„Sunt un om al detaliului, al managementului integrat și al managementului riscului”
05/07/2019
Oana Bugeag (43 articole)
0 comentarii
Distribuie

„Sunt un om al detaliului, al managementului integrat și al managementului riscului”

Interviu cu col. medic Aurelian-Corneliu Moraru, comandantul Spitalului Clinic de Urgență Militar „Dr. Iacob Czihac” Iași

La vârsta de zece ani a asistat încremenit cum cutremurul i-a spulberat casa și întâmplarea i-a umbrit copilăria, aducându-l mai repede în lumea adulților. Poate că atunci i-a încolțit ideea de a pleca în lume, de a-și găsi drumul departe de familie, de Craiova natală, descoperind că rădăcinile sufletești și spirituale ale familiei nu-și trag seva din zidurile aparent trainice ale unei case. „My personal belief and dream is to nurture the future and memory of the next three generations”.

Medicina a făcut-o jumătate la civili, jumătate la Institutul Medico-Militar, anii de studenție fiind fragmentați și de revoluția din 1989. A participat la grevele studențești, a dat interviuri, a părăsit Craiova pentru Capitală, alegând cariera de medicină militară, dar nici uniforma, și nici halatul de medic nu i s-au potrivit perfect, nu l-au împlinit. A reușit totuși să le îmbine pentru a-și perfecționa o calitate descoperită mai târziu: cea de strateg.

Dintre toate experiențele, cea americană l-a influențat cel mai mult: a ajuns pe Tărâmul Făgăduinței, la Universitatea Georgetown, din Washington, unde a câștigat o bursă în domeniul Politicilor de Sănătate, cu doar o lună înainte de atentatele de la 11 septembrie. A avut atunci posibilitatea să privească globalizarea cu alți ochi și să asimileze termeni noi, precum fragregation”, grație unui profesor exceptional – James N. Rosenau, dar și să vadă live” schimbarea Americii.

Studiile în domeniul medicinei militare și a politicilor publice, dar și întâmplarea, dorința de a cunoaște și a asimila experiențe noi, culturi, oameni și mentalități, și nu în ultimul rând cunoașterea la perfecție a limbii engleze, i-au creionat o carieră de succes în cadrul Direcției Medicale a MApN, ajungând reprezentant al României la Centrul NATO de Excelență pentru Medicină Militară la Budapesta.

În urmă cu doi ani a fost detașat și împuternicit comandant la Spitalul Militar de Urgență Dr. Iacob Czihac” Iași, o „promovare” nedorită, inițial, dar pe care a luat-o ca pe o provocare, o bună ocazie de a-și pune în practică experiența internațională într-o funcție de management de nivel superior.

_____________________________________________________________________________________

Col. Aurelian-Corneliu Moraru a obținut, în 1993, diploma de licență, titlul doctor-medic, la Universitatea de Medicină și Farmacie (UMF) Carol Davila” din București, concomitent cu absolvirea Institutului Medico-Militar din București.

În iunie 2000 obține și diploma de master în Politici Publice la Școala Națională de Științe Politice și Administrative (SNSPA) din București.

A participat în perioada august 2001-august 2002 la un program privind Dezvoltarea Politicilor și Sănătatea Globală din cadrul Universității Georgetown, din Washington, DC (SUA), program care a inclus şi un stagiu intensiv la Organizația Pan-Americană a Sănătății (PAHO).

A lucrat la Direcția medicală a Ministerului Apărării Naționale ca ofițer medic specialist pentru servicii de sănătate, pe probleme legate de politici de sănătate, interoperabilitate medicală, educație, cercetare în domeniul sănătății și cooperare internațională, obținând calificative de “Bine” și “Foarte Bine” pe tot parcursul carierei militare, de la absolvire și până în prezent. A avut responsabilități privind planificarea strategică și evaluarea activităților medicale legate de dislocarea forțelor, pentru toate fazele de desfășurare ale acesteia.  De asemenea, în această funcție a lucrat îndeaproape, ca dezvoltator de proiecte, în domeniul standardizării/telemedicină, în cadrul Partnership Information Management System (PIMS).  A fost desemnat reprezentant național pentru două grupuri de lucru în domeniul medical al NATO: Structuri de Comunicații și Informatică Medicale (MedCIS) și Comitetul de Standardizare Medicală (MedSB). În această calitate, el a activat ca ofițer de legătură pentru Comitetul Șefilor Serviciilor Medicale din țările membre NATO, PfPși MD (COMEDS) din anul 1997.

I s-a acordat premiul “Cel mai bun funcționar public” (2004) ca o recunoaștere a activității sale de până atunci în domeniul asigurării asistenței medicale curative și profilactice în unități sanitare publice, în noiembrie 2011 a primit distincția “Semnul onorific în Serviciul Patriei pentru ofițeri“.  In semn de apreciere deosebita pentru contributia adusa in procesul de dezvoltare a sistemului medical militar, la 21 august 2018 i se conferă “Emblema de Onoare a Medicinei Militare”.

În perioada mai 2008-septembrie 2017, ofițerul-medic a reprezentat România în Comitetul de Coordonare al Centrului NATO de Excelență pentru Medicină Militară (MILMED COE), aflat la Budapesta, Ungaria.

În septembrie 2017 a fost detașat și împuternicit comandant la Spitalul Militar de Urgență Dr. Iacob Czihac” din Iași pentru ca din octombrie 2018 , în urma unui examen, să fie numit în aceeași funcție.

____________________________________________________________________

De obicei cei care îmbrățișează o carieră militară se înscriu într-o tradiție familială. Este și cazul dvs.?

Cartea de identitate a bunicului, cu urmele gloanțelor

Bunicul din partea mamei mele a fost plutonier de administrație, era un fel de administrator al companiei. A luptat în ambele războaie mondiale. A fost rănit în primul război mondial, a fost operat și i s-a înlocuit rotula cu a unui decedat la spitalul din comuna Soveja (jud. Vrancea). S-a pensionat militar la sfârșitul anului 1945, la vârsta de 49 de ani.  În 5 mai 1946 este împușcat mortal de un militar rus la Calafat; se dusese să facă cumpărături de primăvară. Ambii frați ai mamei au terminat liceul militar. Unul a fost admis la Institutul Sanitar Militar – Facultatea de Medicină, în ianuarie 1945, de unde a fost eliminat în septembrie 1946 întrucât a exprimat opinii contrare politicii de partid si de stat: era anul în care tatăl lui fusese împușcat. Cel de-al doilea a terminat studii militare tehniceși a ocupat o funcție de director în Ministerul Învățământului. Străbunicul si bunicul din partea tatălui erau en-grosisti de cereale, proprietar de pământ, utilaje agricole și fără nicio legătură cu cariera militară.

Bunicul matern

Sunteți craiovean de origine.

M-am născut la Craiova, de patru generații (de la sfârșitul secolului XVII) suntem acolo. Mama, bunica, străbunica și stră-străbunica mea, toate au locuit la aceeași adresă. Prima familie a venit de la 60 de km de Craiova, din comuna Castranova (fosta Cacaleți, judetul Romanați). Prima locuință (un bordei) și-au construit-o pe terenul închiriat de biserică și se plătea un fel de taxă („taxa de embatic”). Ulterior acest teren a intrat în proprietatea familiei.  Revenind la întrebarea dvs., aș putea spune că nu exista în familia mea o tradiție militară extraordinară, cu toate acestea mi-am dorit să fac medicină militară, poate urmând idealul spulberat al fratelui mamei, medic, care a urmat un an medicina militară.

Pentru statut, pentru beneficii?

Cel mai mult mi-am dorit să plec de acasă. Mai am un frate și o soră, amândoi mai mici ca mine. Toți trei frații am primit educația în spiritul ăsta, să stăm pe lângă casă; mama dorea să ne țină aproape, asa cum au făcut și părinții ei cu ea. Dar, când am constatat că lucrurile nu se desfășoară bine în orașul meu natal și că pot să obțin și altceva în altă parte, m-am decis să plec. În 1983, când am vrut să dau la medicină militară, a avut loc un scandal la Facultatea de Medicină Militară și „tovarășa” Ceaușescu l-a desființat peste noapte. Studenții de la FMM erau gălăgioși, făcuseră niște năzbâtii, care nu se înscriau în linia de atunci a partidului unic. Așa că, nemaifiind facultatea, am dat examen la Facultatea de medicină din Craiova. Am luat examenul, în 1984, am făcut armata, nouă luni, ca TR-ist (militar cu termen redus), lângă Arad, la Regimentul de ofițeri în rezervă de la Lipova, apoi m-am dus la facultate.

TR-ist la Regimentul de ofițeri în rezervă de la Lipova, 1984

„Viața familiei noastre s-a schimbat după cutremurul din ’77”

De ce medicină?

Mama mea aveau doi frați, unul medic, la Spitalul de la Lehliu-Gară, iar celălalt director la Ministerul Învățământului și Cercetării.  Cel care era medic își ajuta sora (mama mea) luându-ne să petrecem vacanțele de vară la el. Mai era un motiv – în 1977 am rămas fără nicio casă. Din cauza cutremurului, am devenit sinistrați. Aveam doar zece ani. Țin minte și acum acel episod dramatic. Cutremurul m-a prins în casă, eram la baie, făceam duș, era seară. Deodată a început să se miște boilerul de apă caldă și să se umple chiuveta cu apă. Când a căzut boilerul, am fugit afară, în curte. Stăteam pe prispa casei bătrânești și priveam cum cad cărămizile – casa se prăbușise în fața noastră. Eram în stare de șoc și la un moment dat am început să tremur de frig, pentru că eram doar cu un prosop pe mine.

Când s-au mutat la Craiova (înainte de 1896, data nașterii bunicului meu matern), strămoșii mei au trăit într-un bordei construit de ei. Următoarea generație a ridicat o casă din chirpici, de trei camere, care a rămas în picioare și acum. Bunicul, cel care a prins cele două războaie, a construit casa mare – una frumoasă, cu camere înalte, în stil vagon, cea în care am locuit și noi și care la cutremurul din 1977 s-a dărâmat complet. Iar casa de chirpici, pe bârne din lemn, pe care noi o foloseam ca bucătărie de vară, unde locuia bunica, a rămas intactă.

Și v-ați mutat acolo, o perioadă.

Nu era locuibilă nici aceea, pentru că se spărseseră toate geamurile, peretii erau crăpați, se vedea în curte prin ei, acoperișul spart. Așa că am fost nevoiți să ne mutăm într-un apartament mic, cu două camere, la un cămin de nefamiliști, unde am locuit toți șase membri ai familiei, câteva luni bune.

Părinții cu ce se ocupau?

Tata era inginer constructor, lucra la serviciul mecanizare al unui trust de construcții industriale, iar mama a fost asistentă medicală. Când nu avea cu cine să ne lase acasă, ne lua cu ea, la spital. Așa am cunoscut Policlinica, Spitalul și Uzina Electroputere.

Ați avut o copilărie fericită?

Până la cutremur, da, cu siguranță. Dar cred că viața familiei noastre s-a schimbat după 1977. Până atunci fusesem o familie normală, fiecare avea camera lui și dintr-o dată ne-am trezit fără niciun acoperiș deasupra capului, adunându-mi lucrurile, cărțile și caietele din dărâmături. A fost pur și simplu un moment crucial pentru mama – toată averea ei s-a evaporat într-o clipă. Țin minte si acum că în următoarele luni mama a fost nevoită să ne gătească prin vecini, cu rândul, ne aduceau mâncarea în crătiți, cu un cărucior de butelii, nouă și altor câteva familii care erau în aceeași situație ca noi, cazate în același bloc.

Povesteați de unchiul dvs., care a jucat un rol important în viața dvs.

Pe unchiul meu, medic, îl insoțeam adeseori la spital. Era medic specialist de Medicină Internă, cu specializare în cardiologie la Spitalul orășenesc din Lehliu-Gară. Era și șef de secție. Așa că de mic sunt familiarizat cu atmosfera de spital, o ajutam pe asistenta lui să punem electrozii la pacienți, să-i țin borcanul cu cloramina 2% (sic!) în care punea la păstrat electrozii și termometrele.

Tânăr ofițer student, Institul Medico-Militar, august 1991

Partea de medicină militară a venit în 1990, după revoluție, când s-a reînființat Institutul de Medicină Militară. Cei care l-au reînființat au dorit să aibă studenți din toți anii de studiu, lucru pe care l-au făcut recrutând oameni dintre cei care fuseseră în contact cu ei. Pentru mine a fost foarte importantă discuția cu profesorul Victor Voicu, șeful catedrei de Farmacologie de la Facultatea de Medicină din Craiova. Profesorul Voicu, acum academician și vice-președinte al Academiei Române, atunci avea grad de general medic, era comandantul Centrului de Cercetări Științifice Medico-Militare și ulterior șef al Direcției medicale. L-am întrebat ce părere are despre oportunitatea ivită și dumnealui m-a încurajat să-i dau curs. Pentru mine, academicianul Voicu era modelul de personalitate pe care mi l-aș fi dorit să-l urmez mai îndeaproape. Mi-au plăcut cursurile lui, modul în care-și prezenta lucrările și eleganța cu care reușea să te introducă în atmosfera unei discipline absolut rigide. Când încheia un curs, nu găseai multe lucruri pe care să nu le fi înțeles.

„Nu m-am gândit niciodată că o să ajung colonel medic, comandant de spital sau că o să ajung să lucrez patru ani într-un centru de excelență al NATO”

Când ați dat la facultate, câți concurau pe loc?

Am fost 13 pe un loc. Atunci erau mai puține facultati de medicină, iar cererea și oferta erau cumva sincronizate cu nevoia de medici.

După revoluție, ați fost ales președinte al proaspăt înființatei Societăți a Studenților Mediciniști Craiova. Ce amintiri aveți din acea perioadă?

În 1989, studenții de la Facultatea de Medicină Generală din Craiova au înregistrat o asociație – SSM. A fost un moment extrem de interesant, unic, ale cărui condiții nu cred că se mai pot replica vreodată, când am descoperit că profesorii cei mai iubiți nu erau neapărat și cei mai curați. Am avut profesori care fuseseră colaboratori sau care aveau relații cu străinii, care au turnat colegii lor la Securitate…  Eram președintele Societății, am avut discuții și cu studenții, atât cu cei români, cât și cu cei străini, dar și cu unii profesorii. Eram luat de val și chiar credeam în acele idealuri, am făcut și o grevă studențească, am participat la interviuri cu Jeana Gheorghiu la TVR și la Radio România Actualități. Noi, studenții, ne doream un decan al nostru – pe domnul prof. Valeriu Neștianu, care avea același stil cu al profesorului Victor Voicu și care era dornic să împărtășească multele cunoștințe pe care le avea. Presa vremii consemnează acele momente. E o perioadă în care am învățat multe lucruri, în primul rând libertatea, ce înseamnă să fii liber. Preț de trei, patru ani observasem o anumită viață universitară. După revoluție, realizam altceva, se reașezau valorile. Unele s-au dovedit a fi false valori, altele s-au dovedit a fi valori cu trasee de acțiune diferite și dificil de urmat.

Oricum, atunci s-au deschis porțile, puteai să ieși în lume.

Exact, și ăsta a fost și a rămas un imens avantaj. În acel moment, în 1991, am decis să plec la București, la nou reînființatul Institut Medico-Militar.

Familia v-a încurajat?

Nu, dar eu îmi doream foarte tare să plec de acasă și m-am dus la București, unde pot spune ca am luat viața de la capăt.

Cum era viața de student la Medicină Militară?

Nu era cu mult diferită de cea de la Craiova, de la „civili”, dar eram independent financiar, aveam bursa destul de consistentă, aveam asigurate trei mese zilnic la popota facultății, haine, cărți, manuale, rechizite etc.  În schimb, o lună din vacanța de vară o petreceam în convocarea militară, cu trageri, instrucție de front, instrucție de specialitate, iar câteva ore pe săptămână, după-amiaza, aveam pregătire în specialitatea medico-militară. Mai aveam obligația ca, după prima sesiune de restanțe, să fim integraliști. Nu puteam să fim înmatriculați în anul următor, la IMM, dacă nu eram integraliști.

Poate v-am mai spus, dar am făcut primii patru ani la Craiova și ultimii doi ani i-am făcut în Capitală. Poate asta explică de ce sunt un pic mai rebel, nu foarte înregimentat în viața militară. Pentru că am făcut facultatea jumătate ca civil, jumătate la Institutul Medico-Militar.

Au fost momente când ați regretat alegerea făcută?

Pofta vine mâncând. Eu nu m-am gândit niciodată că o să ajung colonel, comandant de spital sau că o să ajung să lucrez patru ani într-un centru de excelență al NATO. N-am vrut să plec în America, nu era o țintă a mea, dar pur și simplu știam că trebuie să fac ceva care să mă ajute să mă pot dezvolta. Și am ales oportunitățile pe care mi le-au oferit viața, conjunctura, întâmplarea…

Ați lucrat o perioadă și la Petroșani…

Pe vremea aceea se făceau multe modificări legislative. Înainte de 1989, după ce terminai facultatea, erai repartizat obligatoriu trei ani la țară (așa-numita „repartiție guvernamentală”). La un moment dat, pentru absolvenții de medicină militară se pusese problema să facă un singur an stagiatură la Spitalul Militar Central sau la spitalele militare din țară, și abia după aceea să fie trimiși la unități. Din anumite considerente, această perioadă de un an de zile s-a tot prelungit, pentru că nu ieșise ordin de ministru, habar nu am. Dar peste noapte ne-am trezit cu decizia: „Stimaților, începând cu 1 septembrie vă duceți la unități militare din țară”. În acel moment am vrut să plec din armată, pentru că nu doream să mă duc undeva la țară, mă pregătisem pentru examen de preparator la catedra de farmacologie – toxicologie. De altfel, teza mea de licență a fost făcută cu profesorul Voicu, de farmacologie, pe un patent al dumnealui. Nu știam ce să fac, mai ales că era o perioadă tulbure. Toți colegii, după 1990, nu mai aveau loc de muncă, că se desființase repartiția generalizată, apăruseră universitățile private… Și am hotărât să încerc, să mă duc la Petroșani. Am găsit acolo o unitate militară de vânători de munte, o brigadă, care nu avea medic. Erau 600 de suflete, dintre care 200-300 de militari în termen, care nu aveau asistență medicală permanentă, venea un medic o dată pe săptămână. Am stat acolo din septembrie 1996 până în iulie anul următor. Soția mea era la București, mi-era greu departe de familie. Într-o zi am ieșit la raport și am zis că vreau să fiu transferat la o unitate aproape de București. Și cu chiu cu vai am găsit o unitate la vreo 50 de km de Capitală unde am mai stat încă nouă luni. Eram medic de brigadă, echivalentul unui medic de familie.

De ce ați vrut să urmați masterul la SNSPA? Ați făcut niște alegeri care nu par să aibă vreo legătură una cu alta.

Fără să am un scop în sine, mi-au plăcut relațiile internaționale.  Pur și simplu viața politică de atunci mi s-a părut foarte interesantă, urmăream ce se întâmplă pe scena politică, citeam ziarele vremii, mă interesau dezbaterile și curentele de opinie, atunci la fel ca și acum.

Ați fost membru al vreunui partid?

Nu. Am fost membru (voluntar) în Asociația Pro Democrația. Ca student voluntar am cunoscut organizațiile neguvernamentale, am lucrat la programul de cercetare al Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile ca asistent de cercetare, din 1996 până în 1998, pentru programe speciale, pentru proiecte de asistență socială.

Adică v-a atras zona aceasta de activism civic.

Simțeam că pot să fac ceva, îmi plăceau lucrurile din care ieșea ceva concret și nu m-am dus către politică, că mi se părea o prostie. Iar medicina nu-mi era suficientă. Pe mine mă enerva foarte tare cum eram priviți ca studenți și ca rezidenți în clinicile universitare. Ca rezident, cel puțin, nu te prea băga nimeni în seamă. Completam foi toată ziua. Dar acum am înțeles că unii rezidenți nici nu mai răspund la telefon când îi cheamă șeful la o urgență. Este și un revers al medaliei.

Pe atunci lumea privea asociațiile și fundațiile ca ceva foarte ciudat, care au un interes, reprezintă pe “x” sau pe “y” din străinătate, că vor “să ne vândă țara” etc… Eu aveam ocazia să cunosc organizațiile din interior. Apoi, plecând de la partea practică, am ajuns la teorie, adică la politici.

Până la urmă aceste alegeri ale dvs. s-au legat și ați ajuns funcționar în Ministerul Apărării.

Ultima funcție înainte să vin la Iași, în 2017, am ocupat-o la Direcția Medicală. Am practicat și medicina, ca medic, în Policlinica Cobălcescu, dar, apoi, mai mult în privat. La Direcția Medicală m-am ocupat de politici și practici de sănătate, m-am ocupat de domeniul organizării și desfășurării relațiilor internaționale din domeniul medical la Ministerul Apărării Naționale.

Și la Centrul NATO cum ați ajuns?

Pentru că știam limba engleză la perfecție (studiam engleza la din clasa a II-a). În 1990, am beneficiat de o bursă Soros de două luni pentru perfecționarea limbii engleze în Marea Britanie, la Universitatea Birmingham, și am înțeles atunci că engleza pe care o știam eu nu semăna deloc cu cea vorbită acolo, chiar nu pricepeam o boabă, uneori. Am ajuns în Anglia unde am (re)învățat engleza de la nativi, ceea ce mi-a deschis un cu totul alt orizont.

Iar când m-am angajat la Direcția Medicală a Ministerului Apărării, nu erau mulți vorbitori de limbă engleză. Eram tânăr, aveam grad de căpitan, vorbeam engleza fluent și mi-au fost date în brațe toate documentele – standardele de interoperabilitate medicală – pe care le primisem noi de când România a devenit membră a Parteneriatului pentru Pace. Toate documentele erau înregistrate, puse cu grijă să nu se piardă vreuna, dar nestudiate de nimeni. Nu vă puteți închipui, din 1994 până în 1999, ce maldăr uriaș de documente se adunase. Era mult de muncă, dar aveam avantajul că eram singur în birou, eram propriul meu șef …

Ce făceați toată ziua? Stăteați cu nasul în hârtii și traduceați?

Erau niște acorduri pe care noi trebuia să le implementăm în Armata Română. Sigur, traducerea lor și adoptarea unor normative naționale pe baza celor deja agreate în NATO au fost primii pași pe care i-am implementat.

Până să ajungeți dvs. acolo, nu se ocupase nimeni de acele hârtii?

Ba da, dar poate se ocupase insuficient, nu știu care a fost contextul, că nimeni nu mi-a spus ce-a fost înainte. Erau bine organizate, dar următoarea etapă, de a le transforma în documente interne, nu avusese loc, nu se mai întâmplase, era întârziată.

Și unul dintre aceste proiecte a fost telemedicina?

Da, așa este.

Americanii o implementaseră deja de câțiva ani.

Da, telemedicina exista în sistemul medical militar din SUA din anii 1995, 1996.

Iar la noi este un concept implementat de curând.

În 2001 am participat la prima întâlnire a grupului de lucru pe telemedicină al NATO, unde s-a discutat despre cum se poate face un sistem de telemedicină multinațional. SUA aveau un sistem național de telemedicină, dar marea provocare era să-l facă multinațional și să-l ofere spre organizare și dezvoltare celor din NATO.

Anul trecut, după 17 ani, s-a consfințit într-o lege națională formarea sistemului medical militar românesc în telemedicină, a fost adoptat ca standard în politicile și practicile medicale din Armata României. Acest standard este încă în curs de implementare.

„Avionul care a lovit Pentagonul a trecut pe deasupra blocului meu”

Ați câștigat o bursă de un an în SUA și practic ați cunoscut două Americi, delimitate în timp de momentul 11 septembrie 2001. Cum a debutat povestea unui medic militar român pe tărâmul tuturor posibilităților?

În SUA am ajuns prima dată în 1997. Programul de cercetare al Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile avea un curs de două săptămâni care se desfășura la Johns Hopkins University, Center for Public Policies și care descria sistemul neguvernamental american, sistemul privat. În 2001, când m-am dus a doua oară, eram oarecum obișnuit cu viața de acolo. Americanii erau foarte deschiși, erau persoane care doreau să îmbrățișeze alte culturi. Am participat cu vreo 30 de colegi la programul de burse oferit de Universitatea Georgetown și am fost selecționați pe baza unor criterii de limbă și a unui proiect.

Bursier la Washington

De asta vă spun, cunoașterea limbii engleze a fost absolut definitorie pentru cariera mea. Am ajuns aproximativ 20 de tineri din mai multe țări fost comuniste: Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Serbia, România… Americanii erau curioși să ne cunoască, să vadă cine suntem, ce înseamnă Europa de Est. Am avut o perioadă de o lună de zile de acomodare, timp în care ne-am căutat cazare și am încercat să ne obișnuim cu societatea americană. Școala începea în septembrie, noi ajunseserăm în august 2001. După 11 septembrie am observat o cu totul altă Americă. Dar în schimb am avut parte de experiențe unice în ceea ce privește dezvoltarea mea profesională, pentru că mă dusesem acolo în calitate de reprezentant al Direcției Medicale a MApN.

Erați singurul medic militar.

Da, singurul care a fost acceptat la acest program. Poate (și) de asta m-au acceptat. Programul cu care am câștigat bursa era unul de dezvoltare a unor politici sectoriale pentru militari și veterani de război din țara noastră.  Începusem să participăm la mai multe misiuni în afara României, participasem cu un spital de campanie în Somalia, în Angola… Deja trebuiau dezvoltate și regândite politicile pentru militari și veterani de război. Până la revoluție funcționase conceptul „armata întregului popor”. După 1990 a început transformarea armatei, se dorea să devină o armată profesionistă. Cu un asemenea proiect am câștigat eu bursa. Nu am primit nici laude, nici alte comentarii despre proiect, doar: „Mulțumiri pentru participare, ați câștigat o bursă de 12 luni, trebuie să vă plătiți doar mici cheltuieli lunare”. Așa m-am trezit, la 33 de ani, din nou pe băncile școlii. A fost foarte interesant pentru că eu mi-am ales cursurile, temele de studiu, profesorii, dar a fost și dificil. Ca să poți fi admis la un profesor, trebuia să te duci cu o scrisoare de intenție, cu ce vrei să studiezi. Procesul de selecție era de fapt unul al studenților, pentru că dacă profesorul considera că nu ești suficient de interesat sau interesant pentru cursul lui, putea să nu te accepte. Bine, putea să te accepte ca „visiting”, adică îți acorda două ore pe lună să vorbești cu dumnealui, dar pentru program și pentru mine nu era acceptabil.

Eu trebuia să fiu acceptat la un număr de zece cursuri principale și alte opt sau zece secundare. Nu pot să vă spun cât de interesant a fost acest proces, mult mai interesant decât cursul în sine, pentru că învățai ce opțiuni ai și-ți alegeai imediat. Nu aveai timp decât o săptămână să te decizi.

Destul de stresant.

Dar foarte competitiv și asta înseamnă stabilirea sistemului de cerere și ofertă, de nevoi și de satisfacerea lor.

Ați avut și un profesor preferat acolo.

Prof. James N. Rosenau

Da, prof. James N. Rosenau. El a făcut diferența pentru toată școala respectivă. Mai era un profesor de politici publice de sănătate, Josef J. Reum, al cărui curs era o selecție de filme, de situații în care nu aștepta răspunsuri, ci provoca dezbateri care durau uneori și zile întregi. Prezenta situația, provoca două, trei întrebări, stabilea soluția și trecea la următoarea. Pur și simplu treceai prin tot felul de stări logice, pentru că ele erau în cascadă, o decizie te ducea către un alt film și către o altă soluție.

Una dintre cărțile profesorului Rosenau este tradusă și în limba română – „Turbulenţă în politica mondială. O teorie a schimbării şi continuităţii”. De altfel a fost o surpriză pentru el că i s-a tradus cartea în România. El vorbea încă din 2000 că procesul de globalizare s-a încheiat și că avem parte de fapt de „fragregration” – un cuvânt nou, inventat de el, de la „fragmentation” și „aggregation”. Extrem de interesant. Era un vizionar, un tip care la vârsta lui nu mai ținea ore ca ceilalți profesori, făcea numai trei ore pe săptămână, dar le făcea în așa fel încât acele cursuri deveneau editoriale pentru New York Times si Washington Post. Nu vorbea despre globalizare prin definiții, ci pur și simplu te introducea în sistemul de valori pe care-l propunea globalizarea și încerca să-l proiecteze în viitor.

L-am întâlnit într-un moment al carierei mele în care-mi căutam directia. A reprezentat pentru mine, după profesorul Voicu, un al doilea maestru.

Cum și-a pus amprenta în plan personal toată experiența americană?

În acel an am călătorit foarte mult, zeci de călătorii de studiu, sute de ore de vizite în locuri și mii de oameni noi, cu care am interacționat, de la care am învățat, și cărora le-am împărtășit din experiența mea. De fapt, pot să spun că începând din 1990, lucrurile pentru mine s-au schimbat. Prima mea călătorie cu avionul în afara granițelor a fost în Franța, la Paris, și de atunci am trăit în alte țări, am lucrat în alte țări, în sisteme care sunt multiculturale.

Experiența americană mi-a arătat că oamenii acolo gândesc în așa fel încât să le fie bine lor (ca indivizi) și culmea este că le este bine tuturor (ca națiune). Stabilirea nevoilor individuale și satisfacerea nevoilor individuale pentru aproape toți cetățenii nu este un lucru controlat de stat, se controlează și se reglează singur.

După 11 septembrie v-ați trezit într-o altă lume.

Avionul care a lovit Pentagonul a trecut pe deasupra blocului meu. La vreo trei sau patru săptămâni, s-a aruncat de la balcon un tip care avea de mână legate versete din Coran. Locuia în garsoniera de deasupra mea. După 11 septembrie societatea americană s-a închis, nu a mai vrut să accepte așa usor multiculturalismul. Le era frică să mai vorbească cu străinii, nu mai doreau străini în țara lor. Era o stare de nedescris, de neînchipuit pentru ei, pentru țara lor.

Era o psihoză în masă.

Da, refuzau străinii. Te controlau, se uitau urât la tine, nu se mai urcau în autobuz dacă vedeau un negru sau un arab care li se părea suspect. Societatea americană s-a schimbat mult, a fost lovită în valorile ei fundamentale.

Când ați fost ultima oară în SUA?

Anul trecut. Am fost în tranzit, m-am dus la o nuntă în Canada și am poposit și în Statele Unite ale Americii. Am fost în urmă cu doi ani într-o călătorie de studii în domeniul telemedicinei. Mă duc cam odată sau de două ori pe an.

Apropo de politicile pentru veterani, am citit că se va deschide în comuna Aninoasa, lângă Târgovişte, un centru medical de tratament şi recuperare pentru un  veteranii şi militarii răniţi în teatrele de operaţii din Afganistan şi Irak. De ce au nevoie de un astfel de centru, spitalele militare nu sunt suficiente?

Militarii se duc într-o misiune datorită voinței lor, dar reprezintă statul român. Practic, ei beneficiaza de asa numitele prerogative guvernamentale. De ce trebuie să aibă acest centru? Pentru că România a ales să fie membră NATO, membră a UE, dar pe lângă cotizațiile pe care le plătim, plătim uneori și cu prețul vieții. Plătim uneori și cu sacrificiul familiilor veteranilor și nu trebuie să ignorăm nici demnitatea lor. Nu poți să-i tratezi ca pe niște persoane cu handicap. Bun, și-au asumat să participe la misiuni, dar statul și națiunea nu se pot deroga de chestia asta, au o datorie față de ei. Întrucât numărul veteranilor de război a crescut în România, a le asigura servicii de acest gen reprezintă un semn de profund respect.

Mai este și handicapul psihic, care este la fel dacă nu mai grav decât cel fizic. Mă refer în special la sindromul post-traumatic.

Sindromul post-traumatic este primul care apare, după o misiune. În armata română a fost negat foarte mult timp. Aici, specialiștii de la Spitalul Militar din Iași au pus diagnosticul de sindrom post-traumatic și au susținut că militarii în teatrele de război care sufera de acest sindrom trebuie să primeasca îngrijiri speciale, dedicate, adaptate nevoilor și necesităților lor.  Au dovedit, clinic și paraclinic, documentat.

De ce nu a fost recunoscut?

Până nu de mult, societatea românească nega cu vehemență acest lucru, oamenii nu acceptau ideea că pot suferi de așa ceva.  Li se spunea că trebuie să urmeze un tratament special, că nu mai au voie să bea, să facă niște „debriefinguri”, să accepte psihologul. Ori, în cultura românească, dacă psihologul nu este doctor, nu există pentru pacient. Prima dată trebuie să accepți că ai o problemă, că vrei să o tratezi și apoi trebuie să te ții de tratament.

Mulți dintre ei probabil că ajung să-și piardă familiile…

S-a recomandat de mai multe ori de către specialiștii din domeniu ca durata unei misiuni să fie mai mică de șase luni.  Numai că, din varii motive, inclusiv persoanele care participă la astfel de misiuni, accepta acest lucru din considerente financiare.

Dar armata nu oferă consiliere psihologică gratuită?

Ba da, dar e ca la doctor. Nu vrei să accepți că ai boala. Nu vrei să recunoști că ai o problemă, că trebuie să lucrezi pentru ea. Lucrul cu psihicul uman este extrem de dificil.

„Noi nu dorim să facem o medicină de mâna a doua”

Cum ați ajuns comandantul Spitalului Militar din Iași? În 2017 ați fost detașat de la Direcția Medicală.

Nu știu. Nu am fost consultat în niciuna din etapele premergătoare luării deciziei de către ministrul Apărării de a mă detașa și împuternici la Iași.  La un moment dat nici nu era foarte sigur spitalul pe care urma sa îl conduc (era vorba de două sau chiar trei spitale unde se discutase ca va trebui să numească pe cineva urgent). Pur și simplu mi-a fost adusă la cunostință decizia cu câteva săptămâni înainte de a mă prezenta la post. În principiu se propusese să fiu numit la un spital, dar nu se știa la care, nu se știa în ce condiții, de când urma să mă deplasez, unde, cu ce echipă. Probabil că șeful Direcției Medicale de la momentul respectiv, domnul general medic dr. Ionel Paul Oprea, a vrut să aiba un comandant de spital impus de la „centru”.  În plus, Spitalul Militar din Iași ajunsese intr-un moment critic din mai multe puncte de vedere, în special din cauza lipsei investițiilor în infrastructură, a lipsei de personal specializat, trecuseră în rezervă în 2017 un număr mare de ofițeri cu experiență și, in ciuda acestui lucru, media de vârstă a personalului din spital continua sa fie mare, peste 45 de ani.

Nu ați regretat că ați fost nevoit să lăsați în urmă niște proiecte la care ați muncit atâția ani?

Ba da, foarte mult, ca prima reacție nu am fost foarte încântat de propunerea de a ocupa o funcție de conducere la un spital. Erau multe necunoscute. Mai este însă o lege nescrisă: după ce ai ocupat o funcție de reprezentare, o misiune în străinătate – iar eu am fost reprezentant al României la Centrul NATO de Excelență pentru Medicină Militară de la Budapesta, trebuie să-ți folosești experiența internațională, să o pui în practică într-o funcție de management de nivel superior, național. Și mi-a fost oferită o astfel de funcție – teoretic, dar și practic, am fost promovat.  Până la urmă am luat-o ca pe o provocare și pot să spun cu mâna pe inimă că mă onorează această funcție. Pur și simplu este o poziție în care am ocazia să pun în practică multe dintre lucrurile pe care le citisem sau pe care le făcusem teoretic la nivel de test ca șef de secție în Direcția medicală. În plus, cunosc toate spitalele militare din țară și majoritatea spitalelor militare din țările membre NATO.  Pe unele le-am vizitat, dar în altele am și acum colaboratori.  Lucrând la Direcția Medicală atâția ani, am avut ocazia să am o imagine de ansamblu, să văd cum funcționează lucrurile pe baza rapoartelor statistice, a analizelor strategice.

Ce ați vrut să schimbați aici?

De când am venit, am crescut numarul funcțiilor, în conformitate cu legislația națională. Structura spitalului s-a adaptat nevoilor și standardelor impuse de Ministerul Sănătății prin normative. În momentul de față, structura Spitalului este exact așa cum ar trebui să fie în toate spitalele militare din România. Cu același număr de asistente per medic, cu același număr de îngrijitori pe metru pătrat, cu o proporție corespunzătoare de infirmiere per număr de paturi. Se respectă întocmai normativele.

Pur și simplu, începând cu 1 martie 2019, a avut loc reorganizarea Spitalului Militar. Au fost aliniate toate procesele, care reprezintă programarea, planificarea bugetară, în așa fel încât să fie viabil, cel puțin din punct de vedere al normativelor în vigoare. Urmează încadrarea cu personal, pe bază de priorități, nevoi și, în principal, pe baza bugetului de venituri și cheltuieli. Ne aflăm într-o etapă de dezvoltare a spitalului cu scopul de a îndeplini criteriile necesare pentru acreditare care va avea loc începând cu luna iulie 2020 și mult mai important decât asta, asigurarea serviciilor medicale cu o calitate ridicată.

Nu v-ați propus să mutați munții din loc…

Nu am cum să mut munții din loc și, în primul rând, nu pot să o fac singur. Este un efort integrat, de echipă. Mi se pare firesc și normal ca atunci când directorul medical îți spune că nu are un număr suficient de asistente sau că nu poate să-și facă turele, sau când șeful Secției Chirurgie se plânge că sunt niște probleme legate de modul în care se fac schimburile de ture, sau că nu sunt suficiente infirmiere încadrate, să iei măsuri.

De când ați venit, ați dezvoltat o relație bună cu Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași.

UMF Iași am abordat-o în momentul în care am decis că trebuie să revigorez activitatea didactică din spital. Spitalul Militar este unul clinic și-mi doresc să rămână așa, în parteneriat și în colaborare cu UMF Iași. Ministerul Educației Naționale a aprobat recent înființarea unui număr de patru secții clinice: medicină internă, chirurgie, anestezie și terapie intensivă și chirurgie buco-maxilo-facială. Sperăm ca de la 1 octombrie a.c. să semnam și contractele de muncă cu cel puțin trei medici specialiști, cadre didactice, cu integrare clinică și tot de la acea dată să dăm în folosință noul local al secției de medicină internă sub coordonarea doamnei cpt. medic dr. Sânziana Lovin.

Anul trecut a fost demarat un proiect extrem de interesant, al Școlii de Vară – „Elemente de toxicologie clinică în medicina militară”

Da, dorim să-l permanentizăm și să devină un brand al colaborării dintre cele două instituții. Vrem să aducem aproape experiența medico-militară de cea medicală-civilă. Într-un moment în care tinerii știu ce înseamnă medicina civilă, performanța, nevoia de a avea o ecografie, un CT, un RMN, trebuie să înțeleagă că pot să existe și alte moduri de a face medicină, într-o anumită setare, într-un anumit spațiu, spre exemplu cum este mediul chimic, biologic, nuclear, sau când ai niște constrângeri legate de resurse, de timp, de spațiu, de loc, de postura etc.

Este o medicină practicată în condiții vitrege.

Da, în condiții de campanie.  Să vezi cum poți face față unor asemenea provocări. Chiar mi-ar părea rău să nu înțeleagă tinerii colegi altceva, căci noi nu dorim să facem o medicină de mâna a doua. Medicina militară le oferă colegilor o altă abordare, în care trebuie să iei decizii medicale pe baza semnelor și simptomelor clinice, lucru care nu se mai întâmplă în practica medicală în măsura în care eu mi-aș dori. Făra să fiu un retrograd, dar mulți colegi medici s-au obișnuit să trimită la un ecograf, să trimită la un CT, la un RMN, și după aceea să pună diagnostic prezumtiv.

Și ce e în neregulă cu această practică?

Semiologia medicală mai este o disciplină fundamentală?  Judecata medicală, clinică este înlocuită realmente de mai mult de 50% de rezultatul investigatiilor paraclinice, al aparatelor.  Medicii – și există cazuri celebre în practica medicală curentă – nu pun diagnostic la internare, pe baza semnelor si simptomelor clinice, decât după ce le vine rezultatul de la analize, de la ecografie, CT etc. Întrebați vă rog, câți medici mai fac un examen clinic complet, al pacientului, din vârful capului până la vârful degetelor de la picioare și împărtășiți cu cititorii dvs.

Recent am avut o discuție cu un medic primar angajat în spitalul nostru, care mi-a arătat cu o foarte mare încântare un stetoscop de ultima generatie, cu wi-fi, bluetoth și capabilitate de înregistrare mp3. Este superb, o tehnologie revoluționară, are și capabilitatea de a te ghida cu un diagnostic prezumtiv, de a-ți pregăti și un fișier audio de înaltă fidelitate gata sa ajungă în trei secunde în celălalt capăt de lume, unde un coleg de breaslă ar putea să îți ofere a „doua opinie”. Excelent, dar în acest fel, folosind asemenea instrumente ultrasofisticate, nu cumva se înlocuiește judecata clinică? Nu ne atrofiem cumva simțurile clinice? Nu cumva devenim ultra-dependenți de resurse exterioare pe care s-ar putea ca la un moment dat să nu le avem la îndemână?

2006, crosul București Macadam, împreună cu fiul său

„My personal belief and dream is to nurture the future and memory of the next three generations”

Cum vedeți viitorul medicinei militare?

Indubitabil, are un viitor frumos. Totul depinde de oamenii care o slujesc, de faptele și realizările pe care ei le întreprind în numele și pentru “medicina militară”. Aici sunt mai multe aspecte, pe care vreau să le luați în considerație: Temeinic vorbind, pe de o parte, medicina militară este medicina care nu tratează doar un pacient ci, mai mult decât atât, tratează un camarad, un prieten de arme, familia lui, rudele etc.  Legăturile dintre pacienții noștri și medicii militari sunt altfel constituite și se mențin diferit, specific mediului militar, cazon. Avem în spital pacienți care vin la noi pentru problemele lor medicale de peste douăzeci de ani. Și-au adus și prietenii, copiii, soțiile și soții. Vin, și revin, pentru că aici găsesc răspuns la multe dintre problemele lor, găsesc încredere. Pe de altă parte, medicina operațională (parte a medicinei militare) reprezintă un alt mod de organizare și practicare a medicinei, cu specific militar, acțiunilor militare.  Conceptual vorbind, medicina militară aplică principiile medicinei de urgență, medicinei de dezastru, ale medicinei cu resurse limitate. Suntem un pic mai rigizi, mai riguroși cu anumite aspecte, privim într-o perspectivă mai largă orice decizie medicală.  Și nu în ultimul rând, medicina militară este o medicină prin excelență de echipă, de colaborare.  Și nu spun asta formal, ci o pot exemplica structural, organizațional, luând exemplul Iașului. Astfel, în spitalul nostru funcționează trei secții mari (medicină internă, chirurgie și anestezie și terapie intensiva). Medicii coordonatori ai acestor secții asigură managementul integrat al resurselor umane și materiale la nivel de secție, totul integrându-se de către directorul medical. Pe lângă aceste aspecte, solicitările MApN pentru vizitele medicale la intrarea în sistem, controalele medicale periodice, examenele la plecarea și la sosirea din misiune, asistența medicală psihologică reprezintă un alt aspect specific nouă, care necesită o abordare multidisciplinară, de echipă.

Sunteți un om religios?

Sunt un om credincios. Cred că viața ne este dată ca să o trăim și să lăsăm în urma noastră cât mai multe fapte de care urmașii noștrii să se bucure, să își aducă aminte de noi.

Ce predomină în personalitatea dvs.? Militarul, medicul sau strategul pe politici de sănătate?

Sunt un om al detaliului, al managementului integrat și al managementului riscului.  Îmi place să cred că ordinea este strateg, medic și apoi militar. Dacă răspundeam la această întrebare acum douăzeci de ani, alta era ordinea. În nicio o decizie a mea nu iau în considerare, simultan, mai puțin de trei consecințe.

Aveți un personaj din literatură care să vă fi fascinat sau în care să vă regăsiți la un moment dat? Care este cartea care v-a marcat?

În 1980, am citit pe nerăsuflate prima ediție, necenzurată a romanului lui Marin Preda “Cel mai iubit dintre pamânteni”, apărut la Editura “Cartea Românească”. Apoi, în decurs de câteva luni am parcurs toate cărțile publicate de același autor.

Ilie Moromete, personajul principal din “Moromeții”, este cel căruia i-am făcut cea mai frumoasă și detaliată analiză de caz, din toate punctele de vedere. Cred că la a patra lectură a romanului mi-am imaginat și perspectivă medicală, a satului Siliștea Gumești.

Citesc cu creionul în mână, cu notițe, memorii și jurnale din toate timpurile.

Care este motto-ul dvs. în viață?

L-am scris și asumat pe când învățam pentru examenele de la Universitatea Georgetown, în engleză sună cam așa: „My personal belief and dream is to nurture the future and memory of the next three generations.”. Sper ca urmașii mei să mă ajute să mi-l îndeplinesc.

Taguri interviu
Oana Bugeag

Oana Bugeag

Universitatea de Medicina si Farmacie "Grigore T. Popa" Iasi | Departamentul de Comunicare si Marketing Universitar | oana.bugeag@umfiasi.ro

Comentarii

Nu exista comentarii Fii primul care comenteaza acest articol!

Scrie un comentariu