„Noi nu suntem dumnezei. Dumnezeu ne pune ceva în mână și în cap, ca să facem bine”
12/04/2019
Oana Bugeag (42 articole)
1 comentariu
Distribuie

„Noi nu suntem dumnezei. Dumnezeu ne pune ceva în mână și în cap, ca să facem bine”

Interviu cu prof. univ. dr. Silviu Constantinoiu, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, preşedinte al Societăţii Române de Chirurgie şi director al Centrului de Excelenţă în Chirurgia Esofagului, sub auspiciile Universităţii de Medicină şi Farmacie Carol Davila”, de la Spitalul Clinic Sf. Maria” din Bucureşti.

Prof. univ. dr. Silviu Constantinoiu este membru a numeroase societății științifice atât din țară, cât și din străinătate (Eurorsugery, AFC, IASGO ESE, ISDE). Are două brevete de invenții înregistrate la OSIM și a fost primul chirurg din România care a publicat rezultatele unor cercetări asupra unor boli rare (comunicări prezentate unele şi în străinătate): fibromatoza abdominală familială, hipertrofia adipoasă cervico-dorsală Madelung sau sindromul Launois-Bensaude, poliartrită paraneoplazică în cancerul gastric, litiaza biliară şi cancerul colo-rectal etc. Este redactor-șef al revistei Chirurgia”. A publicat sute de articole în reviste științifice prestigioase și este autor, coautor și coordonator a peste 20 de tratate de specialitate. Ultima lucrare coordonată este „Tratatul de patologie și chirurgie esofagiană” (în curs de apariție ediția în limba engleză), apărută la Editura Academiei, care îi are ca autori atât pe prof. Constantinoiu, cât și pe profesorii Ioan Cordoș, șeful Clinicii de Chirurgie toracică a Institutului Național de Pneumoftiziologie „Marius Nasta”, Constantin Ciuce, șeful Clinicii Chirurgicale I a UMF „Iuliu Hațieganu” Cluj-Napoca și  Viorel Scripcaru, rectorul UMF Iași și șeful Clinicii I Chirurgie oncologică a IRO Iași.

____________

Venit la Iași cu ocazia unui eveniment științific important – Congresul de Coloproctologie, ajuns la cea de a 9-a ediție, profesorul Silviu Constantinoiu – unul dintre cei mai reputați specialiști în reconstrucția esofagului din România, a lăsat în sala de operație, odată cu halatul și cu bisturiul, rigoarea cazonă a chirurgului și exigența profesorului, și a îmbrăcat cu eleganță haina omului de societate, deloc scorțos și rigid, ba dimpotrivă, hâtru și empatic. Doar în privire întrezărești tristețea aceia grea pe care o întâlnești la oamenii profunzi, acoperită, deseori, sub o avalanșă de umor.

Încerc să-i dau masca vârstei la o parte și să mi-l imaginez copil, alergând de mama focului pe ulițele din Vărbilău, sau în postura de licean pletos, cu o chitară electrică în mână, idolul fetelor din Slănic, târgușorul unde exista „un singur cinematograf, în care de luni până joi rula un film mai prost, iar de joi până duminică unul ceva mai bun”, sau de student strălucit, care câștigă treptat respectul celor mai severi profesori și care spulberă „frăția piloșilor” la examenul de internat.

Au trecut 43 de ani de când profesorul Pavel Simici l-a lăsat să intre în plagă, ani pe care-i poți converti fie în numărul de operații – peste 25.000, ca prim-operator, „un oraș întreg”, fie în momente de curaj, concentrare, deznădejde, bucurie sau, de ce nu, în povestiri hazlii, cu personaje bizare, nea Brăilă sau piticul Pletea, ieșite parcă dintr-un film aparținând neorealismului italian.

 

V-ați născut într-o familie modestă și asta înseamnă că, de fapt, ați avut de luptat mai mult decât alții să ajungeți unde sunteți acum.

A fost un avantaj, pînă la urmă. Față de alții cu pile care au trecut peste tot ca gâsca prin apă, eu a trebuit să aprofundez.

Totuși ați moștenit de la familie niște trăsături care v-au ajutat în carieră.

M-am născut într-o familie serioasă, cu educație solidă. Nu erau ei mari savanți, dar erau oameni cu principii de viață solide.

V-ați născut la Vărbilău – este și un taraf, l-am văzut cântând la emisiunea lui Dinescu, Taraful de la Vărbilău…

Da, sunt vecinii mei, Ionică și Mioara, le-am operat băiatul de o tumoră de rinichi. Cântă o muzică autentică lăutărească.

În interviuri vorbiți foarte frumos despre tatăl dvs., un om muncitor și foarte priceput la toate.

Era priceput la orice, toată lumea-l căuta. Dom’ Vasile, dă-mi o scară”, Dom’ Vasile, taie-mi porcul…”, Dom’ Vasile, s-a stricat frigiderul…” Pe orice punea tata mâna, înflorea efectiv. Iar mama avea o memorie colosală… Mama împlinește o sută de ani. Și face niște poante… Nu vrea să vină la București, vrea să stea la casa ei. Mai are o vecină grijă de ea, dar știe ce să gătească, se dă jos din pat…

Ați avut o minte strălucită, dacă ați reușit să ajungeți student eminent la Medicină, în București.

Când m-am dus la întâlnirea de 50 de ani de la înființarea liceului din Slănic Prahova, am văzut că am fost șef de promoție peste toate generațiile. I-am spus directorului: Domnule, eu v-am operat pe toți, sper că nu m-ați pus primul acolo de asta”.

Legătura medic-pacient, care la noi s-a păstrat, în Occident s-a cam pierdut”

Mi s-a părut ciudat când am aflat că v-ați operat toată familia: părinții, soția, fiica…

Mai greu este când îți operezi copilul. Odată eram la Heraklion, vizitam palatul Minoic Knossos și am dat telefon acasă, era ziua fiicei mele și nu răspundea nimeni. Apoi am aflat că era internată în spital cu o peritonită apendiculară, ăia se foiau pe lângă ea, că e fata profului, ce facem… Păi operați-o!Nu, nu, vă așteptăm!” Era duminică și luni, când am ajuns la București, am intrat direct în burta ei. Apoi am operat-o de ocluzie… Pe nevastă-mea am operat-o, pe mama, pe tata, pe soră-mea.

Și ce simțiți când operați pe cineva apropiat?

Nu este bine să-ți operezi familia. Am un prieten simpatic, care și-a operat fetița de apendicită și care râdea de treaba asta: Decât s-o măcelărească alții, prefer s-o măcelăresc eu!

Nu aveți încredere decât în dvs.?

Sigur, un chirurg prea modest nu e prea valoros, trebuie să ai încredere în forțele proprii. De aceea este greu de condus un colectiv de chirurgie, fiindcă chirurgul e un tip orgolios. Prea modești nu sunt în tagma asta, pentru că au impresia că dacă se învârt prin trupul omului, efectiv sunt dumnezei. Ori noi nu nu suntem dumnezei. Dumnezeu ne pune ceva în mână și în cap, ca să facem bine. Uneori faci o operație ca la carte și ești foarte mulțumit, dar apar niște complicații. Alteori poate nu operezi chiar așa de bine, ești un pic nemulțumit, dar bolnavul merge perfect.

Chirurgilor le este frică să vorbească despre iatrogenie, eșec medical…

Păi în condițiile în care există presiunea mass-mediei… N-ați văzut cum se pune problema? Nu se acceptă că în spital se mai și complică bolnavii și că în orice spital din lume oamenii mai și mor. Până la urmă, presați de ideea asta, o să vedeți că medicii chirurgi nu vor mai face operații cu un oarecare risc. În loc să scoată tumora, o lasă pe loc, fac un simplu bypass și bolnavul pleacă pe picioarele lui acasă, nu-l mai interesează cât trăiește și ce se întâmplă cu el. Dacă-i scotea tumora, poate era un risc, să se producă o leziune, să facă o fisură și atunci de ce să se lege la cap?

Astăzi cariera unui chirurg  poate fi distrusă într-o secundă.

Uitați-vă ce s-a întâmplat cu Burnei. Eu nu eram mare fan al lui, dar știam că este un ortoped bun și i-am trimis mulți copii, pe toți i-a operat foarte bine. Nimănui nu i-a cerut nimic, să știți. Poate că unii au vrut să-i dea ceva, e treaba lor.

De la îngerul copiilor a ajuns măcelarul numărul 1 al României.

De aceea, vă spun, legătura medic-pacient, care la noi s-a păstrat, în Occident s-a cam pierdut – îl operează nu știu cine, dacă vrei la profesor, plătești ceva suplimentar, poate profesorul nici nu te mai vede, te pansează o panseuză”… Unde e legătura între medic și pacient? Omul vine, se va opera, are încredere în tine, vrea neapărat la tine. Asta înseamnă că ai o răspundere față de pacient.

Acum medicul și-a pierdut poziția în societate.

Înainte era în vârful piramidei sociale. Acum uitați-vă cine e în vârful piramidei.  La noi, când intra cineva la Medicină, știa tot Slănicul și toată Valea. Acum e ceva banal…

Mai țineți minte când ați intrat la Medicină, câți candidați pe loc?

Cum să nu. În 1971, cînd am dat concurs, am fost cam 1800 de candidați pe vreo 300 de locuri. Am intrat printre primii și n-aveam telefon direct, așa că am trimis acasă o telegramă. Tata tocmai luase un bidon mare de sticlă de 50 l cu țuică, îl ținea pe spinare. Și vine un văr de-al meu, colonelul Ghioca, care era director la Institutul de Aerospațiale, și-l anunță: Băi, Vasile, ți-a intrat băiatul la facultate!” Tata, de emoție, a scăpat bidonul și în loc să fie bucuros că am intrat la facultate, era supărat că i s-a spart bidonul de țuică.

Mai țineți minte ce ați scris în telegramă?

Am intrat cu media 9,11, printre primii”. Atât.

Eu am fost destul de talentat la limba română, la literatură. Jucam și în piese de teatru, iar profesoara de română mi-a spus că ar fi bine să fac ceva legat de treaba asta. Însă soră-mea m-a convins: Tu ai o memorie bună, e păcat să nu faci Medicina. În plus, nici nu avem doctori în familie, ne mai ajuți și pe noi cu ocazia asta”. Și din clasa a X-a m-am apucat să învăț Atlasul lui Petricu și Voiculescu.

Pe vremea când era idolul fetelor din Slănic

Nu ați făcut pregătire?

Am făcut foarte puțină, veneam la București și era un doctor de la Fundeni care ne punea niște întrebări. Dar practic am învățat singur. Știam fiziologia atât de bine, încât în anul I de facultate nu știu dacă am învățat ceva în plus. Pe urmă, a început să se intre la Medicină după cărțulia asta mică de biologie, dar e așa de sofisticată și de interpretabilă, încât trebuie neapărat să ai un meditator care să te orienteze un pic, altminteri nu pricepi mare lucru. Nu vedeți și manualele cum au ajuns, mă uitam pe cărțile fiicei mele de liceu. Nu mai există examen de limba română la Bacalaureat, este de comunicare. Uitați-vă ce scriitori se dau acum, ce analize… Practic, acum se dă examen de competențe… Am ajuns să stabilim doctori competenți în competența elevilor. Nu că sunt un nostalgic, dar am impresia că e un regres. Nu știu dacă în Sănătate este neapărat un regres, eu cred că nu, pentru că, deschizându-se granițele, am putut să mergem la tot felul de congrese. Aici a greșit mult Ceaușescu, fiindcă nu a lăsat comunitatea științifică să iasă peste hotare. După 1989, a fost un exod extraordinar, am strâns și legăturile, au venit și străinii la congresele noastre, astfel că s-a recuperat mult din decalaj.

Ia să te înscrii: șase inși vor intra cu pile, șase inși ne vor opera și pe noi

Dintre profesorii avuți la Medicină, maestrul dvs. a fost profesorul Pavel Simici, dumnealui v-a fost model. Bineînțeles că ați vrut chirurgie, care era în topul preferințelor studenților.

Păi să vă spun o întâmplare. Când eram la liceu, era la modă formația Sincron, și îmi făcusem și eu, împreună cu niște colegi, o formație de chitare electrice. Era ceva, într-un orășel amărât cum era Slănicul, unde exista un singur cinematograf în care de luni până joi rula un film mai prost, iar de joi până duminică unul ceva mai bun! Altă mare distracție nu era. Și am făcut formația asta, aveam plete și bineînțeles că eram idolii fetelor. Profesorului Simici nu-i plăceau deloc pletoșii, era mai conservator, fiu de general – profesor agregat. Era născut la Iași în timpul evacuării, în 1918. Și mi-a zis: Voi aveți impresia că știți carte, hai să-ți aduc Tratatul de nefrologie scris de tata prin 1936. Numai despre istoricul glomerulonefritelor, când nu se cunoștea microscopia electronică, a scris 36 de pagini”.

Tot profesorul Simici mi-a povestit despre colegii săi de la catedra de anatomie a lui Rainer: profesorul Prișcu, George Emil Palade, Nicolae Simionescu, Juvara, Șeicaru, numai unul și unul…  Apoi a venit și profesorul Grigore T. Popa de la Iași, care l-a adus pe asistentul lui preferat, Emil Repciuc, un soi de savant care făcuse vreo trei facultăți: Medicină, Conservatorul (cânta bine la vioară) și Matematică. Era specialist în calculul biomecanicii articulare. De fapt era o tradiție ca profesorii de la Iași să vină la București: Grigore T. Popa, Hortolomei, Ernest Juvara, Amza Jianu și alții.

Prof. Pavel Simici

Cu Amza Jianu este o întâmplare care, dacă e reală, e foarte simpatică. Cică profesorul Thoma Ionescu i-a spus lui Amza, care avea atunci 30 de ani: Vezi că este un post de profesor la Iași, du-te și spune-le că te-am trimis eu ca să ți-l dea ție”. S-a dus Jianu acolo, era Consiliu în Senat, nici nu l-au băgat în seamă, dar nici nu s-au înțeles pe cine să numească profesor. Și s-a întors Amza Jianu la profesorul Ionescu și i s-a plâns. S-a dat postul?Nu s-a dat”. Bine,vezi când e următorul Senat și să rezervi două bilete la tren spre Iași”. De data asta a mers cu el, ăștia iar se certau, și când s-au deschis ușile în Sala Senatului și a intrat Thoma Ionescu, toți s-au ridicat în picioare. Era cel mai important om din chirurgia românească. Măi băieți, v-am adus profesorul”. Ăsta a fost examenul de promovare al lui Amza Jianu. Dar vă dați seama, dacă zicea Thoma Ionescu că ești bun de profesor, înseamnă că așa era. Astăzi sunt analize, punctaje, indice Hirsch, care, după părerea mea, sunt mult mai puțin obiective.

La concursul de Internat tot profesorul Simici v-a convins să participați.

Făceam în anul IV stagiul de ortopedie la Urgențe, cu profesorul Octav Troianescu, care fusese campion de șah. Era mare mestru internațional, dar cu ortopedia le avea mai puțin bine. În orice caz, asistentul meu de grupă, dotorul Dan Niculescu, îmi spune: Măi, Silviule, vezi că a venit directorul Muzeului Bran cu o fractură de paletă humerală și o să intru cu profesorul. Vrei să asiști și tu?” Când am intrat în sala de operație, m-am îngrozit: l-a găurit îngrozitor, nu știu dacă pacientul acela a mai mișcat mâna vreodată și mi-am jurat atunci că nu o să fac ortopedie. În orice caz, am întârziat și la cursul profesorului Simici, care se ținea la ultimul etaj, la Spitalul 23 August”, actualul Sf. Pantelimon”. Și am ajuns după jumătate de oră de la începerea cursului, pletos și transpirat, iar profesorul a rămas siderat. Ce e cu dumneata?” I-am explicat unde fusesem și mi-a zis: Bine, treci în bancă”. La examen îl aveam asistent de grupă pe viitorul profesor Florin Popa, fostul rector. Vrând să se laude cu mine, îi spune profesorului Simici: Domnule profesor, am un băiat deștept…Am auzit că știi ceva carte și parcă ai zis că te dai ortoped. Ia zi-mi tu, atunci, care sunt oasele carpului”, mi s-a adresat profesorul. Întrebarea nu avea nici o legătură cu chirurgia generală, dar i-am răspuns pe loc: Ținând mâna în poziția anatomică, oasele carpului sunt așezate pe două rânduri: un rând proximal, un rând distal: scafoid, semilunar, piramidal, piziform, trapez, trapezoid, mare, cu cârlig…” Bine”, zice el. Dar ce os poate fi interesant în fractura Pouteau Colles (fractură de epifiză distală)?Ținând cont de poziția anatomică, poate migra scafoidul anterior sau posterior. Luxație de scafoid”. Bine, mă. Dar după americani, care-i cea mai frecventă complicație în ulcerul duodenal?” I-am răspuns: Hemoragia, 80%”. Bine, să vii la mine să dai Internatul”. Și m-am întâlnit cu dânsul prin anul V, iar pe 6 septembrie se dădea concursul de Internat. Învățasem, dar nu mă înscrisesem la concurs. Ce faci, nu te înscrii?Domnule profesor, uitați, eu sunt coleg cu băiatul lui Ioan Ursu, președintele Consiliului Național de Știință și Tehnologie, cu băiatul secretarului-șef de la Rectorat, cu băiatul lui Prișcu, șeful IOMC… Nu cred că am vreo șansă…Bă, câte locuri sunt?12 locuri, domnule profesor!” Ia să te înscrii: șase inși vor intra cu pile, șase inși ne vor opera și pe noi”.

Internatul era un concurs dur. Marele profesor Pius Brânzeu mărturisea că  toate celelalte concursuri pe care le-am susținut în viață, toate, împreună, nu mi-au cerut un efort atât de mare ca pregătirea Internatului”.

Era cel mai greu pentru că era primul concurs serios. Erau 12 posturi și țin minte și acum: prima teză a fost de anatomie. Când ne-au chemat, în Amfiteatrul de la Colțea, și s-au deschis tezele, prima teză a fost a mea: Constantinoiu Silviu, nota 8”. Noi eram învățați cu note mai măricele și am crezut că am zbârcit-o. Pe urmă au început să strige notele: cutare – 2,40”, cutare: 1,20…” Un punct se dădea din oficiu. De fapt luasem cea mai mare notă la Anatomie. Iar la Patologie, cea mai mare notă a luat-o Irinel Popescu. Și am luat al doilea, ca medie generală, după Irinel Popescu. Pe urmă ne-am gândit unde să mergem fiecare: Irinel a ales la Fundeni” și a rămas acolo, eu am ales 23 August”, dar nu mi-au scos post și am plecat la Grivița”. Florin Popa mi-a zis: Hai, mă, nu fi trist că te duci acolo, ești cel mai deștept, sigur o să ajungi profesor, aici nu ai loc”. Există un destin al fiecăruia.

Se zvonea că e cel mai bun ginecolog dintre sociologi și cel mai bun sociolog dintre ginecologi”

Oricum, mi-am dat corect toate examenele, mai puțin unul singur. Se înființase o nouă catedră, de Sociologie medicală. Titular era un conferențiar, Gore Popescu, un personaj foarte hazliu, care era ginecolog. Se zvonea că e cel mai bun ginecolog dintre sociologi și cel mai bun sociolog dintre ginecologi. Cursurile lui se țineau pe strada Romulus, lângă Spitalul Caritas”, unde e Institutul de Expertiză a Capacității de Muncă. La primul curs m-am așezat în prima bancă și conferențiarul a venit cu o geantă de notar comunal și a început să ne povestească diverse, că nu avea curs litografiat: Aseară am fost de gardă, și a venit una, care făcea, care dregea”, și tot așa, niște povești fără legătură cu sociologia medicală. Și după trei sferturi de curs și-a dat seama că nu a predat nimic, așa că a scos o cărțulie și a început să ne citească pe diagonală, nimeni nu a înțeles nimic. Mi-am dat seama că e inutil să mă mai duc la cursul lui, dar nici nu aveam de pe ce învăța. La examen, l-a ascultat primul pe băiatul procurorului-șef de la Turnu Severin – Răzvan Mateescu, care a ajuns și șef la Ginecologie, la Elias”, un băiat foarte bun și care învăța foarte bine. Nu știu unde găsise materiale, dar tocise sociologia. Și a tras două subiecte și a început să turuie, știa materia… Gore al meu se scărpina în nas, se uita pe sus și după după vreo jumătate de oră i-a spus: Băi, dar tu nu știi nimic, treci în banc, ai nota 4!” Apoi am urmat eu: Domnule doctor, de la dvs. știți la ce mă aștept…” Printr-o totală inspirație, am răspuns: Da, domnule profesor!”  Bine, nota 10!”. Ăla din bancă a început să urle, revoltat. Bine, crezi că știi? Vin-o înapoi. Mai trage două subiecte”. Iar a vorbit Răzvan Mateescu jumătate de oră. Bă, știi tu ceva, dar ești cam indisciplinat: ai nota 8”. Și așa mie mi-a pus 10, fără să mă asculte, iar colegul a luat 8.

Ce deosebește un chirurg bun de unul mediocru?

Teoretic nu ar trebui să existe chirurgi mediocri. Eu le zic studenților că ar trebui să ia numai note de 8, 9 și 10 , dar preferabil doar 9 și 10, iar sub 6 să nu le dau drumul. Ce e aia să faci chirurgie și să știi de 5? Mai bine îi pic și mai învață o dată.

Dar e suficient să știi teorie? Poți să știi teoria la perfecție și să nu fii foarte inspirat în sala de operație.

Da, dar un chirurg care nu știe teorie, nu știe anatomie, este ca un marinar în larg care nu are la el nici sextant și nici busolă. El merge înainte și nu știe ce va întâlni în față. Un chirurg care știe anatomie, anatomie topografică, merge până la punctul sensibil, știe unde să se oprească. Asta înseamnă că scurtează mult operația. Un chirurg care are cunoștințe de bază foarte serioase e și mai rapid, și mai eficient din toate punctele de vedere. Sigur, mai sunt și uscături. Dar mă uit în Franța, de exemplu. Nu prea poți să te strecori, nu există chirurgi slabi. Există buni și foarte buni. La noi mai scapă câte unul. În principiu suntem destul de severi la examenul de specialitate și de primariat.

Arghezi spunea de chirurgul Hortolomei că avea acea suprafacultate a intuiției care joacă, în teritoriul medicinei, rolul inspirației în muzică și poezie.

În general medicii, dar mai ales chirurgii, sunt iubitori de frumos. Operația este un act de creație, până la urmă, și trebuie să arate frumos. E ca un fel de operă de artă. Hortolomei a avut o mare calitate. El a avut grijă ca la Institutul de la Colțea, pe care l-a condus ani de zile, să vadă calitățile fiecărui asistent, și a știut să dea fiecăruia domeniul potrivit. A văzut că Litarczek este foarte inteligent și i-a spus: Bă, eu am adus pe banii mei un aparat de anestezie din America și nimeni nu știe să-l folosească. Tu ești cel mai deștept de aici, vei face anestezie”. Lui Burghele și lui Olănescu – pișologie”, adică urologie. Troianescule – tu cu oasele, că ești mai bădăran, așa, adică ortopedie”. „Dan Setlacek – chirurgie cardiacă…” Toți, la rândul lor, au ajuns niște nume în medicină. Încă nu se despărțise medicina generală în subspecialități. Că acum nu vedeți cum e? Chirurgie parietală, chirurgie colorectală, chirurgie ginecologică, chirurgia esofagului… O să se ajungă să se facă separat chirurgie de hernie dreaptă și chirurgie de hernie stângă!

Iar legat de inspirație, să vă dau câteva exemple de medici scriitori celebri: președintele Uniunii Medicilor Scriitori este profesorul Constantin Dimoftache, care a fost asistentul meu la Biofizică. Un om foarte cult. A tradus perfect Les fleurs du mal”, de Charles Baudelaire. De altfel învățasese pe de rost toate poeziile lui Baudelaire. A avut cea mai bună traducere a Divinei Comedii”, a Mahabharatei” și a Ramayanei”… Și vă dați seama, este profesor de biofizică…

Pe urmă câțiva doctori celebri de-ai noștri: Baranga, Augustin Buzura, Vasile Voiculescu… Iar în lume: Cehov, Cronin – care a fost medic la minele din Țara Galilor, sau Somerset Maugham.

În București există orchestra medicilor. Sunt invitat mereu la Ateneu, mai ales de Sf. Ștefan, la  concert. Au un dirijor foarte bun, pe Iosif Prunner.

Sunt legat și de chirurgia ploieșteană, prin marele chirurg Constantin Andreoiu”

Cineva povestea că Ion Juvara l-a chemat pe Buțureanu la București, să-i arate maestrului cât de bine operează el. Era o operație de ulcer duodenal. Juvara a manevrat cu gesturi de prestidigitator cele patru-cinci pense Kocher de hemostaza și a înșurubat spectaculos nodurile, vrând să-l dea gata. Măi, Cuti, eu am văzut odată un țigan care cânta la vioara, tinând-o sub genunchiul stâng, pe unde mânuia și arcușul. Cânta destul de bine, iar amatorii de extravaganțe ieftine îl aplaudau. Se poate și așa. Dar chirurgia e o profesie serioasă, nu suportă scamatorii!”, l-a ironizat marele chirurg ieșean Vladimir Buțureanu pe Juvara.

Am un coleg venit de la Urgențe, un băiat bun, care ajuta la operații, dar în timpii când nu avea nimic de făcut și se plictisea, lua foarfecele și-l manevra în aer cum făcea Joe Limonadă cu pistolul. Îi spuneam: Măi, omule, astea nu sunt gesturi de chirurgie, ce vrei să arăți…” Așa este, Buțureanu avea dreptate.

Revenind la marii chirurgi, trebuie să recunosc că sunt legat și de chirurgia ploieșteană, prin marele chirurg Constantin Andreoiu.

Andreoiu era renumit, chirurgi din toată țara veneau să-l vadă operând sau chiar să-i opereze.

Marii profesori, Juvara și ceilalți, veneau să-l vadă operând la Ploiești. A fost repartizat la Abrud, inițial, unde a făcut foarte multe operații, fiindcă omul sfințește locul. Dar se spune că a avut niște simpatii mai legionare și l-au mutat pe la Turnu Severin, apoi la Ploiești. A făcut operații deosebite. El a introdus rezecția cu anastomoză gastro-duodenală, el a făcut prima gastrectomie totală (Făgărășanu se laudă că a făcut-o el, dar nu a publicat-o). Andreoiu era căsătorit cu o mătușă a mamei mele. Un om foarte bine pregătit, dovadă că și în provincie existau oameni foarte buni. La deschiderea Congresului de Coloproctologie, am dat exemplul celebrului chirurg Victor Dimitriu, care a operat la Brăila. Era foarte bun specialist într-o boală foarte răspândită pe atunci – limfogranulomatoza rectală benignă sau Nicolas Favre. Cea mai mare statistică din Europa o aveau Traian Nasta și cu Dimitriu. Mai erau Ghiță Popovici la Bacău, Iacomei Răzeșu la Piatra Neamț, Adameșteanu la Târgu Jiu, Nicodim la Sibiu… Era o politică foarte bună de a trimite oameni serioși care să ridice chirurgia spitalelor județene. Nu vedeți că acum vor toți numai în centrele universitare?

Înainte, terminai Medicina și erai repartizat la țară, la dispensarul rural.

Medicina de țară probabilă va dispărea. Mai este câte un entuziast care se duce la țară, dar în rest…

Dacă făceai chirurgie nu era chiar un beneficiu, pierdeai vremea, dar învățai să ai răspundere personală.  Trebuia să asiști gravide, copii… Era totuși un stagiu util să stai la țară câțiva ani.

Cum era chirurgul Andreoiu?

Foarte sever.

Am auzit că la congrese, când ceilalți chirurgi îl vedeau pe lista participanților, își retrăgeau lucrările, să nu se facă de râs în fața lui.

Era sever și nu mergea să te cerți cu el. Știa carte. Era abonat la tot felul de reviste. Chiar dacă era la Ploiești – care nu era nici măcar centru universitar. Și a avut elevi valoroși: Bidulescu, Băiescu, Oprea… După care s-a cam pierdut  puțin Ploieștiul, nici spitalul nu mai arată așa bine. Iașul, în schimb, a câștigat extrem de mult prin acest IRO, are și chiurgi buni.

Vă place la Iași, aveți legături frumoase cu capitala Moldovei.

Îmi place foarte mult Iașul, cred că este unul dintre cele mai frumoase orașe din țară.

Și domnul rector  a vorbit foarte frumos despre dvs.

Da, eu și Viorel Scripcariu suntem prieteni, chiar prieteni foarte buni.

Este posibilă prietenia între chirurgi?

Da, sigur că da. Nu e loc pe pământ pentru toată lumea? Atunci când îți denigrezi un coleg, de fapt te denigrezi pe tine. Era un doctor foarte simpatic, Agache, care fusese intern la Buțureanu și care spunea Mă, când întreabă familia: <Cum operază domnul dotor Agache?>, nu trebuie să spui nimic, doar să dai din umeri: Mmm…

Sunt foarte legat de școala ieșeană. În primul rând, peste 30 de profesori de la București au venit de la Iași. Nici nu poți să faci o despărțire între cele două școli. Când Grigore T. Popa inventează și descoperă sistemul port-hipofizar, vine la București și devine mare profesor. Hortolomei, Juvara, Amza Jianu… Poți să mai zici că e o școală numai ieșeană sau numai bucureșteană?

Și credeți că s-au păstrat legăturile?

Eu zic că da. În general, toți, Angelescu, Popa Florin, am fost în relații foarte bune cu chirurgii ieșene. Mai puțin cu ceilalți. Eu am strâns puțin legăturile și cu Clujul, și cu Timișoara, care aveau o oarecare dizidență, parcă se simțeau nebăgați în seamă. Motiv pentru care, de când sunt președinte, cu o săptămână înainte de Crăciun facem o masă festivă, la București – ca motiv dăm realizările revistei Chirurgia”. Și am reușit să adun oameni pe care nu i-ai fi văzut să stea vreodată la aceeași masă împreună, care se mai și îmbrățișează.

Probabil că e o mare realizare pentru un președinte, să unești, nu să dezbini. Că de dezbinat e foarte ușor.

Păi ăsta e rolul. E mai ușor să dărâmi decât să construiești.

„Beau și eu maximum puțin

Care a fost cel mai greu moment din cariera dvs., când v-ați operat fiica?

Nu, cred că cel mai greu a fost când am pierdut o pacientă, o tânără operată de apendicită, pe care am zis să o protejăm, că era mai fricoasă și am hotărât să-i facem anestezie generală. Și de la un șoc anestezic a făcut șoc cardiac, am resuscitat-o, părea că-și reia bătăile cardiace, dar din păcate a murit. Sigur, familia nu a fost încântată de treaba asta, am avut și niște reclamații. N-a fost o vină chirurgicală, dar una peste alta, indicația de anestezie cam eu o pusesem. A fost un moment care mă mai bântuie și astăzi. Mă gândesc tot timpul că dacă-i făceam anestezie locală sau rahianestezie, trăia și astăzi.

Dar sunt și momente simpatice pe care mi le aduc aminte. Era un pacient din Mogoșoaia: 1.98 m, 130 de kg, roșcovan. L-am operat, printe altele avea o pancreatită lemnoasă. La vizită, era foarte respectuos, nu stătea niciodată întins în pat. Și l-am întrebat: Domnule, dumneata cam bei?Și eu,ca tot omul, domnu’ doctor…„Și ce bei, tărie sau…?” Răspundea evaziv. Domnule, dar cam cât bei?” Presat de mine, ce credeți că-mi răspunde: Beau și eu maximum puțin”.

Aveam un coleg la Brăila, Nucu Argeșanu, cu care stătusem și în camera, și i-am spus: Nucule, când  îți vine un bolnav cu o stenoză că a băut soda sau altceva, îi pui o gastrostomă, lași să se dilate stomacul vreo șase luni, să se definitiveze leziunile cicatriciale, și mi-l trimiți la reconstrucție de esofag”. Lui îi vine unul cu cancer eso-gastric, îi pune o sondă și-l lasă vreo șapte luni. Când a ajuns săracul la mine – îl chema chiar Brăilă și mai avea un singur dinte – l-am operat, i-am făcut o rezecție eso-gastrică pe cale  mixtă abdomino-toracică, operație grea, cu anastomoză eso-gastrică intratoracică. A scăpat și după a șaptea zi era în salon, făceam vizita și nu prea știa ce sunt eu, ce fac pe acolo. Îi zic: Nea Brăilă, ia, te rog, o bucată de pâine și o bucată de brânză și să vedem cum înghiți.” Înfuleca de ziceai că mănâncă aur. Ei, cum te simți?” Și-atunci, într-o efuziune izvorâtă dintr-un respect total, mi-a răspuns solemn: Foarte bine, domnule inspector!”

Mai țin minte și alte întâmplări hazoase. De exemplu, eram intern la profesorul Simici, când a venit să se opereze un pitic, pe nume Pletea, care avea un abces apendicular. Echipa care l-a operat a ținut neapărat să-i zgâlme pe-acolo să-i scoată apendicele. În plin abces nu prea e în regulă, dacă nu vine singur în plagă, nu te duci tu după el. Pui un dren și-l lași în pace și-l operezi după câteva luni, pentru că altfel riști o fistulă cecală, ceea ce s-a și întâmplat. În orice caz, trăia și era internat, așteptând să fie reoperat. Iar Pletea, ca să fie și el băgat în seamă, îl întreba pe profesorului Simici, vorbind despre el însuși la persoana I plural: Pe noi când ne reoperați, domnu’ doctor?”

Ați pierdut șirul intervențiilor chirurgicale, cam câte operații ați realizat?

De la o vreme fac numai operații mari, dar dacă le adun pe toate… De exemplu, numai ca intern la profesorul Simici, am făcut cam 500 de apendicite. Cred că am vreo 25.000 de operații făcute de mine ca prim operator. Un oraș întreg. Eu fac chirurgie de când eram intern, din 1976. Sunt 43 de ani de stat în picioare și de trudit. Și din 1979 sunt în învățământ. Ținând cont că sunt două serii pe an, mi-au trecut prin mână 80 de serii.

Ca intern locuiați în spital?

Stăteam numai în spital și am făcut șase stagii din care patru le-am făcut la profesorul Simici, un stagiu la profesorul Dan Alessandrescu, pe ginecologie și încă un stagiu la Urgență. Pe urmă am intrat direct preparator, în 1982 am devenit specialist, iar pe urmă nu s-a mai dat primariatul.

Rezidentul trebuie să fie în plagă, să opereze, ăsta e rostul rezidențiatului”

Ați fost noroc că profesorul Simici v-a luat sub aripa lui și v-a lăsat să operați. Mulți tineri rezidenți se plâng astăzi că nu-s lăsați efectiv să lucreze.

Eram în stagiu la Urgență, făceam noduri binișor, știam carte – mai ales că nu-i plăcea să te întrebe ceva și să nu știi ceva despre operație sau anatomie. Era un tip care în timpul operațiilor spunea o mulțime de proverbe, în latină, greaca veche, germane, franceză. Era un om foarte cult, un boier al chirurgiei.

Bolnavii vin la un anumit medic, care are o răspundere. Dar tu, ca profesor, ai voie să lași un rezident care este în an mai mare și este bine pregătit să execute operații. Sigur, sub supravegherea ta, tu să răspunzi. Eu am rezidenți pe care-i las să opereze, să deschidă, să facă timpi operatori, pentru că și eu am beneficiat la rândul meu de treaba asta. Profesorul Simici era și redactor la Editura Medicală și când veneau de la Editură, îmi spunea: Du-te și deschide tu bolnavul”. Uneori terminam și operația. Și atunci, pe cei pe care-I consider bine pregătiți, îi las, de ce să nu-i las. Rezidentul trebuie să fie în plagă, să opereze, ăsta e rostul rezidențiatului. Dacă numai se uită  sau ține o valvă, nu o să învețe nimic niciodată. Și pe noi trebuie să ne opereze cineva, vorba lui Simici! Îi dai parafă de specialist și el nu știe să facă nimic…

Știu că fiul profesorului Simici era tot chirurg, dar nu era prea mulțumit de el.

Nu prea-l agrea, pentru că nu citea. Țin minte o fază neplăcută. Intru cu profesorul la o tumoră de unghi duodeno-jejunal, de unghi Treitz. A durat, a trebuit să facem o descrucișare în pensa aorto-mezenterică a duodenului, operație grea, și când am iepit m-a invitat să bem un ceai la oficiu. Acolo era fiu-su, care lua masa. Când l-a văzut, profesorul Simici i-a șters una cu palma: „Așa, bă, bagă în tine, în loc să vii să asiști la o operație pe care o vezi o dată în viață!” După aia l-a și dat afară, l-a trimis la Urgențe și după un timp îmi povestește: Auzi, domnule, mă sună Maître Paul” – așa îi spunea doctorului Paul Blidaru, că-l lasă mâine pe fiu-meu să facă o vagotomie cu piloroplastie pentru un ulcer duodenal. Și l-am pe fiu-meu la întrebări: <A câta pereche de nervi cranieni sunt nervii vagi? Ce efect are vagul pe secreție și pe pilor?> Habar n-avea și i-am dat telefon lui Paul și i-am zis: <Nu-i, da, bă, să opereze, că ăsta nu știe nimic!>”. Se purta dur cu el, motiv pentru care a și plecat și până la urmă nu a mai făcut chirurgie, a făcut ortopedie.

Dar totuși era sentimental profesorul Simici. O dată, pusese o sondă la o bolnavă cu o fistulă vezico-vaginală. După histerectomia totală, există riscul să se producă o fistula. E o chestie foarte neplăcută, fiindcă adevărata incontinență de urină nu este colapsul genital, așa-zisa ruptură de perineu, ci fistula vezico-vaginală. Tot timpul, femeia pierde orice picătură de urină prin vagin. Se produc niște leziuni exematiforme, ea e femeie tânără, te dă în judecată, e un dezastru! Și femeia respectivă avea această problemă și profesorul îi băgase o sondă pe fistulă în bășică, ca să nu mai curgă urina pe lângă. Eu nu am știut și când m-am dus la contravizită, femeia urla că o supără sonda. I-am scos-o și a doua zi operam sus, când am auzit niște răcnete… Blocul operator e la o sută de metri, pe un culoar departe de secție și eram și la etajul 2, și se auzeau urletele de la etajul 1. Vine doamna Vali, asistenta-șefă: „Vă cheamă urgent profesorul!” Când m-am dus, m-a luat: „Bă, am crezut că e ceva de capul tău, că ești cel mai bun student din câți au fost aici! Ești o mortadelă!” . Tocmai îl dăduse afară pe un coleg de-al meu tot intern. Eu am fost coleg de internat cu Sorin Oprescu și cu încă unul. La o vizită, era un bolnav cu lipom pe regiunea scapulară, îi comprima nervul circumflex și avea dureri. Profesorul a întrebat internii: Ce nerv trece pe aici?” Ceilalți nu au știut, dar eu i-am răspuns, că m-a întrebat și pe mine la sfârșit: E nervul circumflex -axilar, care trece prin patrulaterul humerobirondotricipital Velpeau”. Celorlalți, care nu știau, le-a făcut observație: Bă, voi credeți că eu vă fac vizita să-mi prezentați bolnavii așa: Aici e un lipom, aici e un fibrom, aici e un fecalom…” Avea umor proful.

Pe Sorin Oprescu îl dăduse și pe el afară. În fiecare zi Sorin,care era talentat în plagă, dar nu prea avea timp să citească, se tot scuza: Domnule profesor, la 11.00 am o ședință. Domnule profesor, la 12.00 am o ședință…” Și tot așa, el era cu ședințele pe la UASCR. Și eram cu profesorul la un cancer de rinichi stâng și a intrat Oprescu și nu a apucat să zică nimic, că Simici îl întreabă: „Iar ai ședință? Îți dau drumul dacă-mi spui rapoartele posterioare ale rinichiului stâng”. Domn’ profesor, m-ați omorât!” Bine, mă, tu ești foarte bun, dar de mâine nu mai vii la mine. Și așa a ajuns la Brâncovenesc. Am crezut că o să pățesc la fel. Așa că seara am venit să-mi iau lucrurile și să o întind de acolo. Eram supărat, și profesorul a venit să  mă întrebe ce fac. „Păi îmi strâng lucrurile…„Hai, vin-o la tata, că am glumit…” Era destul de sentimental în felul lui. Și era un chirurg strălucit… De exemplu, când făcea decolarea colo-epiploică pentru cancer gastric – unde se mai pun niște pense, el din vârful foarfecii reușea… Sau băga un foarfece de disecție Metzenbaumt, crăcăna un pic, ca o pensă de transfixie, îi băga un fir între vârfurile foarfecei care tăia brici și strângea exact cât trebuie, nici s-o taie, nici s-o scape. Era efectiv un talent, născut să fie chirurg.

E mare noroc să înveți cu un astfel de maestru. Eu le zic studenților: Una e să înveți tenis cu Dumitru Hărădău și alta e să înveți cu Ilie Năstase.

La Congresul Societății Române de Chirurgie

În 1992 cred că eram cel mai tânăr șef de clinică din România, aveam 39 de ani”

Revoluția v-a prins asistent?

În 1989 eram asistent și cred că așa și muream, dacă nu venea revoluția. După asta m-am înscris la doctorat și eram 27 de inși pe un loc.

Până în 1989 ați reușit să plecați din țară?

Nu am fost decât în Cehoslovacia, într-o excursie. Îl ajutasem pe un student grec să-și facă doctoratul în chirurgie. Și m-a invitat să vizitez Grecia. M-am dus la rectorat, era acolo domnul Tiron, colonel de securitate, care era șeful personalului. Mi-a zis direct: Dragă, nu mai fă cerere, că nu am cum să-ți dau drumul. Ești un băiat bun și mi-e că rămâi pe-acolo”. Și dacă eram mai prost?” Dacă erai mai prost, cred că te lăsam”. Așa că abia în 1990 am zburat pentru prima dată. Dar să vedeți întâmplare. Îl cunoscusem pe Mircea Dinescu din perioada lui de arest la domiciliu. Profesorul Ciobanu, care era la IMF București și ministru al Sănătății, îl mai interna, de formă, cu o așa-zisă spondilită-anchilo-poetică”. Profesorul Ciobanu era pasionat de cultură, de literatură… Și într-o seară mă trezesc cu Dinescu: M-a trimis profesorul să-mi faci un tușeu rectal. Ce e asta?” Păi trebuie să-ți bag un deget în fund.”De ce?Păi să nu-ți bănuiască un sindrom Fiessinger-Leroy-Reiter, care evoluează cu uretrită, cu oculită etc.” Bine, seara mi-a adus și un cadou, am stat la povești o noapte întreagă. Și a venit revoluția și am primit o nouă invitație în Grecia, de la prietenul meu Takis. Eu și cu soția ne-am luat viza, am mers la aeroport, ne-au băgat bagajele în cală, dar la Vamă mi-au cerut o adeverință că n-am datorii. Ce datorii, ce adeverință?”Dvs. nu citiți ziarele? Trebuie să veniți cu adeverință de institutul dvs. că nu aveți datorii”. Întâmplător Dinescu pleca și el în Grecia cu soția lui și cu cele două fetițe blonde. I-am povestit ce am pățit și s-a dus Dinescu la colonel: Ascultă, domnule, de aia am făcut noi revoluție, să plece toți țiganii și pe ăsta care-i doctor, și pe nevastă-sa, juristă, nu-i lăsați?” Și așa mi-au dat drumul.

Revenind la concursul la doctorat, știam că nu o să iau, că era unul care era ginerele ministrului la vremea aia. Eu și cu profesorul Horvat am luat peste 9.50. Era o comisie serioasă, alcătuită din profesorul Setlacec, profesorul Prișcu, profesorul Agripa, dar i-au dat locul ginerelui ministrului. Dar la urmă ne-au chemat și pe mine, și pe profesorul Horvat și ne-au zis: Vi s-a făcut o nedreptate, trebuie să vă lăsăm să vă alegeți un conducător de doctorat”. Întâmplător m-am dus la profesorul Prișcu, care era șeful catedrei și prorector. Cu un an înainte dăduse specialitatea acolo un coleg de-al meu care nu făcuse o impresie prea bună și șef al nostru era Anghel, care nu era prea bine văzut. Și a crezut despre mine că-s la fel, un tip mai necitit și nu a vrut să mă primească, așa că m-am dus la profesorul Dan Rădulescu, care era şeful Clinicii Chirurgie din Spitalul “Dr.I.Cantacuzino”.

Eram deja doctorand când profesorul Dan Rădulescu m-a întrebat: Nu te înscrii la primariat?Păi nu se echivalează?Ba da, dar medicul primar prin concurs este echivalat cu mai multe puncte decât medicul primar făcut prin echivalență doctorală”. Și m-am pregătit pentru concurs. O probă am dat-o cu Prișcu, mi-a picat un ulcer postbulbar și se pare că am vorbit bine, că m-a oprit la sfârșit: Dragă Constantinoiu, ți-am dat 10 cu felicitări, dar vreau să-ți spun un lucru: Eu am greșit cu dumneata atunci, am crezut că ești de altă calitate, dar să știi că mi-a plăcut foarte mult cum ai prezentat și am să mă lupt să te facem șef de lucrări, că în dumneata văd și un viitor șef de clinică”. Câți profesori ar fi recunoscut că au greșit? Așa a și făcut, m-a făcut șef de lucrări, iar în 1992 cred că eram cel mai tânăr șef de clinică din România, aveam 39 de ani. De atunci au trecut 27 de ani, iar dacă mă mai țin ăștia până la 70 de ani, o să împlinesc 30 de ani de șefie, o viață de om. Și am reușit să fac niște lucruri în acest timp: în primul rând am făcut un Centru de excelență în chirurgia esofagului și i-am învățat și pe alții să opereze.

De ce ați ales chirurgia esofagului?

Era o chirurgie de care fugeau toți, o chirurgie foarte grea, și mi-am dat seama că trebuie să o facă cineva și pe asta. Un triplu abord toraco-abdomino-cervical durează șase, șapte ore, iar în timpul ăsta faci trei coleciști și două hernii. Și în fiecare luni, la ușă am cinci, șase cancere de esofag și esogastric. Vin din toată țara și primim și din străinătate.

Taguri interviu
Oana Bugeag

Oana Bugeag

Universitatea de Medicina si Farmacie "Grigore T. Popa" Iasi | Departamentul de Comunicare si Marketing Universitar | oana.bugeag@umfiasi.ro

Comentarii

  1. Calin Mărcușanu
    Calin Mărcușanu aprilie 24, 23:14
    Profesorul Constantinoiu este o sursă inepuizabilă de amintiri frumoase și un interlocutor extrem de plăcut. Dar nu trebuie ignorat nici meritul talentatei jurnaliste Oana Bugeac, șef departament comunicare al UMF "Grigore T. Popa" Iasi, de a pune in valoare poveștile savuroase ale acestui titan al chirurgiei și totodată cronicar al istoriei medicinei românești, pentru că a știut să pună în pagină într-o ordine firească amintiri care ies de-a valma din tolba profesorului. Pentru cei pasionați de istoria medicinei, de notat că Profesorul Silviu Constantinoiu, împreună cu profesorul Vasile Sârbu, fost președinte al Societății de Istoria Medicinii, vor prezida și modera o sesiune numită ”Istoricul Medicinei Românești” la Conferința SRC de la Craiova, din 8-11 mai a.c.. Va fi un adevărat regal de relatări vii despre monștrii sacri ai chirurgiei și medicinei românești moderne.

Scrie un comentariu