1 sau 2 noaptea…

Familia dvs. nu a scăpat de asta.

Nu, nu, ca să scape tatăl meu a luat un milițian în gazdă. Mama se temea să nu mă îmbolnăvesc, eram speriat…

Dar cine vă reclama și de ce, care era motivul?

Noi eram basarabeni de origine și tatăl meu era tehnician la Anatomie, și asta însemna pe vremea aceea un om care avea un salariu și chiar din salariul ăla, oricît era de mic, își mai putea hrăni familia. Era un om gospodar, creșteam un porc, aveam găini și atunci invidia celor din jur, care nu aveau nimic, se transforma în aceste delațiuni cumplite. Se spunea că avem fabrică de bani – o stupizenie, ce fabrică de bani, eram vai de capul nostru, și pentru asta veneau și-ți răsturnau tot din casă… Încât soluția a fost să închirieze tata o cameră unui milițian, pentru șase luni, și după aia s-au liniștit lucrurile.

Apoi a urmat perioada stalinistă, o mulțime de oameni care făcuseră politică, fără să fi făcut nimic criminal, numai că au aparținut de liberali, sau de țărăniști, au fost aruncați în închisori, au fost trimiși la canal, li s-a confiscat averea. Noi am mai trecut printr-o emoție foarte mare cu mama, pentru că era să fie deportată în Rusia, că nu găseam actele care să confirme că în 1940 s-a aflat pe teritoriu românesc. Eu am evitat în carte să trec lucrurile sumbre, pentru că am dedicat cartea nepoților mei și celorlalți copii, din altă generație, ca să nu crească într-un climat de ură. Să înțeleagă despre ce e vorba, dar fără să se încrânceneze, pentru că lucrurile sunt trecute și oamenii aceștia vor trăi în viitor. Trecutul acesta ne apasă pe noi, cei care am avut de suferit, nu cred că nu au ei destule probleme și când te uiți în jurul tău acum, vezi că sunt destule probleme în lumea de astăzi ca să se mai încrânceneze și pentru lumea de ieri.

În plus, cînd ești copil, vezi cu alți ochi lucrurile… Povesteați în carte că atunci când v-ați întors din refugiu și ați găsit casa spulberată, în urma bombardamentelor, ați început să strîngeți bucuros cioburile de sticlă.

Mă distram, găseam cioburi de oglindă, și maică-mea plângea și nu înțelegeam de ce… Da, astea-s realități, nu ni s-au întâmplat numai nouă. Coincidență totală, în aceeași zi a fost bombardată și casa părinților soției mele, dar Iașul atunci, în bombardamentul din 20 august 1944, a suferit 60 – 70% distrugere. Facultatea de Medicină a fost evacuată în Ardeal, la Alba Iulia, și atunci am ajuns și noi în refugiu. Taică-meu era pe front și eu cu mama am ajuns în refugiu cu o valiză, atâta tot, lăsând acasă pe bunicul – moș Ostin, al cărui nume îl moștenesc eu, să aibă grijă de casă și de tot ce era acolo. Or atunci, pe 20 august, s-a făcut praf și nu am mai găsit nimic decît cioburile de oglindă de care povesteam.

Poate că toate întâmplările astea prin care ați trecut v-au maturizat mult mai repede, astfel că atunci când ați dat concursul la medicină erați deja călit.

Eu zic, cu toate necazurile de care am amintit împreună, că încă am fost privilegiat, fiind ieșean. Locuiam aici, mâncam acasă la mine… Era, într-un fel, un privilegiu. Pentru că o parte din colegii mei –  oameni care au ajuns, peste ani, profesori universitari vestiți sau șefi de clinică renumiți – ca să se poată întreține, mergeau noaptea, în gară, și cărau saci, făceau treabă de hamal pentru câțiva lei, ca să aibă ce mânca, să aibă cu se îmbrăca, să aibă cu ce să-și cumpere o carte. Erau vremuri foarte grele, în cămin dormeau în camere de 40-50 de paturi, suprapuse, ca la armată. Aceasta a fost tinerețea, studenția mea și sigur că s-au maturizat cu toții, pentru că munceau din greu. Și peste asta venea și câte o pacoste, că dacă părinții, între timp, erau depistați că au făcut parte dintr-un partid politic sau dacă au vorbit ceva la coadă contra regimului, erai chemat la Cadre și exmatriculat. Am avut unsprezece colegi în anul II care au fost exmatriculați, unii care protestaseră, după revoluția din Ungaria, alții pentru că au avut părinții cu probleme. Nu am să uit, în anul II, cum au plecat deodată 11 colegi. Unii au fost trimiși la șantiere, la așa numita reeducare, la cărat beton cu găleata, și au avut curajul să revină după doi, trei ani și să termine Medicina. Dar alții au renunțat total și unii dintre ei și-au și scurtat viața din cauza asta.

Asta ne-a fost studenția și atunci munceam, învățam, îndârjiți, pentru că știam că ne așteaptă, la sfârșit, un post, și nu un post bun, cum vor acum toți să iasă și să se ducă direct în Vest.

Un post la țară…

Da, la țară, și erai mulțumit, că acolo mai primeai un ou, mai primeai o găină și puteai să te echilibrezi, cu salariul mic pe care-l primeai. Eu n-am ajuns la țară, un alt noroc, pentru că am fost intern, și din interni s-au recrutat cadre didactice. Dar alții au avut de pătimit.

PROFESORI DE VIȚĂ VECHE. O SEAMĂ DE ANECDOTE ȘI PRIMUL EXAMEN TRÂNTIT

Dintre profesorii evocați de dvs. în carte și sunt mulți – academicianul Vasile Rășcanu, profesorul Popovici, profesorul  Batcu, cine v-a rămas în suflet mai mult?

Evident, cel mai pitoresc a fost profesorul Rășcanu.  Când l-am întâlnit avea deja în jur de 70 de ani, era profesor plin din 1922 și am făcut Fiziologia cu el în 1958. Ajunsese într-o stare în care îl plictiseau studenții destul de mult. Dar folclorul din jurul lui era fantastic, se povestea de la serie la serie. În perioada când era deputat, prin anii’30, și trebuia să meargă în Parlament, iar studenții aveau de dat examen, îi chema la tren, că el făcea naveta Iași – București și începea să-i asculte. Pe măsură ce-i trântea, îi cobora, pe primul la Bârnova, pe al doilea la Vaslui… Cel mai rău era de ăla care cobora săracul la Ploiești și pierdea examenul.

O altă poveste – și acum îți spun o întîmplare care nu apare în carte, era faptul că ferestrele biroului său dădeau în curtea din dos a Facultății, unde era un copac bătrân. În perioada aia nu se găseau lemne de foc și laboranții lui i-au tăiat copacul. Profesorul, când a venit dimineața și nu a mai văzut copacul la geam, i-a chemat și le-a zis: ”Vă dau afară dacă nu apare copacul!”. Ăia s-au apucat și au pus copacul la loc, l-au proptit să-l vadă profesorul și anecdota spune că tăiau numai câte o felie pe săptămână și copacul tot scădea, până când profesorul s-a obișnuit cu dispariția lui.

Mai sunt și altele, dar profesorul Rășcanu, la vremea lui, a fost un mare ctitor. Se spune că aripa dreaptă a clădirii universității a fost făcută când s-a dus, cu o delegație de studenți, la Spiru Haret, în 1907. De obicei se cereau burse de plecat în Franța, și când i-a întrebat Spiru Haret, Ministrul de atunci al Învățământului, ce doresc, i-au răspuns: ”Vrem un lăcaș de învățământ, că nu avem unde învăța”. Și Spiru Haret a fost impresionat , ”Mergeți înapoi, pentru că toată lumea cere burse la Paris, iar voi sunteți cei care au cerut asta, o să aveți”și așa a început construcția. Cea de a doua parte a făcut-o când era decan și partea unde stăm noi acum s-a definitivat cât a fost rector. A contribuit enorm la construcția clinicilor chirugicale din Spitalul ”Sf. Spiridon”. A fost cel care a achiziționat pentru Facultatea de Medicină stațiunea Slănic Moldova și pe care ai noștri nu au fost suficient de deștepți, după ‘90, să o recapete, că dacă era un proces corect, foloseam stațiunea pentru practica de vară a studenților, era și un mediu natural frumos și puteau să învețe și carte.

Se mai spunea că profesorul Rășcanu a vrut să ajungă Ministrul Învățământului. Nu a ajuns el, a ajuns profesorul Vasile Mârza. Și noi în universitate spuneam Vasile cel Mare – care era Rășcanu și Vasile cel Mic, care era profesorul Mârza, deși Mârza fusese ministru. Se spune că a fost o dată la București Rășcanu și i-a spus secretarei: ”Spune-i lui Vasîli că am venit!”. Și aia s-a întors și i-a zis că tovarășul ministru îl roagă să-l aștepte puțin, că-i ocupat. La care Moș Rășcanu a bătut cu bastonul în masă: ”Spune-i lui Vasîli că eu am venit că m-o chemat la Minister, acu’ să vină el la mine!”. Și profesorul Mârza a venit la Iași, după el.

În anul III v-ați confruntat cu primul examen ”trântit”.

Primul și ultimul. Eram un student bun și mi s-a spus că dacă iau toate examenele, primesc bursă în Germania Democrată. Atunci era ca și cum aș fi plecat în Statele Unite, Germania Democrată era vitrina socialismului, era cu totul deosebită, vai ce încântat am fost! Și când s-a pus problema că trebuie să fiu integralist, mi-am zis că ”nicio problemă!”. Nicio problemă până la Chirurgie, când celebrul profesor Chipail a venit, noi așteptam de la 7 dimineața acolo, și a zis: ”Domnilor, eu sunt mai întâi chirurg, și după aia profesor! Mă duc să operez”. Avea o voce emfatică, și nu știu ce a făcut, era obosit sau nu i-a mers operația, că abia pe la 13.00 am intrat. A aruncat o sută de bilete pe masă și a zis: ”Luați, luați, luați!”. Am luat și am zis că am timp, că mai aveam trei colege în față… Nu au trecut 30 de secunde, și a zis ”Domnișoară…”. Avea o slăbiciune pentru fete și alea știau și veneau decoltate la examen. ”N-am terminat, domnu’ profesor…”. ”Atunci dumneata, domnișoară…”. ”Nici eu nu am terminat, domnule profesor…”. ”Domnu’ doctor! Subiectul 1!”. Am întors biletul și am început să răspund: ”Furunculul este…”. ”Nu este, domnu’ doctor, nu este! Treci la subiectul 2”. „Păi, ulcerul varicos se formează…”. ”Nu se formează, domnu’ doctor, nu se formează! Ești trântit!”. Mi-a pus un 4 mare cât biletul și a trecut la următorul, a mai trântit doi și după aia pe ultimii trei i-a trecut cu nota 8, erau repetenții grupei și au rămas repetenți și anul ăla. Era o chestiune de toane, așa ceva, e adevărat, că astăzi nu mai întâlnești.

Pe mine m-a durut nu atât că m-a trântit, ci că am ratat Germania și mai ales mi-a fost îngrozitor de rușine de tata care, după ce am intrat aici, mi-a zis: ”Bă, să nu mă faci niciodată de râs!” Vă dați seama cum m-am simțit când m-am dus acasă în ziua aia, cădea cerul pe mine.

În toamnă, după ce am învățat toată vara ca nebunul, am terminat examenul în 30 de secunde, pentru că-mi zisese unul cu câteva zile înainte să nu mai învăț prostii, că eram cu o chirurgie franțuzească sub braț, ”Bă, învață cursul lui și mai ales intonația lui, că el așa preferă să-i spui”. Și am intrat la examen, am tras biletul… În toamnă aveam un singur subiect, că ne considera mai prostovani. Și am răspuns pe loc, am zis ”Răspund eu!”. A fost mirat, ”Da, domnu’ doctor?”. „Am prognosticul pustulei maligne”. ”Și ce poți să spui, domnu’ doctor?”. ”Domnu’ profesor, prognosticul pustulei maligne este sum-bru!”. ”Bravo, domnule student, ești student bun, ai 8, poți să pleci!”.

Ăsta a fost examenul meu din toamnă la Chirugie, după aia nu am mai avut niciun examen căzut. Am avut o cumpănă în anul V la Oftalmologie, dar totuși s-a terminat cu primul meu 7 din facultate, care a meritat cât un 10, pentru că eram proaspăt căsătorit și dacă mă trântea îmi strica luna de miere.

Domnul profesor Vancea, de Oftalmologie…

Petre Vancea, pentru că băiatul lui, Petre P. Vancea, zis Nuțu, era asistentul nostru și era o bomboană de om. Mai târziu, am fost prodecanul lui, el era decan și am făcut o echipă care a mers foarte bine. Îmi amintesc cu plăcere de Nuțu Vancea, mai ales că din stagiul lui m-am învoit să mă însor. I-am zis, ”Dați-mi voie să plec mai devreme”. ”De ce, mă?”. ”Păi mă duc să mă însor!”.  La Sfatul Popular, pe atunci, la aceeași cameră se declarau și morții, și nașterile și căsătoriile. Și cum stăteam acolo, dintr-odată au apărut colegii mei. ”Ce căutați voi aici?”. ”Ei, ne-a zis Nuțu că treci printr-un moment greu și să trecem să te sprijinim!”. A fost drăguț, mi-aduc aminte că era o zi geroasă, erau – 14 grade. Era 14 decembrie 1961. Am împlinit anul acesta 55 de ani de căsnicie.

EXPERIENȚA AMERICANĂ. „ANUL ĂLA MI-A SCHIMBAT VIAȚA”

Tot anul ăsta ați împlinit 75 de ani. V-ați născut în ziua când trupele române au intrat în Odessa.

Bine că n-am fost fată, că mă botezau Odessa…

În America, când am împlinit 30 de ani, eram extrem de sărac, aveam o bursă de zece dolari pe zi, din care să-mi plătesc chiria, masa și restul cheltuielilor. Trăiam îngrozitor de strâmtorat. Și atunci, de ziua mea, am hotărât să mă plimb, am văzut o Filatelie și am intrat, pentru că-mi plăcuseră timbrele, când eram student. Am răsfoit un clasor cu România și am găsit patru timbre despre Basarabia, timbre pe care era pusă ștampila: ”16 octombrie 1941, Odessa”. Am dat un dolar pe ele și le-am cumpărat.

În 1971, erați la Buffalo, în Statele Unite.

Aproape de Casacada Niagara, la 20 de minute cu autobuzul.

Ați ajuns pe Tărâmul Făgăduinței datorită unei burse.

Am fost norocos și aici, pentru că bursa aia nu fusese menită pentru mine, ci pentru cineva care avea relații și relațiile lui erau atât de bune, încât atunci când a venit bursa asta pentru America, el era deja de trei luni în Anglia. Atunci ăștia repede, ca să nu se piardă bursa, au făcut un Birou Senat și profesorul Popovici, Dumnezeu să-l odihnească, era prorector și sigur că a dorit să-și numească preparatorul lui.  Pentru că exista o părere bună despre mine, de fapt nu se vorbea nimic rău despre mine, că cine să știe despre un preparator mare lucru, atunci au fost de acord și de aici încolo a mers toată Odiseea asta a mea care m-a dus să împlinesc 30 de ani în Statele Unite.

Exista însă bariera lingvistică, nu știați absolut deloc engleză.

Păi nu, că mă tot pregăteam de câțiva ani la franceză, că tot îmi promitea Profesorul că o să mă trimită în Belgia. Și m-am trezit deodată chemat la Cadre, că așa se chema pe atunci departamentul de Resurse Umane, unde tovarășul Andrei m-a spus să complez niște hârtii. Când am văzut că e o bursă în America, i-am zis ”Tovarășu’ Andrei, dar eu nu știu engleza…”. ”Tovarășu’, mata completează acolo, pe mine nu mă interesează ce știi sau ce nu știi!”. Când am ajuns acasă, nevastă-mea mi-a spus: ”Ce, ești nebun, cine crezi că te trimite pe tine în America, fără nicio relație? Stai în banca ta, du-te și lucrează la Doctorat!”. Peste vreo lună de zile mă cheamă iar la Cadre, unde tovarășul Andrei m-a anunțat: ”Uite, tovarășu’, ăsta e ordinul de serviciu, mâine dimineață, la 7.30, să fii la Facultatea de Drept din București să dai testul la engleză”. Și a doua zi m-am dus, erau vreo 50 de oameni acolo și când mi-a venit rândul, am intrat în amfiteatrul ăla mare, în Comisie era Leon Levițchi, șeful Catedrei de Engleză de la Universitatea din București. Eu m-am prezentat și am spus în limba engleză: ”Bună ziua, doamnelor și domnilor. Ceea ce vă spun în momentul acesta este tot ce știu în limba engleză. Vă mulțumesc pentru atenție”. Repetasem cu o zi înainte cu un student la Limba Engleză care era în gazdă la soacră-mea și ăsta a fost planul meu să le spun că nu știu engleză. Au râs, iar Leon Levițchi mi-a spus ”Doctore, ai fost nostim. Uite care e povestea, te duci acasă și înveți, pentru că vei da examen din noi în iunie și dacă nu înveți, nu pleci. Ai înțeles?”.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră experiența americană?

Mi-a schimbat viața. Eram destul de încrezător, ca să nu spun încrezut, luasem internatul preclinic pe primul loc, cu media cea mai mare, terminasem facultatea la două sutimi de șeful de promoție.

Ar trebui să punctăm și faptul că ați ales Farmacologia, o alegere inedită, avînd în vedere că  în facultate erați înclinat spre Chiurgie.

În facultate toată lumea visează să facă operații mari, să devină medic vestit ș.a.md. Dar pe măsură ce am înaintat în facultate, m-am dezumflat destul destul de tare, pentru că am avut parte de experiențe triste în anul III, am văzut cum mor bolnavi cu zile la Chirurgie. Era vorba de un chist hidatic la un bolnav de 34 de ani, cu trei copii, nu pot să uit asta. A intrat pe picioarele lui în sala de operații, s-a uitat la noi – eram sus, în loja aia de unde se observă operațiile, și ne-a zis: ”Eu de aici nu ies viu…”. Asistentul ne-a explicat că oamenii au frica asta înainte de operație, că de aia trebuie sedați, că pacientul nu are nicio problemă deosebită, că este un chist hidatic hepatic, o să-l scoată… Pe scurt, i-a înțepat chistul, a făcut aritmie, i-au făcut masaj cardiac, a reluat inima, a stat din nou inima și tot așa, iar după două ore jumătate a intrat profesorul Chipail, s-a uitat la el și a zis: ”Lăsați-l în pace, că nu mai aveți ce face”. Mi-am zis că dacă asta-i chirurgia, nu-s eu bun pentru asta… A trebui să mai moară și un pacient la Medicală, stăteam lîngă el, pe pat, când m-a luat în brațe și m-a implorat: ”Ajută-mă, doctore!”. Am fugit speriat pe sală să chem asistentul, care stătea de vorbă cu șeful de lucrări. I-am rugat să vină repede, că bolnavul meu moare. M-a întrebat: ”Care, al doilea după ușă?” . ”Da!”. ”Păi nu mai avem ce-i face”. Asta m-a îndepărtat total de clinică și mi-am zis că numai cercetarea poată să împingă medicina înainte. Și uitați-vă, totuși, că în aștia 50 de ani, progresele sunt enorme. Și acum se mai fac greșeli medicale, și acum se pierd bolnavi, dar diferența este nemaipomenită. Progesul este cu totul și cu totul remarcabil. Sigur, nu mă refer la situația spitalelor românești, care este cum este. Adică tot nu se alocă suficienți bani pentru Sănătate.

Dar de ce Farmacologie? A fost o alegere întâmplătoare?

Dacă mi-aș cosmetiza biografia, aș spune că de mic mi-am dorit să fac asta, dar nu… Fiind intern preclinic am ales laboratorul. Am făcut Biochimie cu plăcere, sub conducerea conferențiarului Alexandru Batcu și a doamnei profesor Maria Sibi. Dar conf. Batcu a avut ghinonul să sară în aer într-o explozie urâtă cu vapori de benzină și au murit și el și soția lui. Asta mi-a schimbat mie traiectoria, pentru că-i promisesem că voi face Facultatea de Chimie și că voi deveni biochimist.

M-am mutat la Fiziologie, la profesorul Rășcanu, nici acolo nu-am putut să stau până la capăt, pentru că profesorul tot îmi spunea ”Te iau la mine cercetător, du-te și învață sistemul nervos”. Învățam și când venea examenul, mă trimitea să-mi scot actele ca să intre „Fata popii din Albești, care stă la țară… las’, că pe tine te iau mai târziu…”. Și m-a ținut așa de vreo două, trei ori, până mi s-a terminat internatul. M-a chemat la el Boierul – căci așa i se zicea profesorului Rășcanu și i-am spus că trebuie să plec la țară. ”Cum să pleci, ți-am promis că o să te țin aici. Du-te și spune-i lui Guță Popovici (prorectorul de atunci, n.r) să mai prelungească cu șase luni internatul”. M-am dus la prorector, care mi-a răspuns: ”Așa crede Boierul, că-i ca pe vremea dumnealui. Dacă scrie acolo că Internatul e de trei ani…”.  Eram necăjit că mă duc la țară, nu atât că eram mofturos, dar aveam soția în anul II la Filologie și cum să lași frumusețe de fată și să pleci la țară? Am luat-o așa abătut spre ușă și când să ies, mă strigă profesorul: ”Spune-mi, tinere, dacă scot un post de preparator la Farmacologie, concurezi pe el?”. ”Sigur că da!”, am zis pe loc. Apoi am stat și m-am gîndit, Farmacologia nu-mi fusese dragă deloc, pe vremea aia era enorm de multă memorizare, învățai medicamente în prostie și sigur că nu mă atrăgea. Abia mai târziu, după ce am intrat, după ce am devenit cadru didactic, am văzut fața cealaltă a Farmacologiei, posibilitatea să cercetezi, să cauți medicamente noi, să te interesezi de mecanismul lor, să depistezi efectele secundare și să le studiezi, să vezi cum pot fi contracarate. Farmacologia experimentală este formidabilă, abia atunci m-am îndrăgostit de ea și am rămas lipit de ea până la pensie. De fapt până acum, căci eu nu m-am desprins deloc de UMF, am continuat cercetarea pe contract și mă găsești și sîmbăta uneori, și duminica, în biroul ăsta, pentru că vin la treabă.

PĂRINTELE ALGEZIOLOGIEI

Iar acum, s-a făcut acest CEMEX, dar eu am făcut mai întâi Laboratorul de Testare a Medicamentului, am făcut Centrul de Studiu și Terapie a Durerii, unde ani de zile am lucrat cu un colectiv foarte inimos, căruia îi sunt recunoscător. Și iată că acum aceste două laboratoare s-au vărsat ca pârâiele într-un fluviu și a apărut CEMEX, un laborator foarte mare, extrem de bine dotat dar care, din păcate, își așteaptă cercetătorii, pentru că are nevoie de cercetători care să lucreze cu aceste aparate.

Unde sunt cercetătorii?

Nu sunt suficienți cercetători pentru că, de exemplu, de la mine din Catedră am vreo trei sau patru care lucrează în Statele Unite, în Canada, în Germania, unde salariile sunt de zece ori mai mari. E foarte greu să-i atragi, trebuie o politică inteligentă.

Eu am câștigat primul milion de euro… Înainte de milionul ăsta, am avut un grant de 50.000 de euro, cu care am introdus Algeziologia în învățământul superior, știința despre durere.

Algeziologia ca disciplină, dar și ca termen…

Pe urmă am avut pînă în 200.000 de euro să fac Centrul de Studiu și Terapie a Durerii și după aceea am avut un milion de euro cu care am făcut Centrul de Excelență în Cercetarea Durerii. Acest fapt a fost continuat apoi de cei care au venit după mine, plus câțiva alți inimoși, printre care Dragoș Pieptu, care, împreună cu Bogdan Tamba, au făcut proiectul de 10 milioane de euro care a dus la construcția CEMEX-ului. Să vedem cum se va dezvolta mai departe, pentru că trebuie ancorați cercetători care să poată să producă, să facă acest centru vizibil pe plan internațional și de ce nu să aducă și bani.

Dar nu în situația asta erați și dvs. în 1971, un tânăr cercetător de 30 de ani, aflat în America, cu o bursă? Vi s-a propus să rămâneți acolo, de ce v-ați întors în România comunistă?

Da, mi s-a propus. Nu vreau să fac paradă. La un moment dat am fost tentat, dar se rupea cu totul legătura cu familia… Mi-aduceam copiii prin Crucea Roșie, dar toată copilăria, tinerețea, morții mei, care rămâneau aici… Era o rupere totală. Eu am crescut la casă, am crescut cu grădină, am crescut cu meri care-mi băteau în geamul biroului meu. Locuiam cu socrii mei, dacă plecam, socrii nu mai puteau să-și vadă nepoții. Pe de altă parte, i-am studiat pe cei care voiau să mă țină acolo. Toți aveau un dor cumplit de țară. Dar majoritatea plecaseră din blocuri mai mult sau mai puțin salubre, nu prea aveau ce regreta. Gândirea mea era de maniera asta și cu asta i-am și convins: ”Fraților, soluția nu-i să plece 20 și ceva de milioane de români, soluția e să ne întoarcem și să schimbăm lucrurile acolo!”. Este adevărat că m-am întors și orice tentativă de schimbare mi-a fost blocată. N-am mai ieșit în Vest vreme de 20 de ani, până în ’90 și orice încercare sau memoriile mele de a schimba ceva au fost lipsite de rezultat, cu o singură excepție, aceea a profesorului Ababei, care la întoarcere m-a ajutat să fac un Laborator Central de Enzimologie dar și profesorul a fost învins, a trebuit să plece în Vest și imediat după plecarea lui au desființat laboratorul, pentru că se băteau cine să-l conducă. Am avut de tras, a fost o perioadă pe care în volumul al II-lea al Memoriilor o să o descriu și care nu prea o să fie atât de veselă așa cum a fost ”Pe băncile școlilor”, pentru că am avut de îndurat foarte multe…

Practic, de cînd v-ați întors din Statele Unite, din 1972. De fapt, ați stat acolo doar un an, dar suficient cât să vă schimbe viața. Atunci ați lucrat la primul Institut de Cancer din lume, Roswell Park Memorial Institute.

Am învățat enorm, pentru că au fost foarte amabili. Dincolo de faptul că am învățat tehnici de ultimă generație, mi-au dat voie să merg la cursuri post-universitare și mi-au deschis capul cum se pot face cursurile cu studenții altfel, prietenos, interactiv. De aceea, la întoarcere, am fost un altfel de profesor. Pentru că se obișnuia să vină unul la catedră, se așeza, mormăia cursul, dacă studentul încerca să ridice mâna să spună ceva, îl dădea afară. Pentru studenți a fost un mare folos întoarcerea mea. Pentru mine mai puțin, pentru că m-am dus de exemplu în clinică și i-am cerut profesorului de Radiologie – pentru că atunci nu se făcea chimioterapie, să-mi permită să folosesc chimioterapicile venite ca ajutor la inundațiile din 1970. Am primit o mulțime de ajutoare și am fost ajutați și cu o mulțime de chimioterapice anticanceroase, erau încă în termen. Profesorul m-a întrebat dacă am hârtie scrisă de la Rector. M-am dus la Rector, care mi-a spus:”Tinere, de ce crezi că te-a trimis la mine? Pentru că nu te vrea. Nu vrea să vină unul și să facă altceva. Eu, oficial, nu pot să-l silesc, pentru că-i șef de catedră”. Și astfel chimioterapicele au expirat, nu au fost folosite, pentru că nimeni nu se pricepea. Iată una din înfrîngerile mele de la întoarcerea mea și abia după ‘90 am putut să mă exprim plenar, dar nu înseamnă că m-am dat bătut de tot. M-am zbătut și am găsit o altă cale și anume testarea medicamentului. Am făcut, în 1986, Laboratorul de Testare a Medicamentului, autofinanțat. Plăteam eu 17 oameni, făceam contracte, devenisem expert al Centralei de medicamente și pregăteam dosarul pentru export al medicamentelor românești.

Era singurul din în țară?

În țară încercaseră la Timișoara, dar nu au reușit și sigur că lucram cu Centrala de medicamente care avea laboratorul ei, dar având puțini oameni, apelau la cei din provincie. Atunci am făcut laboratorul și aveam uneori câte zece contracte pe an, câștigam foarte bine, făceam mulți bani. Din păcate, nu aveam dreptul să ne publicăm lucrările, pentru că intrau în dosarele de export și trebuia să primești aprobarea Centralei. Am publicat câteva, dar puține, pentru că intrau în volumele care mergeau la export. Erau medicamente folosite pe piața românească de ani de zile, pe români, dar nu aveau dosarul că ar fi fost experimentate vreodată pe animale. Gerovitalul de care vorbim, Boicilul și alte medicamente de care se făcea mare gălăgie, nu fuseseră experimentate decât direct pe români. Asta era situația, jalnică. Eu am făcut primele experimente pe șobolani.

Pe atunci totul era pentru export, pentru că Ceaușescu voia să-și plătească datoriile, ca să nu-l mai certe străinătatea că încalcă drepturile omului. Și atunci, ca să fac laboratorul ăsta, ce mi-a dat prin cap, ”ce știu activiștii ăștia, să dăm pentru export!”. Și atunci i-am întrebat, ”Ce trimiteți voi la export, de faceți atâta panaramă? Nitrat de amoniu, îngrășământ, da? Păi cât costă un sac de nitrat de amoniu, zece bani? Dar dacă ați exporta un sac de medicamente? Ar costa zece dolari”. ”Da, tovarășu’ Mungiu, asta chiar ar fi interesant…”.  Trebuia să-i păcălești într-un fel și așa am făcut un memoriu și am intrat pe filiera asta, vindeam medicamente. E adevărat că le vindeam în pagubă. Vindeam aspirina nemților, care-o făcuseră. O luau pentru că le-o dădeam vrac, la un preț care nu știu dacă nu era cumva sub prețul de fabricație, iar ei făceau din ea aspirina aia micronizată, aspirină Bayer și ne-o revindeau nouă de 40 de ori mai scump. Astea erau afacerile pe vremea aia.

Și cu rușii și cu nemții…

Așa, destul de păguboase.

Ați ales Farmacologia și ați avut o carieră impresionantă, chiar dacă ați avut și multe înfrîngeri, înainte de ’90. Aveți 15 brevete de invenții?

14 brevete, dar nu mă prea laud cu ele, că n-am câștigat de pe urma lor. Brevetele astea, pe vremea lui Ceaușescu, era luate de diverse intreprinderi. Pentru mine-s trecute mai mult pentru CV… Alții au mai câștigat de pe urma lor. Dar ca aspecte de recunoștere, Algeziologia, pe care am introdus-o și care acum, cu regret o spun, văd că este marginalizată…  O singură serie din Medicină face Algeziologie. Am făcut cursuri pentru toate facultățile de medicină din țară, dar nu s-a introdus decât pe la Bacău și pe la Universitatea Cuza, în rest nu se face. Și-i păcat, că peste doi ani e ”Anul internațional în privința durerii” și noi atunci o să ieșim modest de tot.

De ce la noi în țară nu este luată în serios durerea?

Pentru că lucrurile sunt privite cu mare superficialitate, că în momentul în care spui cuvîntul ”durere ” spui că-i firesc, că oricare doctor învață să trateze durerea. Dar eu nu despre durerea asta vorbesc, ci despre durerea cronică, cea care devine boală în sine. Există boli care trec ca boală: herpes zoster, zona zoster, de exemplu. Faci niște beșici, care dor într-adevăr, după care dispar ca și cum te-ai vindecat, iar durerea persistă luni și ani de zile. Nevralgia de trigemen – o nevralgie care persistă ani de zile și care împinge uneri bolnavul la sinucidere, durerile din diabet, durerile din anumite forme de reumatism, ca să nu mai vorbesc despre durerile din cancer. Astea sunt dureri care persistă mai mult de șase luni și unde durerea este actorul principal, nu boala. Astea trebuie tratate de un specialist, care este algeziologul, pentru că depășesc sfera unei singure discipline. Trebuie o abordare interdisciplinară, o echipă de durere, care să fie atentă și algeziologul este pregătit pentru asta, să abordeze durerea cronică ca boală în sine.

Cât am fost consilier european, am făcut documente, pe care le-am prezentat la Bruxelles, în Parlamentul European și am convins o mulțime de guverne să accepte durerea cronică ca boală în sine, să o treacă în nomenclatorul de boli și bineînțeles, pentru asta, se ofere și medicație compensată, ca să aibă și oamenii săraci posibilitatea să-și trateze durerea. Germania, Anglia, Franța, Italia, Țările Scandinave, toți au acceptat. Numai România nu vrea să accepte lucrul ăsta.

De ce superficialitatea, indiferența asta?

Superficialitate și dorința de a nu cheltui, zgârcenia de la Buget. Că asta înseamnă bani să educi, să pregătești algeziologi, să accepți o specialitate nouă, bani să faci pregătire, bani să tratezi bolnavii, bani să faci centre de durere, clinici de durere, spitale de durere, cum există în toate țările civilizate. Spitale destinate tratării durerilor cronice.

Spuneați într-un alt interviu că în Thailanda funcționează mai multe spitale de durere.

Da, acum 15 ani erau trei spitale cât Spitalul Parhon. A venit șefa ”Durerii” din Thailanda la noi, care ne-a prezentat diapozitive cu spitalele ei. Îmi aduc aminte că noi trimiteam invitații la toate țările care voiau să vină – pe atunci eram vicepreședintele Asociației pentru Studiul Durerii, și din Thailanda a venit un mail că ar vrea să vină președinta de acolo. Am zis cu plăcere, dar pe urmă a mai venit un mail în care întreba dacă poate veni însoțită de două persoane. Noi, care asiguram aici cazarea și masa, le-am spus să vină, dacă își plătesc avionul. Apoi a mai trimis un mail că vin 17.  O cam sfeclisem noi, dar când au venit, și-au plătit ei cazarea. Au fost foarte activi și atunci am aflat câtă atenție dau ei terapiei durerii în Thailanda.

După aceea am aflat și de alte țări, pentru că mergând în acest Consiliu European, apoi la congrese mondiale, afli care este situația de jur împrejurul lumii și cam îți dai seama unde te situezi. Asta a dus și la faptul că am muncit la legea pentru stupefiante.

Ați schimbat totuși niște lucruri, sunteți ”părintele legii 339”, legea stupefiantelor.

Nu, cine mi-a zis așa poate a vrut să spună că sunt ”părintele algeziologiei”, pentru că legea nu a fost făcută de mine, ci de un colectiv, din care am avut și eu cinstea să fac parte, format din consilieri din Statele Unite, Spania și Franța, care ne-au ajutat să facem o lege bună. Am făcut legea, dar implementarea ei merge prost. Cei de la CNAS au pus o steluță și nu mai poate să prescrie orice medic, cum scria în lege, ci după ce aprobă un specialist. Or în cazul unui infarct de miocard, dacă-i faci o morfină cuiva, ăla nu face aritmie, că el nu moare prin ruperea inimii întotdeauna. Și atunci morfina împiedică această aritmie și ai salvat o viață. Ăla, trimis la specialist, moare.

CELEBRITATEA COPIILOR

În 2007, când Cristian Mungiu a luat Palme d’Or pentru ”Patru luni, trei săptămâni și două zile”, eu, ca ieșeancă, am fost tare mândră. Nici nu pot să-mi imaginez ce a fost în sufletul dvs. de tată când ați văzut că fiul dumneavoastră a ajuns la o astfel de perfomanță.

Suntem părinți fericiți. Nu pot despărți copiii mei, pentru că amândoi au celebritatea lor. Alina a avut și ea un rol în a-l ajuta pe Cristi, pentru că ea a ajuns mai întâi la București, și pe urmă Cristi a locuit în garsoniera ei când ea s-a măritat.

Fiica dumneavoastră a avut de suferit pentru că și-a ales un domeniu în care e ușor să-ți faci dușmani.

Fiica mea și-a ales prima dată profesia sub comunism, a vrut să facă jurnalism de la început și nu i-am permis, ba chiar am chemat niște prieteni ziariști ca să-i spună că nu scriu ce vor, ci scriu ce se ordonă. Așa că pur și simplu am făcut o seară de petrecere în care am aranjat ca s-o descurajeze să facă jurnalism.

Cum v-a descurajat și tatăl dumneavostră când ați vrut să dați la Istorie. Aceeași poveste.

Corect. Și simțeam că fac un lucru bun în epoca aia și într-adevăr a dat la Medicină și a zis ”Cu o singură condiție, să fac Psihiatrie”. Când a terminat Medicina, a fost șefă de promoție, m-am dus la profesorul Pirojinschi și l-am rugat să-i permită să participe la concurs, pentru obținerea unui loc la doctorat. Făcuse tot stagieratul la Psihiatrie. El mi-a spus că nu se poate, că are oamenii lui, să meargă la țară și când se va elibera un post, o va chema. Când am venit și i-am spus fiică-mii, mi-a replicat: ”Să crezi tu că am învățat de mi-am rupt coatele, ca să nu te fac de râs și ca să învăț medicină ca lumea, ca să mă trimită acum cineva la țară. Eu nu mai fac medicină”. Întâi nu am luat-o în serios dar s-a dus, și-a scos singură Cartea de Muncă și s-a dus la ”Convorbiri literare”. De aici a luat-o Stelian Tănase la ”22”, apoi a devenit redactor-șef la ”Expres”, apoi a fost directoare de știri la TVR, pe urmă a plecat la Boston, la Harvard, s-a întors și a luat doctoratul în psihologie politică la Universitatea Cuza și după aceea a făcut o carieră de psihologie politică și asta face ca profesor universitar plin la Berlin, de șapte ani de zile. Și încearcă aici, cât de cât, să inducă ideea de democrație în România, dar din cîte îmi dau eu seama, e o treabă de Don Quijote. Adică se cam luptă cu morile de vânt, că democrația adevărată prinde foarte greu în România.

Cât despre fecioră-miu, ce să spun… A făcut și el întâi Română-Engleză, apoi a încercat la Regie, din șase locuri a intrat al patrulea. Din anul II a devenit regizor de platou, a lucrat cu regizori care au ajuns la Cannes. Terminînd facultatea, a început să adune premii, mai întâi la scurt-metraj, pe urmă cu Occident a ajuns prima oară la Cannes. A ajuns de patru ori la Cannes în zece ani și a luat tot ce se poate lua… Ce pot să spun mai mult de atât, decât că este un tată model. Se scoală dimineața, pregătește micul dejun pentru copii, îi îmbracă, îi duce la școală la 23 de km de București, la Liceul Francez ”Anna de Noailles”, se întoarce, trece la muncă, vine seara și îngrijește copiii. Pentru că mi-a spus, când l-am întrebat de ce face asta, ”Pentru că nu vreau să crească copiii fără să-și aducă aminte de mine cum i-am crescut”. Că el e foarte ocupat, din trei luni, jumătate de timp l-a petrecut în străinătate, ca să-și lanseze ”Bacalaureatul” și atunci, când se întoarce acasă, se simte vinovat și stă cu ei cât mai mult.

Care dintre filmele fiului dumneavoastră v-a impresionat mai mult?

Și ”4,3,2”, și ”Bacalaureat”, pentru că în ambele m-am regăsit cu frânturi din viața mea. Nu se poate ca experiența lui de viață în familie să nu fi lăsat urme.

În ”4, 3, 2”, de exemplu, care-s momentele în care vă regăsiți?

Există la un moment dat o masă. Ce discută ăia la masa aia este cam ce se discuta la mine acasă când primeam musafiri. Sunt idei care se vehiculau atunci din diverse direcții și care dominau epoca.

Cristi a fost ca un burete, a absorbit toate poveștile familiei.

El, ca și Sadoveanu, parcă se uită în altă parte, nu notează, dar exact ca un burete absoarbe și prelucrează, digeră, iar mai târziu nu povestește pur și simplu o istorie care a avut loc, ci acumulează, mixează și scoate esența.

Și el povestește foarte frumos despre copilărie, are niște povestiri spumoase.

Da, într-o vreme publica proză scurtă, povești foarte frumușele. Unele dintre ele le recita celebrul actor Dem Rădulescu.

La un moment dat, săracu’, în perioada când nu reușise la Facultatea de Medicină și se punea problema să-l ia în armată, a trebuit angajat. Cu ajutorul prietenilor mei din Cvartetul Voces, frații Prelipceanu, a fost angajat vânzător de bilete, distribuitor de bilete la Filarmonică. Distribuia bilete prin oraș, la intreprinderi, era o chestie penibilă, dar așa trăia și Filarmonica, pe atunci, din pomeni. Trebuia să vândă bilete la cei de la CUG, care îți dai seama cam cât erau interesați de muzică simfonică…  Mergea săracul peste tot și i se dăduse o cămăruță  pe care o împărțea cu femeia de serviciu, sub scară, unde își ținea aia măturile. A scris el o dată, ”Primul meu cabinet”, despre chestia asta. Povestește tot așa, amar, că stătea seara la intrare și deodată vine un profesor de-al lui din liceu, care-l întreabă: ”Ce faci aici, Mungiule?”. ”Lucrez la Filarmonică”, îi răspunde Cristi. ”Eii, am știut întodeauna că ai talent!”.

Când ați împlinit 70 de ani, Cristi v-a făcu un cadou special: 70 de sticle adunate din 14 țări diferite.

Le-a aranjat în caroul ăla ca tabla de șah. În fiecare pătrățică mi-a pus câte o sticlă de vin și pe unele a lipit niște bilețele: ”nașterea”, ”prima zi de școală”, ”prima zi în America”, ”carnetul de șofer” și mi-a spus că mi le-a dat ca să încep să-mi scriu Memoriile. M-a silit să scriu și am scris și continui să scriu și acum.

Și acum, la 75 de ani, ce vă mai doriți?

La 75  vreau să-mi iasă al doilea volum, care cuprinde perioada de la întoarcerea mea din Statele Unite ale Americii, în 1972, până la Anul Nou din 1990. Sunt pățaniile mele până cînd am devenit conferențiar –  a fost îngrozitor de greu să ajung conferențiar, că s-a opus șeful meu cât a putut. Iar partea a treia o să fie chiar luminoasă, pentru că ajungînd președintele Asociației de Durere, am vreo 45 de țări în care am umblat cu congresele de durere, m-am întâlnit cu oameni de seamă, care au însemnat ceva în istoria algeziologiei. Am și acolo ce povesti. Dar mai întâi trebuie să termin partea asta pe care am străbătut-o cu dificultate.

CARE ESTE CEA MAI MARE DURERE?

Mai ușor era de spus care e cea mai ușoară durere. Se spune că cea mai ușor de suportat este durerea altuia. Dar nici asta nu-i adevărat, dacă te gândești la copilul tău. Dacă-ți vezi copilul tău în durere, ai dori enorm să te doară pe tine. Iar în legătură cu durerea cea mai mare, am mai spus de multe ori, este durerea neuropatică, durerea care se produce prin lezarea unor anumite trunchiuri nervoase și de ce este jalnică, pentru că devine durere cronică, devine boală în sine și pentru că 50% dintre aceste dureri nu răspund aproape niciunui tratament.  În fața mea stau uneori bolnavi care au trecut pe la toți doctorii din țara asta și vin înnebuniți la mine, ”Ce pot să fac pentru ei?”. Și de foarte multe ori îmi dau seama că nu pot să le fac mare lucru, decât poate să le spun un cuvânt bun și să încerc să fac psihoterapie, să-i obișnuiesc să trăiască cu durerea lor.

Oana Bugeag

Oana Bugeag

Universitatea de Medicina si Farmacie "Grigore T. Popa" Iasi | Departamentul de Comunicare si Marketing Universitar | oana.bugeag@umfiasi.ro

Comentarii

Nu exista comentarii Fii primul care comenteaza acest articol!

Scrie un comentariu

Reguli pentru un dialog civilizat: Comentariile se vor incadra in tematica articolului si se vor referi la articol, si NU la autorul acestuia. Va rugam insistent sa folositi un limbaj civilizat si o limba romana curata si corecta. Comentariile care nu respecta aceste doua reguli simple NU vor fi publicate.

Campurile marcate cu * sunt obligatorii