“Într-o universitate ar trebui să primeze meritocrația”
02/03/2017
Oana Bugeag (14 articole)
0 comentarii
Distribuie

“Într-o universitate ar trebui să primeze meritocrația”

Interviu cu prof. univ. dr. Cristian Dragomir, fost rector al Universității de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa” Iași, reputat chirurg, specialist în chirurgia oncologică, esofagiană, hepatică, pancreatică, senologică, precum și în cea plastică și reconstructivă, cu un palmares de peste 25.000 de intervenții chirurgicale. Este membru al Academiei de Științe Medicale din România, membru de onoare al Academiei Republicii Moldova, membru al Academiei de Științe din Ucraina, al Societății Internaționale de Chirurgie și al Colegiului Regal al Chirurgilor din Anglia.

 “La 22 de ani visam să fiu chirurg”

Oana Bugeag: Ați absolvit Institutul de Medicină și Farmacie din Iași în 1962.

Prof. univ. dr. Cristian Dragomir: Cam demult. Anul acesta facem 65 de ani și am planificat să ne întâlnim din nou. Ne-am întâlnit la 50 de ani, apoi la 60 de ani…

Aveați doar 22 de ani când ați terminat Facultatea de Medicină.

Am terminat facultatea la o vârstă fragedă, pentru că am prins liceul de zece clase. Dar vreau să vă spun că, deși au fost doar zece clase, am terminat cu o cultură solidă, pentru că în liceu am avut șansa să am o pleiadă de profesori excepționali. Profesori din generația interbelică, spre sfârșitul carierei. A fost marea noastră șansă. Din toată seria mea de absolvenți de la Liceul “Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad, foarte mulți s-au realizat la un înalt nivel profesional.

Erați generația copiilor războiului.

Eu eram copil mic, aveam patru, cinci ani când era razboi… Vag îmi aduc aminte, tata era militar de carieră și era plecat pe front, familia s-a refugiat în Oltenia… Erau vremuri grele după război și poate și de asta, generația mea, învățată cu greutățile, a răzbit bine în viață…

A doua șansă am avut-o în facultate, unde am prins niște profesori de excepție.

Vi s-au împlinit visele de la 22 de ani?

Da. La 22 de ani visam să fiu chirurg, pentru că la vremea aia erau niște forme de pregătire a viitorilor specialiști foarte eficiente: Externatul și Internatul Clinic. Eu le-am făcut pe ambele și în timpul Internatului m-am lipit de Clinica a III-a Chirurgicală, care mi-a trezit această pasiune, dorință. Și când am terminat internatul am rămas în continuare acolo, preparator, apoi asistent la profesorul Chipail.

Aproape toți studenții la Medicină vor să fie chirurgi, încă din anul I.

Să vă spun eu de ce. Chirurgia este, cumva, spectaculoasă. Este o ramură din medicină în care vezi, faci… Și dacă faci bine, ai rezultate imediate care te satisfac. Plus că, în opinia generală, chirurgul este privit un pic altfel. Ține de percepție. Dar chiar dacă din primii ani mulți studenți visează să fie chirurgi, mulți abandonează. De altfel, eu nu mi-am propus din timpul facultății, decât după anul III, când am intrat în partea clinică, să fac chirurgie. Dar hotărârea propriu-zisă am luat-o în anul V, când eram extern.

 

Profesorul Gheorghe Chipail (1905 – 1997)

Portretul unui dascăl care “mi-a marcat evoluția profesională și chiar viața”

Fiecare intervievat pe care l-am avut până acum a făcut portretul unui dascăl din timpul facultății de care s-a apropiat spiritual, profesional și sufletește. Știu că dumneavoastră ați avut o legătură strânsă cu marele profesor și chirurg Gheorghe Chipail, care a fost șeful Clinicii a III-a Chirurgie de la Spitalul “Sf. Spiridon”. Este o sculptură a profesorului, montată pe peretele din dreapta al Amfiteatrului Chirurgie, pe care ați plătit-o împreună cu domnul dr. Constantin Teodorescu. Un gest care arată cât de mult l-ați prețuit.

Vă spuneam că am avut șansa ca în facultate seria noastră să beneficieze de educația acordată de mai mulți profesori formidabili. Profesorul Enescu – o mare personalitate, profesorul Buțureanu și alții. Eu o să vă vorbesc despre profesorul Chipail, pentru că realmente mi-a marcat evoluția profesională și chiar viața. Întodeauna s-a făcut comparație între profesorul Chipail și profesorul Buțureanu. Erau opuși. Profesorul Buțureanu era un gentleman, era elegant… Profesorul Chipail venea cu robustețea omului de la țară. Tatăl lui era preot într-un sat, mama sa era țărancă.

Era o persoană mai aspră, avea o anume duritate?

Nu știu dacă se poate numi duritate, cât rigoare. Era sănătos atât la trup, cât și la minte. Nu abdica niciodată de la principiile lui pe care și le expunea. Era extraordinar de drept. Era sever, dar de o severitate parentală, de părinte care-și mustră și-și ține din scurt copiii, nu de dragul de a face pe durul, ci pentru copii, să-i crească cum trebuie. Profesorul avea o putere de muncă extraordinară. Dimineața, la 6, era în Clinică, lua raportul de gardă și la 7 și ceva era în sală de operații. Sala de operații era ca un altar, nu se auzea nimic, decât zgomotul de la spălatul pe mâini. Ne spălam atunci cu săpun fiert lichid.

Erau condiții grele de muncă.

Ne povestea profesorul că, după război, doctorii mai tineri, printre care și el, mergeau în curte și spărgeau lemne, le cărau în clinică și făceau foc în sobe, în saloane, ca să se încălzească bolnavii.

Și eu am prins vremuri grele, să vă dau un exemplu… Pansamentele pe care le foloseam și feșele de tifon cu care fixam pansamentul se recuperau. Le scoteam de la bolnav, murdare de sânge, puroaie, cum erau, mergeau la spălătorie și după ce se uscau surorile le făceau din nou rulouri, se sterilizau și se foloseau de mai multe ori.

Dar să revin la profesor, care a dus chirurgia foarte departe. Era un tip tumultuos, când intra într-o plagă, într-un abdomen, deși lăsa impresia de agresivitate, se purta cu blândețe și operația îi ieșea repede și foarte bine. Prima intervenție pe cord din România, un canal arterial, a fost făcută de profesorul Chipail la Iași. După aceea, la București, s-a dezvoltat chirurgia cardiacă, unde profesorul Hortolomei, fostul lui mentor, a efectuat prima comisurotomie mitrală – adică operație pentru stenoza mitrală, în 1954. La un interval de câteva săptămâni, profesorul Chipail făcea la Iași aceeași intervenție. Se spune că, din condescendență, deși era pregătit, profesorul Chipail a așteptat ca prima operație de acest fel din România să fie făcută întâi de maestrul său.

Dar acum nu ar fi acuzat că face experimente?

Nu, pentru că nu era un experiment, era o tehnică cunoscută, în prealabil s-a antrenat pe cadavre, pe animale, nu a făcut-o la repezeală.

Dumneavoastră ați prins perioada aia când, la practică, la Anatomie, se lucra mult pe cadavre.

Da… Și la Anatomie am avut un profesor mare, profesorul Iancu…

Toată lumea îl pomenește.

Și ca asistent, pe atunci, viitorul profesor Petrovanu, un tip extraordinar. Am făcut o Anatomie cu dânsul… Și asta m-a ajutat mult în chirurgie, un chirurg trebuie să cunoască anatomie cum trebuie. Și acum, dacă e nevoie, le pot ține o lecție de antomie celor mai tineri, fără probleme.

Din punct de vedere profesional, profesorul Chipail era impecabil. Nu l-au interesat niciodată mărirea, titlurile. L-au propus pentru Academie și a spus că lui nu-i trebuie, că acolo merg cei care știu să vorbească… Pentru el bolnavul era centrul universului, bolnavul era pe primul loc.

Dar grija asta pentru pacient și concepția că bolnavului i se iartă orice o avea și profesorul Vladimir Buțureanu, de exemplu.

Asta era școala, pe vremea aceea, așa fuseseră învățați de foștii lor mentori, foștii lor profesori. Buțureanu era însă alt gen, el cânta la vioară, era tot timpul cu papion, cu cravată…

Era mai boier…

Mai boier, da… Profesorul Chipail era un om dintr-o bucată, cum se zice. Avea și el batistă roșie la butonieră, era foarte galant cu doamnele și domnișoarele… Și îi plăcea să citească. Citea mult. Venea dimineață la 6.00, la raport, apoi opera până la prânz și după-amiază se retrăgea în cabinet, lucra o oră, două, pleca acasă și lua masa la ora 15.00, în fiecare zi. Știu pentru că medicul de gardă, de la clinică, trebuia să-i dea un telefon și să-i spună ce se întâmplă cu bolnavii operați în timpul dimineții. Nu numai cu cei operați de dumnealui, dar și cu ceilalți. Apoi se odihnea, iar la 18.00 venea din nou și făcea contravizita. Așa era sistemul: ca seara toți medicii, în frunte cu profesorul, să vadă toți bolnavii, de sus până jos. Clinica avea pe atunci 140 de paturi, era mare. După contravizită se retrăgea în cabinet și mai stătea o oră, două, trei și citea. Îi plăcea poezia, era un mare recitator din Eminescu. Și pleca, pe la 22.00. La 23.00 trebuia ca medicul de gardă să-i dea din nou telefon, să-i spună ce se întâmplă în clinică. Sunt multe întâmplări, unele nostime, altele, mai puțin…

 

Din folclorul chirurgilor

Povestiți-ne una nostimă

Un medic, n-am să dau nume, era într-o noapte de gardă și sună telefonul. Profesorul avea o voce și un mod de a se exprima inconfundabile. “Măi, cutare. Am operat o gușă, în rezerva cutare, ce face?” “Păi v-am spus, la ora 23.00, că-i bine”. “Măi, nu te supăra, du-te și-l mai vezi o dată, îi iei pulsul, vezi ce febră face…” Se duce ăsta până sus, nu era lift, se întoarce gâfâind: “E bine, dom’ profesor!” “Mulțumesc, mulțumesc…” După o oră, iar telefon. Ăsta răspunde, beat de somn. “Măi, nu te supăra, vezi că am operat un stomac, du-te și vezi ce face” Se duce, se întoarce: “E bine, dom’ profesor…” Pe la 5.00 dimineața, iar telefon. “Măi, ascultă!” Dar doctorul, exasperat, și-a dat seama că era o farsă: “Ia mai lasă-mă, du-te dracului, cine ai fi, de-ți bați joc de mine?”. “Ești nebun, fii atent la mine!”. Dar doctorul de gardă i-a trântit telefonul în nas. De data asta fusese chiar profesorul, care apoi a dat telefon în Triaj: “Domnule, medicul meu de gardă a înnebunit, m-a înjurat, mi-a trântit telefonul. Eu voiam să-i spun că azi ajung mai devreme să operez, la ora 6.00, că pe urmă trebuie să plec. Du-te te rog până în clinică și spune-i să pregătească sala și bolnavul ” Se duce medicul din Triaj în clinică și-l scoală pe medicul de gardă. “Măi, ce-ai făcut, l-ai înjurat pe profesor?” “Nu, își bate joc și de tine un tâmpit…” La ora 6.00, vine profesorul. Medicul de gardă, când l-a văzut, să intre în pământ. Profesorul a aflat apoi despre ce e vorba, nu l-a certat, dar o săptămână a trecut pe lângă el fără să se uite la el, fără să-i vorbească… Povestea asta e folclor oral, am auzit-o de la alții.

Să vă povestesc altă întâmplare, la care am fost de față chiar eu… Într-o zi, eram în clinică. Profesorul operase o fată tânără de apendicită. El opera orice, nu se dădea în lături, de la bătături, până la tumoră. A operat și plămân mult, și în clinica, și la Bârnova, la sanatoriu, și la Spitalul de Pneumoftiziologie. Dar și apendicită, și hernie, orice, opera foarte mult… Avea o forță, o putere de muncă extraordinare, dar cu un program foarte bine organizat. Și a operat-o de apendicită. Fetei, când au dus-o la pat, i s-a adminstrat un drog, ceva, și a făcut un stop cardiac. A venit sora, înnebunită, “dom’ profesor, fata moare, nu are puls!” “Aduceți-o încoace!”.  Au dus-o în cealaltă sală, au pus studenta pe masă, care era în stop cardiac. Nu erau defribilatoare. I-a făcut toracotomie – i-a deschis toracele și i-a făcut masaj cardiac intern până când cordul a început să bată. Apoi a închis-o și fata a supraviețuit.

 

Adversarii lui spuneau: “Chipail are un cimitir în spate

Ce sânge rece trebuie să ai, ca să faci asta… Dar spuneați într-un interviu că, pentru a fi medic bun, trebuie să empatizezi cu pacientul.

Absolut.

Dar se mai poate face asta astăzi? Nu este timp, sunt atât de mult pacienți…

Relația medic-pacient s-a deteriorat teribil. Explicația cred că este complexă. Pacienți sunt mulți, adresabilitatea a crescut, patologia s-a diversificat. Dacă nu există o relație sinceră, corectă, din punct de vedere moral, dintre medic și pacient, lucrurile merg prost. Pacientul îl suspectează pe doctor că vrea bani, că nu știu ce, medicul îi suspectează, la rândul său, pe pacient… Și atunci lucrurile merg prost. Pe vremuri, când venea un pacient la medic, îi acorda tot creditul, toată încrederea. Acum, societatea, în general, a degenerat, și relațiile interumane s-au stricat. Au intervenit și aspectele materiale și mass-media, care au întreținut această deteriorare, încât rareori… Mai sunt și acum medici și pacienți care consonează, sunt pe aceeași lungime de undă, dar, în general…

Dar este un cerc vicios, și pacienții sunt, uneori, recalcitranți…

Da, așa e. Medicina, în general, și chirurgia, în special, au partea lor de risc. Oricând se pot întâmpla accidente, complicații… Unele, trebuie să recunoaștem, din vina medicului. Dar și foarte multe în care medicul nu are nicio vină. Dar pacientul, familia, ziarele, imediat arată cu degetul spre medic. Dar nimeni nu poate să acuze un medic, chiar în zilele noastre, că face rău cu intenție. Poate să-l acuze de superficialitate, neglijență, dar să-l acuze că face rău unui pacient cu intenție…

Dumneavoastră sunteți chirurg și este ceva special să fii chirurg – ai parte de mari succese, care te pot îmbăta, aproape la propriu, pentru că ce poate fi mai înălțator sufletește decât să salvezi viață unui om? Cum ați gestionat nu numai eșecurile, dar și succesele? Din punct de vedere psihologic, trebuie să faci o echilibristică grozavă.

Dacă ești un tip echilibrat și dacă ai și o educație profesională corectă și puternică, le gestionezi simplu. Nici succesele nu te îmbată, la propriu sau la figurat, și nici eșecurile nu te dezechilibrează. Sigur că un eșec doare, te consumă, îți faci propriile imputări…

Bănuiesc că ați văzut colegi care au clacat.

Da, sunt care au clacat. Însă dacă cazurile reușite depășesc cu mult eșecurile, atunci acestea se suportă mai ușor.

Profesorul Chipail, cu adversarii lui… Și pe atunci exista o anumită adversitate, dar era ceva civilizat, nu se striga în gura mare. Adversarii lui spuneau: “Chipail are un cimitir în spate”. Era adevărat că a avut o mortalitate crescută, asta pentru că a fost un tip care împingea chirurgia până la limită. Extrem de multe cazuri, declarate inoperabile – el le opera.

Asta era filosofia lui, să nu refuze omul? Spuneați că opera orice, de la apendicită la cele mai dificile cazuri.

Spunea “Domnule, dacă există cea mai mică șansă, trebuie să o încercăm”.

Dumneavoastră cum ați făcut?

Tot așa. Așa ne spunea el: “Și 1% dacă-i șansa de supraviețuire, trebuie să i-o acorzi”. Mulți, foarte mulți chirurgi evitau situațiile astea limită, pentru că considerau că le știrbește autoritatea. Și erau chirurgi mari, care-și selecționau cazurile, adică operau tot timpul ce era frumos, curat și sigur, cu șanse de reușită.

 

Semnând documente la primirea în Colegiul Regal al Chirurgilor din Anglia

Bursă în Marea Britanie: “Înveți arsurile și când te întorci, îmi rezolvi problema arșilor”.

V-ați contabilizat numărul de intervenții chirurgicale?

Cam 25.000 de operații.

Din miile de operații făcute de-a lungul a peste 50 de ani – și diverse, pe chirurgie oncologică, chirurgia esofagului, chirurgia ficatului și căilor biliare, chiar și pe chirurgie plastică și reconstructivă, a fost un caz, un pacient, o situație – care v-a marcat? Ceva la care mai reveniți cu gândul?

Și acum mai revin cu gândul, în special la cazurile nereușite, pentru că, urmând filosofia profesorului Chipail, am operat cazuri la limită. Unele mi-au făcut complicații și au murit. Acum stau și mă gândesc dacă au murit din cauza mea sau tot s-ar fi prăpădit… Cât despre chirugie plastică… Noi, la așa-zisa chirurgie generală, am făcut chirurgia abdominală, ce era în abdomen. Când am început eu, și sunt ani buni în urmă, nu exista ortopedie și ne veneau și astfel de cazuri. Și am operat foarte mult os – fracturi, luxații. De altfel, teza mea de doctorat a fost sugerată de profesor – care avea o plăcere să opereze fracturile de col femural. Pe vremea aceea nu existau proteze, se băteau niște cuie, erau greu de dirijat. Când era un col femural, era un eveniment în clinică. Și profesorul mi-a dat subiect pentru doctorat “Osteosinteza extraarticulară de col femural”. Și am operat și col femural, și gambă, și claviculă. Pe urmă a apărut ortopedia ca specialitate, s-a deschis Spitalul de Urgențe de pe Karl Marx – denumirea de atunci a străzii, și am scăpat de astfel de cazuri. Apoi arsurile – care sunt acum la chirurgie plastică, veneau tot la chirurgie generală. Așa se și explică aplecarea spre chirurgie plastică. Pentru profesorul Chipail, arsura era o nenorocire. Infectau saloanele, mureau… La un moment dat, prin ’72, a obținut o bursă în Anglia prin British Council împreună cu rectorul de atunci, profesorul Gheorghe Scripcaru. Urmau să trimită pe cineva de aici, pe ce specialitate doreau. Și profesorul mi-a spus așa: “Te duci în Anglia, înveți arsurile și când te întorci, îmi rezolvi problema arșilor”. Și m-am dus într-unul dintre cele mai mari centre, la Mount Vernon Hospital, unde era un departament de chirurgie plastică și arși. M-am dus acolo, iar arșii erau doar o bucățică din chirurgia plastică, în rest se făcea chirurgia mâinii, reconstructivă, lambouri, grefe…

Dar care era nivelul acolo?

Incomparabil. Începuse și la București o secție de Chirurgie Plastică, cu un profesor școlit la ruși, profesorul Agripa Ionescu, care a făcut treabă foarte bună în capitală și mulți dintre elevii lui au diseminat chirurgia plastică în toată România. Acum există chirugie plastică în toate spitalele mari. Și când m-am întors de acolo, am început să mă ocup și de arsuri.

Cât ați stat în Anglia?

Un an și la sfârșit, cei cu care am lucrat și cu care m-am înțeles foarte bine – și acum țin legătura cu unii dintre foștii colegi, au vrut să mă mai rețină. Aveam o bursă mică dar m-am descurcat. Mi-au zis că mă angajează pe post de secundar, (registrar, cum e la dânșii). Le-am spus că nu pot, am viză pentru un an Pe atunci era o chestie cu pașaportul și cu Securitatea… “Dar”, le zic, “mă duc acasă și îi rog să-mi mai dea o viză și mă întorc”. Când am ajuns în România, nici poveste să-mi mai dea cineva viză.

Și nu ați regretat că nu ați rămas?

Nu am regretat prea mult pentru că mă trăgea ața să vin acasă, aveam copil mic, mi-era dor de casă. Și am implementat ce-am văzut acolo în materie de arși, dar m-am ocupat și de restul chirugiei plastice și așa am făcut lambouri, grefe, în clinică, de unul singur și cu studenții… Până când un șef de-al meu m-a pus să aleg: ori chirurgie plastică, ori generală. Și bineînțeles că am ales chirurgia generală. Chirurgia plastică era ca un hobby, nu puteam să mă duc numai pe chirurgie plastică, pentru că la vremea aceea nu se întrezărea niciun viitor… Și așa s-a stins. Am reușit însă să inițiez pe câțiva: profesorul Stamate, care a început cu mine, profesorul Luchian – care a plecat la București, la fel, a început cu mine. Și după aia ei au mers înainte pe direcția asta. Am scris o carte atunci, foarte bine primită, și acum mai citesc băieții, că sunt tehnici care nu s-au schimbat. Bine, a evoluat mult chirurgia – vorbim acum de microchirurgie…

Da, păi cum se opera pe vremea profesorului Chipail și cum se fac intervențiile chirurgicale acum…

Da, a evoluat în toate direcțiile, inclusiv pe explorări… Profesorul avea o vorbă: “Măi, mergem acolo, vedem ce-i și-om face ce s-o putea”. Or acum nu mai merge așa, pentru că ai ecografie, CT, ai RMN, PET scan, ai angiografie, încât știi sigur ce-o să găsești acolo și-ți faci un plan dinainte. Profesorul era însă un tip de o perspicacitate ieșită din comun, adică lua pe moment cea mai corectă decizie.

 

Chirurgul Cristian Dragomir, ]n sala de operații

Revelioane și Crăciunuri în Clinica a III-a Chirurgie

Povesteați într-un interviu că și dumneavostră lucrați non-stop pentru a putea să vă faceți mâna și că vă bucurați să prindeți cât mai multe gărzi.

Când eram foarte tineri, garda era pâinea noastră, pentru că “la rece”, cum se cheamă chirurgia electivă, noi nu prea aveam acces. Din când în când ne mai dădeau câte un pacient, așa, dar în gardă trebuia să lucrăm și ne băteam să facem gărzi, chiar dacă mult timp nu au fost plătite.

Ați prins și sărbători în spital?

Sigur că da, era un fel de ordine de rotație pentru Crăciun și Revelion și ne venea timpul cam la trei, patru ani, nouă, ăstora, veniți mai recent în clinică. Apoi, după ce am ajuns medici specialiști, a venit rândul celorlalți, de după noi. Era frumos… Asistenta-șefă locuia în clinică. Era o femeie după chipul și asemănarea profesorului Chipail: severă, dar nu absurdă…

Nu era căsătorită?

Nu. Domnișoara Neamțu. Liuba Neamțu, basarabeancă. Era ca o mamă, mai ales pentru ăștia tineri. Ne cocolea, ne dădea halate groase. Și revelioanele le făceam la ea, în camera ei. Eram echipa de gardă, compusă din doi, trei medici, cu anestezistul și cu Liuba, aduceam de acasă fiecare câte ceva și așteptam miezul nopții. Dar erau dintr-ăștia cu pocnitori. Mi-aduc aminte că într-un an am operat toată noaptea accidente dintr-astea: unul cu o mână zdrobită, altul ars la față, de la artificii, de la pocnitori. Plus urgențe mari: veneau ocluzii, peritonite, încât sărbătoream așa, pe apucate: ne mai chema în sala de operații, ne întorceam în Triaj, mai mâncam un fursec…

Dar sacrificiul unui chirurg este familia? Nu poate avea o viață de familie normală…

Da, ca să te realizezi…

Dar nu v-au reproșat copiii?

Nu, dimpotrivă, m-au susținut, atât soția, cât și copiii. Știau când sunt de gardă, când întârzii, că se prelungea programul operator. Le acordam și eu atât cât îmi permitea timpul. Dar concediile erau frumoase, de-abia așteptam să vină concediul de vară.

Nu vă chemau înapoi, nu v-ați stricat niciun concediu?

Ba da. Aveam internată chiar o rudă de-a mea, care a făcut, post operator, o fistulă, a fost o rezecție de intestin subțire și trebuia să plec în concediu. Am amânat concediul, până când s-a stabilizat și am lăsat-o încă nevindecată în grija unui coleg, care s-a pierdut, săracul. Un om de o noblețe sufletească deosebită – Mihai Stoian. Și i-am spus: “Mihai, eu trebuie să plec, ai tu grijă de mătușa Catinca”. Era femeie de la țară, de pe lângă Bârlad”. A îngrijit-o bine, când m-am întors din concediu am mai ținut-o puțin și a plecat acasă, vindecată.

 

“S-au făcut promovări, vorba unui amic, <la apelul de seară>”

Vreau să aducem puțin discuția spre UMF, spre partea didactică – chiar dacă înainte de Revoluție nu putem vorbi de o carieră, căci nu se puteau face promovări. Cum era universitatea în perioada comunistă?

Era o instituție respectabilă pentru că a avut profesori foarte mari și conducători destul de înțelepți, adică rectorii trebuiau să facă politica partidului, n-aveau ce să facă, dar nu excesiv. A fost și o perioadă de dictatură proletară, când în IMF dictau UTC-iștii. Ăștia băteau cu pumnul în masă și la profesori, și la rectori, “să-l exmatriculați pe ăla, că-i fiu de exploatator!”.

Dar ați avut colegi care au intrat pentru că erau fii de activiști?

Cum să nu. Când am intrat, au fost o sută de locuri, dintre care vreo treizeci erau pentru fii de muncitori și țărani.

Și cum au făcut față?

Unii foarte bine. Era o altă atmosferă între studenți, nu au fost izolați. Am avut și jigodii, dar puțini… Restul s-au acomodat.

După ’90, cu valul de promovări – normal, după o lungă perioadă când au fost interzise, au intrat și mulți mediocri, care au făcut destul de mult rău universității.

Este adevărat. S-au făcut promovări, vorba unui amic, “la apelul de seară”.

De unde până atunci fusese o strictețe excesivă, după ’90 a fost așa…

Un rebound. La un moment a scăzut standardul… Au făcut destul de mult rău și mai fac.

Vorbim și de “invidia medicorum”, dar nu cumva cei mediocri sunt plini de frustrări și ajung să facă rău, din invidie?

Așa este. Într-o universitate ar trebui să primeze meritocrația și nu mediocrația – să fie promovate vârfurile, cei care merită. Și oamenii ăștia – cei mai corecți, mai dotați și mai buni sunt încălecați, sunt dominați de obicei de mediocritate.

 

“Au fost necesare niște măsuri draconice”

 Între 2006 și 2008 ați fost rector.

Da, un rector de sacrificiu. Situația financiară era disperată. Când am preluat Rectoratul, prin primăvară, fondurile pe care le avea universitatea ajungeau numai pentru salarii, până la începerea anului universitar, până în octombrie. Și nu existau bani pentru utilități, pentru curent, pentru apă, telefon, gaz…

Cum s-a ajuns în situația asta?

S-a cheltuit fără cap, s-a furat, nu știu… Au fost necesare niște măsuri draconice, s-au redus salariile, s-a suprimat orice fel de indemnizație de conducere, de vechime… Și am reușit să avem bani să supraviețuim până la 1 ianuarie, când intra bugetul următor.

Decorat de MS Mihai I Regele Romaniei, cu Coroana României în Grad de Ofițer

Dar oamenii au înțeles măsurile astea? Erau multe cadre didactice, aproape 1000.

Cea mai mare parte a înțeles. Am făcut niște adunări și le-am spus: “Măi, fraților, ori mergem ca acum și, din octombrie, închidem mustăria, ori acceptăm restricțiile și supraviețuim…” Am avut atunci o echipă foarte bună, un prorector cu probleme administrative – profesorul Dragoș Negru, de la Radiologie și Dana Druguș, directorul general. Aceștia au fost sabia lui Dumnezeu. Împreună am riscat. Da, am fost dat în judecată, au venit ăia de la Minister, anchete, că de ce, că dreptul omului, al muncii… Dar am supraviețuit.

Apoi am implementat sistemul ăsta de alegeri. Am fost prima universitate din România care am introdus, la alegerea organelor de conducere – rector, decan – votul universal. Pentru că, până atunci, era un sistem piramidal: catedre, departamente, Consiliul profesoral, Senat. Am zis că într-un Senat – 47 de membri sau câți sunt într-un Senat îi poți manipula, îi poți obliga și atunci poate să iasă un vot care nu-i conform cu dorința majorității. Atunci am zis să introducem vot universal. Ulterior, aproape toate universitățile din țară au preluat sistemul. După aia, modul de desfășurare al alegerilor este după modelul de la Colegiul Regal al Chirurgilor Angliei, care, consider și acum, că este cel mai relevant și mai obiectiv mod. Această clasificare, în ordinea preferințelor, chiar dacă e un procedeu un pic greoi mai ales la alegerea organelor cu multe locuri și mulți candidați (consilii, senat), după calculul final, califică pe cei cu cele mai multe sufragii din partea alegătorilor. Au fost nemulțumiri la ultimele alegeri, cineva care spunea că are cele mai multe locuri I. Și? Dacă și mai multe sunt la coadă…

Nu este un secret că dumneavoastră l-ați convins pe actualul rector să candideze.

În momentul în care se prefigurau alegerile, am zis așa: ca să fii un conducător de universitate bun, în primul rând trebuie să ai un spate profesional puternic, adică să fii foarte bun în meseria ta, pentru că nu ai autoritate față de celelalte cadre didactice și nici măcar față de studenți. A doua calitate: să fii un tip consecvent, adică să ai niște principii pe care să le respecți și când e bine, și când nu-ți aduce un prea mare avantaj. Nu mi-au plăcut niciodată duplicitarii, cei care s-au dat după cum bate vântul. Și în al treilea rând, să nu facă parte din niciun fel de bisericuță, clan.

E aproape imposibil.

E aproape imposibil până la un punct. Sigur, cu toții avem prieteni, simpatii… Dar una este să ai o gașcă – scuzați expresia, cu care te întâlnești și spui: “Băi, ce facem? Îi dăm în cap lui ăla, îl promovăm pe ăla…” Erau astfel de cercuri în UMF – cred că mai sunt și acum… și alta să ai prieteni cărora să le spui: nu te supăra, asta nu se poate! Și nu în ultimul rând, trebuie să fie și un tip cu un IQ suficient de sus ca să facă față unei astfel de funcții. Sarcinile unui rector sunt grele și dacă nu judeci cum trebuie și nu ai calitățile astea, eșuezi. Atunci am zis că o persoană pe care eu o cunosc și care corespunde funcției de rector este profesorul Viorel Scripcariu, pe care l-am susținut cât am putut de mult, din postura pe care o am acum.

Ați lucrat cu dumnealui.

Da, am lucrat mult. Aș putea spune că este urmașul meu.

Ce speranțe aveți de la actuala conducere, cum ați vrea să vedeți universitatea?

În ce sens?

În toate sensurile. De exemplu, vă declarați, într-un interviu mai vechi, dezamăgit de nivelul studenților.

Nu mai știu ce interviu, m-au întrebat și alții despre calitatea studenților. Am zis că toată lumea se așteaptă ca studenții de la Medicină să fie excelenți, excepționali, pentru că vor lucra cu oamenii și nu putem da oamenii pe mână unor mediocrități. Pe de altă parte însă, studenții noștri nu pot face excepție față de structura calitativă a studenților de la alte universități, mai ales acum, când criteriile de admitere “s-au îndulcit” mult. Pentru că acum se intră relativ ușor, iar motivul pentru care fac o profesie nu este întodeauna o chemare pentru profesia respectivă. Și am zis așa: studenții la medicină se împart în trei categorii: o treime sunt buni, iar dintre aceștia, unii sunt excelenți, o treime este mediocră, de mijloc și ceilalți sunt slabi. Iar aceștia din urmă, în general, se autoelimină din sistem.

Ce aș dori universității? În primul rând să reușească să primeze calitatea în toate domeniile de activitate: calitatea cadrelor didactice, calitatea procesului de învățământ. Să se mai termine cu valul ăla de care ați spus dumneavoastră, pentru că în momentul în care va fi un corp didactic de bună ținută profesională, se rezolvă și alte probleme. Un om de calitate își vede de treaba lui, e bine pregătit, e inteligent, muncitor, da-și vede de treaba lui.

Apoi i-aș dori universității să fie tot mai puternică din punct de vedere material, pentru că o bază materială condiționează calitatea procesului de învățământ. În al treilea rând, să fie mai vizibilă. Am senzația că rectorul actual deja începe să se lanseze și să se impună la nivel național. A luat anumite poziții, la niște consfătuiri, am citit în presă, în legătură cu rezidențiatul, i s-au acceptat punctele de vedere. Adică vocea universității noastre trebuie să fie o voce puternică, echilibrată și să fie auzită și respectată în toată țara. De exemplu, impresia mea este că, acum, Universitatea de Medicină din Cluj este deasupra celei din București. Bucureștiul se tot lăuda cu performanțe, dar ca atmosferă, ca nivel de pregătire, Clujul e deasupra. Aș vrea și despre Iași să se spună la fel.

Care-i deosebirea dintre Iași și Cluj? Nu de acum, dintotdeauna au fost niște diferențe…

Nu, să știți că a fost o vreme când Iașul a fost deasupra Clujului. Mai mult decât atât, a exportat cadre didactice la Cluj.

Când asta?

În perioada dinte cele două războaie mondiale. Clujul are avantajul că-și desfășoară activitatea într-o zonă unde civilizația austro-ungară își spune cuvântul. Și din punctul de vedere al cadrelor didactice, al studenților și al societății. La noi, la Iași, s-au întâmplat niște lucruri nedorite, neplăcute în universitate… Au sărit toți să înjure, să facă, să amenințe… Și iar, mă întorc la mass-media, care au un mare rol în lansarea sau suprimarea…

Da, dar mass-media au fost alimentate.

Mass-media au fost alimentate din interior, sigur că da. Ceea ce nu prea se întâmplă la Cluj. Acolo rufele se spală în familie, au o anumită prestanță …

Plus că aici abia se așteaptă ca cineva să fie la pământ, ca să-i mai dea un pumn în cap.

Așa e.

 

Înainte domnul doctor era respectat, nu puteai să te tragi de șireturi cu el

Având în vedere că universitatea formează viitorii medici, vreau să discutăm puțin și de sistemul medical de la noi.

Sistemul medical românesc este bolnav.

Tarele sistemului sunt scoase la lumină și discutate când mai izbucnesc tragedii precum cea de la Colectiv. Iar percepția generală, despre medici, este că aceștia sunt corupți, șpăgari…

Da, e o atmosferă urâtă. Asta contribuie la distanțarea în relația medic-pacient, care e foarte păguboasă. Există acel respect profesional, care la noi s-a pierdut. Înainte domnul doctor era respectat, nu puteai să te tragi de șireturi cu el. Or acum sunt șpăgari, nepregătiți, omoară lumea.

Sunt colegi de-ai dumneavoastră care au contribuit la această imagine.

Pădure fără uscături nu se poate și a generaliza este cea mai mare prostie. Sigur că există, dar în toate domeniile. Nu am nimic împotrivă ca aceștia să fie excluși, eliminați, pedepsiți, dar nu arunci oprobriul pe toată profesia. Și atunci medicii tineri pleacă și pentru bani, dar, în primul rând, pentru acest respect profesional. Acolo e cu totul și cu totul altceva. Eu am lucrat acolo.

Ați fost des în Marea Britanie.

Am fost și în Belgia, dar legăturile mele, în special, sunt cu Anglia. Și am un respect deosebit pentru Marea Britanie, pentru că acolo sunt oameni dintr-o bucată. Englezul nu-ți sare de gât să te pupe. Se spune că-i rece, distant. Da, e rezervat, până te cunoaște. În momentul în care se convinge și te-a cunoscut, îți acordă un gen de prietenie necondiționată, orice ar fi. Din punct de vedere caracterial, sunt deosebiți și serioși. Iar atmosfera e cu totul alta. Nici doctorii nu se consideră niște zei. Câștigă un ban cinstit, nu cu plicul și cu șpaga.

La noi acum, când cineva se îmbolnăvește, începe să se intereseze, “nu știi un doctor, recomandă-mi…” Acolo, bolnavul se duce la medicul de familie, care știe totul despre pacientul respectiv: și câți căței are, și dacă i-a murit soacra… După ce îl consultă, dacă e cazul, îl anunță că îl va programa la un specialist și îl trimite acasă. Medicul de familie se adresează specialistului, când este cazul, și îi prezintă bolnavul, cu rugămintea să-l programeze pentru o vizită. Specialistul îi trimite programarea pacientului prin poștă, acasă. Relația e deschisă, cinstită, corectă.

Aveți un CV impresionant, cu stagii de pregătire în Anglia, membru al Academiei de Științe Medicale din România, membru de onoare al Academiei Republicii Moldova, membru al Academiei de Științe din Ucraina, al Societății Internaționale de Chirurgie, al Colegiului Regal al Chirurgilor din Anglia…

Ăsta e titlul la care țin cel mai mult. Am fost ales acolo în urmă relațiilor destul de strânse pe care le-am avut cu Universitatea din Manchester. Am trimis acolo rezidenți, am făcut congrese împreună. Acolo este un singur profesor de chirurgie și doi, trei conferențiari. Treaba cu studenții o fac medicii de rețea – vorbesc de partea clinică. Studentul vine la spital și medicul primar de salon îl preia și-l învață. Profesorul ține cursuri – care sunt anunțate, unul la două, trei săptămâni. În rest, studentul învață singur. E un sistem de învățământ mai “libertin”. Și așa, profesorul de acolo m-a recomandat și am avut o ceremonie foarte frumoasă. Sunt ceremonioși, tradiționaliști, eram îmbrăcați cu robe.

În 2013 ați primit ordinul Coroana României în Grad de Ofițer. Și mă gândesc că și distincția asta a însemnat ceva pentru dumneavoastră.

Sigur, distincția primită de la rege, de fapt înmânată de prințesa Margareta. Iarăși, o ceremonie foarte sobră și distinsă, la Peleș.

Având un astfel de CV și astfel de distincții – ajungând la un plin profesional, care sunt lucrurile care vă mai pot mișca acum, care vă bucură?

Mă bucură cel mai mult succesele elevilor mei și succesele celor cu care am lucrat și care au rămas după mine.

Oana Bugeag

Oana Bugeag

Universitatea de Medicina si Farmacie "Grigore T. Popa" Iasi | Departamentul de Comunicare si Marketing Universitar | oana.bugeag@umfiasi.ro

Comentarii

Nu exista comentarii Fii primul care comenteaza acest articol!

Scrie un comentariu

Reguli pentru un dialog civilizat: Comentariile se vor incadra in tematica articolului si se vor referi la articol, si NU la autorul acestuia. Va rugam insistent sa folositi un limbaj civilizat si o limba romana curata si corecta. Comentariile care nu respecta aceste doua reguli simple NU vor fi publicate.

Campurile marcate cu * sunt obligatorii