„Orice lucrare de doctorat împinge știința un pas înainte”
20/09/2019
news@umfiasi.ro (570 articole)
0 comentarii
Distribuie

„Orice lucrare de doctorat împinge știința un pas înainte”

Interviu cu dr. Angela Vînturache, medic primar în obstetrică-ginecologie la Spitalul John Radcliffe, Oxford

Dr. Angela Vînturache, cercetător, medic primar în obstetrică-ginecologie la Spitalul John Radcliffe – Oxford, Marea Britanie, a susținut la Iași o serie de workshop-uri cu doctoranzi ai UMF Iași, precum și o prezentare în cadrul celei de-a X-a ediții a Congresului de Medicină și Farmacie Româno-Iordanian (CORIMF). Vizita tânărului cercetător român din diaspora este un proiect inițiat de prof. univ. dr. Demetra Socolov, coordonator de activitate didactică la disciplina Obstetrică Ginecologie, Facultatea de Medicină din cadrul UMF Iași, și de Școala Doctorală a UMF Iași.

Alumni UMF Iași – absolventă a Universității în 1994, Dr. Vînturache a urmat rezidențiatul în obstetrică ginecologie, după care a profesat ca medic obstetrician la Spitalul din Bacău. În 2012 a plecat la Universitatea Calgary, Canada, unde și-a dat doctoratul în fiziologia și farmacologia dezvoltării fetale, iar în 2014 a urmat o specializare în epidemiologia sănătății materno-fetale la Universitatea Calgary, Toronto, Canada. În 2015 a fost senior lecturer la University College Dublin, Irlanda, iar din 2016 lucrează la John Radcliffe Hospital, Universitatea Oxford.

Dr. Vînturache are expertiză în fiziologie și epideologie materno-fatală, experiență în dezvoltarea de proiecte și aplicații pentru finanțare și a publicat articole de specialitate în reviste de prestigiu internaționale.


 

De unde a pornit ideea, care a fost scopul principal al acestor întâlniri cu tinerii doctoranzi?

Încercăm să oferim doctoranzilor un alt model și un pic de ajutor în a aborda proiectele lor de cercetare, să construim pe ideile lor, să le diversifice, să-i ajutăm să gândească „outside the box”. Doctoranzii au fost entuziasmați și au participat cu plăcere la activitățile noastre.

Pe lângă aceste întâlniri, am avut și o prezentare la Congresul româno-iordanian, care a stârnit foarte mute comentarii. Am fost plăcut surprinsă să văd cât sunt de interesați specialiștii de subiectul prezentat – obezitatea în sarcină. Desigur că subiectul s-a extins la obezitate în general, și fiind medici de diferite specialități, toți au de a face cu obezitate în practica clinică. S-au lansat diferite ipoteze despre cum putem să tratăm, cum putem face prevenție, dacă vom avea succes sau nu…

Cum ar trebui atrași tinerii spre partea aceasta, de cercetare?

Am avut un workshop și cu doctoranzii, ca să pot lucra cu toți cei prezenți și să-i implic în activitate. Înainte de această întâlnire, m-am întrebat: „Când mi-am dat eu doctoratul, ce ar fi trebuit să știu, ce m-ar fi ajutat?” Și atunci am ținut un workshop în trei părți: în prima, și cea mai interesantă pentru ei, am prezentat perspectiva unui editor de revistă, cum procedează acesta când primește un articol și a fost ca o imagine în oglindă: ce face un autor când scrie un articol. Am încercat să fiu foarte onestă: dacă primesc un articol, la ce mă uit? La titlu, la autori… Pentru că trebuie să înțeleagă că un articol trebuie să fie la subiect, scurt și concis. Și să urmărești tot timpul ca conținutul articolului tău să fie raportat la titlu. Ne-am jucat împreună, le-am dat diferite părți de articol, abstractul, titlul și i-am pus să comenteze și să încerce să-l schimbe în mai bine.

Ca redactare și conținut.

Da, și am lucrat împreună propoziție cu propoziție și cred că ei au simțit că este o abordare practică.

Temele propuse de doctoranzi cum vi s-au părut?

Din discuțiile mele cu doctoranzii, am rămas cu impresia că toți sunt extraordinar de informați, de „smart”. Discutăm despre oameni cu o educație înaltă, care au cunoștințe adecvate pentru ceea ce fac. Au idei foarte multe. Singurul lucru pe care eu l-am făcut a fost să le canalizez ideile, astfel încât să le poată pună în practică. Aplicabilitatea practică la condițiile țării, la condițiile noastre de cercetare. Nu poți să faci ceva, chiar dacă vrei, chiar dacă ai citit, dacă nu ai condiții. În general, cercetarea medicală este extraordinar de scumpă peste tot în lume, iar în Vest, ca și aici, oamenii trebuie să se limiteze și să se folosească de metodele pe care le au la îndemână, cu puțină imaginație, până obțin ceea ce doresc.

Poți face cercetare și cu resurse limitate.

Da, dar nu poți să ceri mai mult decât se poate. Dar cât de puțin ar fi, orice lucrare de doctorat împinge știința un pas înainte. Acesta este scopul unui doctorat. Poate le-am dat mai multă încredere în ceea ce fac, le-am validat ideile, iar asta îți crește și respectul față de tine însuți și te ajută să mergi mai departe și să abordezi mai mult. Tot materialul este acolo, toată învățătura este acolo, mai trebuie foarte puțin ghidat. Pentru că asta înveți în timpul unui doctorat, să faci știință, să abordezi subiecte de cercetare.

Din România ați plecat imediat după terminarea rezidențiatului?

Nu, după câțiva ani de practică medicală în Bacău, și după aceea am vrut să-mi fac doctoratul, iar tema aleasă la acel moment mi-am dat seama că nu pot să o realizez aici. Nici nu am avut pe nimeni să mă ghideze și atunci mi-am dat seama că fiecare modalitate de a face ceea ce îmi doresc este să plec în străinătate. Și am căutat, printre universitățile din lume, unde sunt laboratoarele sau persoanele cu expertiză în domeniul care mă interesa.

Este esențial să-și găsești sau să-ți poți alege profesorul.

Trebuie să-ți găsești locul. Când eram în România îmi doream să fac o cercetare în domeniul cancerului, dar când am ajuns în străinătate mi-am dat seama că de fapt eu vreau să merg înainte tot cu obstetrica, pentru că asta-mi place. Îmi mai plac sistemul cardio-vascular, sistemul renal – partea de medicină internă, dar obstetrica este dragostea mea și m-am gândit atunci cum să le pun împreună. Și doctoratul a fost pe această temă, Dezvoltarea cardio-vasculară și renală a fătului și adaptarea în timpului tranziției de la făt la nou-născut. Și acum continui pe această linie și mă interesează bolile cardiace, renale – bolile mamei care pot afecta sarcina, cum sarcina influențează bolile mamei, cum bolile mamei influențează sarcina și care sun rezultatele.

De la doctorat s-au legat toate…

A fost efectul bulgărului de zăpadă.

Probabil că pasiunea pentru cercetare nu vine din facultate, atunci te gîndești la examene, apoi la specialitate, rezidențiat…

Desigur că și predarea în timpul facultății este diferită în Vest, comparativ cu ce am trăit eu, când venea profesorul și preda un curs. Profesorul, în Vest, vine la cursuri, dar numărul de lecturi este foarte mic comparativ cu numărul activităților – tutorialelor, când se fac prezentări de caz.

Se pune mai mult accent pe partea practică.

Înveți mai ușor și lucrând îți aduci aminte de caz – așa cum ne aducem și noi aminte de pacienți pe care i-am avut, iar studenții, la final, primesc și grad pentru participare. Se dau teme ca în liceu, și ei își fac lecturile, se discută un caz și trebuie să se ducă să caute și să citească literatura de specialitate… Studenții muncesc foarte mult…

Mai mult decât ai noștri, care se plâng că au de „tocit” enorm de multă materie?

Materia este multă, dar este altfel, pentru că înveți în timpul anului, nu ai cum să nu participi în clasă, și atunci ești tot timpul într-o stare activă și proactivă.

Vorbiți despre sistemul de învățământ din Canada…

Sistemul este similar și în SUA, și în Canada, și în Marea Britanie.

În Vest, în job description-ul fiecărui doctor este prevăzut că trebuie să înveți rezidenții, studenții care ajung în clinica ta. Când un rezident face o procedură, îți trimite un „ticket” în care tu trebuie să povestești ce a făcut bine, ce a greșit. Și ei se străduiesc să fie atenți, pun multe întrebări. Dar aceste evaluări se fac împreună cu rezidentul, discutăm împreună și este ceva constructiv, niciodată nu este o critică, o evaluare cu gând rău.

De când n-ați mai fost în Iași?

De câțiva ani. Sunt foarte încântată, lucrurile s-au schimbat atât de mult și orașul este extraordinar de frumos. Stând aici, din interior, nu vezi schimbările. Oamenii mi s-au părut mult mai drăguți decât atunci când eram studentă și rezidentă…

Care sunt schimbările profunde în specialitatea dvs., comparativ cu ceea ce se întâmpla când ați terminat rezidențiatul?

Știința avansează, deși am schimbat abordarea, nu mai tratăm boala, tratăm pacientul care are boala. Chiar dacă avem ghiduri pentru fiecare patologie și care sunt foarte clare, la subiect, pentru că atunci când ești în clinică nu ai timp să citești un document de 400 de pagini, te uiți exact ce ai nevoie, cum stabilești tratamentul, dozele, dar totul este orientat spre pacient și patologia este atât de diversă. Sunt boli pe care le-am învățat din cărți, dar s-a schimbat interacțiunea noastră cu mediul înconjurător. Noi venim cu moștenirea genetică, dar și aceasta este modelată de mediul înconjurător, a fost o evoluție a bolilor și nu mai sunt cum erau descrise acum 30, 40 de ani, sunt mult mai complicate, se întrepătrund unele cu altele. Pacienții s-au schimbat ca grupă de vârstă, construcție corporală… Dacă înainte media de vârstă a femeilor însărcinate era de 23 de ani, acum a crescut la 33 spre 36 de ani. Dacă femeile începeau sarcina cu indicele de greutate corporală un pic mai mare de 18, acum ajunge la 35, 40.

Și asta complică lucrurile pentru medici.

Absolut. La 23 de ani, o femeie este probabil sănătoasă, dar la 33-36 de ani deja încep să apară probleme, tensiune arterială, diabet, boli cronice mult mai frecvente… Depresia, obezitatea, la fel, sunt foarte frecvente în populația femeilor de vârstă reproductivă.

Depresia este frecventă la femeile însărcinate?

Da, este o rutină, cred că 30% dintre pacientele noastre vin cu o istorie de depresie.

E foarte mare procentul.

Da, dar femeile cu risc scăzut, cu sarcină fiziologică – normală, sunt văzute de medicii de familie, de moașe. Cele cu risc, oricât de mic, ajung la noi, în spitalele universitare, terțiare.

Care este procedura când ai o pacientă cu depresie?

Depinde de gravitatea patologiei, că poate fi doar o formă de anxietate ușoară. Avem clinici dedicate pacientului cu sănătate mentală, clinici dedicate pacientelor obeze, clinici dedicate pacientelor cu patologie cardio-vasculară, renală… Când mă duc în clinica respectivă, știu exact ce paciente o să văd. De exemplu, dacă mă duc într-o clinică de diabet, diabetologul este cu noi și discutăm împreună. Dar pacienta nu trebuie să fie neapărat singură, poate fi cu familia, cu o prietenă, cu oricine… Sistemul este diferit.

Așa este, în România familia sau prietenii nu au voie să intre în saloane, nu mai vorbim de sălile de operație. Nici măcar după naștere… Personal am avut o experiență neplăcută după ce am născut, am stat câteva zile în spital care mi s-au părut o veșnicie.

Statul în spital este un stres pentru oricine. În Vest, partea cost/eficiență este foarte importantă. Nu pot ține o pacientă mai mult în spital, fără un motiv serios, când banii spitalizării aș putea să-I folosesc la alți pacienți pentru investigații, de exemplu. Spitalizăm pacientele pentru foarte puțin timp. Chiar și femeile care încep să aibă contracții și nu au probleme, le trimitem acasă. Până când nu au contracții la 5 minute, se duc acasă și stau liniștite. Sunt două căi de naștere: cele cu risc foarte scăzut nasc în centre, doar cu moașele. Acolo sunt camere cu căzi mari de apă – dacă vrei poți să naști în apă, au aromaterapie, muzică de relaxare, și stau acolo cu partenerii, cu părinții, cu moașa. În spital sunt toate pacientele care au ceva patologie și care necesită monitorizare permanentă a copilului și a mamei. Și au exact aceleași condiții, fiecare este în camera ei de naștere, cu moașa, cu asistenta, cu familia… Partenerul chiar este binevenit să stea tot timpul până când femeia naște. Dacă are o cezariană, tatăl este invitat în sala de operație de asemenea și stă lângă partenera lui.

La noi încă se fac multe cezariene.

În Marea Britanie suntem adepții nașterii naturale. Este cea mai bună pentru mamă, cea mai bună pentru copil, este sigură și cele mai multe femei pot naște natural. Chiar dacă la prima naștere s-a făcut cezariană, la a doua naștere femeile vor să nască natural. Pentru că vor să plece în ziua următoare cu copilul sau chiar în aceeași zi. Nu le ținem în spital decât dacă este o complicație. Bineînțeles, cele mai multe optează pentru anestezie epidurală, analgezie, în timpul travaliului, și atunci este confortabil pentru ele. Chiar dacă analgezia crește riscul de intervenții la naștere – forceps, ventuză sau chiar cezariană. Noi folosim forcepsul, ventuza, în proporție de 20%-30%. Și cam 25%, proporția de cezariene. Dar mai sunt țări unde se fac multe cezariene, în Turcia, Brazilia – procentul este 70%, așa că România nu este singura țară cu multe cezariene. Dar în Vest încearcă să țină operațiile de cezariană sub 30%. Pentru că cezariana are riscurile ei, atât pentru mama, cât și pentru copil. Este o operație majoră, nu este o cusutură cât un vârf de degețel și poate avea efecte adverse pentru toată viața.

Oricum, ținem foarte mult cont de părerile femeilor. Primim feedback și schimbăm tot timpul practica, ca să ne adaptăm cerințelor femeilor. Avem saloane pentru femeile care au patologie de sarcină și trebuie să stea în spital – de exemplu cu preclampsie sau este întârziere de creștere intrauterină și copilul trebuie supravegheat de mai multe ori pe zi. Avem echipa de sănătate mintală, psihiatri, psihologi, preoți de orice religie, consilieri. Trebuie să-i oferi femeii tot ce are nevoie.

Cum ați ajuns la Oxford?

Am întrebat dacă au medicină maternă, am întrebat dacă au poziții deschise, mi s-a răspuns că au o poziție care va apare foarte curând la concurs… Sunt câteva centre în Anglia care au medicină maternă. Și când s-a publicat postul, mi-am trimis CV-ul.

Nu se dă concurs?

Nu, nicăieri nu se dă concurs, ești selectat pe baza CV-ului și al unui interviu. Postul are câteva criterii foarte clare. Interviul este foarte dinamic și divers, pot fi întrebări din medicină, pot să-ți dea un caz clinic, trebuie să expui de ce ai vrea postul ăla, de ce tu ești o peroană potrivită pentru postul respectiv…

În care postură vă regăsiți mai mult, în cea de cercetător sau de practician?

 În Vest nu este o diferență, pentru că tot timpul trebuie să găsești ceva cu care să îmbunătățești partea practică în spitalul respectiv.

De asta este important feedback-ul de la pacienți.

Suntem în permanență evaluați, pacienții primesc foi de evaluare pentru medici. Sunt anonime, le completează, le pun într-un plic, se sigilează și se trimit. Apoi este și evaluarea anuală a fiecărui doctor: ce ai făcut, cât ai participat la conferințe, congrese, câte cursuri ai citit, pentru orice activitate primești puncte.

Dar nu este o presiune prea mare?

Este o presiune, dar toată lumea este supusă aceluiași lucru. Știi de la începutul anului că trebuie să auditezi activitatea undeva. Nu poți face același lucru zece ani și să nu încerci să îmbunătățești sistemul, este imposibil. Trebuie să te adaptezi tot timpul la ce este nou, vor fi tehnici noi, abordări noi și atunci toate trebuie implementate în practică, dar când le implementezi trebuie să vezi dacă sunt eficiente, dacă au rost să le faci.

Dar cum îți gestionezi timpul?

Înveți. În Vest nu se aleargă, acum vezi un pacient, apoi te duc la operație etc. Ai zece activități pe săptămână. În fiecare dimineață și în fiecare după-amiază faci ceva, dar același lucru. De exemplu, într-o dimineață fac toate operațiile cezariene care sunt pe listă – asta este ziua mea de lucru, nu văd alți pacienți, nu fac nimic altceva. Pentru că acolo nu ai pacienții tăi, pacienții vin la doctor. Aceeași pacientă poate fi văzută și de cinci doctori în timpul sarcinii.

Este un amănunt interesant, pentru că în România ai medicul tău, care te supravegheză tot timpul sarcinii.

Nu, pentru că e sistem public, femeile nu au un medic al lor. Cu excepția medicului de familie și a moașei, medicul din spital nu ți-l alegi.

Totuși este important să ai medicul tău, în care ai încredere și care te știe foarte bine.

Este o chestie de obișnuință, oamenii au încredere în sistemul sanitar. Nu contează ce medic este, pentru că eu când văd o pacientă, scriu notele în așa fel încât oricine altcineva știe exact despre ce vorbesc. La fiecare consultație, scriu niște note în care precizez cum s-a prezentat femeia, ce tensiune are, ce puls are, ce a spus pacienta că-și dorește, care este planul de evaluare până la următoarea consultație. Iar femeia, după ce a plecat de la consultație, știe exact ce are de făcut, nu umblă bezmetică. Nu contează cine o vede, pentru că având norme de practică, trebuie să ne înscriem în ele.

Taguri interviu
news@umfiasi.ro

news@umfiasi.ro

News@umfiasi.ro este portalul de știri al Universității de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa” Iași.

Comentarii

Nu exista comentarii Fii primul care comenteaza acest articol!

Scrie un comentariu