“Îmi doresc ca, la sfârșit de mandat, să-mi pot privi colegii în ochi cu sentimentul că mi-am ținut toate promisiunile”
07/04/2017
Oana Bugeag (16 articole)
0 comentarii
Distribuie

“Îmi doresc ca, la sfârșit de mandat, să-mi pot privi colegii în ochi cu sentimentul că mi-am ținut toate promisiunile”

Interviu cu prof. univ. dr. Viorel Scripcariu, rectorul Universității de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa” Iași

Când a intrat în cursa electorală, profesorul Viorel Scripcariu a aruncat în luptă câteva arme imbatabile: fairplay, sobrietate, deschidere. În plus, renumele de chirurg oncolog de succes și activitatea didactică impecabilă îi confereau acea prestanță compatibilă funcției de rector. A câștigat campania “cu mâinile curate”, intrând astfel în istoria medicinei ieșene ca cel de-al 12-lea rector al Universității de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa” Iași.  “O funcție onorantă”, recunoaște, fără ipocrizie, dar care îl smulge din zona de confort a unui medic ajuns în vârf de carieră. 

Ideea acestui interviu a pornit de la împlinirea, în februarie, a unui an de mandat. Însă, în spiritul celorlalte dialoguri cu personalități ale UMF Iași care au fost concepute ca interviuri de personaj, am vrut să oferim cititorilor noștri mai mult decât un interviu-bilanț la un an de mandat: ne-am propus să punem în lumină și povestea de viață a profesorului și chirugului Viorel Scripcariu. De la băiețelul de opt ani, care-și însoțea mama, diagnosticată cu un cancer de col uterin, la ședințele de cobaltoterapie, până la studentul sărac, care fuma Carpați fără filtru, dar care avea numai note de 10. De la perioada stagiaturii, la Spitalul din Brașov, până la experiența engleză, la Hope Hospital Manchester, la începutul anilor ’90. 

La întoarcerea din Marea Britanie, cariera de chirurg i-a luat avânt și, concomitent, cea didactică, pentru că “nu poți să lucrezi într-un spital clinic, fără să fii cadru didactic”. “Întâmplarea” a făcut că a ajuns la Iași, într-un centru universitar, fapt care i-a schimbat traiectoria profesională: “Puteam să fi fost un ilustru chirurg într-un oraș de provincie și să fi avut o carieră fericită, cu împliniri materiale mărețe”. Asta este și cheia deciziei sale de a candida, credința că datorează enorm universității.     

Revenind la primul an de mandat, rectorul consideră că l-a parcurs fără piedici importante, astfel că poate spune că a bifat principalele puncte de pe lista de priorităti a universității: schimbările din metodologia de admitere, rezultatele la concursul de rezidențiat sau referendumul pentru noua Cartă universitară sau reorganizarea departamentelor. Am discutat, de asemenea, despre viitoarele priorități, legate mai ales de proiectele de infrastructură ale Universității. 

 

un interviu de Oana Bugeag

 

Oana Bugeag: La Universitatea de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa” Iași, un sfert dintre studenții români provin din mediul rural – în jur de 2000. Statistica asta îi contrazice pe cei care spun că un copil de o condiție mai modestă, de la țară, nu are nicio șansă să intre la Medicină. Dumneavoastră, în 1976, când ați venit să dați admitere la Institutul de Medicină,  nu erați de la țară, veneați din Rădăuți, dar știu că proveneați dintr-o familie modestă. Nu erați „băiatul” nimănui, ați luat concursul de admitere cu o notă excepțională – 9.93, și pe vremea aia nu era un concurs simplu, erau nouă candidați pe loc. Se dădeau trei probe (anatomie, fizică, chimie), cu câte zece întrebări, care trebuiau dezvoltate. Cât ați învățat pentru admitere?

Prof. Viorel Scripcariu: Într-adevăr, provin dintr-o familie foarte modestă și pot spune că am avut o copilărie destul de grea. Tatăl meu a fost CFR-ist, lucrător de revizie CFR – o funcție modestă în sistemul Căilor Ferate, iar mama a fost casnică. Noi am fost doi copii. Sunt primul din familia mea care a urmat studiile unei universități de medicină și a ajuns medic. Dorința mea de a ajunge la medicină s-a născut și din faptul că în copilărie am avut o traumă familială – mama mea, în 1965, când eu aveam 8 ani, a fost operată de cancer de col uterin de profesorul Dobrovici și a făcut cobaltoterapie. Asta a constituit o anumită traumă, care m-a orientat spre dorința de a alina suferințele celor din jur.

Am fost un elev foarte bun, începând cu școală primară. La liceul pe care l-am absolvit în Rădăuți, am urmat cursurile unei clase special de chimie. Dintre elevii de clasa a IX-a care aveau anumite performanțe, au fost selectați un număr de elevi care aveau posibilitatea să intre în această clasă, cu un profil special de chimie. Am avut, în felul acesta, o pregătire care ține de partea reală, nu umanistă.

De unde ambiția asta?

Îmi doream să ajung la un nivel superior celui cu care am fost obișnuit în copilărie, văzusem nevoile și greutățile cu care au trebuit să se descurce părinți mei și am vrut să ajung într-un mediu în care să pot să valorific potențialul pe care-l aveam. Și atunci am intrat în clasa asta specială, unde am făcut un program intensiv de chimie – șapte, opt ore de chimie pe săptămână, dintre care trei-patru ore erau de laborator. Făceam și câte trei, patru ore de fizică și, de asemenea, matematică, care mi-a plăcut foarte mult. Profesorul de matematică chiar a insistat ca eu să urmez Politehnica.

Dorința de a urma cursurile Facultății de Medicină s-a cristalizat în clasa a X-a și atunci am început o intensă pregătire personală. Știam că admiterea însemna o teză din Anatomia și fiziologia omului – manualul de clasa a XI-a, Chimia organică și Fizică – adică trei teze  care s-au dat în trei zile. Țin minte că stăteam nopțile și învățam pentru admitere, lucru care s-a intensificat în clasa a XII-a, când m-am pregătit și pentru bacalaureat – un examen foarte greu, pentru că am dat probe la șapte materii, iar președintele comisiei de bacalaureat era, în 1976, un profesor renumit din Iași, de limbă engleză, de la Universitatea “Al. I. Cuza” – profesorul Dorobăț, pe care l-am reîntâlnit de curând.

Atracția mea pentru medicină a fost dată și de și influența din mediul familial, dar și din dorința personală de a face ceva care să îi ajute pe cei din jur, pe semenii mei. Așa simțeam, că mă regăsesc într-un domeniu medical.

Dar episodul cu boala mamei ne sugerează, cumva, că nimic nu e întâmplător în viață. 

Da, mama a avut cancer de col uterin și a marcat-o foarte tare. În ciuda posibilităților modeste în ceea ce privește tratamentul cancerului – s-a întâmplat în 1965, a fost un rezultat foarte bun, pentru că s-a vindecat. Pot spune că boala mamei a fost și o traumă, dar și o experiență care m-a impulsionat să merg în direcția asta.

“În studenție, ca să mă descurc, vindeam jumătate din cartelă și mâncam la dublu”

Ați ajuns student în Iași, ați obținut și bursă.

În 1976, după examenul de admitere, am obținut o poziție foarte bună, concurența a fost foarte mare, am fost 9 sau 10 pe loc. Am intrat cu o medie mare, am fost al zecelea pe listă, dar conform regulilor de atunci, a trebuit să merg în armată. Am făcut stagiul militar la termen redus – nouă luni, tot aici, la Iași. Când m-am întors din armată, în 1977, am început cursurile Institutului de Medicină și Farmacie, Facultatea de Medicină Generală. De la început m-a atras disciplina de anatomie, mi-a plăcut foarte mult. Într-adevăr, a fost o perioadă foarte grea, am avut dificultăți financiare majore. Am obținut bursă, dar studentul mai are nevoie de bani și pentru cursuri, cărți, caiete și alte nevoi. La început am stat în căminul „30 Decembrie”, apoi în căminul „1 Mai”.

Bursa însemna o cartelă de masă și o sumă mică de bani. Și, ca să mă descurc, vindeam jumătate din cartelă și mâncam „la dublu”. Adică mergeam cu prietenul meu cel mai bun din armată, care din păcate s-a pierdut, la cantina din Bagdasar și mâncam felul  I – cei de la bucătărie ne dădeau două ciorbe, iar felul doi îl împărțeam în două. Mâncam cu multă pâine și ne săturam. A fost o perioadă destul de grea, pentru că și sora mea era studentă la Chimie și părinții, cu posibilitățile lor reduse, abia se descurcau, mai ales că, pe când eram în clasa a XII-a, tata a ieșit la pensie. Cu atât mai dificil a fost să-și țină copiii la facultate cu o pensie modestă.

Spuneați că v-a plăcut Anatomia, ce profesor ați avut?

Profesorul Adomnicăi, iar asistent de grupă era Grigore Mihalache, care ulterior a ajuns profesor. Am fost atras de toate specialitățile care aveau conexiune cu chirurgia, însă trebuie să menționez că, în ciuda faptului că în toată facultatea am avut note numai de 10 – nu am avut niciun 9, singura notă mică la un examen a fost nota 7, la examenul de Chirurgie, în anul III. La Semiologie Chirurgicală, cu profesorul Jitaru – făceam la Spitalul de Urgențe. Mi-a pus 7 pentru că am îndrăznit să-l contrazic pe tema subiectului pe care l-am tras la examen, era ceva legat de patologia venoasă, boală varicoasă, și am îndrăznit să-l contrazic și s-a supărat. A fost singura notă mai mică de 10 pe care am luat-o în timpul facultății.

Înseamnă că nu aveați timp de distracții.

M-am și distrat… Mi-a plăcut mult viața de cămin, țin minte că sâmbătă seara mergeam în discoteci – erau renumite discotecile din Tudor Vladimirescu, de la Casa Studenților, din Pușkin, și cea din 30 Decembrie, a Facultății de Medicină.

Fumați în perioada studenției?

Da, dar fumam țigări modeste.

Carpați?

Da, Carpați fără filtru.

În anul III, în 1980, am cunoscut-o pe soția mea și după un an ne-am căsătorit. Astăzi, multe din tinerele cupluri preferă să-și ducă viața fără să fie oficiată această legătură printr-o căsătorie. Noi vedeam altfel lucrurile, atunci. Eram student în anul IV, iar în martie, 1981, ne-am căsătorit. După care am devenit familist și m-am pregătit în continuare la fel, dar stând la căminul de familiști, tot în „30 Decembrie”, dar la alt etaj. După căsătorie m-am descurcat un pic mai bine. Soția mea avea posibilități modeste, dar mai bune decât ce aveam eu, și împreună ne-am descurcat. Am avut un sprijin mare din partea socrilor, pe care i-am simțit mereu aproape.

Dar n-ați avut posibilitatea sau nu v-a bătut vreodată gândul să fugiți din țară?

Nu, nu am avut această tentație. Vedeam lucrurile altfel la vremea respectivă, lumea medicală este mai bine ancorată în realitate. Nu puteam spune ca aveam speranțe că va fi o revoluție, că se va schimba regimul, dar lucrurile au mers așa cum au mers, niciunul dintre noi nu avea vreo așteptare în mod deosebit.

 

“Profesorii noștri au fost foarte exigenți. Atunci nu puteai să-ți imaginezi că există acte de corupție”

În anul II de facultate, datorită rezultatelor bune pe care le aveam la vremea respectivă și pentru că Partidul Comunist Român își recruta un număr de membri dintre studenții foarte buni – ei aveau ca cifră de noi membri și un număr de studenti, țin minte și acum că am fost chemat de profesorul Cozma – care era conferențiar de anatomie și care era secretarul uneia dintre organizațiile de bază din cadrul institutului, și care mi-a transmis că în două săptămâni voi fi primit în Partidul Comunist Român. Am fost întrebat dacă vreau sau nu, și nu puteai să spui nu… Bineînțeles că am fost luat prin suprindere, a fost un lucru pe care nu mi l-am dorit, eram concentrat mai mult pe partea de pregătire profesională și vedeam această activitate ca pe o povară. Am rămas așa până în 1989 – zece ani de zile am fost membru de partid, fără să-mi doresc.

Dar cum era atmosfera în universitate? Ați prins și manifestările dedicate aniversării a o sută de ani de la înființarea UMF-ului. 

Era o atmosferă frumoasă, dacă vorbim despre cea dintre noi, studenții.

Care era relația profesor-student în acei ani?

Lucrurile erau altfel, profesorii noștri au fost foarte exigenți. Atunci nu puteai să-ți imaginezi că există acte de corupție sau că există anumite aspecte care nu sunt caracteristice unui mediu academic. Profesorii erau foarte exigenți, examenele erau foarte serioase.

Nu existau, și pe atunci, studenți cu pile?

Nu aș putea spune. Eu cel puțin, care am trecut prin facultate venind dintr-o familie foarte modestă și neavând niciun sprijin, fără cunoștințe sau relații care să mă sprijine în timpul facultății, pot spune că am reușit foarte bine, fără să fi avut pile.

Nu mă refeream la dvs., dacă ați simțit în jur…

Nu, nu erau lucruri evidente. Și atunci se spunea că cine este în Seria A sunt “piloșii”, dar nu credeam chestia asta. Eu am fost în Seria D și nu am remarcat astfel de practici, chiar am avut colegi în serie cu mine ai căror părinți erau profesori universitari și aici țin să-l menționez pe colegul meu de facultate și de serie Valeriu Rusu, care a ajuns oftalmolog și al cărui tată era profesor de neurochirurgie, șeful Clinicii de Neurochirurgie din Tătărași. Dar nu am simțit diferențe, l-am avut coleg și-n armată și nu am simțit că el ar fi trecut mai ușor examenele. Au fost și alți colegi cu părinți în universitari, dar nu am simțit acel lucru.

Atmosfera din mediul academic era foarte sobră, relațiile interumane erau crispate, dar poate erau așa din cauza rigorilor sistemului…  Însă în mediul studențesc era altceva – cred că viața noastră era mai frumoasă decât cea a studenților din zilele noastre.

Cu toate posibilitățile de distracție de astăzi?

Da, pentru că noi încercam să valorificăm fiecare posibilitate de distracție – serile în care mergeam la discotecă, când ne întâlneam în spatele căminului sau micile excursii… Vedeam viața altfel. Acum, studenții, având atâtea alte posibilități de a-și desfășura activitatea sau de a-și petrece timpul liber, îmi dau senzația că sunt mai divizați. Am făcut și eu parte din asociația studenților, se numea ASC – Asociația Studenților Comuniști – care era pur și simplu o organizație studențească, așa cum este SSMI astăzi. Eram destul de legați – am fost plecat în taberele de pregătire de la Izvorul Muntelui, de la Costinești – unde am avut  bilet gratuit, pe baza rezultatelor obținute la învățătură.

În 1979 am fost în Institut la vremea când s-au sărbătorit o sută de ani de la înființare și țin minte că au fost niște manifestări deosebite, care s-au desfășurat în Aulă – care era deschisă de doi, trei ani – cu invitați străini, din diverse țări, care au participat și la o sesiune științifică. Toți studenții eram mândri că am prins sărbătorirea centenarului.

 

“Primul contact pe care-l ai cu un bolnav chirurgical este un examen pe care-l dai în fața vieții”

Știu că ați mai auzit întrebarea asta, dar mi se pare importantă: de ce ați ales chirurgia?

Mi-am dorit să fac chirurgie după ce am făcut în anul I anatomie și mi-a plăcut foarte mult, făceam foarte mult disecție la cadavre.

Ați prins și dumneavoastră perioada când se lucra mult pe cadavre?

Pe atunci nu eram totuși atât de mulți studenți și era un cadavru la două, trei grupe și aveai atsfel posibilitatea să diseci. Mi-a plăcut mult anatomia, iar întâmplarea a făcut ca, în vacanța de vară din anul I, să fac practica de vară la Spitalul din Rădăuți, care avea o secție de chirugie bunișoară, cu cinci chirurgi foarte buni și care la vremea respectivă operau tot ce se putea opera la nivel de spital orășenesc. După ce am făcut practica de vară la secția de chirurgie, cei de acolo, care m-au îndrăgit, mi-au propus să mă încadreze restul verii pe post de asistent medical și în felul acesta mai câștigam niște bani – astfel toată vacanța din anul I spre anul II și apoi următoarea vacanță, din anul II spre anul III mi le-am petrecut în secția de chirurgie a Spitalului din Rădăuți. Atunci am luat hotărârea de a merge spre această specialitate.

Consider că primul contact pe care-l ai cu un bolnav este un examen pe care-l dai în fața vieții. Pentru că mulți dintre medici au anumite reacții emoționale la vederea unor anumite umori, chiar la vederea sângelui. Pentru mine, faptul că am participat la anumite intervenții chirurgicale din anul I – deși nu înțelegeam foarte mult ce se întâmpla acolo, a fost un test care mi-a demonstrat că pot rezista și că-mi place să fac acest lucru.

După terminarea facultății, urma perioada stagiaturii.

După terminarea facultății, erai obligat, după susținerea examenului de diplomă, să intri ca medic stagiar. Aveam salariu mic, de 2060 de lei – nu aș putea să fac echivalența, dar salariul unui maistru dintr-o fabrică, de exemplu, era în jur de 3000 de lei. După terminarea facultății, urma o repartiție, care se făcea în ordinea mediilor, și pentru că soția mea, care era mai mică cu un an decât mine, era din Brașov, am luat stagiatura la Spitalul Județean din Brașov. A fost un test pentru mine, pentru că eram un absolvent al Institutului de Medicină din Iași care mergea să-și desfășoare activitatea într-un spital care nu era în zona Moldovei. Stagiatura dura trei ani, timp în care am făcut stagii de medicină internă, boli infecțioase, obstetrică-ginecologie, pediatrie, medicină de familie și chirurgie. La sfârșitul fiecărui stagiu, care dura câte șase luni, se dădea un examen, nu cu medicii din secția respectivă, ci cu cadre didactice din universitatea de medicină la care era arondat spitalul respectiv. Am dat toate examenele cu cadre didactice de la București, de la UMF “Carol Davila” și așa am putut să-mi valorific baza teoretică obținută la Iași, cu baza practică obținută în timpul celor șase luni de practică, la fiecare stagiu. Am obținut rezultate foarte bune și am fost bine primit și integrat în colectivul Spitalului Județean din Brașov, căruia îi port o amintire foarte plăcută.

Ați stat câțiva ani în Brașov, până în 1988.

Da. După cei trei ani de stagiatură, exista posibilitatea să-ți dai examenul de secundariat, intrarea în  pregătirea de specialitate. Din cauză că regimul Ceaușescu voia să facă economii din orice pentru a-și plăti datoriile, au fost suspendate toate concursurile de intrare în specialitate și atunci examenul de secundariat nu a mai fost susținut până în 1988. Astfel că, după terminarea stagiaturii, te trezeai că nu ai nicio perspectivă din punct de vedere al intrării în specialitate și erai obligat să mergi la dispensar, ca medic de familie. Eu am fost privilegiat prin faptul că, având experiența anilor petrecuți în modesta secție de chirugie de la Spitalul Rădăuți, știam ceva despre chirurgie și în momentul în care am ajuns la stagiul de chirurgie, am început activitatea în Secția Chirurgie II de la Spitalul Brașov – o secție foarte bună, unde am întâlnit niște oameni deosebiți. Medicul șef de secție – doctorul Antohi, un om extraordinar, m-a luat în preajmă lui și am lucrat mult cu el, până la sfârșitul stagiaturii.

În momentul în care am terminat stagiatura și a trebuit să plecat ca medic la dispensar, datorită mediei foarte bune, am luat orașul Zărnești, la un dispensar urban. Însă, pentru că acolo activitatea mea ar fi fost nedorită – exista deja un medic, de mulți ani de zile, am avut ocazia de a lucra în Spitalul Orășenesc Zărnești, tot în chirurgie, alături de doi colegi tineri specialiști, pe care-i știam de la Spitalul din Brașov, de pe vremea când erau secundari. În 1988 s-a dat drumul la concursuri și în felul asta am ales să vin la Iași. Deși eu nu dorisem acest lucru, nu a fost unul dintre țelurile mele, dar pentru că la Brașov nu s-au scos posturi de chirurgie în acel an, am urmărit unde se scot.

 

“Cei doi ani petrecuți în Marea Britanie au echivalat cu cinci ani în România”

A fost o întâmplare, până la urmă, că ați ajuns la Iași.

Da, a fost o întâmplare, pentru că Iașul a scos cinci posturi de chirurgie. Am venit la Spitalul “Sf. Spiridon” și am fost primul secundar al clinicii, având postul chiar în clinică, pe rețea, nu în universitate. Era Clinica a III-a Chirurgie, avându-l șef de clinică pe profesorul Dolinescu. Țin minte că am plecat din Brașov pe 1 decembrie 1988, soția mea era însărcinată, iar eu am venit în Iași neștiind unde voi sta, ce voi face și cum va fi. A fost, pentru un an de zile, ca a doua studenție: am stat la cămin, și în timpul acesta am început pregătirea intensă în chirurgie. Cu mare greutate am primit o locuință prin repartiție, în vara lui 1989 și cu două, trei săptămâni înainte de revoluția din decembrie, am reușit și mi-am adus familia la Iași – fiul și soția. De atunci am rămas aici.

Intervenție chirurgicală în Marea Britanie

Apoi a venit revoluția și a început să se schimbe mersul lucrurilor în instituții. 

După aceea a fost o perioadă agitată, cu multe modificări, inclusiv la nivelul conducerii universității…

Nu erați interesat de o carieră didactică.

Nu, nu eram deloc interesat, dar plăcându-mi atât de mult la chirurgie, am fost remarcat în clinică și de profesorul Dragomir care, în 1991, m-a chemat și mi-a spus că în baza unor legături stabilite cu Regatul Unit și cu Universitatea din Manchester, exista posibilitatea să plec pentru un stagiu de doi ani acolo, dar pentru asta trebuia să fiu cadru didactic. Și, în următoarea sesiune de concursuri, am dat din nou același concurs pe care-l mai dădusem – de secundariat și am devenit asistent universitar, ca să pot pleca în Marea Britanie. De la început am plecat cu ideea de a mă întoarce…

Doi ani este mult…

Da, este mult, cu atât mai mult cu cât lăsasem acasă un copil mic și am plecat în necunoscut. Relațiile interumane, relațiile între medic și pacient, relațiile între personalul medical erau cu totul diferite de cele cu care eram obișnuiți noi pe vremea comunismului. Încât, când am ajuns în Anglia, am avut o perioadă foarte dificilă până când m-am acomodat și am reușit să descopăr o altă față a vieții de spital, a vieții într-o lume civilizată. Mi-a fost foarte greu, dar mi-a fost foarte util, pentru că am avut o pregătire intensă în chirugie. La vremea respectivă, chirurgia minim invazivă de-abia se lansase, și în felul acesta am acumulat foarte multe tehnici noi chirurgicale și în domeniul chirurgiei oncologice, astfel încât, în 1993, când m-am întors, am avut posibilitatea să și aplic ceea ce am învățat în Anglia. În plus, la spitalul de acolo aveam acces la o  bază de date a bibliotecii Universității Victoria din Manchester și astfel am avut posibilitatea de a-mi aduna foarte multe materiale pentru doctorat – devenisem, prin concurs, doctorand al profesorului Dolinescu.

Bănuiesc că diferențele între cele două sisteme medicale erau enorme: cel din care proveneați și cel britanic. Ce v-a impresionat cel mai mult?

Foarte multe lucruri. În primul rând sistemul britanic de sănătate, cum era organizat și modul cum se desfășura activitatea într-un spital. Eu am lucrat în Spitalul Universitar din Manchester, care avea un nume foarte frumos: Hope Hospital. Ce m-a impresionat a fost dotarea spitalului, dar și felul în care este abordat fiecare caz în parte și felul în care personalul medical se comportă cu acel pacient. Trebuie să acceptăm faptul că între medic și pacient, mai ales în domeniul chirurgiei, se stabilește o legătură sufletească. Atât timp cât intri în corpul unui pacient și reușești să-l cunoști pe dinafară și pe dinăuntru, se stabilește o anumită relație, care dăinuiește peste ani, fără discuție. Și mă întrebam, când te implici foarte mult și pui suflet în rezolvarea fiecărui caz chirurgical, ce se întâmplă când îți epuizezi resursele. Dar lucrurile se regenerează, nu-ți epuizezi niciodată resursele…

Tânărul chirurg Viorel Scripcariu – experiența britanică

În Anglia m-a impresionat foarte mult atmosfera din spital și, repet, relațiile interumane. Puteai să te adresezi medicului primar pe numele mic și vorbindu-i direct, chiar dacă erai medic secundar. Firește, nu același lucru se întâmpla cu profesorul, căruia i te adresai cu titulatura respectivă, dar la fel și cadrele medii – asistentele, se adresau medicilor pe numele mic, erau niște legături și o comunicare directă între personal.

Înseamnă că ați acumulat multă experiență.

A fost o perioadă care m-a rodat. Pot spune că cei doi ani petrecuți în Anglia au echivalat cu cinci ani în România. A fost o perioadă care m-a pus la grele încercări: să mă gospodăresc, să-mi fac singur de mâncare, pentru că bucătăria britanică nu mi-a plăcut deloc, și atunci a trebuit să-mi prepar singur mâncarea.

 

“Au apărut discipline noi care bineînțeles că-și găsesc locul în curriculă, însă în detrimentul disciplinelor mari”

Cea mai parte din cariera dumneavoastră de chirurg ați petrecut-o la Clinica a III-a Chirurgie, de la Spitalul “Sf. Spiridon”. 

Anglia a fost o perioadă extrem de grea dar foarte folositoare, pentru că m-a consolidat profesional dar și material, trebuie să recunosc. La vremea respectivă, salariul meu pe o lună din Marea Britanie, de  – 2000 de lire, era echivalentul a 40 de salarii în România.

La întoarcere, am avut șansa unei deschideri extraordinare din partea profesorului Dragomir, care luase șefia Clinicii a III Chirurgie și care m-a impulsionat și am plecat în chirurgie cu un bagaj foarte solid din Anglia. Am putut face de la început niște operații foarte mari, la care asistasem în Anglia. Carierea mea chirurgicală a luat avânt atunci și în același timp și cariera didactică. Profesorul Dragomir mi-a dat apoi, în 1996, seria de limbă engleză, iar în 1997 am susținut primariatul și doctoratul.

În 1998 am fost făcut șef de lucrări, în 2002 am devenit conferențiar și mi-am văzut în continuare de parcursul carierei profesionale și anii au trecut foarte, foarte repede.

Cum a evoluat universitatea în acești ani?

S-a dezvoltat binișor în anumite direcții, una fiind în baza relațiilor internaționale, după anii ’90. Universitatea a început să fie cunoscută și datorită oamenilor pe care-i trimiteam afară, de exemplu noi, cei care am fost în Anglia. Apoi s-au pus bazele unei cercetări științifice destul de timide și modeste la început, cercetare clinică, pe cazuistică, dar încetul cu încetul s-a început să se lucreze și în preclinic, în cercetarea fundamentală, au început să apară grupuri de cercetători. Putem spune că, la ora actuală, cercetători cunoscuți ai universității își au rădăcinile în perioada aceea, după anii ’90 și după 2000.

Și, bineînțeles, în procesul didactic, au apărut discipline noi. După revoluție au apărut chirurgia plastică, chirurgia toracică, chirurgia vasculară și cea cardiacă. Au fost mici segmente care s-au desprins din chirurgia generală mare. Ceea ce-mi pare rău este că, totuși, din cauza reglementărilor UE și scăderii numărului de ore pe săptămână, anumite discipline au pierdut ore însemnate, în ceea ce privește pregătirea studenților. Și aici revin la chirurgie: noi, în anul IV, când am făcut Chirurgie generală, țin foarte bine minte că am avut un semestru întreg de chirurgie – aveam 4 ore pe zi, timp de patru zile pe săptămână. Ori acum studenții fac două, trei ore pe săptămână, adică numărul de ore s-a contractat foarte mult pe disciplinele mari. Chirurgie se face în anul IV și atât, în anul III se face Semiologie chirurgicală. Au apărut discipline noi care bineînțeles că-și găsesc locul în curriculă și în curricula europeană, însă în detrimentul disciplinelor mari. Fiind clinician, consider că medicina internă, chirurgia, pediatria, obstetrică-ginecologie, boli infecțioase sunt disciplinele grele, care dau definiție unui viitor medic.

 

“Dacă IRO nu va găsi resurse din partea Ministerului Sănătății pentru a se dezvolta ca număr de pături, în câțiva ani de zile va fi sufocat”

Din 2012 sunteți șef al Clinicii I Chirurgie Oncologică la Institutul Regional de Oncologie (IRO)

Prin 2009, 2010 a apărut ideea înființării acestui spital regional de oncologie și am fost cooptat într-un colectiv de sprijin în vederea constituirii acestui institut. Am fost numit chiar printr-un ordin de ministru în acest grup de lucru, împreună cu profesorul Miron, cu doamna profesor Ioana Grigoraș, cu profesorul Carasevici, cu doamna doctor Burcoveanu – am fost mai mulți. Eram foarte dornic să particip la înființarea acestui institut de oncologie, dar în același timp priveam cu teamă și cu părere de rău o posibilă despărțire de Spitalul “Sf. Spiridon”, unde mi-am desfășurat activitatea vreme de 23 de ani.

Dar așa au stat lucrurile și, la 1 mai 2012, am plecat din Clinica a III-a Chirurgie cu regrete și am luat o clinică de la zero. Țin minte că atunci când am intrat prima data la etajul IV, unde se regăsește Clinica I Chirurgie, era gol, nu erau saloane, paturi, aparatură, nu era nimic, încât știu fiecare cameră cum a fost mobilată, împreună cu asistenta-șefă, și pot spune că am înființat o secție clinică cu un colectiv tânăr, cu oameni pe care i-am luat din “Sf. Spiridon” și care aproape toți sunt foști doctoranzi ai mei, care între timp și-au dat doctoratul și au devenit și medici primari. Sunt foarte mândru de secția pe care am  înființat-o și cu care am performanțe deosebite. Doar că atunci când am obținut în baza voturilor colegilor mei poziția de rector, a trebuit să mă suspend din funcția de șef de secție, din cauza incompatibilităților pe Legea Sănătății.

Ideea înființării acestui spital a avut mulți adversari. 

Ideea a apărut la locul potrivit, dar destul de târziu, pentru că este al treilea institut de oncologie din țară, după Cluj și București și era mare nevoie de înființarea acestui institut. Au fost voci împotrivă, dar trebuie să recunoaștem că managementul afecțiunilor oncologice este unul multidisciplinar și trebuie să se desfășoare  integrat, într-o singură structură, unde poți avea și elemente de diagnostic, de stadializare, de tratament chirurgical sau de tratament ulterior postchirurgical.

Este o patologie care am putea spune că este oarecum dezarmantă din punct de vedere al abordării de către pacienți sau de către aparținători, însă lucrurile s-au schimbat foarte mult și la noi în țară în ceea ce privește conceptul de supraviețuire în urma unei afecțiuni oncologice. Multe dintre afecțiunile oncologice sunt curabile, adică te poți vindeca definitiv. Vorbim de unele dintre cancerele tubului digestiv, cancerul de sân, cancerul genital, sunt foarte multe afecțiuni oncologice care pot avea un final fericit și chiar există o schimbare în percepția bolnavilor. Dacă înainte de ’90 era aproape imposibil să abordezi o discuție cu un pacient oncologic și să-i spui care este adevărul, timpul a trecut și pacienții noștri se aliniază standardelor internaționale și putem spune că este o dezvoltare a conceptului și a relației medic-pacient în ceea ce privește afecțiunea oncologică.

La sfârșitul lui 2016, la IRO erau înregistrate peste 12.000 de cazuri medicale. 

În Clinica I Chirurgie facem pe an în jur de 1400 de intervenții chirurgicale. Eu am făcut anul trecut 670 de intervenții chirurgicale.

Sunt foarte mândru că acest institut s-a dezvoltat foarte mult, sub toate aspectele: și sub cel al activității profesionale, în sine, dar și sub aspectul cercetării științifice, prin deschidereacentrului de cercetare Transcend. Echipa de management a institutului gestionează foarte bine toate direcțiile: de cercetare, de activitate medicală, contractul cu Casa de Asigurări, relațiile cu Ministerul, programele naționale oncologice, astfel că putem spune că această structură a devenit funcțională și că mulți dintre pacienții care tradițional se îndreptau spre Cluj, Târgu Mureș sau București, la ora actuală se îndreaptă spre Iași. Și chiar pot spune, cu mâna pe inimă, că dacă acest institut nu va găsi resurse din partea Ministerului Sănătății pentru a se dezvolta ca număr de paturi, în câțiva ani de zile va fi sufocat. Chiar dacă sunt liste de așteptare pentru tratament, un caz oncologic nu poți să-l ții foarte mult pe lista de așteptare, în orice țară din lume, încât va fi necesar să se investească mai mult și adițional acestui spital să mai apară o structură cu paturi, care să gestioneze cerințele tot mai crescute ale adresabilității acestor pacienți.

Agenda dumneavoastră zilnică este supraîncărcată, am citit că începeți programul la 6.30, la IRO.

Da, așa este, la 6.30 sunt la spital, consult în fiecare dimineață până la 7.45, când am raportul de gardă. Fac apoi o scurtă vizită prin secție și văd bolnavii care se externează, iar la 8.30, de regulă, intru în sala de operații. Fac cam două, trei intervenții chirugicale în fiecare zi, care durează cam până la ora prânzului, în jur de ora 13.00. După asta plec la Rectorat, unde stau până seara, în jurul orei 18.00.

 

“Într-un centru universitar, activitatea profesională trebuie să se îmbine cu activitatea didactică”

Într-un interviu din 2012, vă descriați așa: „Structura mea psihologică este cea a unei persoane mai curând introvertite, care reușește de cele mai multe ori să își „disciplineze” emoțiile. Iubesc calmul, armonia, ordinea, liniștea care înlesnește concentrarea”.  Dar ați ajuns să conduceți o instituție mamut, cu peste 800 de cadre didactice, cu 12.000 de studenți, cu zeci de probleme. În plus, vă confruntați cu diverse tipologii, situații… Acum, după un an de mandat, vă pare rău că ați ales drumul acesta?

Nu, dar trebuie să recunosc că în primul an de mandat am avut, nu aș putea spune regrete, dar anumite rețineri. Nu este o activitate simplă și când am ales acest drum, am știut la ce mă înham. Însă dat fiind formația mea chirurgicală, am considerat că pot face față și acestei provocări. Mi-a fost destul de greu să accept ideea de a candida, dar am considerat că ceea ce am realizat până la acel moment – până în decembrie 2015,  datorez foarte mult Universității de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa” Iași. Puteam să fi fost un ilustru chirurg într-un oraș de provincie și să fi avut o carieră fericită, cu împliniri materiale mărețe dar, pe plan profesional, universitatea m-a ajutat foarte mult.

Consider că, într-un centru universitar, activitatea profesională trebuie să se îmbine cu activitatea didactică. Nu poți să lucrezi într-un spital clinic, fără să fii cadru didactic. Există medici de rețea, dar consider că cele mai bune rezultate le poți obține dacă ești în același timp și cadru didactic. Și atunci, pe tot parcursul meu până în 2008, și din 2008, când am devenit profesor universitar, în continuare datorez foarte mult universității.

Trebuie să recunosc că este o poziție extrem de onorantă pentru mine. Este greu, dar îmi doresc ca, la sfârșit de mandat, să-mi pot privi colegii în ochi cu sentimentul că mi-am ținut toate promisiunile. Și sunt câteva deziderate care se regăsesc și în planul strategic, și în planul managerial: excelența în educație, în cercetare științifică, dezvoltarea altor relații interumane în universitate, creșterea vizibilității și îmbunătățirea imaginii universității, atât în mediul local, cât și la nivel național. Și ridicarea universității pe locul pe care-l avea înainte și pe care-l merită din plin, între celelalte universități de medicină și farmacie tradiționale din țară. Universitatea are așa o vechime, a avut atâtea cadre didactice de valoare, de-a lungul anilor, profesori recunoscuți la nivel național, și chiar european și mondial,  de ce să nu continuăm cu îmbunătățirea, creșterea vizibilității acestor valori în lume? Este ceea ce mi-am propus, ceea ce sper să realizez și nu este chiar ușor, vizavi de anumite mentalități întâlnite în universitate. Dar prin felul cum am reușit să construiesc echipa de prorectori cu care conduc universitatea și modul prin care îmi desfășor activitatea, reușesc să impun și să trasez o anumită linie pe care și colegii mei o acceptă. Întotdeauna am fost deschis și la critici din partea lor, la sugestii. Nu sunt genul de conducător de tip dictatorial și țin cont de părerile celor din echipa mea. Bineînțeles că ultimul cuvânt îl are rectorul, dar doresc ca tot ceea ce facem, să facem împreună.

 

“În acest an mă voi ocupa de dezvoltarea și consolidarea infrastructurii universității”

Care sunt  principalele puncte din planul managerial pe care ați reușit să le realizați în primul an de mandat?

A fost un an intens și a trecut foarte repede, pentru că au fost foarte multe de făcut. Și tot ce mi-am propus, eu zic că am atins. Am plecat de la ideea de a construi o echipă, ceea ce am realizat într-un timp foarte scurt, am numit noii prodecani, care fac parte din echipa mea de conducere, am reorganizat structurile departamentelor, astfel încât să fie cu adevărat funcționale –  departamentele mari au fost  transformate în două departamente, am lucrat la noua Cartă a universității, care trebuia refăcută, pentru că cea precedentă era din 2011 și de atunci s-au făcut o mulțime de modificări la Legea Educației, încât a trebuit să o upgradam, am trecut prin două evaluări importante –  vorbesc de finalizarea evaluării ARACIS și vizitele de follow-up ale Asociației Universităților Europene (EUA), din care zic că am ieșit bine, chiar dacă evaluarea ARACIS ne-a coborât o clasă pentru o perioadă de un an. Nu cred că e vina universității, dar ne supunem deciziilor ARACIS.

Am schimbat metodologia de admitere pentru programele de studii în limbă franceză și în limba engleză – pentru studenții străini, ca să evităm orice disfuncționalitate în procesul de admitere, așa cum s-a întâmplat la precedenta admitere. De asemenea, am hotărât să nu mai dăm o sesiune de admitere în toamnă – am considerat că, dacă vrem excelență în educație, atunci concursul de admitere trebuie să selecteze candidați din primul tur și am preferat să rămânem cu câteva locuri neocupate.

Asta a fost și leitmotivul campaniei – excelența în educație și în continuare cheia fiecărui discurs – nu e un simplu slogan. 

Da, pentru că nu poți să progresezi și să devii vizibil la nivel național și internațional decât prin excelență în educație, prin excelență în cercetare. În decursul primului an de mandat pot spune că am construit o structură care funcționează, am modificat regulamentele de procedură și toate activitățile care au dus la schimbarea Cartei și acele reglementări pe care le-am menționat, urmând ca, în al doilea an de mandat, să mă concentrez mai mult pe îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii universității.

S-au finalizat și în zona asta proiecte remarcabile, de exemplu CEMEX-ul – centrul de cercetare, inaugurat anul trecut. 

Anul trecut au fost proiecte care s-au finalizat – cum ar fi deschiderea acestui centru de cercetare, dar la care nu am avut nici o contribuție, doar am participat la inaugurare.

Toate aceste proiecte fac parte din strategia de dezvoltare “UMF 2020”

Da, și voi încuraja și apariția altor structuri și platforme de cercetare în universitate.  În curând vom inaugura Centrul de limbi moderne, care a însemnat restaurarea clădirii existente de pe strada Săulescu și care este o bijuterie. Apoi mă voi concentra pe finalizarea corpului A din strada Mihail Kogălniceanu, în care va funcționa centrul de simulare – recent am obținut toate avizele. Vom intra cu reparațiile în clinica de stomatologie infantilă din Boltă, clădire în care nu s-a făcut mai nimic în ultimii 40 de ani și care necesită reparații capitale. Vom începe și vom finaliza clădirea noului corp – Asclepios, fostul “Petre Andrei” în care ne vom extinde baza de învățământ și vom identifica care sunt necesitățile majore pentru a îmbunătăți activitatea didactică. La ora actuală, corpul principal al universității este supraaglomerat, la fel corpul din Kogălniceanu, unde este baza învățământului stomatologic, un spațiu foarte aglomerat și, din cauza asta, cu dificultăți în funcționare. În plus, trebuie  achiziționate materiale noi pentru activitatea didactică a studenților la Medicină Dentară din anii mari – unituri dentare, manechine etc. De asemenea, este în plan dezvoltarea unei structuri de balneo-fiziokinetoterapie în „30 decembrie”. Toate aceste proiecte fac parte din strategia de dezvoltare “UMF 2020,  pe care le-am preluat și le-am însușit, pentru că le consider niște proiecte deosebite, care se vor dezvolta în timp.

În concluzie, pot spune, cu siguranță, că în acest an mă voi ocupa de dezvoltarea și consolidarea infrastructurii Universității de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa”.

Ați participat recent la întâlnirea de lucru a rectorilor și președinților de senat din universitățile acreditate, eveniment desfășurat la Academia de Studii Economice, unde au fost invitați și prim ministrul Grindeanu, alături de ministrul Educației și unde s-a discutat despre noua lege a educației. În februarie, de asemenea, ați participat la Consiliul Național al Rectorilor, unde ați propus o dezbatere la ultima sedință a Consiliului Național al Rectorilor cu privire la cooperarea între instituțiile de învățământ superior medical românesc și Ministerul Sănătății. Care credeți că sunt cele mai importante probleme cu care se confruntă învățământul superior și care ar trebui rezolvate la nivel legislativ?

Am fost la toate întâlnirile pe care conducerile universităților le-au organizat până în acest moment. În ultimul an, am participat la toate ședințele Consiliului Național al Rectorilor, la Brașov, Târgu Mureș, București, precum și la întâlnirea cu ministrul, când au fost invitați și președinții de Senat. Sunt o serie de probleme majore cu care se confruntă învățământul universitar. În primul rând este problem legată de necesitatea apariției noii Legi a Educației Naționale. Legea din 2011 este o lege care a fost modificată în mod repetat prin diverse ordonanțe de urgență și alte acte normative, atfel încât, la ora actuală, este modificată în proporție de aproximativ 40% față de legea inițială. Este motivul pentru care, la ultima întâlnire, ministrul a propus constituirea unor grupuri consultative care să lucreze la noua lege, ce se estimează că va fi gata în aproximativ doi ani.

O altă temă este legată de standardele naționale pentru titlurile de conferențiar și de profesor, care s-au schimbat. Începând cu anul următor, vor fi alte standarde, conform criteriilor CNATDCU.

Alte probleme sunt legate de cercetarea științifică, pentru că, de curând, Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice a fost despărțit în două: Ministerul Educației și Ministerul Cercetării Științifice. Suntem în situația în care toate structurile consultative sunt într-o continuă schimbare, pentru că, practic avem două ministere, dar care acționează, totuși, cumva unitar. Astfel că lucrurile, din punct de vedere legislativ, sunt problematice. Și trebuie să recunoaștem că, pentru învățământul superior din România, cercetarea științifică este extrem de importantă, pentru că asigură progresul învățământului universitar românesc.

În ceea ce privește trecerea rezidențiatului complet de la Ministerul Sănătății la Ministerul Educației, este un demers mai vechi al rectorilor celor șase universități de medicină tradiționale: București, Iași, Cluj, Târgu Mureș, Timișoara și Craiova. Noi am mai avut întâlniri în primăvara anului trecut, care au rămas nefinalizate din cauza schimbării ministrului la vremea respectivă, și acum avem promisiuni de la actualul ministru al Sănătății. În momentul de față, rezidențiatul se desfășoară sub conducerea Ministerului Sănătății, dar de formarea rezidenților se ocupă universitățile de medicină și farmacie, adică Ministerul Educației. Considerăm mult mai firească trecerea rezidențiatului la Ministerul Educației, cu tot ce pesupune el: fonduri, învățământ, curriculă, formarea rezidenților și, la sfârșit, susținerea examenului de specialitate, care să se desfășoare strict sub conducerea universităților de medicină și farmacie și, în acest fel, cele șase universități vor avea un teritoriu arondat, din care-și vor selecta rezidenții.

Nu vreau să trecem peste acest subiect, rezidențiatul, fără să amintim rezultatele remarcabile de anul trecut ale absolvenților nostri – am obținut locul I, pe țară, la Medicină și Farmacie. Unii erau sceptici în privința nivelului pregătirii studenților noștri, însă s-a demonstrat contrariul. Dar dumnevoastră, când am discutat, înainte de concurs, erați chiar optimist. 

Eu știu care este nivelul de pregătire al studenților noștri. Acesta a fost întotdeauna unul bun, iar în ultima perioadă chiar s-a îmbunătățit foarte mult. Medici formați la IMF Iași – înainte de ’90 și cei formați la UMF – după revoluție, fac față cu succes tuturor provocărilor din toată lumea medicală. Avem mulți medici, absolvenți ai universității, care lucrează în spitale din toată lumea și care au făcut o figură foarte frumoasă, datorită fundamentului solid pe care l-au câștigat în timpul pregătirii universitare. Avem, de asemenea, mulți cercetători, cadre didactice care sunt implicate în diverse proiecte și care se acomodează extrem de repede în diverse structuri de proiectare.  Încât pot spune că fundamentul pe care-l primește studentul în timpul anilor de studii este foarte solid și de asta am fost atât de sigur pe rezultatele bune pe care le pot obține absolvenții noștri la concursul de rezidențiat. Calitatea actului didactic la Universitatea de Medicină și Farmacie este ridicată, deși este în mod eronat și nemeritat reprezentată în multe dintre publicațiile locale sau naționale. Proba adevărului o dau faptele, concretizate în rezultate la concursuri naționale precum concursul de rezidențiat.

Dar aici este, până la urmă, o problemă de comunicare. Și cred că, dacă tot am enumerat plusurile universității, este sănătos să evidențiem și punctele slabe. Există niște cratere la nivelul comunicării, în relațiile student-profesor, medic-pacient, medic-jurnalist. Și acum o să mă refer la ce se întâmplă în   universitate. De curând a fost întâlnirea “erasmușilor”-de ziua Erasmus +, pe 9 martie. În fiecare an, Prorectoratul Relații Internaționale al UMF Iași organizează, în Aula „George Emil Palade”, o sesiune de informare privind mobilitățile studențești. Au participat și studenți care au fost în diverse universități și au împărtășit din experiența asta colegilor aspiranți la bursa Erasmus. Majoritatea erau impresionați de ce ați descoperit și dumneavoastră în Marea Britanie, la începutul anilor ’90: o atitudine deschisă, prietenoasă, a profesorilor de acolo, alt mod de a-i trata, de la egal la egal. De exemplu, un student povestea despre experiență poloneză – a rămas uimit când șeful de secție i-a chemat la el în cabinet, le-a oferit o cafea, apoi le-a explicat diverse cazuri. Aici nu-s obișnuiți cu asta. La noi e o rigiditate, o școală de gândire care, de multe ori, îi condamnă pe studenți să fie obedienți. 

Așa este. Eu am militat întotdeauna pentru o relație profesor-student foarte deschisă și de aceea și la cursurile pe care le țin, în anul IV, la Chirurgie, încerc să comunic cu sala, cu studenții și să-i provoc la discuții. Toți studenții care au trecut prin mâna mea, și apoi rezidenții, că am numeroase generații de rezidenți care au devenit intre timp medici specialiști și primari și care se regăsesc în multe locuri din țară și din străinătate, pot confirma că am fost întotdeauna foarte deschis cu ei și că i-am tratat de la egal la egal. Poate această problemă de comunicare își trage seva din gena noastră românească. Poate și influența regimului trecut încă își mai pune amprenta pe generațiile care sunt în activitate acum. Dar lucrurile trebuiesc schimbate, pentru că nivelul de comunicare și modul de a comunica cu cel pe care vrei să-l pregătești, care-ți este student și viitor medic, contează foarte mult. Dacă tu îi arăți o deschidere totală, ajungi să-i crești încrederea în sine, în posibilitățile sale și atunci îl stimulezi. Pe când, dacă îl consideri doar un discipol care trebuie să asculte orbește ce-i spune profesorul și nu trebuie să depășească limitele… Contez foarte mult pe îmbunătățirea comunicării, atât la nivelul universității, în corpul academic, cât și în relația cadrelor didactice cu studenții.

Am văzut că puneți mult preț, de când sunt rector, pe comunicare, în toate formele ei.  Pentru că imaginea universității a avut de suferit, de-a lungul timpului, și din cauza unei comunicări defectuoase. 

Când mi-am propus să candidez pentru această funcție, am identificat una dintre problemele majore cu care s-a confruntat universitatea în ultimii ani – și care ținea de comunicare, atât la nivel instituțional, cât și în afara universității. Tocmai de aceea am încurajat foarte mult dezvoltarea acestui Departament de Comunicare și Marketing Universitar. La ora actuală există un canal de comunicare intern și extern – acest ziar online al universității – News UMF Iasi, prin care noi ne arătăm deschiderea totală, prin care vrem să-i informăm pe cei din interiorul instituției despre evenimente de care mulți dintre ei poate că nici nu au habar că se desfășoară, la momentul respectiv, în universitate. Și, de asemenea, este un canal de comunicare cu exteriorul, este foate important ca și comunitatea locală să afle ce se întâmple în universitate. Au fost prea mulți ani în care UMF Iași a fost repezentată negativ în mass-media locale, încât am putea spune că, la un moment dat, devenise ceva obișnuit ca universitatea să fie asociată cu evenimentele negative.

Asta și pentru că mulți dintre cei de aici și-au spălat rufele în public.

Și asta. Există o anumită rea-credință din partea anumitor cadre didactice pe care aș vrea să o trec cu vederea, consider că fiecare se poate îndrepta.

Un gând pentru finalul interviului?

Este gândul care mă însoțește în fiecare zi, intrăm împreună în biroul pe care scrie „Rectorat”: dacă vrem să reușim, dacă vom reuși ca Universitate putem face acest lucru numai împreună – și continui împlicit și răspunsul de la întrebarea anterioară. O universitate nu e un SRL în care șeful, directorul, este centrul de greutate al întregii activități, alfa și omega, deținătorul adevărului suprem. Nu, o universitate înseamnă în primul rând comunitatea academică și, extins, comunitatea universitară care o constituie. Cuvântul „comunitate” e definitoriu și plin de sens, căutați-i definiția în DEX. Am mai spus-o colegilor mei: faptul că suntem colegi într-o instituție cu aproape 150 de ani de existență este dovada vie că Universitatea nu a început și nici nu se va termina cu noi. Contăm în schimb, enorm, prin faptele noastre, iar acțiunile noastre scriu destinul Universității, zi de zi. În ceea ce mă privește și în numele conducerii UMF Iași îi asigur pe colegii mei de toată deschiderea și dorința spre un efort susținut întru binele Universității – chiar dacă prețul pe care îl plătim nu e ușor, sunt specialități medicale precum chirurgia care te consumă intens, atât fizic, cât și psihic. E un efort necesar pe care ni l-am asumat și-l vom duce la bun sfârșit, însă de reușit putem reuși numai împreună, noi toți, comunitatea academică a Universității.

Acesta e gândul pe care vreau să-l trasnmit și care sper să persiste și să prindă rădăcini în conștiința tuturor colegilor noștri.

Oana Bugeag

Oana Bugeag

Universitatea de Medicina si Farmacie "Grigore T. Popa" Iasi | Departamentul de Comunicare si Marketing Universitar | oana.bugeag@umfiasi.ro

Comentarii

Nu exista comentarii Fii primul care comenteaza acest articol!

Scrie un comentariu

Reguli pentru un dialog civilizat: Comentariile se vor incadra in tematica articolului si se vor referi la articol, si NU la autorul acestuia. Va rugam insistent sa folositi un limbaj civilizat si o limba romana curata si corecta. Comentariile care nu respecta aceste doua reguli simple NU vor fi publicate.

Campurile marcate cu * sunt obligatorii