Nicolae Leon, rectorul Unirii
03/12/2019
news@umfiasi.ro (662 articole)
1 comentariu
Distribuie

Nicolae Leon, rectorul Unirii

Una dintre bucuriile anului 2018 a fost aceea de a reuși să aduc în atenția ieșenilor figura luminoasă a profesorului Nicolae Leon. Bucuria s-a înmulțit când rectorul Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, profesorul Viorel Scripcariu, a anunțat la deschiderea Zilelor UMF Iași că una dintre cele mai noi clădiri ale universității, va purta numele „Nicolae Leon”. Un an mai târziu, la început de decembrie 2019, numele lui Nicolae Leon a intrat în documentele oficiale ale universității, dar și în discursul cotidian al profesorilor și al studenților, odată cu dezvelirea bustului ce-l reprezintă în bronz, în fața clădirii ce poartă pe frontispiciu numele său.

Chiar dacă multe dintre mărturiile fizice lăsate de ilustrul înaintaș s-au făcut pierdute în timp – pentru că unii sunt adepți ai principiului că odată ce optezi pentru nou, e musai să te debarasezi de trecut – am putut recupera elementele esențiale care să dea mărturie celor de azi și să vorbească celor de mâine despre un Om, cu faptele sale remarcabile, cu scrierile sale valoroase, cu eleganța și cu firescul ce-l înzestrau și, poate mai important, cu bunătatea sa.

Nicolae Leon a fost în câteva rânduri rector al Universității ieșene. A fost și în anul Unirii. A fost o personalitate care a adus oamenii împreună, a gândit și a acționat comunitar, s-a zbătut pentru binele celorlalți și a făcut un pas în spate când a sesizat că e în pericol verticalitatea conștiinței sale.

Profesorul și medicul Mihai Ștefănescu-Galați (1874-1948), cel care a organizat și condus unități sanitare în Campania din Bulgaria și în Marele Război, fost decan al Facultății de Medicină din Iași, publica în presa centrală, la trecerea la cele veșnice a profesorului Nicolae Leon, un text emoționant: „Un om vechi, un om care trăia în el singur, cu un suflet din alte vremuri, un pătimaș al științei și al adevărului, un vizionar al cinstei și al cuviinței” (Adevărul, 20 octombrie 1931).

Am scris un text pentru volumul „Memorialistica românească: între documentul istoric și obiectul estetic (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași), text pe care l-am intitulat „Nicolae Leon: o floare şi mulţi gropari”, iar mai jos îl redau, cu mici modificări față de varianta originală.

Viaţa este în acelaşi timp şi tragică, şi comică, probabil din cauza acestui dublu caracter este delicioasă. (Leon 1933: 9)

Telefonul din acea dimineaţă de noiembrie a anului 2012 m-a surprins profund. Un domn extrem de politicos, ce tocmai venise din Bucureşti, dorea să ne întâlnim. Avea o carte pentru mine, din partea dlui prof. C.D. Zeletin, preşedintele Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, la acea vreme, şi misiunea de a identifica urmele unui profesor ieşean.

– Dl prof. Zeletin v-a trimis această carte – „Centenar George Emil Palade. Crestomaţie de familie”, ediţie îngrijită de Anca-Michaela Israil, Radu Şerban Palade şi C.D. Zeletin, Bucureşti, Editura Spandugino, 2012 – şi vă roagă să mă ajutaţi să-l găsesc pe dl L.V. Crede că domnia sa îmi poate oferi câteva informaţii…

Priveam cu bucurie cartea şi aşteptam mai multe detalii de la domnul C.O., care-şi căuta agenda…

– Mai am o carte şi pentru dl prof. Valeriu Rusu…, îmi spunea, continuând să-şi răscolească nervos geanta plină de cărţi şi broşuri. Aaa, scuzaţi, am găsit-o! Iaşi… Iaşi… dl Constantinescu… U.M.F… Gata! Dl Zeletin mi-a dat un nume de profesor despre care eu trebuie să aflu amănunte. Domnia sa crede că la Muzeul Literaturii poate sunt informaţii.

Îl priveam cu un soi de curiozitate specială. Nu rostea acel nume pe care şi-l notase în agendă. I-am spus că-l pot însoţi la Muzeul Literaturii şi, dacă nu este vreo taină, să-mi împărtăşească numele celui despre care se interesa.

– Îndată!

Deschise din nou agenda, căută însemnările călătoriei moldave şi rosti:

– Nicolae Leon! Un profesor care a fost la Medicină. Poate mă ajutaţi să-i duc dlui Zeletin ceva informaţii.

– Nicolae Leon?…, repet eu, de parcă ar fi pronunţat nu ştiu ce nume fistichiu.

– Daaa… Nicolae Leon. Este o doamnă din Elveţia care vrea să dea de urmele lui…

Am amuţit. Sau aşa păream în ochii dlui C.O.

– Aţi auzit de el?, mă întrebă emisarul dlui Zeletin, în fapt, al acelei doamne de prin Elveţia. Apoi, cred că am zâmbit şi, în acele momente, am simţit cum se deschide o uşă înspre anii din urmă. Nicolae Leon însuşi cred că zâmbea de pe undeva. Cu siguranţă, din fotografiile şi busturile pe care le adunasem în ultimii ani…

Fără să-i spun multe, l-am rugat pe mesagerul bucureştean să mă însoţească în Muzeul de Istorie a Medicinei din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa” din Iaşi. Am făcut doi-trei paşi prin curtea universităţii, schimbând replici scurte, vorbind despre călătoria moldavă, despre dl Zeletin şi despre fundaţia pe care o reprezenta, şi am intrat în muzeu. L-am adus în faţa unei statuete din mijlocul sălii. Aplecându-se, a citit: Nicolae Leon. I-am sugerat să citească şi numele autorului lucrării: Ion Mateescu (1876-1951), demi-fratele lui George Topârceanu.

Cel care vizitează muzeul şi priveşte statuia nu observă gulerul fin din regiunea gâtului… ce aminteşte de trauma acelei lucrări. Am cules-o, prin anul 2005, din zona unde se depozitau obiectele casate ale diferitelor discipline din universitate. Capul era separat de trup, indexul mâinii drepte lipsea şi în multe zone era deteriorată… Tot în acel loc, de unde am adunat multe din obiectele existente actualmente în muzeu, mai era un tablou spart, sub resturile sticlei murdare ascunzându-se chipul zâmbitor al profesorului Nicolae Leon. Statueta a fost restaurată de către dna Magda Migală, artistul care a readus la viaţă numeroase lucrări de patrimoniu distruse de contemporani… Multe se pot spune despre cum „o comunitate anume îşi administrează relaţia cu timpul şi cu propria-i posteritate” (Mihalache 2014: 24).

În multe din instituţiile medicale româneşti, respectul pentru înaintaşi, pentru patrimoniu nu există. Universităţile s-au depersonalizat, devenind spaţii cu mese din pal melaminat, scaune şi geamuri termopan. Birourile, bibliotecile, tablourile fondatorilor ajung să încălzească godinurile barăcilor de la periferia oraşelor. Cu siguranţă, Jean-Baptiste André Godin (1817-1888) nu s-a gândit că inovaţia sa va ajunge să înghită şi să mistuie fragmente de istorie…

Statuia lui Nicolae Leon mai avea în preajmă alte două lucrări restaurate: tabloul care o însoţise în mormanul de obiecte casate şi o caricatură ce-i înfăţişează pe profesorii Facultăţii de Medicină din Iaşi în anul universitar 1903-1904, care fusese odinioară pe unul din pereţii Disciplinei de Parazitologie, dar ajunsese în timp după un dulap, aşa că i-am găsit un loc mai potrivit în muzeu, în „haine” noi.

C.O. îşi nota tot din ce începusem să-i istorisesc despre relaţia mea cu Nicolae Leon. Spun „relaţie” pentru că, de când l-am descoperit, ca profesor, cercetător, ca memorialist, dar, mai ales, ca Om, s-a creat un ataşament şi o relaţie speciale. I-am parcurs cărţile, i-am adunat lucrările, am scotocit prin arhive după fotografii, scrisori şi documente, i-am căutat casa în care a locuit în Iaşi, am descoperit strada ce-i poartă numele în Copou şi am mers adesea la mormântul său de la cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Amicul C.O. îşi conturase o imagine despre cel de care se interesa. De fapt, nu spera să afle atât de multe lucruri, dar se pare că în viaţă oameni şi întâmplări ajung să se ciocnească şi, din această coliziune, să înflorească o sumedenie de aspecte vizibile şi invizibile.

Vizitatorul a început să-mi spună că, de puţină vreme, este în România pentru câteva concerte, o lansare de carte şi un masterclass strănepoata profesorului Nicolae Leon, pianista Elizabeth Sombart. Artista, cu profunde rădăcini româneşti, fiind strănepoata lui Nicolae Leon şi nepoata acad. Werner Sombart (1863-1941), dorea să facă o vizită în Iaşi în anul următor, în oraşul despre care auzise din poveştile bunicii Cornelia. Împreună, am creionat un posibil program al vizitei, în care am inclus şi oficierea unui Te-Deum la mormântul străbunicului.

Ioan Dafin, în volumul „Figuri ieşene” îl descria pe Nicolae Leon astfel:

Cu pălăria cu boruri mari aruncată cu multă măiestrie la o parte, cu pantalonii şi jiletca fantezie, având subsuoară un teanc de reviste şi ziare, iar cu cealaltă mână, cele mai de multe ori ţinând de o cureluşă câte un câine de rasă, păşeşte liniştit, în pas măsurat, cu privirea senină şi răspunzând la saluturi în dreapta şi în stânga c-o eleganţă serioasă. Poartă totdeauna la butonieră, de obicei, o crizantemă. (…)

E un original simpatic, dar de o originalitate care-l prinde admirabil. În toată atitudinea sa nu e nimic forţat şi tocmai aceasta îl face să fie privit cu mai multă atenţiune şi socotit, cu drept cuvânt, o personalitate din cele mai distinse ale Iaşiului.

Ceea ce, însă, caracterizează pe acest învăţat profesor e, în primul rând, modestia cu care se înfăţişează în toate împrejurările.

Deşi posedă într-un grad destul de însemnat calităţi intelectuale care pe altul l-ar face să se bucure de onoruri deosebite şi de o popularitate intensă, dânsul se mulţumeşte numai cu aprecierile ce i le fac savanţii din străinătate şi cercul restrâns al intelectualilor noştri. (…)

Așa cum se prezintă profesorul dr. N. Leon, fie la cursuri înaintea studenților, fie în mijlocul colegilor săi, cu blândețe și seriozitate în același timp, fără a căuta să se impună prin vreo manifestare zgomotoasă care să o facă în jurul activitățile sale științifice, el rămâne o personalitate de mâna întâi, o figură frumoasă, înzestrată cu multe daruri pe care numai un om superior le poate avea.  (Dafin 1928: 269, 270)

Nicolae Leon era o personalitate recunoscută a vremii sale. Ce-a făcut posteritatea cu ceea ce a descoperit în ştiinţă, cu amintirile sale, cu donaţia sa de carte oferită unei importante instituţii de cultură, cu piesele pe care le adunase pentru studenţi ori pentru muzeul catedrei sale? Cu spaţiul generos care găzduia disciplina căreia i se dedicase o viaţă?

Mulţi gropari pândesc cu nesaţ spaţiile care ne amintesc de oamenii care au adunat şi construit, care au pus interesul şcolii mai presus decât interesul propriu.

Nicolae Leon s-a născut la Botoşani, în anul 1862, a urmat şcoala primară la Institutul Mărgineanu din localitatea natală şi liceul la Institutul Academic din Iaşi, devenit Institutele Unite. În anul 1884 a început, la Jena (Germania), studiul ştiinţelor naturale şi colaborarea cu naturalistul Ernst Haeckel, în al cărui laborator de zoologie a început să lucreze. În vara anului 1885, a fost trimis la Bergen (Norvegia) să studieze animalele marine; îl cunoaşte pe zoologul şi exploratorul polar Fridtjof Nansen.

Susţine, în anul 1887, la Jena, doctoratul în ştiinţe, distins cu „Magna cum laude” pentru teza „Beiträge zur Kenntnis der Mundteile der Hemipteren” (Contribuţii la cunoaşterea părţilor gurii hemipterelor) (Leon 1887). Revine la Iaşi şi este ales membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti şi, tot în anul 1887, ajunge profesor suplinitor la Catedra de Botanică de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi. Un an mai târziu, devine profesor la Catedra de Zoologie şi Botanică a Facultăţii de Medicină din Iaşi, post desfiinţat ulterior din raţiuni bugetare.

La venirea mea n-am găsit nici cuvetă, nicio lupă, nicio planșă sau vreo piesă care să servească ca material didactic. A trebuit să treacă câțiva ani până am reușit, cu mijloacele cele mai modeste, să organizez un laborator în care, pe de-o parte, să poată face lucrări practice cei 40-50 de studenți care urmau anul I; iar, pe de altă parte, să pot studia speciile de helminți și insecte pe care le recoltasem în țară, aproape tot timpul de la întoarcerea mea de la Universitatea din Jena. (Leon 1921: 6-7)

Scrie „Hemidiptera Haeckelii”, lucrare publicată în Jenaische Zeitschrift für Naturwissenschaften (an. XXV, 1891, pp. 13-15), iar în anul 1892 pleacă la Staţiunea Zoologică Neapole. Revine în 1893 în ţară şi suplineşte timp de patru ani Catedra de Istorie naturală de la Facultatea de Medicină din Bucureşti.

Lecțiile de zoologie și biologie generală pe care le ținea în această calitate entuziasmează auditoriul, care se îngrămădea până la refuz în sala de curs, ce se afla într-o clădire de pe strada Brezoianu (…); a fost nevoie să se dărâme un zid despărțitor cu o cameră vecină pentru a se mări capacitatea acestei săli. (Nitzulescu 1972: 16)

Spiru Haret (1851-1912), ministrul Instrucţiunii, îl însărcinează în anul 1899, cu elaborarea unei programe de ştiinţe naturale. În poziţia primită, Nicolae Leon impune teme progresiste de biologie. A fost inspector al învățământului secundar și superior, inspector al școlilor particulare (1906) și director al învățământului profesional. A mers în străinătate să viziteze școlile de menaj, pentru a le lua drept exemplu în organizarea unor școli similare în spațiul românesc.

În data de 4 noiembrie 1899, este numit profesor titular la Iași. Cursul inaugural pe care l-a prezentat a fost „Rolul zoologiei la Facultatea de Medicină”, în care susținea că, prin cursul de zoologie, se va deschide un orizont mai larg, acesta având ca scop,

în afară de descrierea speciilor cu aplicațiune la arta medicală, de a face cultura biologică a viitorilor medici, a-i înarma cu principiile fundamentale ale biologiei (…); a-i învăța să recunoască unitatea legilor care stăpânesc materia viețuitoare (Leon 1922: 200). 

Mai funcționa ca profesor la Școala Fiilor de Militari, suplinea Catedra de Științe naturale la Liceul Național și Catedra de Botanică la Facultatea de Științe din Iași.

La Facultatea de Medicină din Iaşi se înfiinţează Catedra de Istorie naturală; după doi ani de tergiversări, devine titularul acesteia; o va conduce până la sfârşitul carierei sale (1931).

(…) am revenit la Iași ca profesor titular de Istorie naturală medicală. Căutând să regăsesc micul laborator și colecția de parazite, pe care o recoltasem cu mari greutăți, n-am mai găsit nimic. Instrumentele și aparatele se împărțiseră între alte câteva laboratoare, iar colecția de helminți și insecte s-a aruncat ca material fără valoare.

Acest fapt mă face să mă gândesc zilnic la soarta colecțiunei de parazite și a miilor de preparate microscopice, pe care le-am recoltat și preparat eu singur, în ultimii 20 de ani. Teama unui asemenea vandalism, care s-ar mai putea repeta, după dispariția mea, m-a grăbit să fotografiez speciile noi și rare sau care n-au fost încă găsite în România, să le descriu sau cel puțin să le semnalez în diferite reviste, pentru ca să poată fi de folos acelora care s-ar ocupa, după mine, cu asemenea chestiuni. (Leon 1921: 8)

A fost această teamă de vandalism justificată? Ce-a mai rămas din universul pe care l-a creat la facultatea pe care a slujit-o? Mai nimic…

Nicolae Leon a înfiinţat, la Facultatea de Medicină din Iaşi, primul Laborator de Parazitologie şi este primul profesor care a predat sistematic un curs de parazitologie – fiind considerat întemeietorul parazitologiei în România.

S-a preocupat de malarie şi helmintiaze, afecţiuni frecvente şi extrem de grave la începutul secolului XX; a descris specii noi de helminți; a studiat insectele şi a descris aparatul bucal al ţânţarului Anopheles şi pompa cu care suge sângele şi pompează în loc saliva cu plasmodiile malariei; cercetările sale asupra ţânţarilor au fost direcţionate spre problema malariei în România; monografia „Contribuțiuni la studiul Culicidelor din România” (1910) reprezintă o lucrare fundamentală pentru campania antimalarică. Sunt de menționat și contribuțiile aduse cunoașterii fluturilor crepusculari, dar și un catalog al fluturilor din colecția Keminger (Nitzulescu 1972: 29), studiile asupra insectelor vătămătoare din România sau cele asupra faunei cadavrelor.

Numeroase lucrări științifice, semnate de Nicolae Leon, pot fi consultate în reviste precum Centralblatt für Bakteriologie, Parasitenkunde und Infektionskrankheiten, Zoologischer Anzeiger, Biologisches Centralblatt, Archives de Parasitologie, Journal of Parasitology, Journal de Médecine de Lyon, Annales de parasitologie humaine et comparée, Bulletin de la Société des Médecins et Naturalistes de Jassy, Bulletin de la Societe des Sciences de Bucarest, Analele Academiei, Viața Românească, Școala Modernă, Arhiva Societății Științifice și Literare etc.

A colindat numeroase locuri din România şi a colectat mulţi ani leacuri, urmare fiind publicarea, în Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, a studiilor „Zoologia medicală a ţăranului român” (1897) și „Botanica medicală a poporului român” (1899), iar în revista Convorbiri literare, „Câteva observații asupra medicinei poporului românesc”. În anul 1903, publică „Istoria naturală medicală a poporului roman” (Editura Academiei Române) – o sinteză şi o completare a lucrărilor anterioare, „cel dintâi studiu științific de ansamblu asupra medicinei populare din țara noastră” (Ghelerter 1970: 288).

La Editura Academiei Române, a publicat „Studii asupra cestoizilor din România” (1911), și „Insectele vătămătoare din România” (1912) – ce au constituit baza teoretică a campaniilor pentru combaterea bolilor parazitare la cereale, arbori fructiferi, viţă-de-vie etc.

Profesorul Nicolae Leon era un adept şi un promotor al învăţământului experienţial. Cât a funcţionat ca inspector şcolar, a reuşit să introducă în regulament obligativitatea excursiilor pentru elevii şcolilor secundare. În cuvântul de deschidere al volumului „Excursiuni zoologice”, scria:

Excursiunile sunt cel mai ieftin şi mai profitabil mijloc didactic; ele complectează intuiţiunile câștigate în timpul lecțiunilor şi dezvoltă dorul şi interesul pentru priceperea naturei” (…); trebuie renunţat la sistemul primejdios de a învăţa pe de rost, adoptat încă până acuma în şcoalele noastre (Leon 1905: 7, 11).

Relaţiile pe care le avea cu parazitologii din lume, precum prof. dr. Carl Isidor Cori, directorul Staţiunii Zoologice din Triest, ori prof. dr. Isao Iijima, de la Universitatea din Tokio, fondatorul parazitologiei nipone, dar şi legătura sa cu savantul Emil Racoviţă (1868-1947), conduc la îmbogăţirea colecţiilor catedrei ieșene cu numeroase vietăţi marine și paraziți.

Este de menționat celebra polemică între doi savanți, cu prenume identic, plecați din această lume în același an, Nicolae C. Paulescu (1869-1931) și „eruditul său adversar” (Paulescu 1999: 189), Nicolae Leon, între o concepție științifică creștină și una evoluționistă, în revistele Convorbiri literare și Spitalul.

Dl dr. Leon este un reprezentant autorizat al școlii evoluționiste moderne, iar o discuție serioasă cu un om de competența D-sale nu poate să prezinte decât un mare interes pentru studenții universităților noastre. Urmărind dezbaterea cu atenție și dându-și seama de ce parte este adevărul, ei vor putea dobândi, asupra acestor probleme capitale, convingeri profunde și neclintite, capabile de a le influența întreaga viață intelectuală și chiar morală. (Paulescu 1999: 190)

Nicolae Leon fost decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi; a determinat numeroase schimbări şi, prin măsurile propuse, a dus și la îmbunătăţirea unor aspecte din învăţământul superior medical din întreaga ţară. A dorit întinerirea corpului profesoral al facultăţii, astfel că, în perioada decanatului său, s-a realizat intrarea în Facultatea de Medicină din Iaşi a unor tineri foarte valoroşi, care au devenit creatori de şcoală medicală ieşeană. Pe placa din marmură care s-a realizat în urmă cu peste un deceniu în holul central al clădirii Rectoratului U.M.F. Iași, şi pe care s-au încrustat numele decanilor Facultăţii de Medicină din Iaşi, cel al profesorului şi decanului Nicolae Leon lipseşte, din pricina faptului că informaţiile au fost oferite de cineva, istoric bazat pe „şoapta la ureche” (Popa 1945: 12) şi nu pe cercetarea documentelor.

În galeria rectorilor Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” („Mihăilene”) din Iaşi, figurează şi o fotografie a profesorului Leon, care a fost la conducerea acestei instituţii în câteva rânduri, demisionând şi refuzând anumite aspecte… Ca rector al Universităţii Mihăilene, „văzând greutățile de viață ale studenților, s-a ocupat în primul rând de aproape de căminuri și a reușit să organizeze un cămin de 400 de paturi în cele mai bune condițiuni” (Raicovicianu 1938: 6); a fost extrem de implicat şi apropiat faţă de studenţi şi de problemele acestora.

Opera sa ştiinţifică a condus la propunerea de a fi inclus în rândul academicienilor. În acest sens, Grigoriu Ștefănescu, Victor Babeş şi Grigore Antipa au redactat rapoarte elogioase asupra lucrărilor sale, toţi pledând pentru accederea sa în rândul Academiei Române. Nicolae Leon a refuzat, ca gest de pietate faţă de memoria lui  Vasile Conta, Mihai Eminescu, Ion Creangă sau Ion Luca Caragiale, „a căror activitate literară sau ştiinţifică n-a putut fi apreciată de către Academia noastră” (Leon 1927: 209).

Într-o zi de toamnă, pe 4 noiembrie 1931, Nicolae Leon a încetat din viaţă. La câteva zile de la dispariţia sa, un fost colaborator, dr. Iamandi, îşi amintea cu durere de maestrul său, profesorul Leon,

omul masiv şi dintr-o bucată, pentru care tranzacţii de conştiinţă n-au existat în viaţa sa, poate să rămână o pildă vie pentru toţi grăbiţii acestei vieţi. El a plutit în sferele cele mai senine, a fost idealistul incorigibil în cea mai înaltă accepţiune a cuvântului, şi a primit loviturile crude ale soartei cu cea mai adâncă şi admirabilă resemnare stoică.

În plină viaţă, a avut imensa durere să-şi piardă devotata tovarăşă de viaţă, un exemplar de frumuseţe clasică, lăsându-i în grea şi trudnică grijă creşterea a şase copii, din care cel mic abia văzuse lumina zilei. El a fost pentru ei şi tată, şi mamă duioasă. Imensul gol al căminului n-a mai putut fi umplut niciodată, şi pustiul sfâşietor al sufletului lui a rămas acelaşi, până la ultima suflare a vieţii.

Cu toate vicisitudinile vieţii, el a ştiut să-i crească în mod exemplar şi în profundă dragoste de părinte, adorat de copiii săi, dând societăţii atâţia membri distinşi, care o onorează mult, după cum a onorat şi pe părintele lor.

Sub acest raport, el a putut închide ochii, mai mult decât fericit. Adevărul ca om de ştiinţă şi conştiinciozitatea ca om de suflet au fost criteriile lui de conduită.

Frumoasă icoană a vieţii unui om!…

M-am plecat cu adâncă smerenie, în faţa mormântului de curând închis, care îmi evocă nostalgia unui trecut frumos: am lăsat o lacrimă de adânc regret pentru sufletul aşa de îndrăgostit de frumuseţile Naturii, şi voi purta o pioasă amintire unui mare şi distins profesor (Iamandi 1931).

Adesea merg cu o floare la mormântul său, situat în apropierea bisericii „Sf. Gheorghe” din cimitirul „Eternitatea” din Iaşi. Aici l-am adus şi pe amicul C.O., împreună cu care am decis să organizăm vizita strănepoatei profesorului Leon, pianista Elizabeth Sombart, în anul 2013. Periplul ieşean al strănepoatei s-a încheiat la mormântul străbunicului, pe care-l vedea pentru prima oară, şi în faţa căruia s-a rugat şi i-a mângâiat chipul zâmbitor din bronz. Vizitaserăm Muzeul de Istorie a Medicinei, Disciplina de Parazitologie, o expoziţie pe care am organizat-o împreună cu Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi, în memoria profesorului Leon, holul Rectoratului U.M.F. Iaşi şi al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Muzeul Universităţii din Iaşi, strada ce poartă numele „Dr. N. Leon” şi casa, din str. Toma Cosma, în care presupuneam că a locuit profesorul Leon şi pe care strănepoata a recunoscut-o, după descrierile bunicii şi după fotografii.

Întâlnirea cu Elizabeth Sombart m-a impresionat. Nu m-aş fi gândit să existe o aşa întâmplare, în vremea când adunam resturile statuetei, sau când mai salvam din documentele şi cărţile sale, ori când scanam fotografii de prin arhivele ieşene. Distrugerii trupului de cărţi şi documente i s-a asociat sfărâmarea trupului de ghips… Dar spiritul său n-a putut fi distrus.

Zâmbetul său, surprins de toţi artiştii care l-au reprezentat, în fotografie, în grafică sau în sculptură, a sfidat orice hotărâre vremelnică a vreunei conduceri universitare şi ceva parcă a conlucrat şi a condus la salvarea unor obiecte şi documente, dar, mai important, la întâlnirea cu sensibila artistă Elizabeth Sombart, ale cărei delicateţe şi sensibilitate îmi amintesc mereu de străbunicul său Nicolae Leon – „o insulă de idealism” (Luca 1931).

Dr. Richard CONSTANTINESCU

news@umfiasi.ro

news@umfiasi.ro

News@umfiasi.ro este portalul de știri al Universității de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa” Iași.

Comentarii

  1. Elena Leonte
    Elena Leonte decembrie 08, 22:19
    Dle dr, pasiunea dvs. pentru oamenii de legenda care au facut faima Iasului si, desigur, a UMF ului este pentru acest oras un noroc, chiar un nou miracol, care-l face din cand in cand sa se intoarca in trecut sa-si ia energia care se epuizeaza parca sub ochii nostril. Felicitari si pentru stilul elegant al scriiturii - de mare importanta cand vrei ca subiectele sa ajunga la suflet… Continuati lupta aceasta dura. Iata, ca mai vin si satisfactiile… Succes !

Scrie un comentariu