“Am văzut studenți care au fost șefi de promoție dar care nu sunt cei mai buni farmaciști” (partea I)
20/02/2017
Oana Bugeag (18 articole)
1 comentariu
Distribuie

“Am văzut studenți care au fost șefi de promoție dar care nu sunt cei mai buni farmaciști” (partea I)

Interviu cu prof.univ.dr. Ursula Stănescu – partea I | Clic aici pentru a deschide a doua parte a interviului

Prof.univ. dr. Ursula Stănescu a predat Farmacognozia și Fitoterapia la Facultatea de Farmacie din cadrul Universității de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa” Iași aproape 50 de ani. A fost secretar științific, decan, prorector științific, a publicat nouă volume de specialitate, peste 300 de articole științifice și a primit numeroase premii, dintre care Premiul Academiei Române „Iuliu Hatieganu”, în  1996, pentru volumul  Plante Medicinale, Fitochimie și Fitoterapie. De asemenea, a coordonat numeroase proiecte de cercetare care s-au concretizat prin nouă brevete de invenție. 


Vreau să începem interviul cu o întoarcere în timp, în perioada copilăriei dumneavoastră. V-ați născut în timpul războiului, într-o familie de origine germană – tatăl, austriac, de profesie contabil – a urmat Academia de studii contabile la Viena, iar mama – săsoaică din Ardeal, învățătoare.  

Învățătoare, dar a fost o învățătoare mai deosebită și dacă tot e să o luăm mai de departe, aș vrea să spun un lucru pe care puțini îl știu în ziua de azi. Înainte de cel de-Al II-lea Război Mondial, în comunitățile germane din Ardeal, învățătoarele nu aveau voie să profeseze decât până când se măritau. Învățătorii erau plătiți la acea vreme de către parohia de care ținea școala, iar gândirea era că în momentul în care ai familia și copiii tăi, este normal să te ocupi de ei, nu mai ai timpul și dispoziția de a te ocupa așa cum trebuie de copiii altuia. Astfel, învățătoarele, până în 1943, 1944 – că după aia era război,  în momentul în care se căsătoreau, trebuiau să renunțe la profesie. Și mama așa a trebuit să facă.

Dar înainte de a se căsători, spuneam că mama a fost o învățătoare mai deosebită. Ea a participat, la Câmpulung, la Universitatea de vară a lui Nicolae Iorga. O jurnalistă mi-a zis că mama mea este menționată în memoriile lui Nicolae Iorga. Într-adevăr, i-a propus  o bursă care-i oferea prilejul de a a studia literele în Germania și Franța, dar mama și-a dorit întodeauna să devină medic. Bunicul n-a fost de acord, pentru că băiatul cel mare – fratele mamei, care făcea la Cluj Medicina, a plecat într-o excursie cu toți colegii săi, pe când era în anul VI. La întoarcere, pe Dealul Feleacului, șoferul a scăpat frâna și au avut accident. Fratele mamei a murit, a fost unul din cei patru care și-au pierdut viața în acel accident… Și bunicul meu nu a mai lăsat-o pe mama să facă și ea Medicina.

Institutul de Farmacognozie numărul 1 in Europa al profesorului Wagner

La patru ani, ați plecat împreună cu mama și cu sora dumneavoastră  geamănă în Germania, era aproape de sfârșitul războiului.

Când s-au retras trupele germane din Rusia și au trecut prin Nordul Transilvaniei si  în drum au evacuate toată populația de origine germană. I-au urcat în tren și i-au dus în Germania. Tatăl meu rămăsese la București,  pentru că noi acolo locuiam.

 Nu a fost dureroasă despărțirea de tata?

Nu, pentru că nici nu am știut, noi ne-am dus cu mama la bunici în vacanță, urma să vina și tata din urmă

 Unde locuiau bunicii?

La Teaca, lângă Bistrița…  Noi am plecat la inceptul lui iunie, și toată treaba asta se întâmpla în octombrie sau noiembrie 1944. S-a retras armata germană și a curățat tot din zonă. Fiecare a plecat cam cu ce avea pe el, și-a mai pus în trenurile cu care am fost evacuate câte ceva de mâncare, ca să fie pe drum, cum aveau țăranii la țară, carne în untură și alte lucruri… Și am ajuns în Germania și mama s-a oprit  lângă Dresda. Am rămas acolo până la sfârșitul războiului, când mama s-a întors cu noi în țară pentru că tata era aici și trebuie să spun că, cu gândirea de atunci a nemților, mama s-a simțit tratată ca o persoană de etnie germană, dar de categoria a II-a.

Unii întreabă de ce nu a venit tata acolo? Pentru că nici mama nu a dorit să rămână acolo. Erau civilizați, dar ea a avut veșnic senzația că este privită cu reticență și nu-și dorea așa ceva.

Poate asta v-a transmis și dumneavoastră? Pentru că și dumneavoastră ați avut ocazia, chiar în perioada lui Ceaușescu, să plecați, dar nu ați făcut-o din același motiv. Ați spus într-un interviu fraza asta, care m-a impresionat: “Eu vreau să mă simt, acolo unde sunt, om de calitatea I”.

Absolut, așa și vreau. Acum o să sărim vreo  45 de ani și o să ajungem la experiența mea proprie. Înainte de ’90, mergeam frecvent în Germania, cam la doi ani o dată, dar câtă vreme am fost doar la rudele mele și nu aveam contact decât cu ele și cu prietenii lor, nu te lăsau să te simți altfel decât erai  în mod normal. Dar în 1990 am reușit să acced la o bursă DAAD – o bursă a statului german și am plecat la München. Am ajuns  pe 15 septembrie și am rămas până în 1991 acolo. Era de fapt o disciplină, dar se numea Institut. Disciplina era Farmacognozie – echivalenta disciplinei de la care plecasem de aici. La vremea aceea, era Farmacognozia numărul 1 în Europa.  Am vrut să mă duc acolo pentru că noi făceam pe vremea aceea niște cercetări cu substanțe de origine naturală cu acțiune imunostimulatoare. Or profesorul Hildebert Wagner,care pe urmă a fost făcut și Doctor Honoris Causa la UMF Iași, o personalitate enormă, se ocupa de substanțe imunostimulatoare. Avea  45 de doctoranzi cu frecvență și practic mâna de lucru în institutul respectiv, care se ocupa de studiul substanțelor de natură vegetală , erau tocmai acești doctoranzi. Institutul era pe primul loc  în izolarea unor substanțe de natură vegetală și analiza, controlul și urmărirea activității biologice nu numai în Germania, dar și în Europa. Bineînțeles,să poată să facă toate astea, universitatea venea cu un fond foarte consistent, dar profesorul, prin institut, avea contracte cu cele mai mari firme producătoare de medicamente de orgine vegetală.

În Germania, la vremea aceea, medicamentel e de origine vegetală – medicamente, nu suplimente alimentare, erau peste 40.000. Industria medicamentului, pe segmentul ăsta, era foarte dezvoltată și punea mulți bani în cercetare.  Și dacă o firmă își dorea un medicament să fie foarte bine studiat, din punct de vedere al compoziției chimice și al acțiunilor farmacologice, apela la profesorul Wagner. De altfel, el a fost cel care în teza lui de doctorat a descoperit silimarina în extractul de armurariu pe care, la vremea aceea, firma Madaus din Germania îl comercializa sub denumirea de Legalon, și pe urmă, mai târziu, a desfăcut silimarina în cele patru componente izomere, a pus, în evidență, acțiunea hepato-protectoare, hepato-regeneratoare, anti-toxică și după cum știm cu toții, astăzi, dacă valorile hepatice nu ies așa cum trebuie, medicul ne spune să luăm ceva cu silimarina.  Așadar, vreau să spun că cercetările sale sunt extraordinare.

Nu am vrut să fie privită, în Germania, ca o persoana de categoria a II-a

Ducându-mă acolo, am văzut că avea angajat la colaborare pe anumite contracte cu firme un cercetător care venise de la Berlin,de la Academia de Științe Medicale din Berlin, dar care ținea de Germania de Est. La disciplină avea puține cadre angajate cu normă întreagă pentru că, în principal, mâna de lucru erau doctoranzii. Avea doi chimiști excepționali, un farmacolog, foarte mulți tehnicieni care lucrau pe calculator și care, cu ajutorul unor programe, făceau tot felul de determinari…

Acest cercetător de la Academia din Berlin era cu totul ieșit din comun și totuși nu i s-a găsit, în tot Münchenul, un loc de muncă full time. În München sunt o multitudine de firme care prelucrează plante medicinale și le condiționează extractele respective sub formă de medicamente. Nimeni nu găsise un loc de muncă pentru acest om…

Doctoranzii aveau, pentru mine, o gândire curioasă, în sensul că se comportau așa, dar nu-i  învățase nimeni. Doctorandului, când intra, i se dădea o temă de cercetare și era dat în grija cuiva care-i arăta tehnicile de lucru uzuale astfel încât respectivul, cât și cum prindea, așa lucra și el. Dar mulți doctoranzi nu aveau cultura științifică pe care ar trebui să o aibă cineva care intră într-un doctorat. Ei erau doctoranzi cu frecvență și în trei ani partea experimentală trebuia încheiată. Că puteau să mai stea un an, un an jumate, până ce-și susțineau teza – ca să o scrie, era altă treabă. Și atunci fiecare era interesat să-și facă bucățica lui ca să se vadă cu partea experimentală terminată. Lucrul asta nu le permitea să-și ocupe timpul cu explicații prin ce a trecut el și unde s-a poticnit. Din acest motiv majoritatea doctoranzilor aveau senzația că “Astăzi m-am înscris cu temă la doctorat, de-aici începe cercetarea științifică pe tema asta”. De asta, pe undeva , într-o oarecare măsură, unii dintre ei încercau să descopere lucruri care deja erau cunoscute, să descopere America a doua oară. Asta mi s-a părut o pierdere de tip pentru ei.

Erau cumva încuiați, mărginiti….

Ei mergeau numai  înainte, nu citeau literatură veche. Dar dacă nu știi ce s-a făcut, e destul de greu să știi ce mai poți face tu ca să fie ceva nou.

Spuneam că acest cercetător din Germania de Est era neamt… Pe urmă a avut loc unirea celor două Germanii, dar nici până când am plecat eu, dânsul  nu își găsise loc de muncă.

Era discriminat?

Cum spun eu, era considerat de calitatea a II-a. Cu toate că, dacă vreunul dintre doctoranzi nu știa ceva, merga la el să-l întrebe, pentru că era extraordinar și foarte bine pus la punct  și cu partea tehnică.  Și m-am gândit, că dacă el nu a putut să se impună acolo, eu…  Așa, ca veșnic să ai senzația că pe undeva trebuie să te duci cu căciula în mână, pentru mine nu-i de conceput .

Dar nu ăsta era modelul văzut la mama dumneavoastră, o mândrie iesita din comun?

Nu mândrie, dar  trebuie să  mă respect eu, înainte  să am pretenția de la altcineva să mă respecte.

Este vorba de demnitate.

Absolut. Eu știu cât și ce cunosc în domeniul meu și atunci nu-mi doresc ca altcineva să se uite strâmb la mine.

Cheia care deschidea toate ușile

Eu la Institut eram zi de zi, inclusiv sâmbăta, și câteodată am fost și duminica și o să vă povestesc ceva interesant și ca o mică anecdotă. Acolo erau chei care descuiau ușa de la intrarea în institut și ușa unui laborator, cel în care lucrai. Existau chei care deschideau, pe lângă ușa laboratorului tău, și a celorlalte laboratoare, chei cu ajutorul cărora intrai în depozitul de materiale și separat în depozitul de sticlărie și de aparatură și în bibliotecă. Singura ușă care nu se descuia cu cheile respective era cea a profesorului. N-am știut la început, pur și simplu mi s-a dat o cheie. Trebuie să spun că din punctul asta de vedere profesorul a avut o încredere încă de la început în mine.  E drept că profesorul meu,  Emanoil Grigorescu, coresponda cu profesorul Wagner din 1968. Iar profesorul Wagner fusese în România  la un congres în ’68, unde l-am cunoscut și eu, congres la care își prezentase tocmai  silimarina și medicamentul Legalon, cu tot ce a descoperit domnia sa. Având încredere în profesorul Grigorescu, profesorul Wagner mi-a dat o cheie universală. Mi-a spus că pot să descui orice ușă și să intru oricând înăuntru, dare eu nu știam că există și altfel de chei. Spre sfârșit am aflat și mi s-a părut un lucru extrem de important.

Doctoranzii lucrau de dimineață, de la ora 8.00, și plecau acasă când socoteau că și-au terminat treaba. Din prima zi, când m-am dus, eu am plecat cu ideea că acolo trebuie să folosesc tot timpul pe care-l am la dispoziție pentru că acolo am aparatura, chimicalele și tot ce-mi trebuie, știind că, la întoarcere,  ce am făcut acolo, nu voi mai putea face aici și atunci trebuie să folosesc tot ce oferă ei, astfel încât să fac cât mai mult. De aceea, de regulă, nu plecam înainte de ora 20.00. Plecasem de aici cu extracte în stare brută și am lucrat tot timpul pe extractele mele, nu am lucrat pe plante sau pe extracte de-ale lor sau pe direcțiile de cercetare care-l interesau pe profesor  la momentul respectiv. Era vorba de substante imunostimulatoare dar de aici, din România. Având extractele brute, pe urmă am putut să purific, să caracterizez chimic și să investighez în parte și acțiunea imunostimulatoare a fractiunilor purificate. Pe urmă, venind înapoi, am putut să lucrăm în continuare pe fracțiunile purificate și am publicat destul de mult, s-au făcut în continuare și niște teze de doctorat, preluând extractele respective și ducându-le mai departe, prin intermediul cercetărilor și pe animal.

Săptămâna de lucru era de luni dimineață, de la 8, până vineri seară, la 20.00.  Sâmbăta nu se lucra. Nu lucrau doctoranzii, dar eu nu mi-am dat seama, am crezut că ei, fiind acolo, vor să se mai ducă, se se aerisească. Eu am considerat că și sâmbăta era cazul să lucrez, era liniște, în laboratorul în care lucram  eram patru, dar fiecare era presat de timp și-și făcea treburile. Se discuta puțin, doar în pauza de prânz, dar în rest fiecare-și vedea de treabă lui, era concentrat,  fiecare avea o masă de lucru de aproximativ cinci metri, care era aranjată cu tot ce trebuie pentru extracție, purificare…

Erați ca niște roboței…

Eu pentru asta mă dusesem, și atunci nu mă simțeam ca un robot, chit că asta făceam , eram că un robot. Și atunci mă duceam și sâmbăta, având cheia aceea universală, de la 9.00 până pe la 17.00. Am constatat și am rămas surprinsă că directorul administrativ, care era cam de vârsta profesorului, apărea în fiecare sâmbătă, pe la 10.00, însotit de câinele său. El stătea cu ușa deschisă la birou și lucra, dar nu se dădea char în vânt cu lucrul, mai venea, mă mai întreba câte ceva, iar câinele se plimba ceasuri întregi pe holuri, când în birou, când în laborator, unde eram și eu…  Mă gândeam, “profesorul Otto nu are nimic de făcut pe-acasă, ca să vină să piardă vremea pe aici, sâmbăta?” Până când, într-una dintre zile, vorbind în pauză de prânz cu colegele de laborator, le-am povestit despre lucrul ăsta. Și atunci mi-au spus fetele că “știi, este la noi o reglementare pe care probabil că nu o cunoști. Într-un laborator în care se fac extracții, se lucrează cu solvenți organici și se lucrează cu surse de căldură nu este voie să fie prezentă  o singură persoană, că dacă se întâmplă, Doamne ferește, ceva, trebuie să fie un al doilea care să poată să anunțe ca să se intervină de urgență”.

Și el venea ca să fie cel de-al doilea și nu a spus nimic… Eu abia în ianuarie am aflat lucrul asta și mi-am cerut scuze…

Omul și-a sacrificat sâmbetele…

Da, mi-am spus că uite, domnule, când nu știi, din dorința de a lucra cât mai mult, îl necăjești și pe altul. Când m-am dus să-mi cer scuze,mi-a spus că “nu știați lucrul acesta și am realizat că dumneavostră vreți să faceți  cât se poate de mult, așa că trebuia să vină cineva”.

“Ați acumulat în Germania atâta osânză, încât până la pensie vă ajunge să puteți trăi din ea”

Trebuie să spun că au fost foarte amabili și s-au implicat în pregătirea mea, pentru că aici, în țară nu aș fi avut unde să văd și să fac ce am făcut. Mai târziu, la un moment dat, într-o discuție cu doamna profesor Aurelia Cristea, farmacolog la Facultatea de Farmacie din București, când m-am plâns, o dată, că fiind atâția ani decan, în acea perioadă eu nu am am putut să fac cercetare așa cum aș fi vrut, ea mi-a spus: “Dar de ce vă plângeți, doamnă profesor? Dumneavoastră ați acumulat în Germania atâta osânză, încât până la pensie vă ajunge să puteți trăi din ea”. A trebuit să mă gândesc că are dreptate, pentru că plecând de la ce am făcut acolo și ce am învățat acolo… Atât, nu mi-a plăcut că doctoranzii căutau literatură din ziua de când s-au înscris la doctorat și nu știau nimic despre planta respectivă și  cercetările care s-au făcut înainte.

Profesorul, la vremea aceea, era invitat foarte mult la tot felul de congrese mondiale și avea timpul limitat. În fiecare lună, fiecare doctorand avea la dispoziție o oră de discuție cu profesorul. El știa cu câteva zile înainte când îi vine lui rândul. De exemplu miercuri, la ora 11.00, se întâlnea cu profesorul și trebuia să vină cu caietul de lucru și să-i dea raportul, ce-a făcut în luna care trecuse, pe tema lui. Îi spunea ce fusese programat să facă, ce-a făcut, rezultatelele pe care le-a obținut și ce se gândește să facă în luna viitoare. Profesorul îl asculta, îi spunea când socotea ca ceva nu este cum trebuie, îi mai dădea și el o idee, două, dar problema era următoarea. Cu câteva zile înainte de această întâlnire, doctorandul intra în priză și în criză. Dacă nu reușea să acopere toată ora pe care o avea la dispoziție, dacă profesorul îi dădea drumul înainte, însemna că era nemultumit de activitate și rezultatele pe care le obținuse. Sigur, nu întotdeauna, în cercetare, faci cercetări care-ți reușesc . Nu era vorba că profesorul era nemulțumit că nu i-au ieșit rezultatele cum și-a imaginat doctorandul sau profesorul, ci nu era mulțumit de ce și cum făcuse doctorandul respectiv. Și, dup ă ce ieșeau înainte de terminarea celor 60 de minute, o săptămâna erau la pământ, pentru că frica mare era că după un an, un an și jumătate, profesorul, dacă nu era mulțumit, renunța la tine ca doctorand.

Dar trebuie să acceptăm că una este să fii un student foarte bun, cu cunoștințe multe, să fii capabil să memorezi, să achiziționezi tot felul de cunoștințe dintr-acestea, care rămân pe undeva teoretice, și cu totul altceva să intri în cercetare. Nu numai în cercetare… Eu am văzut la noi la facultate studenți care au fost șefi de promoție dar, cu părere de rău, nu sunt farmaciștii cei mai buni.

Care-i explicația?

Poți să înregistrezi, ca o placă, și să redai foarte bine și foarte frumos, dar să nu te descurci în fața pacientului și a medicamentului așa cum ar trebui.

Nu e suficientă memoria de elefant. Ai nevoie și de intuitie…

Da, și de multe calități. E la fel ca în cazul medicilor, eu vin la Medicină, vreau să fac Medicină, îmi place, dar în momentul în care mă aflu în față pacientului, sunt dăruit de Dumnezeu să fiu medic bun sau pot să fiu un medic mediocru.

 Îți trebuie și în meseria asta har, ca în cazul preoților.

Exact,nu-s suficiente doar voința si cunoștințele.

Liceul german și bariera lingvistică. Școală postliceala de asistenți de farmacie din Brașov 

Dacă am ajuns aici, voiam să discutăm și despre UMF, pentru că ați scris file importante din istoria Facultății de Farmacie. Sunteți aici de la reiinfiintarea, din 1961, a facultății?

Nu, din 1962, ca studentă, am fost a doua serie.

Ați terminat liceul la Brașov și ați dat la Iași datorită soțului, care era din Vaslui…

Nu e așa de simplu, adică nu din liceu am sărit în facultate.  Mulți mă întreabă de ce povestesc lucrul asta, dar cred că o să va dați seama de ce, pentru mine nu este ceva care mă face să mă simt de mai proastă calitate… Eu am terminat liceul de limbă germană, toate materiile se făceau în germană în afară, bineînțeles, de română, franceză, rusă…  Pe vremea aia, engleză nu se făcea.

Oricum, română știați din clasă I. 

Da, am învățat din clasă I, dar cum? Mama mea a ajuns să învețe limba română din 1947, când ne-a dat și pe noi la școală. Gândirea ei a fost așa: noi vom trăi în România, deci trebuie să învățam bine românește. Și ne-a dat de la bun început, în clasa I, la școală română. Fără că acasă să se vorbească românește. Avea o prietenă foarte bună și cu ea si cu familia acesteia vorbeam românește, dar în rest, doar în germană. Am trecut la școală germană aia în clasa a VI-a, când mamă mea a considerat că am învăța limbă română sufiecient că să putem să ne descurcăm așa cum trebuie. Liceul l-am terminat în limbă germană. Dar a fost un handicap, pentru că, terminând un liceu de limbă germană, cu o chimie, cu o fizică, cu bazele  Darwinismului, care se cereau pe atunci la facultate, cu tot felul de discipline dintr-acestea de specialitate, dar învățate în limbă germană… Ca să faci față unui concurs de admitere în limba română, nici nu se punea problema…

Știu că atunci când am venit prima oară și am dat admitere la București, a căzut la una dintre chimii – Chimia organică, subiectul “acizii organici”. Un subiect frumos, dar îl învățasem în germana… Cei care terminau liceul german din Brașov, nu prea mergeau să facă facultate. Pe când soțul meu a terminat un liceu la Vaslui și din 45 de elevi, 43 au intrat la facultate.  Noi am fost două serii paralele la liceul Honterus, eram 96 de elevi. Din cei 96, doar șase au făcut facultate. Din cauză că nu poți să dai o admitere, unde sunt cerințe de termeni… Spuneam că s-au dat acizii organici, pe care-i știam nemțește. Și atunci am încercat să fac o traducere. Și țin minte și acum, am încercat să traduc și denumirile acizilor.În germană, acidul formic se numește Ameisensäure : “acid din furnici”, așa am și tradus. Pentru acidul acetic, denumirea de Essigsäure am tradus-o “acid de otet”.

Vă puteți  imagina că la o admitere nu-i permis așa ceva. Și atunci, ne-am întors, cu soră-mea, înapoi la Brașov, și am dat admitere la Școala postliceală de asistenți de farmacie de 3 ani, care se înființase în acel an. Era o școală extraordinară. Dimineața, în anul, I, se făceau patru ore de practică în farmacie, și de la ora 13.00 intrai la cursuri și lucrări practice, până seara, la ora 20.00. În anul II făceai cinci ore de practică, și după-amiază cursuri, în anul III făceai șase ore de practică în farmacie și, în rest, cursuri. Te duceai și la practică, și la cursuri, și nu lipseai, pentru că pentru practică primeai 300 de lei, ca stimulare, în anul II primeai 400 de lei și 500 de lei în anul III.  Și ca să va faceți o imagine de cât însemna asta, vă dau exemplul mamei mele. Pentru că nu putea să lucreze ca învățătoare de limbă germană, a putut doar să-și găsească o ocupație de contabil.  Și salariul mamei mele era de 448 de lei, mai mic decât bursa pe care o căpătam noi. În plus, aveai posibilitatea să mergi pentru o bursă de 700 de lei și am luat și bursa aia. În plus, mergând la școală aia, era cea mai bună modalitate de a învăța toți termenii așa cum trebuie – și așa a și fost. După ce am terminat școala sanitară,  am primit o diplomă de asistent sanitar pe care am folosit-o atunci puțin. Am terminat școală în iunie și începând cu 1 august  am fost angajată, împreună cu sora mea. Se deschisese, în 1962, gară din Brașov, și acolo s-a înființat și un punct farmaceutic și acolo am lucrat, împreună cu soră mea. Munceam în ture, o zi, una, o zi, cealaltă, de la 8.00 la 20.00, iar în septembrie am venit și am dat admitere la Iași. Bineînțeles, nu a trebuit să ne pregătim la nimic, pentru că știam mai mult decât trebuia. Eu spun așa: orice limbă pe care o știi în plus, e ca și cum ai avea o viață în plus. Problema este când termini liceul sau chiar facultatea în altă limbă decât cea pe care o vei folosi în viață, ai un handicap, ești limitat…

Ați suferit din cauza asta…

Nu, nu am suferit, eram tânără, anii erau foarte frumosi…

Sau vă părea rău că ați urmat liceul german?

Nu, nici vorbă.  În perioada în care am făcut eu liceu, am avut niște profesori excepționali, formați înainte de război.

De modă veche…

De modă veche… Dar ne-am și distrat suficient în scoală, nu pot să spun…. A fost  o viață de elev de liceu extraordinară, și la școala sanitară a fost frumos…

Dar pe soț cum l-ați cunoscut? Că datorită lui ați dat admitere la Iași, fiind din Vaslui, altfel dădeați tot la București.

Da, eram logodiți, când am dat admitere, în ’62. Dar am zis să venim undeva unde măcar e mai aproape familia unuia dintre noi. În plus, la vremea aceea, nu se punea problema ca, terminând Farmacia, să poți fi angajat la Brașov, pentru că era oraș închis. Trebuia, trei ani, să te duci la țară dar, după perioada asta, nu era nicio speranța că vei reintra la Brașov. Și atunci am spus că aici, probabil, posibilitățile sunt altele. Și-am venit la Iași.

Doi profesori excepționali

M-ați întrebat cum l-am cunoscut pe soț…  Era pe vremea aceea un obicei, în licee… Să zicem, un elev de la  Liceul nr. 2 din Vaslui,  care în catalog avea numărul 22, scria unuia de la alt liceu, din alt oraș, de unde și-ar fi dorit el să fie, care era tot al 22-lea în catalog. Și așa sora soțului meu a trimis o scrisoare care mi-a fost adresată mie. Ea era cu S – Stănescu, eu eram cu F – Frank, probabil ca erau mai puțini în clasă. Și am corespondat. Când eram în ultimul an la liceu, soțul meu, care era student,  a trebuit să facă practică la Râșnov și de acolo, la un sfârșit de săptămână, a venit la Brașov și m-a căutat. Așa ne-am cunoscut.

Soțul meu era foarte tânăr, el a intrat la facultate la 15 ani și jumate. Soacra mea, fiind educatoare, l-a învățat acasă să scrie și să socotească și l-a dat la 5 ani și jumătate la scoală. Pe atunci se dădea la 7 ani la școală. Și eu am intratt cu un an înainte, tot datorită faptului că mama ne învățase să scriem și să socotim, numai că, fiind învățătoare de limbă germană, ne-a învățat să scriem cu caractere gotice. Apoi, soțul meu a fost în ultima serie de liceu cu zece clase, așa că nu împlinise 21 de ani când a terminat Facultatea de Mecanică.

În ’62, Facultatea de Farmacie era proaspăt reiinființată, disicplinele erau predate de profesori de la Facultatea de Chimie de la Universitatea Cuza, precum și de la Facultatea de Medicină. 

Aș vrea să amintesc doi profesori  extraordinari pe care i-am avut în anul I, despre care rareori se vorbește. Domnul profesor Gheorghe Ghimicescu, care ne-a predat Chimia anorganică și doamna profesor Camelia Ghimicescu, care ne-a predat Chimia analitică. Doi profesori exceptionali… De domnul profesor Ghimicescu, mai puțin m-am putut apropia, dar nu înseamnă , ca student, să nu poți să-ți dai seama dacă un profesor…  Profesorul poate să aibă foarte multe în cap, cunoștințe extraordinare, din domeniul  lui, și din alte domenii, dar poate să nu fie binecuvântat cu posibilitatea de transmitere către student sau către auditoriu a ceea ce vrea să spună , trebuie să spună și știe să spună. Dar amândoi au fost excepționali. Iar pe doamna profesor Ghimicescu – am avut norocul s-o cunosc  foarte bine. Când am terminat facultatea, dânsa a și încercat să mă convingă să rămân la dumneaei la disciplină, dar așa cum v-am spus, așa cum nu mi-ar fi plăcut că în Germania să fiu considerat om de categoria a II-a, așa am gândit și atunci… La Chimie analitică erau numai chimiști, iar eu eram farmacistă… Sigur că m-aș fi pus la punct cu Chimia, cu timpul, dar îmi lipseau multe, în primii ani, ca să fiu la nivelul chimiștilor.

Mi s-a oferit, după ce am terminat facultatea, și posibilitatea să rămân la cel care mi-a fost profesor și îndrumător de diplomă, domnul ing. dr. Alexandru Sauciuc, șeful Centrului de Cercetări de la Fabrica de Antibiotice. La el am avut lucrarea de diplomă și un semestru întreg m-am dus  la Antibiotice, și în centrul de cercetări de acolo mi-am făcut lucrarea de diplomă.

 Și v-a propus să rămâneți acolo?

Dânsul mi-a propus să rămân acolo, dar în industrie, chiar dacă era vorba de cercetare aplicată la industrie, nu prea îmi doream să rămân, pentru că am o alergie de contact și mediul de acolo nu ar fi fost convenabil din punctul ăsta de vedere, al sănătății… Și în momentul când domnul profesor Grigorescu, de la Farmacognozie, mi-a propus să rămân acolo… Trebuie să spun că Farmacognozia fusese și în școală sanitară disciplina care mi-a plăcut cel mai mult, și la facultate la fel. Pentru că acolo trebuie să știi din foarte multe domenii farmaceutice tot felul de lucruri, astfel că, combinându-le, abia, poți să vezi planta medicinală și posibilitățile și limitele pe care le are…

 Adică să vezi dincolo de niște simple ierburi…

Exact. Și trebuie cunoștințele să vezi, să ți le aduni, trebuie și  în domeniile acelea conexe să mergi mai departe cu cunoștințele, să le aprofundezi, și mie mi s-a părut lucrul ăsta interesant și ce voiam să fac.

Tot un tratat despre plante medicinale?

Mă gândeam că anul acesta se împlinesc 50 de ani de când am rămas în universitate și dacă m-ar întreba cineva ce-aș vrea să fac acum, aș răspunde că tot Farmacognozie. În continuare fac Farmacognozie, dar scoțând cărți, împreună cu colegele de la disciplină, și sperăm să scoatem un volum de care să fie pentru toată țara, la care să participe cu capitole și colegii de la Farmacognozie de la București. Un volum pentru studenți, să poată înlocui materialul bibliografic de acum, care se cere la rezidențiat. Pentru că acele volume sunt depășite, le-am scris în 1993 și am primit și premiul Academiei pentru volumele respective. Bineînțeles că gândirea, în cărțile acelea, și partea complicată a aparținut domnilor profesori Emanoil Grigorescu și Liviu Ciulei. Am avut onoarea deosebită să pot să scriu cu dumnealor cărți. A fost o lecție de cum trebuie să scrii și cum trebuie să ai grijă, într-adevăr, să nu te trezești cu plagiat.

Oana Bugeag

Oana Bugeag

Universitatea de Medicina si Farmacie "Grigore T. Popa" Iasi | Departamentul de Comunicare si Marketing Universitar | oana.bugeag@umfiasi.ro

Comentarii

  1. Cojocaru Virgil
    Cojocaru Virgil februarie 26, 21:45
    Un material care mi+a confirmat faptul că un cadru didactic universitar formează şi modelează un profesionist,un intelectual,un caracter şi pe care îi învaţă cum şi unde să caute în cărţi.Tocileala prin acumulările făcute nu scoate decît oameni cu diplome. MENTALITATEA ILUSTRATĂ PRIN DECLARAŢILE FĂCUTE prezintă un prototip de OM FORMATOR DE CARACTERE.Mi+a făcut deosebită plăcere citirea acestui interviu.Am susţinut examenul de admitere la facultatea de farmacie în 1961 la Cluj.La chimie am avut ca subiect la chimie + ACIZII.Examenul consta în 3 probe scrise şi parcă 4 orale.Concurenţă mare +11 pe un loc.Am avut şi noroc.Formarea noastră ca farmacişti a fost dură+ordinea,curăţenia,punctualitatea+erau la ordinea zilei+impusă de faptul de faptul că dascălii noştri +Popper,Grecu, Simiti,Curea,Arieşan,Ştraus,Badenschi s.a.pe Babeş salutau studentele de la facultatea de farmacie ridicîndu+şi pălăria +iar mie un căcăcios mi se adresau cu + dle.coleg.Vis+a+vis de faptul că sefi de promoţie nu au ajuns în elita profesională + eu care am trecut prin toate treptele pregătirii profesionale + student +repetent +reexaminări+asistent din anul IV +farmacist diriginte (spital şi circuit deschis)ocupînd funcţii de conducere ocupate prin concurs la nivel central + încheind activitatea(cu demisie) prin pornirea unor unităţi farmaceutice private în mediu urban şi rural + răspund+ Dnei Profesor prin faprul că IQ clasic+ca reper de inteligenţă+ se referă la o dotare genetică + care este nemodificată de la naştere pînă la moarte.Aici au cîştig de cauză tocilarii din care provin şefii de promoţii.Din momentul absolvirii apare IQ emoţional care prin acumulări succesive din diverse domenii,care nu mai ţin numai din cele 40 + 50 de cărţi memorate în facultate+te propulsează.Personal cred că IQul emoţional face ca şefii de promoţii ,din indiferent ce domeniu provin să rămînă la nivelul IQului genetic.

Scrie un comentariu

Reguli pentru un dialog civilizat: Comentariile se vor incadra in tematica articolului si se vor referi la articol, si NU la autorul acestuia. Va rugam insistent sa folositi un limbaj civilizat si o limba romana curata si corecta. Comentariile care nu respecta aceste doua reguli simple NU vor fi publicate.

Campurile marcate cu * sunt obligatorii