„În toată cariera mea, m-am convins de un fapt: medicina fără suflet nu este medicină umană”
18/10/2017
Oana Bugeag (18 articole)
1 comentariu
Distribuie

„În toată cariera mea, m-am convins de un fapt: medicina fără suflet nu este medicină umană”

Interviu cu profesorul Victor Tacu (93 de ani), fost medic primar Medicină internă  și fost profesor al  Universității de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa Iași. Generații întregi de studenți își aduc aminte de profesorul exigent, dar corect, căruia îi spuneau „Făt Frumos din Logică”, iar pacienții de unul dintre medicii cu har ai Iașului.

În demonstrațiile sale de sfidare a memoriei găsim toate ingredientele unei vieți pline de greutăți, dar în același timp luminoase, datorită firii sale echilibrate și calde.

A fost student al Facultății de Medicină în plin război, pe când aceasta funcționa în cadrul Universității Mihăilene. I-a cunoscut pe cei mai mari profesori ai vremii, de la academicianul Ion Enescu – care i-a devenit prieten, până la prințul Moruzi –  primul neurochirurg al Iașului sau pe marele dermatolog Gheorghe Năstasă. A lucrat timp de 20 de ani alături de profesorul Ion Enescu la Clinica a III-a Medicală, apoi a preluat conducerea Clinicii a IV-a Medicală, de la Spitalul Parhon. A primit medalia de medic emerit, a condus 14 ani președintele Colegiului personalului sanitar din județul Iași, dar a refuzat orice fel de funcție în cadrul universității, pentru că nu a vrut să-și „abandoneze” bolnavii.

Tânărul Victor Tacu

Domnule Tacu, sunteți absolvent al Facultății de Medicină de pe vremea când aceasta funcționa în cadrul Universității Mihăilene, actuala Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, de sub jurisdicția căreia a ieșit prin Re­­­­forma învăţă­mân­­tului din 1948, transformându-se, ase­me­nea Facultăţilor similare din ţară, în In­sti­­tut de Medicină şi Farmacie (I.M.F). Care este povestea dumneavoastră, de ce ați vrut să vă faceți medic?

Inițial am avut alte dorințe. Întâmplător, când eram copil, am asistat în data de 10 mai la Parada regimentului de Cavalerie din Bârlad. Am văzut atunci cai frumoși, ofițeri purtând uniforma specială a cavalerișilor și atunci mi-a încolțit în cap ideea de a mă face ofițer.

Părinții dumneavoastră ce erau?

Țărani. M-am născut în comuna Banca, județul Vaslui. Pe atunci se numea Tutova. Pe vremea mea, satul avea o școală cu o singură cameră –  care era și locuința învățătorilor. Două clase învățau dimineața și două – după-amiaza. Erau doi învățători, soț și soție, care primeau spre folosință și o bucată de pământ, iar din vechime, era datina răzășească ca sătenii să le asigure hrana acestora. În clasa I am învățat dimineața și am rămas cu amintiri neplăcute, pentru că cei doi practicau metode violente, mai ales doamna învățătoare. Următorii ani au venit alți doi învățători – el era oltean, ajuns în Moldova de dragul a doi ochi albaștri. Datorită lor mi-am însușit cunoștințele necesare. Bunica mea era o povestitoare neîntrecută, alături de dânsa călătoream în altă lume. Poveștile ei le trăiam și în vis, mama îmi auzea scrâșnetul dinților după ce adormeam. Dar tezaurul bunicii de povești s-a terminat și când a aflat învățătorul, mi-a dăruit douăzprezece cărți dintr-o colecție intitulată „Prichindel, închide ochii” care cuprindea povești din întreaga lume. Lecțiile de istorie ale domnului și poveștile citite m-au făcut să mă îndrăgostesc de carte, astel că după absolvirea celor patru clase, am spus hotărât că vreau mai departe. Am avut de învins voința tatei, care avusese o experiență neplăcută cu fratele meu mai mare și care era influențat și de mătușa mea, care i-a spus de față cu mine: „Constantine, vei face om din el când vei face sită de mătase din coadă de câine!”.  În sprijinul meu mi-au venit Domnul și bunica, care avea o gândire mult mai largă, locuise la București pe vremea când o firmă franceză construia case pe Calea Victoriei. După moartea soțului, s-a căsătorit cu dirigintele de poștă care a ajuns în ministerul poștei și al comunicațiilor și care obținuse ca locuință apartamentul unui medic obstetrician, pe Calea Victoriei. Cu ajutorul lor am învins reticența tatei. Am refuzat liceul din Bârlad, pentru că nu avea internat și Liceul Pedagogic, pentru că nu voiam să devin învățător. Așa am ajuns la Galați, la o școală cu internat. În prima vacanță, tatăl mi-a dat o lecție pe care n-am uitat-o toată viața. Cînd i-am întins carnetul de note, mi l-a înapoiat fără să-l deschidă, spunându-mi: „De ce mi-l arăți? Tu înveți pentru tine, eu trebuie să plătesc hainele și ghetele pe care, după doar cîteva luni, le-ai făcut praf!”. Acest „înveți pentru tine” mi-a rămas în minte toată viața. Ce lecție superbă de pedagogie!

Victor Tacu împreună cu soția

Și să revin la ideea de a ajunge ofițer. Nu am știut că admiterea la Liceul Militar se făcea în iulie, eu credeam că e în septembrie, ca la celelalte licee. Când m-am interesat eu, admiterea se încheiase demult.

Apoi, când eram în clasa a IV-a de liceu, am avut un profesor, avocat, care ne-a predat noțiuni elementare de Drept și ne-a prezentat atât de frumos și logic cele șapte caracteristici ale Constituției, încât am fost încântat. Nu știu de ce, pentru mine, chiar din copilărie, era important să înțeleg lucrurile logic.

O masă plină de amintiri

Apoi am început să cunosc lumea și am văzut un fapt: că viața unui om depinde foarte mult de superiorii lui. Aceștia, dacă observă că noul venit este mai hâtru, mai capabil și are conștiința că reprezintă un pericol, sigur îl vor elimina. Am văzut după aceea poziția diferiților oameni în societate, din punctul de vedere al unei ierarhii a profesiilor. Și m-am gândit că profesia pe care eu aș face-o ar fi medicina, pentru că în medicină nu te apreciază un singur om, ci un întreg număr de oameni, cu care într-un fel sau altul ai venit în contact și i-ai ajutat. Acești oameni nu au nimic de a face cu cariera ta, dar ei vor aprecia întotdeauna cum i-ai tratat. Și am spus: dacă eu voi face medicina și voi fi un medic bun, voi fi apreciat în societate, indiferent dacă unul sau altul dintre superiorii mei mă va pune la zid. Adică, într-un fel, și ca o măsură de protecție.

În același timp, întotdeauna mi-au plăcut animalele, le-am îngrijit, am fost legat de mic de animalele din curtea noastră. Dacă cumva suferea pisica sau câinele de ceva, eu tot timpul săream să-i ajut. Din toate aceste  motive, am hotărât să aleg medicina.

Bine, dar la medicină nu se fac experimente cu animale?

Atunci nu știam asta. După aceea, m-am gândit  că dacă voi ajunge și cadru didactic la Medicină, mă vor aprecia și studenții, nu doar profesorii. Iar studenții sunt purtătorii tăi de cuvânt în restul societății.

Studenție în vremea războiului

Ați dat la facultate în plin război. Cum a  fost concursul?

Antonescu a dat un decret ca studenții la Medicină și Politehnică să nu fie încorporați, iar studenții urmau să facă două zile pe săptămână instrucție la regiment – care se socotea serviciul militar. De aceea s-au înscris la concurs foarte mulți care nu aveau niciun gând să facă medicina. Țin minte că unul dintre candidați era doctor în științe naturale la Berlin. Au dat atunci concurs și avocați, sau asistenți de la universitate, ca să scape de front. Concurența a fost foarte mare. Am dat tezele și după trei zile s-au dat rezultatele. Stădeam pe hol, în fața Decanatului. Când ne-am adunat toți, de-abia încăpeam unul lângă altul pe tot culoarul. Am așteptat ore întregi. Când s-au aprins luminile pe hol, a ieșit secretarul Alexandrescu cu listele. Și a început: „ – Vă dau citire alfabetic cei care au reușit!”. Eu, fiind cu T, aveam de așteptam. Dar am asistat în acest interval de timp la scene inimaginabile… Unul, de pildă, nu fusese strigat și a căzut la pământ, cuprins de disperare… Altul, lângă dânsul, atunci își auzea numele. Ei bine, ăla care își auzise numele era atât de bucuros, că-l îmbrățișa pe cel care era jos. Unul plângea de disperare și celălalt îl îmbrățișa fericit. O imagine fantastică…

În 1944 profesorii şi studenţii Facultăţii de Medicină ieșene au fost evacuaţi la Alba Iulia. Pro­fe­­so­rii, studenții, cadrele medicale s-au implicat în asistarea răniților. Ați avut o studenție complicată, erau vremuri tulburi, era război. Ce amintiri mai puternice ați păstrat din acea perioadă?

La sfârșitul anului I am terminat cu media 8 și conform unei Hotărâri a Guvernului, datorită acestei medii mari am primit dublul bursei obișnuite, care îmi asigura cu prisosință masa și casa. Dar anul a adus nori negri asupra țării, teatrul de război se apropia necruțător, astfel încât Facultatea de medicină s-a mutat la Alba Iulia. Eu m-am îndrepta către Deva, unde locuiau sora și cumnatul meu.

Îmi aduc aminte o întâmplare pe care am pomenit-o și cu altă ocazie.  Trupele rusești au trecut de Deva, au mers înainte către Apus și războiul a continuat. Iar în Deva s-a înființat un spital de zonă interioară – într-un liceu s-a improvizat un spital militar. Eu am făcut stagiul la spitalul civil, la Secția de Chirurgie. Șeful secției era un ungur, un om foarte muncitor, cinstit și corect.

La un moment dat, se primește un telefon:  „ – Pregătiți-vă pentru un tren de răniți!”. Toată lumea s-a pus imediat în mișcare, s-au eliberat paturile, s-au făcut toate aranjamentele. Și au început să curgă tărgile cu bolnavi, din gară. I-au pus în paturi, pe intervale, pe culoare, și era ceva îngrozitor. Se auzeau strigăte: „Veniți la mine, că mă doare! Veniți la mine, că mă doare!”. Întâmplător, la Deva era refugiat Spitalul Municipal din Chișinău, încât era personal medical. Medicii mergeau să facă triajul răniților, care nu se făcea după lamentațiile lor, care plânge mai tare – pentru că aceștia sunt cei care rezistă. Cei care-s aproape pierduți, nu mai au capacitatea de a reacționa, tac. Dar bolnavul care țipa nu știa că cel de lângă dânsul este muribund și nu înțelegea de ce medicul îl consultă pe el, înaintea lui, sesimțea nedreptățit. Era ceva îngrozitor.

Era o imagine apocaliptică.

Apocaliptică, da. S-a lucrat atunci în continuu în cele două săli de operație, timp de două zile și două nopți. Pe mine, student fiind, m-au pus să dau anestezie  cu cloroform, cu o mască Ombredane – de la francezi. La început picuram eter, dar când l-am terminat am început să dau cloroform. Și stând la capul bolnavului și dând anestezie, la un moment dat m-am anesteziat și eu. Măicuțele – că acolo nu erau surori, erau măicuțe, abia m-au prins să nu cad pe podea.

De la stânga la dreapta: profesorii Bădărău, Enescu, Tacu

În ce an de facultate erați?

În anul II. Timpul s-a scurs și s-a deschis sesiunea de examene, care s-a prelungit pînă aproape de plecarea facultății din Alba Iulia. Aveam de susținut trei examene: la Anatomie, cu profesorul Nurbert, la Fiziologie, cu profesorul Rășcanu, care era și decan și la Histologie, cu profesorul Alexandru Țupa. Am început cu Anatomia, la care luasem notă maximă în anul I. De data aceasta răspunsurile mele l-au dezamăgit pe profesor care, încruntat, mi-a pus o notă de trecere. A urmat examenul la Fiziologie. L-am găsit pe profesorul Rășcanu la Decanat, se pregătea să plece. M-a recunoscut, m-a întrebat dacă sunt pregătit, s-a gândit puțin și mi-a cerut să-i vorbesc despre fiziologia stomacului. Încep să turui, ascultă câteva minute, după care se îmbracă și părăsește biroul. Eu, în spatele lui, continui să-i vorbesc despre tema dată. Trecem printr-un parc cu gazon încântător, ajungem la Liceul Militar „Mihai Viteazul”, acolo unde avea o cameră, scoate cheia, deschide ușa și când s-o închidă, dă cu ochii de mine. „Ce-i cu tine aici?”. Îi  răspund. „Și ai știut? Ia mai zi o dată”. Încep cu structura stomacului, mă oprește, îmi cere carnetul și-mi pune nota 8.  După ani de zile, când i-am povestit cum am dat examen la Fiziologie, mi-a mărturisit: „Habar nu ai ce mă frământa pe mine atunci…. Biblioteca era la Zlatna, o localitate lângă Alba Iulia deservită de un tren pe care localnicii îl numesc mocănița. Tocmai aflasem că hoții furaseră cărți valoroase și atunci mă gândeam cum să fac rost de niște vagoane ca să pot transporta biblioteca de acolo cât mai repede”.

Uite, dacă n-ai să te oploșești la vreo clinică medicală, să vii la mine, că eu te fac dermatolog”

Faceți parte dintr-o generație de aur de profesori care au predat la Universitatea de Medicină și Farmacie, alături de profesorii Enescu, Buțureanu, Chipail, Negoiță, Strat, oameni valoroși și cu principii. Într-un interviu, chiar ați pomenit un episod în care unul dintre profesorii dumneavoastră, marele dermatolog Gheorghe Năstasă, a avut curajul să înfunte comuniștii atunci când s-a luat hotărârea desființării caselor de toleranță.

Pe profesorul Gheorghe Năstase l-am cunoscut bine, pentru că făcusem un stagiu de șase luni la Dermatologie. Când am terminat stagiul, m-a întrebat ce vreau să fac și i-am răspuns că Medicină Internă. Uite, dacă n-ai să te oploșești la vreo clinică medicală, să vii la mine, că eu te fac dermatolog”. Profesorul continuă să trăiască și astăzi ca o legendă, prin felul cum și-a îngrijit bolnavii, prin bunătatea sufletului său, prin atitudinea lui optimistă, prin înțelepciunea, încrederea și  capacitatea sa de a pătrunde sufletul omenesc. Da, am asistat la acea ședință legată de desființarea bordelurilor, care s-a ținut la Consiliul Popular Județean. Au luat cuvântul toți șefii de autorități, înfierând încălcarea moralei. La urmă a vorbit și profesorul Năstase: „Domnilor, cunosc poveștile acestor femei. Unele o fac cu păcat, dar majoritatea o fac din nevoia de a-și crește copiii, de a-și ajuta familia. Vai de viața acestor femei! Și apoi să nu uitați că ele asigură castitatea soțiilor și virginitatea fetelor dumeavoastră!”. Nimeni n-a mai spus un cuvânt, s-au privit unii pe alții.

Erau oameni cu coloană verticală, erau oameni care-și riscau cariera, unii și-au riscat viața, pentru că nu puteau să renunțe la principii, pentru că puneau binele pacientului înaintea tuturor. Erau astfel de profesori, la Facultatea de Medicină, apoi la Institutul de Medicină și Farmacie – dar au fost și lichele – ca peste tot, caracterizate de obediență, mediocritate, aroganță, arivism. Ați avut de suferit vreodată din pricina acestora?

profesorii Ion Enescu și Vasile Rășcanu

O să vă relatez o întâmplare. În 1948 sunt numit de către Universitatea Mihăileană preparator la Clinica I-a Medicală, la profesorul Gheorghe Tudoranu. Acolo încercam să-mi fac datoria de preparator, aveam repartizat un număr de cazuri, răspundeam de un anumit sector. Și am venit în conflict cu șeful de lucrări, nu cu profesorul. De ce? Era un bolnav din Suceava, un băiat voinic, înalt, care avea o febră căreia nu-i găsiseră cauza. Stătea de două săptămâni și nu descoperiseră ce avea. Bolnavul respectiv era în alt sector, nu în al meu. S-a făcut o reacție Widal și s-a bănuit că ar avea febră tifoidă. „– Trasferați-l la Spitalul Izolare!”, a cerut șeful de lucrări. Atunci eu m-am gândit că e o bună ocazie de a le prezenta studenților un caz special, cum se procedează la diagnosticul unei febre nedeterminate.  Și am început să-l examinez în fața studenților. Și imediat am remarcat că în momentul în care bolnavul s-a ridicat ca să-l ascult la plămâni, a spus: „– Vai, mă doare!”. „– Unde te doare?”. Mi-a arătat înspre lombe. Mă uit și descopăr că îl durea în stânga. Domnule, mi-am zis, febra aceasta care topește bolnavul are o cauza infecțioasă, care stă aici, la durere aceasta și am bănuit că are un abces perinefretic. Am chemat o soră și am rugat-o să-mi aducă un ac lung, cu lumen mare, ca să ajungă în loja lombară. De ce ac cu lume mare? Pentru că dacă puroiul este dat de streptococ, este firant, iar dacă-i dat de stafilococ, puroiul este cremos și dacă încerci să-l tragi cu seringa, nu iese nimic, ai puncție negativă. Când am făcut puncția, am umplut o seringă de 20 ml cu puroi. Și atunci am zis că nu mai trebuie transferat la Infecțioase, ci la Chirurgie. Când am ieșit pe sală cu seringa în mână, a strigat șeful de lucrări:  „– A plecat bolnavul la Izolare?” I-am răspuns că nu mai trebuie transferat și i-am explicat că are abces perinefretic. „– Cine ți-a permis dumitale să faci puncție perirenală?”. Într-adevăr, într-un fel greșisem, pentru că nu era salonul meu.

Tot colectivul clinicii m-a tratat ca pe un intrus”

A venit Crăciunul, apoi Anul nou –  în 1949, și prin luna ianuarie am primit telefon de la părinți că fratele meu are tifos exantematic și are perioade de apnee prelungită. Părinții mei erau înspăimântați. Fratele meu avea 18 ani. N-am mai avut timp să anunț pe nimeni, m-am urcat în tren, pentru că știam că dacă nu-i supravegheat, se poate prăpădi. Cinci zile și cinci nopți au fost de calvar, pentru că eram trei lângă dânsul. Eu, pe un pat alăturat, iar tata și mama făceau de gardă la căpătâiul lui. Când i se oprea respirația, mă chemau: „–  Victor, scoală-te!”. Îi făceam respirație artificală, dăi, dăi, dăi, dăi, și așa am ținut-o cinci zile. În dimineața celei de-a șasea zi, a deschis ochii și a cerut un măr. Atunci am știu că a ieșit din criză. Și imediat m-am pregătit să plec la Iași. Lipsisem cinci zile, fără să anunț pe nimeni dintre superiori. Când am ajuns seara, m-am dus direct la Clinică, unde tocmai se terminase contravizita și i-am explicat șefului de lucrări ce s-a întâmplat. M-a ascultat și mi-a răspuns: „–  Bine, domnule asistent”. I-am răspuns: „– Dumneavoastră glumiți, dar zău, în ce stare sunt, nu-mi place gluma aceasta, de ce mă faceți asistent, când eu sunt preparator?”. Nu mi-a răspuns nimic și a plecat. A doua zi am primit hârtie oficială de la Facultatea de Medicină cu numirea mea la Clinica a III-a Medicală în calitate de asistent la profesorul I. Enescu Pentru alții ar fi părut tentant, dar pentru mine era ca un măr otrăvit, pentru că știam că profesorul Enescu își numește singur colaboratorii.  Așa că am hotărât să ascult sfatul profesorului Năstase, în care aveam încredere nelimitată: „Mergi întâi și vezi ce spune profesorul Enescu”.  La Clinica a III-a Medicală  mai aștepta cineva  în fața cabinetului profesorului Enescu, un evreu care primise de asemenea numirea pe postul de asistent. Era cu 9 ani mai în vârstă decât mine, făcuse medicina la Paris, era specialist în bolile tubului digestiv.

Nu aveam niciunul curaj să intrăm la profesor, ne tot invitam unul pe celălalt. La un moment dat, se făcuse ora 12.00, oră la care știam că profesorul pleacă din clinică. Mi-am zis că am stat degeaba de la ora 8.00, așa că mi-am făcut curaj și am intrat. A fost următoarea discuție: „– Domnule profesor, am fost numit asistent la clinica dumneavoastră. Eu n-am făcut niciun fel de diligențe ca să trec de la Clinica I la cea de a III-a, ci am fost numit. Dacă vreți să mă primiți, bine, dacă nu, eu vă prezint demisia”. Profesorul mi-a răspuns atât: „– Da, așa-i, până acum mi-am numit eu colaboratorii, acum mi-i numesc alții”. Dar nu mi-a spus nici că-mi acceptă demisia, nici că pot veni la clinică. Și eu am înțeles că totuși pot să lucrez acolo.  Dar tot colectivul clinicii m-a tratat ca pe un intrus și s-a creat un fel de conspirație: să nu fiu lăsat să fac nimic.

profesorii Ion Enescu și Vasile Rășcanu

Dar totuși cine a vorbit să fiți transferat?

Nu știu, și nici profesorul Enescu nu știa.

Timp de 6 luni de zile m-am ocupat doar de studenți, dar nu mi s-a dat un pat, o sarcină în clinică…

Cred că v-ați simțit foarte prost.

A fost o perioadă groaznică. După ce plecau studenții, rămâneam singur în clinică. Știți ce am făcut în perioada asta? Am învățat să bat la mașină, că nu puteam pleca mai devreme.

Dar examinam bolnavii cu studenții, nu puteau să-mi interzică să fac acest lucru. Și comunicam celui care răspundea de bolnav ce mai aflasem în plus. Asistam apoi la vizită, a doua sau a treia zi. Respectivul îi spunea: „– Domnule profesor, bolnavul mai prezintă și cutare, și cutare, dar nu spunea că eu descoperisem”. S-a întâmplat de nenumărate ori, niciodată nu am fost pomenit. Atunci mi-am propus să găsesc un caz pe care să nu-l comunic lor, ci direct profesorului, la vizită. Jos, la parter, era un student la Matematică care prezenta o febră căreia nu-i găsise nimeni capătul. Au fost chemați și de la Izolare, dar nimeni nu știa ce are. Avea o stare febrilă, se simțea rău și pace bună. Eu l-am examinat pe bolnav și am găsit la un moment dat rinichiul drept sensbil și mărit. Hopa, mi-am zis, aici e hiba. A venit timpul vizitei,  medicul i-a spus profesorului ce știa de bolnav și când profesorul s-a îndepărtat către patul următor, i-am spus: „– Domnule profesor, am examinat bolnavul cu studenții și am constatat o formațiune în loja lombară dreaptă”. Profesorul a clipit și când profesorul Enescu clipea, însemna că e supărat. Iar când era maxim de supărat, își smulgea sprâncenele. Atunci se supărase  pentru că nu accepta ca, odată ce a văzut un bolnav, să fie întors din drum. Între timp se conectase la alt bolnav. Nu accepta…

S-a așezat, l-a palpat și mi-a zis:  „– Palpează și dumneata, că eu nu găsesc nimic”. Eu, fiind emoționat, m-am apropiat de bolnav și i-am cerut cu un glas schimbat, parcă de dincolo de mormânt: „– Răsuflă adânc!” Bolnavul s-a înspăimîntat, a respirat adânc și am simțit formațiunea. Profesorul s-a întors din nou și m-a aprobat. „– Vorbiți cu profesorul Buțureanu…!

La un moment dat, la etajul 1 era internată o profesoară de vreo 35 de ani, blondă, transparentă ca un cristal, parcă vedeai printr-însa. Suferea și nu avea diagnostic. Eu am examinat- o și am găsit o formațiune în fosa iliacă dreaptă. Am vrut să separ, să văd dacă ține de cec sau de ovar. Și am văzut că ține de ovar. Când a venit profesorul la vizită, i-am spus. Profesorul a plecat, a trimis-o la chirurg. Tăcere. Ca la un moment dat, să vină cineva și să-mi spună: „– Vă cheamă domnul profesor în cabinet!”. Acolo era și profesorul Bădărău, iar profesorul Enescu mi-a comunicat următorul lucru.  „– Am vorbit cu Bădărău. Dumneata vei prelua cele patru saloane de câte opt paturi: de la Femei două saloane și de la Bărbați, două saloane”. Dintr-o data, m-am trezit cu 32 de bolnavi! A doua zi am început vizita cu profesorul și m-a ținut sub control timp de un an și jumătate, după care, la un moment dat, mi-a spus: „– De-acum, mă mai chemi doar dacă o să ai un caz care-ți pune probleme”.

Profesorul Enescu

„– Profesorul Enescu se purta cu bolnavul se purta cum eu n-am mai văzut în viața mea un medic”

Cum era profesorul Ion Enescu, de ce toată lumea avea un respect ieșit din comun față de dumnealui, de unde venea acea aură specială, care-i făcea pe ceilalți să-l privească cu o admirație cvasireligioasă?

Am lucrat cu profesorul Enescu 20 de ani și l-am cunoscut destul de bine. Această aură a profesorului venea de la faptul că era o ființă sobră. Vorbea rar, folosea cuvinte puține, nu divaga. Era de o sinceritate absolută, spunea ce avea de spus, atât cât  trebuia. Se înconjura de un scut, pentru că era un om timid și el mi-a mărturisit că această timiditate l-a urmărit toată viața lui. Chiar și atunci, la acea vârstă, când intra în sala de curs,în fața studenților, era timid. Contactul cu cei din jur era dificil, pentru că nu puteai să-l abordezi cu ușurință, simțeai că omul acesta este inaccesibil.

Dar ce atitudine avea față de bolnavi?

Cu bolnavul se purta cum eu n-am mai văzut în viața mea un medic.  Am citit, dar nu am văzut.

Aveam internată o femeie de 27 de ani, cu insuficiență renală cronică, în stare terminală, mamă a trei copii. Făcusem tot ce știam eu că se face, dar bolnava mergea rău. Văzând acest lucru, i-am prezentat cazul și profesorului. A venit, a văzut-o, nu a spus o vorbă și a plecat.  Știam că dacă profesorul vine și nu scoate nicio vorbă, înseamnă că e de acord cu observația ta și nu are ce spune.  Nu vorbea inutil. Întâmplător, după  zece minute, intru în cabinet. Profesorul îmi spusese să nu mai ciocănesc la ușa cabinetului său, să intru direct. Și îl surprind la birou, cu o batistă mare, popească, că-și ștergea ochii de lacrimi. Am rămas înmărmurit, nu înțelegeam ce se întâmplă, de ce plânge. Profesorul a văzut că eram contrariat și mi-a spus: „– Dragă, femeia aceasta are trei copii, îți închipui dumneata ce tragedie este când o mamă își lasă în urmă copiii? Eu mi-am pierdut mama la vârsta de 4 ani și înțeleg care este soarta acestor copii…”. Tatăl său, rămas cu patru copii, nu s-a căsătorit niciodată și i-a crescut și îngrijit atât de bine, încât toți au făcut studii superioare.  „– Domnule profesor, dar nu suntem de vină pentru boala ei!”, i-am replicat. „–Dumneata nu înțelegi asta, pentru că ai mamă! Nu simți ce simt eu!” Ei bine, l-am mai văzut pe profesor în această ipostază de patru ori.

Avea capacitatea să se pună în locul bolnavului, empatiza cu el.

Da, empatie. Țin minte că eram tânăr asistent și s-a internat un bolnav care, din cauza unei afecțiuni valvulare, avea fenomene de preedem pulmonar. Eu am făcut tot ce am știut, dar starea bolnavului s-a agravat pe măsură ce eu insistam și atunci l-am rugat pe profesorul Enescu să mă ajute. Profesorul a venit în salon și l-a consultat pe bolnav, care era cianotic la față, speriat,agitat, palid. Îl vede, îl ascultă la inimă și la plămâni, își scoate stetoscopul, începe să-l bată pe umeri și-I spune cu blândețe: „– Liniștește-te, liniștește-te, liniștește-te. O să fie bine”. În zece minute, bolnavul și-a revenit. M-am dus apoi în cabinet: „– Domnule profesor, am făcut tot ce putea fi făcut. Ați venit dumneavoastră, l-ați mângâiat pe spate și bolnavul și-a revenit… Care e explicația?”. „– Bolnavul își vedea moartea în ochii dumitale!”.

Profesorul Ion Enescu

Dar relația dvs. cu pacienții cum a fost?

Totdeauna a fost bună. Niciodată nu am avut proteste de la un bolnav. Bolnavul a fost conștient că fac tot ce este posibil. În toată cariera mea, m-am convins de un fapt: medicina fără suflet nu este medicină umană. Acesta este dictonul în care cred.

Și acum mai am pacienți care vin și-mi mulțumesc. Acum o lună am avut un accident, m-am împiedicat și am căzut pe terasă și am făcut o mică hemoragie cerebrală. După ce m-am întors de la Spitalul de  Neurochirurgie, mă trezesc cu un domn și o doamnă la poartă. Domnul a fost pacientul meu acum 20 de ani, aflase ce am pățit întâmplător, de la profesoara care m-a tratat și care a fost și studenta mea. Au venit pur și simplu să mă întrebe dacă nu am nevoie de ceva.

Am condus o clinică de 120 de paturi. La 120 de bolnavi, întodeauna sunt patru, cinci cazuri nelămurite, nu merg bine, nu răspund la tratament și care-ți pun probleme. Tot timpul am fost cu gândul la această situație.

Dar ați plâns vreodată pentru vreun pacient?

Nu, eu nu am plâns. Dar i-am îngrijit de așa manieră, încât eu nu am observat că de pe terasa din spatele casei mele am un peisaj extraordinar.De-abia când am ieșit la pensie am văzut ce priveliște frumoasă am. Pentru că gândul meu era în altă parte. Era la bolnavi.

Refuzul de a fi decan. „Lupta cu bolnavii și cu boala este captivantă, te absoarbe

Viața dvs. se concentra în clinică.

Da. Și acasă trebuia să mențin informația la zi. Eu nu am ținut același curs de la un an la altul. Am ținut pasul cu dezvoltarea științifică.

Ați trăit file importante din istoria universității, dar nu ați avut niciodată funcții de conducere.

M-am gîndit că, dacă mă ocup de funcția administrativă, cine se mai îngrijește de bolnav?

Vi s-a propus să fiți decan și ați refuzat.

Da, când era secretar cu problemele medicinei la județ Aurel Loghin. Eu am îngrijit-o pe soacra lui ani de zile. Și când am aflat că eram pe o listă de trei nume, și eu primul pe listă, pentru a fi votat decan, m-am dus la dânsul și l-am rugat să mă scoată.

Alți se luptau pentru funcții și dvs. nu știați cum să scăpați.

Lupta cu bolnavii și cu boala este captivantă, te absoarbe, vrei să vezi unde sunt potențele tale în raport cu dificultățile pe care natura ți le pune în față. Aici este un joc între ce pot face eu și ce poate face natura. Eu eram angajat în acest joc.

Să vă povestesc un caz. Într-o vară am venit de la mare. M-am oprit la Iași pentru două, trei zile, după care urma să merg la munte. Și  am trecut pe la clinică să văd ce se mai întâmplă, pentru că lipsisem două săptămâni.  Un asistent îmi spune că are o bolnavă muribundă, în comă și că nu știe ce are. Era o femeie tânără, operată cu șapte luni înainte de o problemă uterină. După operație a rămas cu anemie, i s-a făcut transfuzie și situația s-a remediat. Dar anemia a reapărut după o lună și ceva. Din nou transfuzie, din nou anemie, și din nou transfuzie. În total i s-au făcut cinci transfuzii. Mă duc și constat că bolnava avea febră, subicter, splina mărită, ficat mare, fără ganglioni. Analizele de sânge erau normale, nu era leucemie sau vreo boală de sânge. Și atunci mi-am pus întrebarea: oare nu cumva, odată cu una dintre aceste transfuzii, i s-a injectat bolnavei un sânge purtător de plasmodium, de malarie? Eu avusesem, când eram tânăr asistent, cazuri de malarie.  Am dat dispozițe să se trimită o lamă de sânge la Izolare, pentru că știam că acolo era un medic de laborator pe care-l știam și care îngrijise bolnavi de malarie.  Iar medicul de acolo transmite: „Se confirmă malarie”. Vă dați seama ce a fost pentru mine? O învingere, pentru că femeia aia era aproape moartă.

Îmi mai aduc aminte un caz. Un tânăr din Târgul Neamț a venit împreună cu soția și cu mama sa și s-a internat la noi. Avea o stare de slăbiciune, iar mama sa ne-a mărturisit că mai avea o problemă: când ajungea seara acasă, adoarmea lângă soție ca un lemn. Până la urmă diagnostichez un diabet, or diabetul, între alte cauze, produce și insuficiența de erecție, impotență și chiar pierderea libidoului. I-am dat drumul acasă, i-am prescris tratament oralși a revenit după un an. Ieșisem de la curs și la poarta spitalului mă așteptau două femei și un bărbat. „– Domnule, profesor, v-am așteptat demult, dar nu ne-a dat voie să intrăm”. „– Aveți nevoie de consultație”.  „– Nu, dar am venit să vă mulțumim”. Soția lui născuse și erau nespus de fericiți.

Din aceste motive nu am vrut funcții.

 Eu am introdus în medicină logica

La examene erați intransigent, nu?

Cînd intra un student la examen, eu plecam de la bun început cu ideea că-i mediocru, că-i de nota 7. Și începea să vorbească. Dacă vorbea corect și la obiect, și în mintea mea creștea aprecierea. Dimpotrivă, dacă vedeam că ocolește subiectele și le bolmojește, coboram, treptat, până ajungeam la 4. Dacă studentul era bun, îi dădeam un test suplimentar pentru nota 10. Îl puneam să  interpreteze un caz. Cel care se descurca bine, primea 10, dacă nu, rămânea cu nota 9. La toate examenele, și pentru studenți, și pemtru medici primari, aveam tot timpul în față o foaie de hârtie: în stânga notam răspunsurile bune, în dreapta treceam răspunsurile greșite, și la urmă îi justificam nota.  De aceea, niciodată nu am primit vreo contestație la notă.

Știți cum vi se spunea?

Cum?

Aveați porecla Făt-Frumos din Logică. Profesorul Ostin Mungiu vă face un portret extraordinar în cartea sa de memorii: „– Stagiile le făcusem cu șeful de lucrări, Victor Tacu (ajuns mai târziu profesor), o persoană severă, milităroasă, care nu-și cruța adjectivele, muștruluind studenții. Avea însă o minte clară, cu un raționament precis, care ne făcuse să-l poreclim ”Făt Frumos din logică”, deoarece ne interpela mereu cu expresia: Gândește logic, domnișoară/domnule!”. Adesea după răspunsul primit, spunea: Domnișoară, dumneata gândești cu tocul de la pantofi”. Știați că sunteți poreclit astfel?  Obsesia asta pentru logică, pentru a diseca tot timpul informația, ați moștenit-o pe cale ereditară sau este meritul dascălilor dumneavoastră?

Da, știam de treaba asta. Pentru că eu, când discutam cu studenții, încercam să-I determin să gândească logic, să asocieze logic tusea cu junghiul.  Eu am introdus în medicină această logică. Nu semiologia, ci logica.

Spuneați că memoria mecanică lenevește gândirea.

Sigur că da. A învăța să gândești e un lucru greu la început, dar dacă ai pătruns și ți-ai însuși această modalitate de a înțelege, de ce e așa și nu altcumva, după aceea devine ușor. Și mai este un avantaj, ceea ce se învață prin logică are remanențe în memorie mai mult decât ce este memorat. Ce memorezi mecanic, ții minte trei săptămâni, apoi începi să uiți. Dacă întrebi un student toamna, când se întoarce la facultate, dacă-și aducem aminte de ceva ce a învățat la un obiect, vei observa cât a pierdut în perioada de vacanță.

 În primul semestru voiam să renunț la Medicină. Eram exasperat că trebuie să înveți pe de rost”

Dar profesorii dvs. cum erau? Care era arhetipul profesorului la Medicină?

Destul de severi. De pildă profesorul de Anatomie, Nurbert, era extrem de exigent și sever, dar drept.

În anul I făceam militărie în Regimentul 13 – serviciul militar era în cadrul facultății. Două zile pe săptămână, dimineața, eram la Regiment,iar restul timpului eram student. Am dat examenul la Anatomie, lucrarea practică. Profesorul m-a urmărit de când am deschis planta – mi-a dat să deschid o plantă la un individ care probabil fusese vagabond, pentru că avea o piele tăbăcită, groasă, m-am chinuit tare mult să o desfac. Și m-a urmărit cum am descoperit cele două arcade vasculare ale plantei. Am terminat, mi-a pus câteva întrebări și am plecat. Ne-a zis că ne va da notele după ce va corecta și tezele. Și noi eram la militărie. Băieții ieșeau în oraș duminica și sâmbăta. Într-o zi, când s-au întors din oraș, unul a strigat: „– Care ești Tacu?”. „– Eu sunt Tacu! De ce?”. „– S-au dat notele la Antomie și sunt cinci note de 9, unul dintre cei cinci ești tu”. Acest fapt mi-a dovedit mie că pot să merg mai departe, pentru că în primul semestru voisem să renunț.

De ce?

Eram exasperat că trebuie să înveți pe de rost. Am început cu osteologia, unde nu ai elemente pe care să le închegi, să faci niște conexiuni logice, trebuie să înveți pe de rost. Și mi-a căzut la disecție cap și gât”. Am căutat cu râvnă corpusculul intercarotidian, între carotida internă, care duce sângele la creier și carotida externă, care este pe craniu. Acolo este un glomus. Asistentul din camera de disecție a observant nemulțumirea mea și m-a întrebat: „– Cauți asta?” „– Da”. „– E foarte greu, la om se găsește mai rar, cel mai bine se percepe la pisică. Dar dumneata ai gândit logic”, mi-a zis. Eu credeam că acest corpuscul probabil se dilată când este nevoie de circulație sangvină bogată, iar când nevoia de sânge scade, el se contractă. Mi-a zis că nu-i chiar așa, dar că am o parte de adevăr. Biblioteca facultății era aproape și în aceeași seară m-am dus și am aflat mecanismul prin care crepusculul intercarotidian reglează circulația.

Stagiu de chirurgie cu Mon Prince” – profesorul Moruzi

În afară de academicianul Enescu, ce alți profesori v-au influențat?

Profesorul Dumitriu, de Medicină Internă.  Era un bun vorbitor și a prezentat cursul de așa manieră, încât era inteligibil, cursiv. Pe profesorul Enescu l-am apreciat la adevărata valoare abia când am devenit asistent, la cursuri nu mi-a plăcut extraordinar. De ce? Pentru că cursul său era superior, nu era potrivit studentului.

Era prea prețios.

Da, era prea prețios. Dumitriu prezenta însă un curs închegat. După aceea, m-am interesat dacă doar studiul medicinei interne îmi va asigura funcția. Mi s-a răspuns că nu, că trebuie să fac obligatoriu, fie la Externat sau la Internat, două stagii de chirurgie și cel puțin un stagiu de dermatologie. Așa am ajuns să lucrez cu un om care m-a impresionat și de la care am învățat enorm: profesorul Moruzi. Era în 1947. De ce l-am ales pe Alexandru Moruzi? Pentru căaflasem că la vizită făcea discuții ca un internist.

Moruzi era fiu de familie domnitoare, i se spunea „Mon prince”. El a făcut liceul și apoi Facultatea de Medicină la Paris. Acolo s-a specializat în Neurochirurgie, lucrând cu profesorul Sicard. A venit în țară și a obținut Clinica de Terapeutică Chirurgicală, cu sediul la Caritatea. Acolo el a introdus, pe lângă chirurgia obișnuită, neurochirurgia.  Locuia într-o camera din spital casa fusese a lui, dar a fost obligat să o cedeze statului. Cum era acest om? Trecea pe lângă tine și aveai impresia că nu te-a văzut. Nu ridica vocea niciodată. Calm. Dar cunoștea și înțelegea imediat cine-și face datoria și cine nu. La un moment dat, unul dintre colegii mei, care lucra în clinica lui, a păcătuit. De două ori. S-a soldat cu plecarea lui din clinică.

Cum adică a păcătuit”?

A făcut un pansament care nu trebuia făcut așa.

Îmi aduc aminte că la vizită  externul prezenta istoricul bolnavului, iar internul, examenul obiectiv al bolnavului. Și începea discuția cu toate lucrurile acestea. Primul care lua cuvântul era internul, care-și spunea părerea despre caz. După care era invitat Oblu – medic secundar și un alt asistent, care a plecat ulterior în Elveția. După care lua cuvântul el și discuta problema exact ca logica unui internist. Era o plăcere să-l auzi.

Pmi aduc aminte de o întâmplare. Un bolnav se internează, necesitând o plantare a unei proteze pe coloana vertebrală. În acest scop i-a scos o coastă, o parte din coastă. După ce a făcut operația aceasta, a obținut grefonul, l-a pansat și urma să-l plaseze. Dar grefonul dispăruse. La un moment dat, unul, care era mâna a treia la operație, spune cu o voce stinsă: „– Grefonul e în lighean, domnule profesor”. Profesorul nu a spus nimic, a chemat asistenta care răspundea de sterilizare, și am stat toți și am așteptat în tăcere două ore până s-a făcut sterilizarea. Profesorul, cu mănușile pe mâini, și echipa întreagă, așteptând grefonul.Ei bine, nu știu dacă l-a chemat apoi pe respectivul doctor care a aruncat proteza la lighean, dar acolo nu i-a zis nimic. Alt chirurg îl împușca!

Într-adevăr, m-a impresionat acest lucru. Însă erau vremurile pe care le știți și într-o dimineață nu a mai apărut. Până la urmă, o asistentă, care avea cheia de la cabinetul lui, i-a deschis cabinetul și a văzut că păsărica zburase din cuib. A fugit la Paris și apoi  în Venezuela, unde s-a prăpădit din cauza unei tumori cerebrale. Important este că la Iași a format un mic nucleu – dus mai departe de Oblu – care era preparator la Anatomie și se ocupa cu precădere de anatomia creierului, asta era slăbiciunea lui. Nicolae Oblu și-a însușit o parte fundamentală din neurochirurgie, cât a lucrat cu Moruzi. Apoi, datorită lui Oblu s-a înființat Spitalul de Neurochirurgie, care astăzi îi poartă numele.

Am avut 12 colegi de an care au făcut pușcărie politică”

Dacă Moruzi ar fi rămas, comuniștii l-ar fi închis. Ați avut colegi care au fost deținuți politici?

Aveam un coleg de facultate – Titel Ștefănescu, care-mi fusese și coleg de liceu. Era o zi ploioasă – dădeam examenul de Neurochirurgie la anul VI și băieții s-au dus în Amfiteatrul de Anatomie, unde dădeau teza, pregătiți cu haine de ploaie. Când Titel s-a întors la Clinică, îl așteptau niște indivizi care i-au cerut să-i însoțească. El i-a rugat să-l lase să se ducă să se schimbe, l-au lăsat, dar el știa altă ieșire și a reușit să fugă. S-a ascuns șase ani în București, a umblat pe străzi, până cînd într-o zi, în fața Palatului Regal , cineva l-a oprit: „– Vă rog să vă scoateți ochelarii de soare”. Și atunci l-au arestat și i-au dat 12 ani pentru activitate legionară. Era așa de bine pregătit acest băiat, așa de capabil și așa voia să muncească, încât a fost realmente o pierdere pentru medicină.

După ce a ieșit din închisoare, v-ați reîntâlnit?

Da, chiar a dormit la mine.

Cum a supraviețuit după eliberare, cu ce se ocupa?

Nu avea nici o meserie. Dar în perioada când a fost deținut, a învățat engleza. A stat într-o cameră cu intelectuali care, pentru a-și menține tonusul moral și psihic, organizau diverse dezbateri pe o anumită, și vorbeau doar în engleză. Așa că el, care nu făcuse o lecție de engleză la școală, după ce a ieșit din pușcărie, vorbea fluent limba. Și așa s-a întreținut, dădea meditații la engleză. După aceea, i s-a permis să-și completeze studiile și să obțină diploma de medic.

S-a prăpădit din cauza unei suferințe cardiace, acum șase ani. V-am povestit de el pentru că a fost prietenul meu, dar am avut 12 colegi de an care au făcut pușcărie politică.

Două povești din Epoca de Aur, cu prim-secretarul Ion Iliescu.  Îl cunosc bine. Știu cât e de ranchiunos, nu uită nimic”.

V-a trecut vreodată prin minte că regimul comunist ar putea fi înfrânt? Ce ați simțit în 1989?

Eu am văzut nedreptățile care s-au făcut, dar nu m-am așteptat ca să izbucnească această așa zisă revoluție. A fost o lovitură de stat. Din păcate, cei care au preluat imediat conducerea au fost tot comuniștii – dar garnitura a doua, copiii lor, urmașii lor.

Când v-ați dat seama?

Cât timp s-a strigat Jos Ceaușescu!”, mortalitatea a fost nesemnificativă. În momentul în care mulțimea a strigat Jos comunismul!”, din acel moment au început ravagiile. Atunci mi-am dat seama. Iar cel care dirijat totul a fost Iliescu.

Ion Iliescu și-a format garnitura cu oameni din sânul partidului. Eu l-am cunoscut bine pe Iliescu. Am fost 14 ani președintele Colegiului personalului sanitar din județul Iași, am cunoscut  mulți prim-secretari de-a lungul timpului. În primul rând, Iliescu nu iubea medicii. De ce? Nu știu. Prima întâlnire a mea cu Iliescu s-a petrecut la o ședință de dare de seamă de sfârșit de ani. Ședința s-a ținut într-un amfiteatru la Socola. În perioada respectivă, un medic de la Pașcani făcuse nu știu ce matrapazlâcuri și era criticat în ziar, iar Iliescu a comentat cazul și a spus: . „– Medicii aceștia sunt niște măgari! Ei trebuiesc scoși în față și arătați opiniei publice!”. Cutuma era ca, la sfârșitul ședinței, cel care o conduce să încheie cu întrebarea: . „– Mai are cineva ceva de spus?” Toată lumea răspundea: Nu!” și ședința era declarată închisă. De data aceasta, m-am abătut de la regulă și am zis că eu am ceva de spus. „– Tovarăși, sunt convins că și medicii greșesc. Nu există pădure fără uscături, dar nu trebuie să dăm foc la toată pădurea. A critica un medic în mod public, în ziare, aduce un deserviciu însăși problemei sanitare. Bună parte din vindecare are legătură în mare măsură cu încrederea pe care pacientul în medicul lui. A prezenta un medic în felul acesta public este echivalent cu a condamna un preot în fața altarului”. Iliescu nu mi-a răspuns și s-a închis ședința. M-am întâlnit apoi cu el pe culoar, unde mi-a cerut explicații.

A doua oară. Am fost chemat de nenumărate ori la Vaslui, când se îmbolnăveau persoane importante din partid. Odată s-a îmbolnăvit prim-secretarul de la Vaslui. Era primăvară, tovarășul prim-secretar făcuse o inspecție pe ogoarele arate, plouase și deplasarea a fost obositoare. La un moment dat, a simțit că se înădușă, i s-a făcut sete, s-a oprit la o fântână să bea apă și a cerut să fie dus acasă. Medicii de la Vaslui i-au făcut o radiografie, o electrocardiogramă și nu s-au descurcat, m-au chemat pe mine. L-am examinat și i-am pus diagnosticul de anevrism rupt de aortă”. Singurul tratament era doar chirurgical. În Iași nu exista un centru de chirurgie vasculară, astfel că trebuia trimis la București. Dar era problema transportului: dacă alegeam trenul, trebuia dus cu mașina până la gară, urcat în tren, apoi iar coborât – era o călătorie obositoare, care-l putea costa viața. Cu  avionul, la fel. Avionul sanitar nu zboară mai jos de 800 m și a ridica un bolnav cu anevrism de aortă la așa o înălțime îi poate fi fatal. Și atunci am hotărât următorul lucru: îl iau la Iași și îl țin până se încheagă sângele care a fuzat din aortă în pereții aortei. Dacă se rupe și ultima apărare, gata. Pentru că cheagul format va menține oarecum o rezistență. L-am adus la Iași, bolnavul a mers din ce în ce mai bine. Între timp, mă trezesc că s-a format o echipă la comanda lui Iliescu trimisă să examineze bolnavul peste mine. Comisia era alăcuită din Negoiță, Triandaf și Iordăcheanu. L-au examinat și au dat alt diagnostic, au spus că e vorba de o suferință cardiacă, de natură coronariană și că bolnavul a făcut fibrilație auroculară. Și s-a încheiat procesul verbal în care ei au semnat cu diagnosticul ăsta, eu cu celălalt diagnostic. Au mai trecut câteva zile și într-o luni dimineața primesc un telefon de la Iliescu care-mi spune că ar dori să vorbească cu tovarășul prim-secretar. I-am zis că poate veni și când a ajuns l-am poftit în cabinet și i-am explicat gravitatea cazului, apoi l-am condus în salon. Au început să stea de vorbă în șoaptă. Întâi am vrut să plec, dar mi-am zis că se poate întâmpla orice. La un moment dat, când întorc ochii, tovarășul prim-secretar s-a prăpădit. Iliescu îl ținea de mână și-i spunea ceva, iar ăsta s-a prăpădit. A plecat Iliescu împușcat. Așa că îl cunosc bine pe Iliescu. Știu cât e de ranchiunos, nu uită nimic.

În 1961, la Iași s-a deschis al doilea centru de dializă din țară. Care au fost etapele de debut ale dializei din Moldova?

Problema înființării Clinicii de Nefrologie eu am preconizat-o de mult timp, pentru că m-am gândit că la Spitalul Parhon este Clinica de Urologie și era firesc ca tot acolo să se înființeze și Clinica de Nefrologie, cu Secția de Dializă și, eventual, Transplant renal. Într-adevăr, după ani de zile, s-a realizat. Din colaboratorii mei, niciunul nu a dorit să facă Nefrologie, încât, până la urmă, s-a întâmplat următorul lucru. O colegă din perioada cât am lucrat la Clinica a III-a Medicală, d-na Maria Covic, s-a transferat la Clinica a IV-a Medicală, unde-mi desfășuram activitatea. În clinică s-a ocupat cu precădere de bolnavii renali. I-am oferit  20 de paturi pentru cazurile de nefrologie. A depus multă pasiune și pricepere, astfel că au mai fost încadrate, pe linia Ministerului, două cadre tinere, pe care doamna profesor Covic le-a îndrumat. În domeniul bolnavilor renali s-a introdus dializa, cu doar câteva aparate. Prin strădanie proprie, a reușit ca, progresiv, să urmărească dotarea, astfel că la terminarea  construcției unei anexe la Spitalul Parhon, să se poată pune în funcție o secție de dializă, urmată mai apoi, prin preluarea clinicii de nefrologie de către profesorul Adrian Covic și de înfințarea unei clinici de transplant renal.

Profesorul Ion Enescu

Secretele profesorului Enescu

Ați avut hobby-uri în tinerețe, cum vă relaxați?

Toată viața am călătorit. În fiecare duminică am ieșit din casă și am făcut kilometri întregi, cunosc Iașul și împrejurimile sale foarte bine. Am avut mașină și colegii se mirau că vin pe jos. De acasă până la Parhon sunt 2400 de metri și am făcut traseul ăsta de patru ori pe zi: dimineața dus, la amiază întors. Apoi după-amiaza, la contravizită, mă duceam din nou și reveneam tot pe jos. Am cutreierat munții până în Apuseni, pe Ceahlău am fost de șapte ori. Când mă întorceam aduceam mușchi de pe Toaca profesorului Enescu, pe care-l punea în apă. Eu am păstrat cu profesorul Enescu legături cu totul deosebite.

Îl vizitați și acasă?

Da, când am ieșit la pensie mă duceam des.

Profesorul Enescu nu mi-a spus niciodată două secrete, care m-au frământat mult timp pe mine. Când trebuia să ajung șef de lucrări, promovarea se făcea printr-o hotărâre a conducerii Senatului. Șeful disciplinei prezenta o cerere, iar Senatul o valida. Numai că în cazul meu profesorul Enescu a acceptat să mă facă, dar a cerut concurs. De ce eu? Nu am înțeles la vremea aceea. N-am îndrăznit să-l întreb atunci. Și am dat concurs cu dosar, cu comisie…

A doua problemă. În 1953, când se făceau încadrările pe anul următor, am dispărut de pe schema de asistent la Clinica a III-a Medicală. Am întrebat pe toată lumea de ce, m-am dus la Partid, la Minister. Toată lumea ridica din umăr și spunea că nu știe nimic. Imediat m-au numit medic primar la Negrești, județul Vaslui. Nu m-am dus la Negrești, s-au făcut presiuni ca eu să plec din clinică, i s-a cerut profesorului să nu mă lase să semnez condica de prezență. Și profesorul a răspuns că-mi plătește el salariul. Într-o bună zi am primit un telefon de la Direcția Sanitară a orașului să mă prezint de urgență la dânșii. M-am dus și mi-au dat numirea de medic primar la Clinica a III-a Medicală. Se schimbaseră lucrurile. Am realizat că de fapt dorința lor era să mă scoată din învățământ. Știți ce am făcut? A apărut ca modalitate de formare, de pregătire, doctoratele, sub formă de aspirantură, după model sovietic. Așa că am renunțat la postul de medic primar și m-am înscris la aspirantură cu frecvență.  De la un salariu de 3000 de lei, ajunsesem la 800 de lei pe lună. După trei ani, în 1957, mi-am susținut doctoratul, am dat concurs și m-am prezentat la clinică, cu obligația ca eu să merg două zile pe săptămână la spitalul din Negrești. Am mers așa vreo șase săptămâni.  În această perioadă mi-a cerut o consultație o tânără doamnă din Negrești, i-am dat un tratament și următoarea data când a revenit  mi-a spus că este soția maiorului cutare, care-i securistul orașului Negrești. Și că, în acel moment, în Negrești se plănuiește ca să se obțină semnătura populației ca să rămân permanent în oraș. Mi-am dat seama că ar fi fost perzania mea, dacă fac acest memoriu. Și nu m-am mai dus deloc.

Ulterior, s-a internat în clinica mea o doamnă care era soția  fostului prim-secretar Dumitru Gheorghiu, care devenise între timp ambasadorul României în China. În concediu, Dumitru Gheorghiu a venit să-și viziteze soția în clinică. Și mă cheamă printr-o soră: „– Aș vrea să-l cunosc și eu pe doctorul Tacu”.  „– Cu ce vă pot servi, tovarășe ministru?”.  „– Nu ți-a spus nimeni nimic?”.  „– Nu”.  „– Să-ți spun eu. Într-o bună zi, a venit profesorul Enescu în audiență. L-am poftit să stea pe scaun, nu a vrut să se așeze, dar mi-a spus atât: <– Mi l-ați luat pe doctorul Tacu. Dacă nu mi-l aduceți în 24 de ore, eu comunic Ministerului că închid clinica, nu am cu cine colabora”. Și atunci, Gheorghiu a dat dispoziție să fiu reprimit la Clinică. Dar profesorul Enescu nu mi-a spus o vorbă.

Când am fost făcut șef de lucrări, m-a chemat și mi-a spus următorul lucru: „– Sunt mai bătrân, mai obosit, nu mă mai interesează sângele. Vrei să prezinți dumneata studenților?”. „– Da, sigur că da”. „– Atunci pregătește-l și, la toamnă, când ne-om întâlni, o să ții cursul”. Am pregătit cursul și toamna, într-adevăr, m-a întrebat cîteva lucruri din hematologie. Dar am ratat concediul, că a trebuit să strâng material pentru curs, să-l încheg. M-am dus acasă și am zis: „–  Nevastă, pe loc repaus, desfă bagajele, că trebuie să lucrez!”. În vara următoare, mă cheamă din nou. Că nu-l mai interesează aparatul digestiv. Mi-am zis, în mintea mea, că profesorul uitase că anul trecut îmi dăduse sângele, acum îmi dădea și tubul digestiv. Aflasem că Buțureanu primise un tratat de tratament medico-chirurgicală pe bolile digestive, făcut de un profesor din Suedia, cu care fusese coleg la Paris. M-am dus la profesorul Buțureanu și l-am rugat să mi-l împrumute pentru o lună, două. Mi l-a dat și am făcut un curs remarcabil, cu noutăți. Al treilea an, neașteptat, mă cheamă profesorul Enescu că nu-l mai interesează plămânul. După aceea nu l-a mai interesat rinichiul… Numai cardiologia nu mi-a dat-o, a predat-o el. Cinci ani eu nu am avut concediu de vară. Și când era la pensie, l-am întrebat: „– Domnule profesor, nu am îndrăznit să vă întreb atunci. Ce s-a întâmplat atunci, uitați de la un an la altul? „– Cum să uit? Dar apropo, acum, când trebuie să ții un curs total, faci față?„– Da, fac față”. „– Dacă nu ai fi lucrat atunci verile acestea, nu ai fi putut face niște cursuri onorabile, pentru că oricât te-ai strădui, nu poți să pregătești două cursuri pe săptămână la an universitar”. Așadar, profesorul m-a pregătit an de an, a fost cu socoteală.

I-am reamintit și povestea veche, când a fost în audiență la tovarășul Gheorghiu:  „– Nu mi-ați spus niciodată că dvs. ați fost în audiență la primul-secretar”. „– Dar nici acum nu-ți spun, că-i secret”.

De ce a insistat să dați concurs pentru șef de lucrări?

Da, l-am întrebat și acest lucru. Răspunsul său a fost următorul: „– Dar dumneata tu nu știi un lucru: numirea de șef de lucrări făcută de Senat nu are valoare, Senatul sau rectorul ar fi putut oricând să-ți desființeze postul. Pe când, prin concurs, nu te mai scoate nimeni”.

Dar totuși cine s-a aflat în spatele acestei conspirații tot acest timp, cine v-a vrut rău?

Nu știu… E secret!

Care vă sunt cele mai mari regrete ale vieții?

Am convingerea fermă că am dat vieții cât mi-a dat viața mie.

 


Printr-o tristă coincidență, profesorul Tacu s-a stins dintre noi chiar în ziua publicării acestui interviu. Vă invităm să citiți omagiul adus de prof.univ.dr. Mircea Covic la slujba de înmormântare.

Oana Bugeag

Oana Bugeag

Universitatea de Medicina si Farmacie "Grigore T. Popa" Iasi | Departamentul de Comunicare si Marketing Universitar | oana.bugeag@umfiasi.ro

Comentarii

  1. Gentiana Ciubuc
    Gentiana Ciubuc octombrie 19, 00:12
    Profesorul meu drag. Si acum imi amintesc cazurile prezentate cu atata pasiune la cursurile de medicina interna. Stateam cu inima la gura sa aflu deznodamantul fiecarui caz, judecata sa clinica. Nu stiu cand treceau orele ascultandu-l. Multumesc, Domnule Profesor! Ma consider binecuvantara sa va fi avut dascal.

Scrie un comentariu

Reguli pentru un dialog civilizat: Comentariile se vor incadra in tematica articolului si se vor referi la articol, si NU la autorul acestuia. Va rugam insistent sa folositi un limbaj civilizat si o limba romana curata si corecta. Comentariile care nu respecta aceste doua reguli simple NU vor fi publicate.

Campurile marcate cu * sunt obligatorii